Tribuna, ianuarie-martie 1886 (Anul 3, nr. 6-74)

1886-01-24 / nr. 19

Pag. 74 această privinţă desluşiri de la guvern. O parte a adunării se hotărîse pentru o in­terpelaţie publică, majoritatea însă reco­mandă, să se ceară respectivele informa­ţi­uni pe cale confidenţială. Presa poloneză de asemene se ocupă de enunciaţiunile principelui de Bismarck şi „Gazeta Narodowa“ scrie între al­tele următoarele: „Bismarck nu se amăgească, că prin mă­suri violente ar putea înăduşi în supuşii sei de naţionalitate poloneză spiritul polonez. Presiunea produce contra-presiune; sub impresiunea peri­colului ameninţător forţa impulsiunii se va în­tări fără îndoeală la Poloni, în Rusia până acum s’au întrebuinţat toate spre desnaţionali­­sarea Polonilor, fară d­e a ajunge la vre-un succes demn de amintire. Se pare, că cancelarul ger­man contează în ceea­ ce privesce planurile sale anti-poloneze la cooperarea puterilor vecine. Cât priveste pe Austria, noi suntem liniştiţi. He­­stieze guvernul cât va bestia, de dragul Germa­nilor, coroana, care­­şi-a făcut de mi­siune scutirea naţionalităţilor, oferă destulă garanţă, că ea va rămâne străină de o acţiune în contra Polonilor. Probabil, că şi Ru­sia se va gândi de trei ori pănă când se va decide a lua parte la o luptă, care nu e numai în contra Polonilor, ci în contra întregului sla­vism îndreptată. Cine stie oare, că sub presiunea germanizării nu vor fi Po­lonii siliţi s­ă caute refugiu chiar în Rusia.......... Din acest conflict Polonii pot să profiteze şi pot să-­şi validiteze înzecit şi însutit capabilitatea lor de vieaţă“. Ziarul „Correspondance de Vienne“ primesce următoarele serii din Belgrad: guvernul regelui Milan a modi­ficat atitudinea sa faţă cu Bulgaria. El a micşorat în mod simţitor petenţiunile sale. Causa, care a determinat la aceasta pe regele Milan, este memoriul, care ’i­ s’a presentat de cătră şefii partidelor progresiste şi liberale­­naţionale. Acest memoriu a fost supus comitetului permanent al Skupcinei. S’au mai supus resoluţiunii comitetului delega­ţilor şi următoarele cestiuni: 1. Cum se poate resolva criza externă, care există? 2. Ce este de făcut imediat după încheierea păcii, pentru a întări situaţiunea internă? 3. Partidul progresist este capabil a face faţă singur actualei stări de lucruri, sau trebue să-­şi alieze şi pe şefu­i altor partide politice? Comitetul a răspuns, asupra în­­tâiului punct, că luând în consideraţie cum­­că Europa nu pare dispusă a respecta tratatul din Berlin, Serbia trebue să în­cheie pace. Asupra cestiunii a doua, cum­­că este de neapărată trebuinţă revizuirea constituţiunii. Asupra cestiunii a treia, opiniile sunt împărţite. O serie de oare­care importanţă po­litică sosesce din Paris. Principele Montenegrului, care a stat vre-o câ­teva­­zile acolo spre a contrage un nou împrumut, a plecat la Petersburg. Nu vom avă să ne aşteptăm oare la o nouă surprindere la primăvară? Cât priveste demonstraţi­unea navală avem numai următoarele date: Sosirea năilor rusesci la Canea e deja signalisată. Pe insula Creta liniştea nu e conturbată. Fregatta austro-un­­gară „Radeczky“ şi mai multe noi cuirasate italiene au sosit în barul dela Suda, încotro au plecat şi trei năi cuira­sate engleze. „Reuniunile de cultură şi cestiunea naţionalităţilor“. (Urmare.) „Reuniunea transilvăneană a emis un pro­iect al comisiunii, lung, amănunţit, care s’a şi primit. Dar’ nici din acesta n’a fost în stare să se desbaiere de trase, şi totul e mai mult o con­­sultaţiune, idei şi dorinţe vii, decât program de lucrare. Un lucru reesă din toate programele de lucrare, anume au de cuget să pună pe şcoale fondul de gravitaţiune al activităţii lor. „Negreşit împregiurarea, că au purces fără plan şi program clar definit, caracterisează în mod curios mişcarea reuniunilor. Firea lucrului