Tribuna, aprilie-iunie 1885 (Anul 2, nr. 74-146)

1885-04-02 / nr. 74

Nr. 74 Anul II Sibiiu, Marţi în 2/14 Aprilie 1885 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 luna 85 cr., 10 an 2 îl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 îl. 20 cr., l/4 an 3 îl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 îl. Pentru România şi străinătate: 10 an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Cu l­a Aprilie v. 1885 Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însem­nate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pe lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’au trimis cjiarul pănă acuma. Administraţiunea diarului „T r i b u­ni a“, Sibiiu, 1 Aprilie st. v. Deosebit de obiceiul de pănă acum, înalt Prea­sfinţia Sa Părintele Metro­polit Miron a deschis ieri sesiunea sinodală printr’un discurs, nu „pregătit şi scris de mai nainte“, ci improvisat. „Mă abat, — le-a zis Archiereul de­putaţilor întruniţi, — de la obiceiul de pănă acum, pentru­ ca să-­mi exprim fără de nici o precugetare simţirile inimii“, încredinţându-m i apoi, că este „un aderent călduros al sinodalităţii“, îi bine­­cuvintează de bună venire. După această introducere, discursul de deschidere atinge cu o deosebită reservă încordarea, în care se află spiritele. „Nu voiesc, — zice Archiereul, — să vă atrag atențiunea asupra problemelor ce veți fi chemați a resolva. Una însă trebue să vă pun în vedere. Ca să putem prospera, trebue să fim insuflaţi de cele trei virtuţi creştinesci: de credinţă, de speranţă şi de iubire. — Dacă vom fi astfel ins­piraţi, nu vom putea nici­odată să pornim pe căile rătăcirii. Dacă însă vom fi lipsiţi de aceste virtuţi, vom compromite causa cea sfântă, căci vom înceta a mai fi o adunare bisericească, aşezată de Christos pe base eterne, şi vom deveni un consorţiu preocupat de scopuri trecătoare. Recoman­­dându-vă dar’, ca şi în consultările d-voastre din acest an să fiţi conduşi de acest spirit,­­ al credinţei, speranţei şi al iubirii, Vă dau binecuvântarea mea Arch­ierească! Darul lui Dumnezeu să fie cu noi, să ne lumineze, ca să aflăm sfatul cel bun, şi să ne dee tăria de a-’l urma.“ Cuvinte în adevăr archieresci, care trebuiau neapărat să străbată la inimile tuturora. S’au găsit cu toate aceste oameni, pe care chiar nici aceste cuvinte nu au putut să-­i dumerească. Nu se poate susţină, că în scris „sim­ţirii­e inimii“ se exprimă cu mai puţină fidelitate ca prin graiu viu, nici că un discurs de mai nainte pregătit trebue neapărat să fie mai puţin sincer ca unul improvisat, căci atunci din acest discurs de deschidere s’ar trage conclusiunea, că abia acum ’i-a fost dat bisericii să afle din rostul capului ei o sinceră mărturisire de sentimente. De sigur dar’ nu astfel trebue să fie înţelese cuvintele Arch­iereului. Un discurs de des­chidere nepregătit de mai nainte e tot ca unul pregătit cu multă chibzuire, însă o formă mai confidenţială, mai familiară, ceva mai „sans faţens.“ E cu toate aceste important, că se accentuează, „simţirile inimii,“ şi încă mai important este, că înalt Preasfinţia Sa Părintele Metropolit Miron se declară „ade­rent călduros al sinodalităţii.11 Mai ales faţă cu actuala situaţiune această declaraţiune lămurită trebue să pro­ducă cele mai bune efecte. Orci­ şi­ care ar fi vederile unora asupra organisării sinodale, astăzi sinodalitatea bi­sericii române greco-orientale e o cestiune de ordine socială pentru patria noastră, şi nimeni, om serios, nu se poate gândi la vre­o reformă în această biserică. Un în­treg şir de relaţiuni sociale foarte compli­cate şi foarte importante au fost odată re­gulate prin statutul organic, încercarea de a face o nouă regulare, fie chiar mai bună, dacă s’ar pută aceasta, ar fi o revoluţiune bisericească, o turburare a ordinii odată stabilite în o importantă parte a vieţii noastre comune. Nu se poate dar’, ca în cercuri se­rioase să străbată convingerea, că în îm­­pregiurările actuale vreo schimbare în bi­serica română gr.