Tribuna, ianuarie 2001 (Anul 117, nr. 2994-3018)

2001-01-03 / nr. 2994

3 ianuarie 2001 li­mu unu istorica Tagma . O apariţie editorială aşteptată şi necesară Cu confr. Mihai RACOVIŢAN, despre: "infirmarea unor deprinderi împământenite în istoriografia românească de după 1918”­ ­ Sunt îndeobşte cunoscute preocupările şi succesele dv. editoriale, care au reuşit, neîndoielnic, să facă lumină în zone controversate, uitate sau neaduse în prim plan. Iată, aţi finalizat o nouă lucrare, ce a văzut lumina tiparului la Editura “TRIBUNA”, intitulată “Alexandru Vaida Voevod, între Memorand şi Trianon, 1892-1920”. Ce reprezintă această carte în ansamblul preocupărilor cercetătorului Mihai Racoviţan?­­ Lucrarea reprezintă o frescă a istoriei Transilvaniei, în ultimele două decenii ce au premers Marii Uniri, o demonstraţie a motivelor pentru care această perioadă de timp trebuie caracterizată drept decisivă pentru hotărârea tuturor românilor de a se realiza unitatea naţională. Perioada reflectată de mine în această carte, pe baza unei documentaţii absolut excepţionale, demonstrează că românii nu aveau altă cale, datorită degenerării situaţiei lor, ca naţiune conştientă de peste trei milioane de suflete, datorită politicii guvernelor ungare, care urmăreau desfiinţarea lor ca naţiune. Norocul a fost că un suflu nou, cu care Ungaria intra în contradicţie, s-a născut încă după revoluţia franceză din 1789, concretizat în dreptul popoarelor la autodeterminare sau dreptul naţionalităţilor, în baza căruia mari naţiuni s-au constituit în state naţionale (cazul Germaniei, al Italiei) în secolul al XIX-lea. Această renaştere, sub dualismul austro-ungar, sub stăpânirea directă a Ungariei, asupra naţiunii române, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, a avut ca ferment şi o legislaţie draconică, care tindea să-i anihileze, să-i desfiinţeze ca naţiune pe români. Iată una din cauzele care au făcut ca vechea Românie, după 1900, să se îndrepte tot mai hotărât, mai ales din momentul venirii la putere, la guvernare, în 1909, a marelui bărbat politic şi de stat român, Ionel Brătianu, spre politica idealului naţional.­­ Dacă ne întoarcem la anul 1883, vom consemna o Românie proaspăt independentă în urma războiului din 1877-1878. Care au fost opţiunile ei politice pentru a se consolida şi a pătrunde în Europa şi în lume?­­ Acel moment a solicitat o alianţă cu Puterile Centrale sau cu Tripa Alianţă - Germania, Austro-Ungaria - Italia. Dar, după mişcarea memorandistă, din ultimul deceniu al veacului al XIX-lea şi mai ales în primii ani a­i secolului al XX-lea, o astfel de alianţă nu-i mai servea României. Nu-i mai servea, în primul rând datorită faptului că se mişca ceva în lume. Iar Ionel Brătianu, alături de liderii mişcării naţionale româneşti din Transilvania, şi-a dat seama că s-ar putea ivi momentul propice de a trece la împlinirea idealului naţional, unitatea naţională, ale cărei baze de început au fost puse prin mica unire din 1859 şi care au fost lărgite şi consoli­date prin independenţa României vechi, recunoscută la 1878, după ce Armata Română şi-a dat obolul pe câmpul de luptă.­­ Cercetând şi descifrând acţiunile generaţiei politice a românilor transilvăneni, din perioada la care ne referim, puneţi în lumină adevărata personalitate şi meritele de esenţă ale unui lider de autentică marcă.­­ Foarte exact. Eu consacru cartea acestui lider de marcă, cum spuneaţi, de excepţie, Alexandru Vaida Voevod. El este cel care a sesizat necesitatea evoluţiei de la pasivismul poli­tic, demonstrând necesitatea refuzului pentru orice fel de colaborare cu guvernanţii unguri, care nu urmăreau altceva decât să deznaţionalizeze, să periferizeze naţiunea română. Astfel s-a marşat, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, pe recunoaşterea autonomiei Transilvaniei, ca un corp autonom românesc în cadrul Ungariei. La începutul secolului al XX-lea se evoluează spre o recunoaştere a individualităţii politico-sociale a românilor, transilvăneni, pentru ca, pe măsură ce se apropia prima conflagraţie mondială, să evolueze spre autodeterminare şi unitate naţională.