Tribuna, ianuarie-martie 1886 (Anul 3, nr. 6-74)
1886-01-24 / nr. 19
Pag. 74 această privinţă desluşiri de la guvern. O parte a adunării se hotărîse pentru o interpelaţie publică, majoritatea însă recomandă, să se ceară respectivele informaţiuni pe cale confidenţială. Presa poloneză de asemene se ocupă de enunciaţiunile principelui de Bismarck şi „Gazeta Narodowa“ scrie între altele următoarele: „Bismarck nu se amăgească, că prin măsuri violente ar putea înăduşi în supuşii sei de naţionalitate poloneză spiritul polonez. Presiunea produce contra-presiune; sub impresiunea pericolului ameninţător forţa impulsiunii se va întări fără îndoeală la Poloni, în Rusia până acum s’au întrebuinţat toate spre desnaţionalisarea Polonilor, fară de a ajunge la vre-un succes demn de amintire. Se pare, că cancelarul german contează în ceea ce privesce planurile sale anti-poloneze la cooperarea puterilor vecine. Cât priveste pe Austria, noi suntem liniştiţi. Hestieze guvernul cât va bestia, de dragul Germanilor, coroana, careşi-a făcut de misiune scutirea naţionalităţilor, oferă destulă garanţă, că ea va rămâne străină de o acţiune în contra Polonilor. Probabil, că şi Rusia se va gândi de trei ori pănă când se va decide a lua parte la o luptă, care nu e numai în contra Polonilor, ci în contra întregului slavism îndreptată. Cine stie oare, că sub presiunea germanizării nu vor fi Polonii siliţi să caute refugiu chiar în Rusia.......... Din acest conflict Polonii pot să profiteze şi pot să-şi validiteze înzecit şi însutit capabilitatea lor de vieaţă“. Ziarul „Correspondance de Vienne“ primesce următoarele serii din Belgrad: guvernul regelui Milan a modificat atitudinea sa faţă cu Bulgaria. El a micşorat în mod simţitor petenţiunile sale. Causa, care a determinat la aceasta pe regele Milan, este memoriul, care ’i s’a presentat de cătră şefii partidelor progresiste şi liberalenaţionale. Acest memoriu a fost supus comitetului permanent al Skupcinei. S’au mai supus resoluţiunii comitetului delegaţilor şi următoarele cestiuni: 1. Cum se poate resolva criza externă, care există? 2. Ce este de făcut imediat după încheierea păcii, pentru a întări situaţiunea internă? 3. Partidul progresist este capabil a face faţă singur actualei stări de lucruri, sau trebue să-şi alieze şi pe şefui altor partide politice? Comitetul a răspuns, asupra întâiului punct, că luând în consideraţie cumcă Europa nu pare dispusă a respecta tratatul din Berlin, Serbia trebue să încheie pace. Asupra cestiunii a doua, cumcă este de neapărată trebuinţă revizuirea constituţiunii. Asupra cestiunii a treia, opiniile sunt împărţite. O serie de oarecare importanţă politică sosesce din Paris. Principele Montenegrului, care a stat vre-o câtevazile acolo spre a contrage un nou împrumut, a plecat la Petersburg. Nu vom avă să ne aşteptăm oare la o nouă surprindere la primăvară? Cât priveste demonstraţiunea navală avem numai următoarele date: Sosirea năilor rusesci la Canea e deja signalisată. Pe insula Creta liniştea nu e conturbată. Fregatta austro-ungară „Radeczky“ şi mai multe noi cuirasate italiene au sosit în barul dela Suda, încotro au plecat şi trei năi cuirasate engleze. „Reuniunile de cultură şi cestiunea naţionalităţilor“. (Urmare.) „Reuniunea transilvăneană a emis un proiect al comisiunii, lung, amănunţit, care s’a şi primit. Dar’ nici din acesta n’a fost în stare să se desbaiere de trase, şi totul e mai mult o consultaţiune, idei şi dorinţe vii, decât program de lucrare. Un lucru reesă din toate programele de lucrare, anume au de cuget să pună pe şcoale fondul de gravitaţiune al activităţii lor. „Negreşit împregiurarea, că au purces fără plan şi program clar definit, caracterisează în mod curios mişcarea reuniunilor. Firea lucrului ar aduce cu sine, ca se fie în curat cu sine respectivii, atât iniţiatorii mişcării, cât şi aceia, cari plătesc, întemeează fundaţiuni şi împart dividende. Vreu