-orient. ar fi compatibilă cu resonul de stat, şi dacă însă totuşi se vor fi ivit pe ici pe colo nedumeriri în această privinţă, ele vor trebui să dispară în faţa declaraţiunii făcute de capul acestei biserici. Dacă este însă aşa, atunci urmează, că susţinerea, desvoltarea, cultivarea insti­­tuţiunilor sinodale nu este un interes par­ticular al acestei biserici, ci o datorie ce­tăţenească. Şi dacă în adevăr pentru unii ori pentru alţii sinodalitatea ar fi o sar­cină mai mult ori mai puţin supărătoare, ei trebue să poarte cu abnegaţiune patrio­tică această sarcină, fiindcă altfel ar fi şi mai rău, înţelegem clar­ amintirea celor trei mari virtuţi creştinesci. Credinţa, speranţa şi iubirea sânt fără îndoeală frumoase, şi dacă toţi ne-am împodobi cu ele, în adevăr o mare pros­peritate ne-ar fi răsplata. Sânt însă unii dintre moralişti, care susţin, că ori­şi­care virtute e totodată şi un fel de slăbiciune, fiindcă un om poate să abuseze de virtutea celuialalt. îndeosebi despre virtutea iubirii se poate susţine aceasta cu multă tărie de argumente. Cel ce iubesce este îngă­duitor, şi dintre doi oameni e totdeauna mai în câştig acela, care iubesce mai puţin, şi anume destul de puţin, pentru­ca să nu-­şi facă mustrări, când abusează de iubirea celuialalt. Şi totdeauna sânt între oameni şi de aceia, care pot să abu­seze de iubirea altora. E însă o com­­pensaţiune firească: iubirea se omoară prin abusul ce se face de ea. Şi tot astfel se perde şi credinţa şi speranţa, dacă sânt luate în deşert. Constatându-se dar’, că lipsesce undeva iubirea dintre oameni, ni se pune de sine întrebarea: cum s’a perdut ea? Căci dela fire omul e inclinat spre iubire, întocmai precum inclinat­e spre credinţă şi speranţă, şi numai acela nu iubesce, care se teme de a mai iubi, numai acela nu crede, care în deşert a crezut, numai acela nu speră, care amăgit a fost, îndeosebi noi Românii mult ne-am iubit şi chiar ne mai iubim încă unii pe alţii, mult am crezut, mult am sperat, şi dacă astăzi lipsa de iubire a început să străbată între noi, dacă slăbim în cre­dinţă, dacă speranţa ne părăsesce, causa este, că s’au ivit între noi oameni, care nu ’şi-au dat silinţa de a-’şi păstra iubirea celorlalţi, ci, făcând păcatul, ’şi-au z­s. Ei mă vor ierta, fiindcă le sânt frate, şi iubirea nu-m i va lăsa să mă dee de gol! Cuvintele rostite de înalt Preasfinţia Sa Părintele Metropolit Miron nu pot dar’ să aibă decât înţelesul, că trebue să ne dăm cu toţii şi fresce­ care îndeosebi si­linţa de a ne face vrednici de iubirea ob­ştească, pentru­ că numai astfel pot să se reîntăreascâ în noi cele trei mari virtuţi creştinesci. Şi nu este greu a urma această po­­vaţă archierească. N’are fiesce­ care decât să-’şi facă da-z toria, să poarte sarcina ce la împărţirea lucrării comune a căzut asupra lui. Păs­torul să poarte grije de turma lui, plu­garul să muncească în sudoarea feţii sale, meşteşugarul să se ţină de meseria lui, ne­guţătorul să-­şi vadă de interese, diregă­­torul să păzească dreptatea, preotul să se supună misiunii lui, Vlădica să fie Vlădică, cu toată splendoarea şi cu toată lăpădarea de sine ce i se cuvine după porunca lui Dumnezeu. Ce oare este biserica, dacă nu o legă­tură făcută între oameni, că aşa are să fie? ! Să