ar aduce cu sine, ca se fie în curat cu sine respectivii, atât iniţiatorii mişcării, cât şi aceia, cari plătesc, întemeează fundaţiuni şi împart di­vidende. Vreu ceva, ce înşişi ei nu stiu. Ca şi când tot lucrul ar fi fost să fie numai o de­monstraţie. Să maghiariseze cu ori­ce preţ, e in­diferent cum. Ca şi cum ar fi vorba numai des­pre aceea, ca să se dea avânt întregei societăţi, ca să se pună la cale în lungul şi latul ţerii cu toate mijloacele posibile opera maghiarisării. Şi pentru aceasta şi există în acest moment încli­nare în societate. Dar, resultatul positiv abia are să fie altul, decât alarmarea naţionalităţilor, se va spori în mare măsură agitaţia, resultat positiv de loc nu va fi. De o parte va deveni făţişă pofta pentru contopirea naţionalităţilor, dar­ de altă parte va fi impotentă. „Şi în aceasta zace toată impotenţa între­prinderii. De ce a trebuit să se dee cu această mişcare pe faţă, că nu ne putem împăca cu cu­getul, că această patriă e locuită de multe rase şi naţionalităţi, că nu putem privi ca asigurată existenţa acestui stat prelungă atâte naţionalităţi. Şi chiar dacă ar exista această tristă convingere, la ce a fost de lipsă ca să o spunem pe faţă, înainte de ce am fost în clar cu aceea, că oare cu putinţă e să ajutăm astfel acestei lipse şi să dăm lucrului o altă stare, înainte de ce am fi fost în clar cu privire la modul şi mijloacele, pe care trebue să le aplicăm. Problema negreşit că e uriaşă şi chiar dacă s’ar pute resolva în mo­dul contemplat de reuniuni, înainte de ce ne-am apucat de ea, trebuia să ne gândim că fi-va pare cu putinţă a aduna capitalul uriaş, indispensabil, deoare­ce p. e. ceea­ ce s’a adunat pănă acum în Transilvania pe seama Transilvaniei, e atât de neînsemnat, încât deşi se poate şi cu aceea pro-* duce ici-colo o reacţiune, nu se poate totuşi do­bândi un resultat positiv. Şi chiar dacă toate comitatele naţionalităţilor ar incassa acel 1%, totuşi faţă cu mărimea problemei şi aceea ar fi de tot puţin. Am cetit o notiţă din comitatul Bistriţa-Năsăud, în care se dice, că singur acel comitat ar ave trebuinţă de o astfel de reuniune culturală, cum se proiectează cea ardeleană. „Aşadar, dăi pe şcoale şi asile! Că sub şcoale nu se înţeleg institute mai înalte, ci şcoale poporale, se poate conclude sigur din împregiu­rarea, că şcoala se amintesce în legătură cu asilele. Ele înseşi reuniunile încă voiesc să în­fiinţeze şcoale; aceasta abia va fi cu putinţă, cel puţin deocamdată, deoare­ce n’au bani pentru aşa ceva. La aşa ceva au drept, conform legii pentru şcoalele poporale, reuniunile (comitatul după aceeaşi lege n’are dreptul, numai comunele), dar’ ele ar întimpina multe greutăţi, dacă în în­fiinţarea de şcoale ar voi să concureze cu confe­siunile sau comunele. Din punctul de vedere al maghiarisării ar fi şi superfluă înfiinţarea de şcoale noue din partea reuniunilor, în cari ar fi ca fondul principal să se pună pe instruirea în limba maghiară, deoare­ce e îngrijit prin art. de lege XVIII din 1879, ca limba maghiară să se propună în toate şcoalele, în privinţa şcoalelor poporale abia le rămâne aşadar a reuniunilor alt rol, decât ajutorul din partea statului. „Această procedură cu şcoale poporale şi respective cu asile, atât ceea a statului, cât şi a reuniunilor nu poate să aibă decât scop de ma­­ghiarizare, care nu acela de a înlesni fiecărui ce­tăţean fericirea pe cariera publică. Nu fiecare cetăţean voieşce să se fericească pe cariere pu­blice; dintre elevii şcoalelor sătenesti abia unul sau două percenţe sunt destinaţi de cătră părinţi, ca să păşească pe cariera „domnească“. Despre înstrăinarea în limba maghiară a acestor unul sau două percente se sciu îngriji părinţii în alt mod, nu e de lipsă ca să înveţe unguresce acasă la spatele lui Difeu, ceea­ ce nici nu poate în