­­ Au fost curente în mişcarea naţională din Transilvania? Cum a evoluat Vaida Voevod? - Da. Alexandru Vaida Voevod a fost un lider politic controversat, deseori blamat pentru atitudinile sale în anumite momente ale mişcării naţionale. Dar trebuie să ştim că a fost un pion de bază. Până la moartea veneratului lider al Partidului Naţional Român, Ioan Raţiu, Alexandru Vaida Voevod a fost de partea acestuia, deşi nu-i împărtăşea, cu totul, opiniile, însă prestigiul acestuia era prea mare. în­­tr-un interval scurt de timp, până în 1905, Vaida Voevod devine, datorită condiţiilor concrete care au evoluat cu foarte mare rapiditate, unul dintre pionii principali ai noii generaţii de luptători politici din Transilvania care au hotărât în Conferinţa Naţională, ţinuta la Sibiu, în 10 ianuarie 1905,­­ abandonarea pasivismului politic şi revenirea la activismul­­ politic parlamentar, pentru ca în Parlamentul Ungariei, prin­­ reprezentanţii săi, naţiunea română să-şi spună cuvântul şi­­ să se opună politicii de deznaţionalizare care, prin lege, era­­ ridicată la rangul de politică de stat, urmărind să desfiinţeze,­­ în etape, naţiunea românească din Ardeal. rent ICO Ţ­jgău­ - Unul mergea pe ideea unirii Transilvaniei cu România. Această idee era, atunci, prematură. Nimeni nu-şi dădea seama, până la izbucnirea primului război mondial şi chiar până spre finalul acestuia, că s-ar putea ajunge la un sfârşit total al dualismului austro-ungar. Un alt curent era acela ce îmbrăţişa ideea continuităţii, pe cale lentă, a desprinderii românilor transilvăneni de monarhia dualistă, respectiv de Ungaria. Era vorba de un curent mai moderat, care a fost foarte controversat în epocă şi din care a făcut parte, la loc de frunte, şi Alexandru Vaida Voevod, împreună cu prietenul său, Aurel C. Popovici, un mare ideolog al românilor şi MIHAI RACOVIŢAN ALEXANDRU VAIDA VOEVOD ÎNTRE MEMORAND ŞI TRIANON (1892-1920) românismului la început de veac XX şi care a scris o carte fundamentală, “Statele Unite ale Austriei mari”. Este curentul federalist care a avut aderenţe, în ideea federalizării imperiului austriac, ca o primă etapă pentru realizarea unităţii naţionale a popoarelor supuse Austro- Ungariei. Şi s-au raliat în jurul arhiducelui moştenitor, Franz Ferdinand. Pentru participarea sa la curentul federalist­­ fiind şi un ideolog al acestuia până după declanşarea primului război mondial - Vaida a fost foarte blamat, devenind o personalitate extrem de controversată de către contemporanii săi. De altfel, discuţiile între istorici continuă şi astăzi. Era, însă, o cale. O cale de rezolvare a problematicii românilor din Austro-Ungaria, într-un moment, repet, când sfârşitul dramatic - de altfel normal şi logic - al acestui imperiu nu se întrezărea. - Care a fost evoluţia, în planul ideilor politice şi a activităţii practice, a lui Alexandru Vaida Voevod la sfârşitul primului război mondial? -în toamna lui 1918, când în Transilvania s-a declanşat o adevărată revoluţie naţională - ca de altfel pretutindeni în imperiul dualist austro-ungar - Alexandru Vaida Voevod a jucat un rol de frunte. Şi aici, pe baza documentaţiei de care eu dispun, vin să pun lucrurile la punct, arătând care au fost principalii fruntaşi ai elitei generaţiei unirii, care, de fapt, monopolizând încrederea nestrămutată a poporului, au realizat actul de la 1 Decembrie 1918. Trebuie ştiut clar că, în acest moment, Alexandru Vaida Voevod, alături de Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu - reţineţi - sunt cei trei fruntaşi români din Transilvania care au realizat actul de la 1 Decembrie 1918. Eu am infirmat nişte deprinderi, împământenite în istoriografia românească de după 1918, în toate deceniile ce au trecut până acum, legate de generaţia unirii şi de importanţa fiecărui vis al elitei româneşti care a realizat actul de la 1 Decembrie 1918. Mi se pare că, prin ceea ce a făcut, Alexandru Vaida Voevod - în acele momente, dar mai ales la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920 - rămâne la baza originii Tratatului cu Austria, la baza încheierii Tratatului cu Ungaria, la baza recunoaşterii unirii Basarabiei cu România de către marile puteri, ultimul tratat semnat de noi în 1920. Faţă de alte personalităţi ale Partidului Naţional Român, cum ar fi Iuliu Maniu sau Vasile Goldiş, cărora, spun eu, li s-a dat, cel puţin pentru unele momente din acele vremuri, o importanţă exagerată - Alexandru Vaida Voevod a avut o contribuţie mult mai substanţială.­­ Cartea se încheie la 1920, atunci când Vaida Voevod şi-a încheiat o primă misiune politico-naţională, cu implicarea sa cariera lui Alexandru Vaida Voevod?