fie dar’ aşa! — şi dacă nu este destulă legătura încheiată odată între pă­rinţii noştri, să ne mai legăm încă odată cu jurământ greu, că vom păzi legea noastră, și alungat să fie din mijlocul nostru acela, care se va abate dela această lege, ca străin să rămână în lume, nicăiri să nu afle nici adăpost, nici îndurare, ni­meni la groapa lui să nu plângă, nimeni să nu-­i ceară iertarea păcatelor. Căci chiar instinctul de conservare individuală trebue să-’l îiru­ţe pe fiesce­­care a-’şi câştiga iubirea celoralalţi, şi acela, în care ar fi lipsind acest instinct, este o parte bolnavă, wire ea prin ea se scoate din trupul săneto^UUv 'diîroară trupul, ce nu are destulă energie vitală spre a o elimina. Vor fi fără îndoeală şi în mijlocul nostru oameni cu aplecăr­i rele, nu o tă­­găduim aceasta; stricăciuxxea însă nu s’a încuibat pănă acum între noi, şi cu puţină bunăvoinţă car’ putem să fim aduşi la în­ţelegere frăţească. Bunăvoinţa aceasta să o găsim nxxmai pretutindeni. Căci nimeni fără de păcat xxu este, şi nimeni dar’ nu va îndrăsn­ x să ridice cu faţa cur­ată peatra asupra celui ce pocăit se întoarce din căile rătă­ci­r­ii, dacă sânt în adevăr şi de aceia, care uxnblă în aceste căi. Sus să aibă cu toţii inimile, căci cei ce sus le vor avă, într’un gând se vor uni, de sine se vor lăpăda şi nu vor căuta decât pacea şi mângâierea acelora, dela care trimişi au fost. Revistă politică, Sibiiu, 1 Aprilie st. v. Cu privire la cea dintâiu ciocnire între trupele ruse şi a­ng­li­ane scrie „Times“ într’un articol de fond între al­tele, că procederea lui „K­om­ar o ff“, dacă nu se va desavua şi pedepsi, nu însemnează altceva, decât resbel între Rusia şi Anglia. Lupta aceea — fi ce­diarul englez — noi nu o putem privi de o întâmplare nefericită, deoare­ce trebue să ne tragem seama cu Afghanii, şi trebue să ne luptăm nu numai în interesul Afghanilor, ci şi în interesul nostru propiu, la cas când Rusia nu va rechiăma pe Kom­ar­off la moment şi nu-­şi va retrage trupele din toate po­­siţiunile. Se zice, că din partea Angliei s’a trimis la Petersburg un ultima­tum, şi dacă Rusia va răspunde negativ sau evasiv, armata indiană numai decât va primi ordin, ca să înain­­teze spre Kandahar. Un alt ziar englez „Daily Telegraf“ zice, că pentru Rusia n­umai o singură scăpar­e mai există, şi anume pedepsirea aspră a celor­a, ce au parti­ci­pat la fapta aceea şi retragerea trupelor la Sarok­s. Dacă Rusia nu se va ispăşi în felul acesta, atunci Angliei numai o cale îi mai ră­mâne, de a întreprinde odată lupta trăgănată de atâta amar de timp. Less­ar s’ar fi exprimat cu prilegiul unui intex’viv, că atacarea Perdelx-ului de­­cătră Kom­ar­off a fost causată prin aceea, că Afglxanii axx atacat antepostxxl rus din Zulficar și ’l-au constrins a se retr­age pe teritor persian. Lessar e de ex’edinţă, că declarările lui Griers vor da Angliei deplină satisfac­­ţiune. Dealtcum disposiţiunea anti-ru­­sească a devenit pasionată la amândouă par­tidele. Dacă declaraţiunea Rusiei se va înai trăgăna, sau nu va fi mulţumitoare, gu­­verxxul englez va fi silit a declara răs­­belul, sau a repăş­t apoi cu dese­­v­î­r­ş­i­r­e. Prin biruinţa lxxi K­o­m­a r­o­f­f în Pe­tersburg sânt toate cestiunile puse la o parte, toţi se ocupă de eveni­nentele din Asia şi ziarele sânt de părere, că e pri­pit a privi în lupta de lâxxgă fluviul Rus începerea răsboiului între Rusia și Anglia, deoare­ce evenimentul e nu­mai de o în­semnătate locală și aplanarea pacinică a con­flictului e frxcă posibilă, și la cas când cestiunea aceasta va deveni un conflict serios, toată responsabilitatea cade asu­pra Angliei.

Next