satele cu giur curat român sau ruten. Dar, chiar dacă ar fi cu putinţă aceasta, l­a octroa, de dragul acestor unul sau două percente învă­ţarea limbei maghiare marei mulţimi, ar fi adus, la toată întâmplarea însă o procedură necorectă. Ce lipsă are de limba maghiară bietul popor slovac, care locuiesc e în masse în comitatele Liptó şi Árva, unde poţi merge 10—15 mile, fără­ ca să dai de sat maghiar. Dacă merge careva ca drotar sau ferestrar prin Alföld, acesta îşi însuşesce atâta, de cât are trebuinţă. Oamenii, cari frecventează târgurile ce cad între hotarele locuite de naţionalităţi, îşi câştigă atâtea cunos­­cinţe limbistice, cu cât să poată târgui un mânz sau junincă, acasă acest naţionalist n’are lipsă de limba maghiară, deoare­ce legea îi asigu-­ rează nu numai ca să-’şi poată spune cu vorba plângerile şi să-’şi comenteze durerile sale auto­rităţilor, advocatului, ci să privească chiar şi în actul redactat în limba lui propriă. Sau se in­tenţionează a se şterge şi această lege? „Pentru a-ş i uşura comunicaţiunea interna­ţională, nu are lipsă de mult, pentru aceasta întru adevăr nu merită a se risca resul­tatul ce ar trebui să-­i dee în general instrucţia în şcoa­lele poporale. Seim ce modest e acest resultat şi acum, ce puţin învaţă în timp de şese ani sărmanul băiat de la sate. Dacă introducem ca obiect separat limba maghiară şi nu ordonăm oare suficiente pentru instruirea ei, atunci nu dobândim nici un resultat; daca ea răpesce ele­vului timp mult, atunci cu atât mai puţin re­sultat poate avea în alte obiecte singuratice; nu învaţă nici unguresce, nici în limba maternă atât, cât să scie bine ceti şi scrie, cu atât mai puţin se leagă de el ceva din elementele sci­­inţei............. „Dacă reuniunile nu voiesc să minţească în mod plesnitor numirea de „reuniuni de cultură“, nu li este iertat se ofere ajutor pentru această cultivare. E regretabil, că statul a păşit pe această cărare prin art. de lege XVIII din 1879, să nu-­l urmeze pe această cale rătăcită şi so­cietatea. Prin impunerea în masse şi fara excep­­ţiune a limbii maghiare, dăm cauză fundată na­ţionalităţilor pentru plângere, deoare­ce, după cum am expus mai sus, le punem­ deadreptul stavilă în contra progresării în cultură. Instrucţia de şcoală, îndeosebi cea poporală, numai atunci are succes, dacă se dă în limba maternă, dacă şcoala e în consonanţă şi în legătură sistematică cu vieaţa paractică. La naţionalităţi observăm o insuită vid­ă spre înaintarea în toţi romii cul­turii; în aceasta îi împedecăm, îi împedecăm de a se pute ridica din starea de jos culturală, în care se află. Nu e aceasta de natură a-ş i amărî pănă în adâncul inimii? „în sfîrşit pentru­ ce? Dacă, cel puţin ar fi sigur resultatul, dacă am fi siguri, că pe calea şcoalelor poporale am dobândi resultate însem­nate în privinţa maghiarisării. Da, se pot do­­­bâîldi resultate mari în amintite locuri, între anumite împregiurări, în alte ţinuturi, între alte împregiurări, — nimic. După părerea mea, nu se poate ajunge nici un scop în ţinuturi, unde poporul de rînd nemaghiar, locuesce neamestecat; în astfel de ţinuturi acea sciinţă maghiară se va consuma, întocmai cum în mijlocul verei pământul setos înghite câţiva picuri de plaiă căduţi asu­­pra-’i. Acasă nu-’l înţelege nime, dacă copilul voieşce se aplice aceea ce a învăţat în şcoală; îndată­ ce a eşit din şcoală, el uită ce a învăţat, uită înainte de ce ar pute să-’şi ajute pe pro­priul seu copil, când ajunge acesta la rîndul seu în şcoală, în astfel de locuri e o forţare zadarnică, sânt bani aruncaţi pe nimica aceia, pe care îi întrebuinţează statul şi reuniunile pentru instrucţia în limba maghiară. Tot resul­tatul se arată în împedecarea resultatului, în in­strucţia generală, în reacţiunea duşmănoasă stîr­­nită prin tendenţa de contopire şi în