­­ Ea a fost fulminantă şi în cele două decenii ale perioadei interbelice, fiind parlamentar aproape neîntrerupt, în repetate rânduri ministru, cu diferite portofolii, fiind şi de două sau de trei ori prim-ministru al României. în acest timp s-a angajat în două acţiuni fundamentale, care, probabil că ar fi schimbat puţin relaţiile cu marea putere de la răsărit devenită comunistă. Ceea ce n-au priceput contemporanii săi a priceput el, în 1920 şi în 1922-23 a încercat tratative directe cu Rusia sovietică pentru o recunoaştere a unirii Basarabiei cu România. Cine ştie, dacă s-ar fi încheiat aceste tratate, iniţiate de Vaida, cum ar fi evoluat istoria României în timpul celui de-al doilea război mondial şi după aceea? Nu putem şti, dar el a încercat, în pofida opţiunilor politice ale celorlalţi conducători de stat ai românilor. Pe baza antecedentelor sale, fără a i se minimaliza aportul la Marea Unire din 1918, a continuat să fie blamat şi persecutat în continuare de către adversari politici. Nici astăzi, istoriografia românească nu şi-a revenit, deşi era de aşteptat să o facă după 1990, în legătură cu acest mare om politic român. Continuă să persiste asupra lui blamul că ar fi fost naşul Gărzii de Fier, adică al mişcării legionare. De altfel, pentru asta a şi fost acuzat de regimul comunist, când nu s-a mai putut apăra. Dar afirmaţia consemnată mai sus nu are nici un fel de susţinere reală. Dimpotrivă, el a scăpat de condamnarea la moarte de către conclavul mişcării legionare pentru simplul fapt că nu a fost întrunită unanimitatea. Alexandru Vaida Voevod a fost un adversar neîmpăcat al mişcării legionare. A fost, apoi, acuzat că a fost francmason. Dar a fost francmason numai pentru interesul României la Conferinţa de Pace. El şi-a dat seama că toţi cei mari, reprezentanţii Angliei, Franţei, SUA şi Italiei, prim-miniştri sau preşedinţi, erau francmasoni înţelegându-se între ei ca o familie şi România era dată deoparte, datorită unor forţe oculte. Şi atunci Vaida a intrat în francmasoneria franceză şi prin acest gest multe din problematicile României au început să se rezolve în interesul naţional. După ce s-a terminat Conferinţa de Pace, Alexandru Vaida Voevod a refuzat, categoric, în pofida a ceea ce scrie în nişte lucrări recente despre francmasoneria română, să mai fie membru al masoneriei, opţiune afirmată public, în repetate rânduri, în istoriografia comunistă, mai ales, s-a afirmat că a fost un antisemit. Nu a fost niciodată aşa ceva. A luat ceva atitudini mai dure împotriva tuturor străinilor, hai să spunem minorităţilor din România, care, şi după 1918, în România Mare, deţineau pârghiile economice principale în stat. El nu a vrut decât o reprezentare egală a românilor în toate pârghiile economice, pe măsura numărului românilor, 79%. Pe de altă parte, el a­ fost un monarhist convins. Nu l-a înţeles, însă, nicidecum pe Carol al II-lea. De aceea, de la jumătatea deceniului al IV-lea, după ce a fost şi exclus din PNŢ de către prietenul lui de o viaţă, Iuliu Maniu, care l-a aşezat întotdeauna “la înaintare”, Vaida Voevod a încercat să facă un front pro-românesc deasupra tuturor partidelor, fiind conştient de deteriorarea relaţiilor internaţionale, de faptul că politica guvernamentală şi regală începe să se manifeste dăunător şi că este nevoie de o solidaritate a naţiunii. Nu a reuşit acest lucru, dar a fost tot timpul conştient şi constant în acţiunile pe care le-a făcut. - Ce roluri a jucat Vaida Voevod în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale? - Foarte minore, practic el se retrăsese din politică. A mai fost consilier regal. După 1944 a trăit cu domiciliu forţat în Sibiu, într-o căsuţă închiriată, pe strada Moldovei, cu fiica şi cu ginerele său. A fost expropriat, era un mare moşier, un om bogat în România interbelică. Nu a ţinut niciodată la avere şi la bani, dovadă importantele sale opere de binefacere, culturale şi umanitare. Dar a­ fost iertat de temniţele de la Sighet sau din altă parte. Am impresia că nu s-a uitat că, în 1920 şi în 32-33, a încercat tratative de normalizare a relaţiilor României cu Uniunea Sovietică. A murit cu domiciliu forţat în Sibiu, în 12 martie 1950. A fost ţinut timp de decenii, de către familie, într-o nişă secretă, la subsolul capelei catolice maghiare din Cimitirul Central din Sibiu, iar pe 8 octombrie 1991, l-am reîngropat - fiind deja implicat în analiza activităţii sale - în cimitirul Bisericii dintre Brazi, făcând, şi prin aducerea lui acolo, cimitirul de la micuţa bisericuţă un mare Panteon Naţional al Românilor din Transilvania. Aş vrea să mai remarc că această carte are la bază o documentaţie de excepţie. Această documentaţie nu poate fi interpretată sub nici o formă, nici în cercurile istoriografiei româneşti, dar nici în cele ale istoriografiei maghiare. Această documentaţie provine de la Conferinţa de Pace de la Paris, de la cei care au hotărât pacea şi unirea Transilvaniei osc­ut Români­zarea­­ Mare. uat. „un cor SIBIU zooo

Next