Tribuna, ianuarie 2003 (Anul 119, nr. 3607-3630)

2003-01-15 / nr. 3616

Pagina 4 Tribuna culturală 15 ianuarie 2003 “Domnia-sa, Domnul acestei , Mihai Eminescu Sub raza gândului etern DA coborât în lume, la mijloc de ianuarie, sub chipul luminos al DAstrului dimineţii -l­uceafărul. "Sub raza gândului etern ne-a urcat să ne călătorim pe "căi de mii de . // am... . Cu 61, suntau atât de bogaţi încât simpla încercare de a ni- l imagina absent, ne cutremură de sărăcie. DAstăzi, îi ascultăm vocea în câteva poeme şi~D privim chipul aşa cum s-a sculptat un împătimit al Cuvântului, poetul hNichita Stănescu. Don Onuc 6N6DM6S Conceptul ele: (z^/ilmset­­ şi mai incapatoare. Ca noţiune, el are un înţeles (paradoxal!) mai degrabă afectiv. Aproape că nu este o noţiune. Cuvântul în accepţia lui moderna, dacă nu mă înşel, a fost inventat de romantici şi într-un fel îi şi defineşte. Vechii foloseau mai degrabă cuvântul “marele” sau “divinul”, “minunatul, “sublimul”, “fericitul” etc. Dintre toate elogiile maxime restrânse la un cuvânt, “geniu” este cel care a prins cel mai mult. Asta poate şi pentru că şcolile mai noi de artişti nu s-au mai ostenit să-şi inventeze un superlativ. De natură pur romantică, cuvântul “geniu ” şi-a depăşit înţelesul primordial­ şi în spirală superioară, dar şi în spirală inferioară. Când spunem “Eminescu este un geniu” folosim expresia în sensul cel mai nealterat, aproape nenaţional, aproape afectiv. De ce? Pentru că indiferent de expresia ‘geniu’’, însuşi numele de “Eminescu” devine (a devenit) criteriul cel mai înalt de apreciere. Nu prea mulţi, dar nici prea puţini poeţi ai literaturii noastre au fost comparaţi în mod nemijlocit cu Eminescu. Mai mult decât atât, suprema încordare a poetului de talent de după Eminescu a fost aceea de a fi declarat “un nou Eminescu”. De ce? Nu ştim de ce. Bănuim însă: omul, opera şi epoca s-au identificat absolut, s-au identificat în tot ceea ce reprezenta nou, dinamic şi în naştere. Adică in creaţie, noastră, Eminescu este un concept. Pentru literatura La steaua La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum în depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie; Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă. O stea în reci nemărginiri O stea în reci nemărginiri Au răsărit departe Şi, tremurând, parcă s-a stins Parc-a apus de moarte. Oricâte stele... Oricâte stele ard în înălţime, Oricâte unde-aruncă-n faţă-i marea, Cu-a lor lumină şi cu scânteierea Ce-or fi-nsemnând, ce vor, nu ştie nime. Deci ce voieşti tu poţi urma cărarea, Fii bun şi mare, ori pătat umbra porţii Aşteaptă cei ce vor să mă Oricâtă vreme au trecut De-atunci şi pân-acum, Oricât viaţa s-a făcut Pustie, fără drum, (Ori)câte zile-am risipit, De n-au rămas pe sfert, O inimă care-a iubit (Mai speră) în deşert. O inimă care-a iubit Deapururi are glas Şi dacă toate au pierit, Durerea i-au rămas. Şi cum nimic nu stă pe loc, Ci merg precum au mers, O umbră-a stinsului noroc Rămâne-n univers. Acelaşi praf, aceeaşi Iar moştenirea ta şi-a tot: Parcă mă văd murind... în îngroape... Aud cântări şi văd lumini de torţii. O, umbră dulce, vino mai tăcere Gândind că astfel o să-ţi placă ţie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Dar nu mai pot. A dorului tărie Cuvinte dă duioaselor mistere; Vreau să mă-nec de dulcea­­nvăpăiere A­celui suflet ce pe-al meu îl ştie. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi şi blonde plete? Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi, C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete. Fă un sfârşit durerii... vin la sânu-mi. Răsai asupra mea... Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; O, maică sfântă, pururea fecioară, In noaptea gândurilor mele vină. Speranţa mea tu n-o lăsa să moară Deşi al meu e un noian de vină, Privirea ta de milă caldă, plină, indurătoare-asupra mea coboară. Străin de toţi, pierdut în suferinţa Adâncă a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa Şi reapari din cerul tău de stele: Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie! de crime, adâncime, uitarea, înainte Numai poetul... Iubind in taină... Vorbeşte-ncet Lumea toată-i trecătoare. Oamenii se trec şi mor Ca şi miile de unde, Ce un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mărei infinit. Numai poetul Ca păsări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului, In ramurile gândului, In sfintele lunci, Unde păsări ca el Se-ntrec în cântări. Iubind în taină, am păstrat aproape, Să simt plutind deasupra-mi geniul morţii Cu aripi negre, umede pleoape. Vorbeşte-ncet, urmează Cu glasul tău, izvor de mângâiere, Căci vorba ta-i ca ramura de miere Şi înţelesul ei e prea cuminte. Să pot să te privesc încet - n-aş cere Nimica alta, scumpe înger sfinte, Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte Ş-arată milă, dragoste, durere. Tu, idol scump şi dulcea mea lumină, Rămâi în braţul meu întotdeauna Căci numai ţie al meu suflet se închină. Vorbeşte-ncet, priveşte-mă într-una... De chipul tău viaţa mea e plină. Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna. is iK­ tiitcJJt p n ’‘ipezt Siaavk Se cit4 • t ~r· • wa o JetDC civtt rr» « //t te ’ nr ,an Aj‚­­»•†, (•/*f·t •Df C Wm CiK'u , ' *t. A« f&'/f. Despre vocea lui Eminescu Şi totuşi, ştiu ceva cu precizie din făptura biologică a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul, cu intensităţile ei, cu timpul ei. Nu pe o bandă de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite “conserve de voci” posibile, în sintaxa poeziilor lui. Nimic nu conservă mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuanţat vocea cuiva, cum o conservă sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, cel al conservării, sintaxa reprezintă partea cea mai materială a părţii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărţite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor. Om să fi vorbit cu plantele nu ştiu să fi fost. Om să fi vorbit cu animalele, cu peştii, cu insectele nu ştiu să fi fost. Om vorbind cu om ştiu. Şi dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din trup - cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concreteţe, prin scriere - devine cea mai durabilă parte a trupului nostru. Cuvântul trage după sine şi gândirea celui care-l spune. El păstrează însă şi ceva din aroma trupului care-l rosteşte. Cei mai buni actori ai noştri, dar mai ales poeţii, cei care l-au iubit şi dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare sau recitindu-l, respectându-i sintaxa şi dulcea claritate a cuvântului scris, îi reînvie vocea, pururi ,vie. Despre înfăţişarea lui Eminescu Mult mai uşor ni-l putem imagina fizic pe Ştefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ştefan cel Mare este mai pregnantă şi mai în relief decât orice filiat documentar s-ar fi făcut (dacă ar fi existat film) sau se va face despre Ştefan cel Mare, chiar şi atunci când arta filmului din viitor se va perfecţiona într-atât încât să se poată filma trecutul arhaic. Mult mai uşor ni-l putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Marii oameni politici s-au implicat în mişcarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea acţiunilor lor. Infinit mai uşor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Cezar trecând Rubiconul sau prăbuşindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus, în Senat. Pe Eminescu, noi poate de aceea îl simţim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră; noi, fiecare dintre noi, nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg ope­ra, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă. Chipul lui vestit, cel de ado­lescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existenţă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noştri vestiţi, nici unul dintre înzestraţi noştri sculptori nu şi l-au putut imagina convingător ca şi fiinţă. El nu putea fi nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic. Ilustraţii de Ligia MACOVEI, Elena Boariu­­ OPRIŞ şi monograme desenate de poet Pagină realizată de Ion Onuc NEMEŞ

Next