accentuarea conflictului naţional. „Introducerea propunerii limbei maghiare în toate şcoalele poporale a fost un pas atât de nechibzuit, ca şi care nu a fost permis unui bărbat de stat, unui ministru să propună şi unei legislative să primească. Nu cunoascerea sufi­cientă a lucrului, nu cumpenirea matură a dictat articolul de lege XVIII din 1879, ci curentul şovinistic maghiar. Ministrul Trefort a voit să se producă ca om zelos maghiar, deasemene şi întreg guvernul Tisza, care având puţin titlu la popularitate, a voit se facă odată ceva, cu ce să linguşească publicului mare. Şi dieta? A intro­duce limba maghiară în toate şcoalele poporale — aceasta e o parolă atât de sonoră, încât nu­­şi-a perdut efectul asupra masselor, deşi această dietă consistă din cuintesenţa inteligenţei ţerii.. . „Activitatea reuniunilor de cultură licu­­resce pănă acum foarte slab, şi nu e mare pros­pect, ca să ajungă mari resultate. în situaţiunea economică în general gravă nu se poate spera la adunarea unei sume mari pe calea contribui­­rilor, care aruncul de dare comitatens probabil, că în multe locuri nu-’l vor primi. Pe calea reuniunilor dar’, maghiarizarea abia va câştiga avânt mare; nascerea lor posede o însemnătate mare, întrucât ea e significată în privinţa dispo­­siţiunii şi a opiniunii publice. Dovedesce, că cu ori­ce preţ anumite pofte şi aspiraţiuni vo­iesc să păşească pe terenul activităţii. Dove­­desce, că sânt mulţi, cari nu se pot împrietini cu aceea, că ţeara aceasta e poliglotă; dove­desce că sânt mulţi, cari privesc maghiarisarea generală a celoralalte naţionalităţi ca un lucru posibil. . . „întru adevăr aceasta e o ilusiune aproape vrednică de compătimire. Ca să se impună unei jumătăţi a poporaţiunii acestei ţeri limba celeia­­-kd-te părţi a poporaţiunii aceleiaşi părţi în un timp, care e adevărata eră a nascerii principiului naţional, în un timp, când e imposibil să te joci cu ferul şi focul în o ţeară, care nu posede in­dependenţă, şi prin urmare nici libertatea lu­crării, între nisce împregiurări, când principiul unei părţi a puterii executive este divide et im­­pera, privind în acest principiu cea mai puter­nică armă de a stăpâni, pentru­ ca să poată ţine încordată o naţiune cu alta; — aceasta e o în­şelare de sine asemene halucinaţiei. —­ „Se aude adeseori tânguirea, că antece­sorii noştri au întrelăsat a maghiariza naţiona­lităţile. Să nu fim nedrepţi faţă cu strămoşii, deoare­ce împregiurarea, că naţionalităţile au rămas, zace în natura lucrului, ea nu e conse­­cvenţa neglijenţei străbunilor noştri. Istoria, — ori­cât de puţin sânt dealtcum aceste rapoarte cla­rificate, deşi ele formează una dintre cele mai importante părţi ale istoriei civilisaţiunii — istoria dovedesce, că naţionalitatea locuitorilor baştini numai acolo s’a absorbit, numai acolo s’a pre­făcut în material, din care să se formeze o limbă nouă, unde naţiunea cuceritoare a posedat cul­tură preponderantă. Rapoartele etnografice ale Huniei din timpul cuceririi nu sânt destul de des­coperite, şi mai puţin cele ale culturii generale, dar’ verosimilitatea arată, că popoarele, pe care le-au aflat aci străbunii noştri, au fost în com­paraţie cu aceştia, foarte înaintate. E sigur, că aci existau cetăţi, abia sufere îndoeală, că aci n’ar fi fost popor agricultor, precând străbunii noştri erau nomadi asiatici, numerice n’au fost puter­nici, şi tocmai din această causă au fost avisaţi la convieţuire încât nu s’au putut amesteca printre celelalte popoare. Verosimil, că în urma superio­rităţii culturale a popoarelor aflate aci, Maghiarii au împrumutat mult din comoara de cuvinte a popoarelor de aci şi că mai multă influenţă pre­­facătoare a avut limba acestora, decât contrarul. Despre efect asimilator n’a putut dar’ nici vorbă să fie. . . . Pentru unitatea de limbă n’au avut simţemânt, cum au avut pentru unitatea confe­sională, pe care au voit să o stoarcă cu fer şi foc. Pe idea pentru unitatea de limbă şi naţio­nalitate a sf. Ştefan, regele nostru, nu putem pune mare pond; cine ştie ce scribalău popă evlavios a predicat-o. Dar, despre vre-o perse­cuţie contra limbei, nu amintesc nici paginile isto­riei altor ţeri. Aceasta e invenţiunea secolului XIX, partea umbroasă a acestuia, — căci nu aflăm nimic perfect în lume. Naţiunile domni­toare nici nu visau odinioară, că se va cere cândva egalitate pe titlul naţional, n’au visat, că va exista cândva cestiune naţională, de care ar trebui salvaţi urmaşii prin disposiţiuni precon­cepute. Poporul de rînd de rasă străină nu combina, fiindcă era popor şi trebile ţerii precum şi ori­ce afacere publică o isprăvia naţiunea predomnitoare; banii pe cari îi plătiau alte rase, n’aveau coloare, serviţiile, pe care le-au făcut nu aveau mai puţin preţ decât acelea, pe care le făcea poporul de limbă maghiară; tirania forţei de limbă era considerată ca superfluă. Poate, că rasa domnitoare afla măgulire în împregiu­rarea, că popoare întregi erau puse în servitul ei; servitorului îi mai plăcea limba străină decât aceea, pe care o vorbia clasa poruncitorilor; limba maghiară a devenit limba domnilor, car’ celelalte, limbele slugilor; aşa a fost aceasta şi altundeva. „Străbunii noştri n’au întrelăsat aceea­ ce au sevîrşit în această privinţă alte naţiuni şi astfel noi nu putem folosi pentru scopul ma­ghiarisării pretextul, că voim să reparăm negli­­jenţa. Nu ne putem lăudă prea tare — ceea­ ce se întâmplă foarte adeseori — nici cu aceea, că noi n’am persecutat nici când naţionalităţile, deoare­ce aceasta nu s’a întâmplat nici altundeva. Nici chiar Austria nu a persecutat în trecut limba maghiară; aceasta au făcut-o numai în timpul mai nou, pe calea germanisării preconi­­sate de Bach şi Schmerling; mai demult se mulţumiau cu: Faciam Hungariam mendicant, deind servam, postremo catholican; nu diceau, că germanam.­­ (Va urma.) TRIBUNA România şi Italia. Reproducem după „Românul“ o sch­iţă biografică a decedatului Vegezzi Ruscalla, cunoscutul filo-r­omân, mai ales că sunt puţini oamenii, cari ’şi-au îndreptat pri­virile asupra Românilor în acel timp, când a făcut-o aceasta Vegezzi Ruscalla. Giovenale Vegezzi-Ruscalla, publicist ita­lian şi cetăţean român, unul din cei mai ardenţi amici ai României, a încetat din vieaţă la To­rino, după­ cum s-a anunţat deja, în etate de 87 ani, după o scurtă maladie şi cinci ani, după­ ce îşi perduse vederea. ziarul italian din Roma „II Diritto“ anunţând moartea eminentului filo­­român Vegezzi-Ruscalla,­­zice, că deşi prevăzută, nu mai puţin dureroasă ne sosesce notiţa morţii adevăratului patriarch al filo-românilor italieni. Perderea lui Vegezzi-Ruscalla — adaugă „II Di­ritto“ — va fi nu atât de mult simţită printre Italieni, precum va fi la Bucuresci şi în toată România, unde a devenit foarte poporal numele lui Vegezzi-Ruscalla. Născut la 4 Septemvrie 1798, Vegezzi- Ruscalla era unul dintre cei mai distinşi publi­cişti, aparţinând acelei falange de oameni mari şi de apărători glorioşi ai drepturilor naţionali­tăţilor, acelei generaţii puternice, care a dat oameni iluştri în toate ramurile cunoscinţelor omenesci. Vegezzi-Ruscalla s-a ocupat cu multă ar­doare de filologia neo-latină, a tradus multe opere portugheze, franceze, spaniole, etc., el era membru al Academiei din Portugalia. Din limba engleză şi din cea germană a tradus mai multe cărţi privitoare la agricultură şi la geologie, din limba spaniolă poeme, din cea română mai multe no­vele istorice: el era membru şi al Academiei ro­mâne; n’a uitat nici limba polonă, traducând din această idiome mai multe romane. Dar’ publicaţiile cele mai întinse ale ilustrului scriitor Nr. 19

Next