ceva, ce înşişi ei nu stiu. Ca şi când tot lucrul ar fi fost să fie numai o demonstraţie. Să maghiariseze cu orice preţ, e indiferent cum. Ca şi cum ar fi vorba numai despre aceea, ca să se dea avânt întregei societăţi, ca să se pună la cale în lungul şi latul ţerii cu toate mijloacele posibile opera maghiarisării. Şi pentru aceasta şi există în acest moment înclinare în societate. Dar, resultatul positiv abia are să fie altul, decât alarmarea naţionalităţilor, se va spori în mare măsură agitaţia, resultat positiv de loc nu va fi. De o parte va deveni făţişă pofta pentru contopirea naţionalităţilor, dar de altă parte va fi impotentă. „Şi în aceasta zace toată impotenţa întreprinderii. De ce a trebuit să se dee cu această mişcare pe faţă, că nu ne putem împăca cu cugetul, că această patriă e locuită de multe rase şi naţionalităţi, că nu putem privi ca asigurată existenţa acestui stat prelungă atâte naţionalităţi. Şi chiar dacă ar exista această tristă convingere, la ce a fost de lipsă ca să o spunem pe faţă, înainte de ce am fost în clar cu aceea, că oare cu putinţă e să ajutăm astfel acestei lipse şi să dăm lucrului o altă stare, înainte de ce am fi fost în clar cu privire la modul şi mijloacele, pe care trebue să le aplicăm. Problema negreşit că e uriaşă şi chiar dacă s’ar pute resolva în modul contemplat de reuniuni, înainte de ce ne-am apucat de ea, trebuia să ne gândim că fi-va pare cu putinţă a aduna capitalul uriaş, indispensabil, deoarece p. e. ceea ce s’a adunat pănă acum în Transilvania pe seama Transilvaniei, e atât de neînsemnat, încât deşi se poate şi cu aceea pro-* duce ici-colo o reacţiune, nu se poate totuşi dobândi un resultat positiv. Şi chiar dacă toate comitatele naţionalităţilor ar incassa acel 1%, totuşi faţă cu mărimea problemei şi aceea ar fi de tot puţin. Am cetit o notiţă din comitatul Bistriţa-Năsăud, în care se dice, că singur acel comitat ar ave trebuinţă de o astfel de reuniune culturală, cum se proiectează cea ardeleană. „Aşadar, dăi pe şcoale şi asile! Că sub şcoale nu se înţeleg institute mai înalte, ci şcoale poporale, se poate conclude sigur din împregiurarea, că şcoala se amintesce în legătură cu asilele. Ele înseşi reuniunile încă voiesc să înfiinţeze şcoale; aceasta abia va fi cu putinţă, cel puţin deocamdată, deoarece n’au bani pentru aşa ceva. La aşa ceva au drept, conform legii pentru şcoalele poporale, reuniunile (comitatul după aceeaşi lege n’are dreptul, numai comunele), dar’ ele ar întimpina multe greutăţi, dacă în înfiinţarea de şcoale ar voi să concureze cu confesiunile sau comunele. Din punctul de vedere al maghiarisării ar fi şi superfluă înfiinţarea de şcoale noue din partea reuniunilor, în cari ar fi ca fondul principal să se pună pe instruirea în limba maghiară, deoarece e îngrijit prin art. de lege XVIII din 1879, ca limba maghiară să se propună în toate şcoalele, în privinţa şcoalelor poporale abia le rămâne aşadar a reuniunilor alt rol, decât ajutorul din partea statului. „Această procedură cu şcoale poporale şi respective cu asile, atât ceea a statului, cât şi a reuniunilor nu poate să aibă decât scop de maghiarizare, care nu acela de a înlesni fiecărui cetăţean fericirea pe cariera publică. Nu fiecare cetăţean voieşce să se fericească pe cariere publice; dintre elevii şcoalelor sătenesti abia unul sau două percenţe sunt destinaţi de cătră părinţi, ca să păşească pe cariera „domnească“. Despre înstrăinarea în limba maghiară a acestor unul sau două percente se sciu îngriji părinţii în alt mod, nu e de lipsă ca să înveţe unguresce acasă la spatele lui Difeu, ceea ce nici nu poate în satele cu giur curat român sau ruten. Dar, chiar dacă ar fi cu putinţă aceasta, la octroa, de dragul acestor unul sau două percente învăţarea limbei maghiare marei mulţimi, ar fi adus, la toată întâmplarea însă o procedură necorectă. Ce lipsă are de limba maghiară bietul popor slovac, care locuiesc e în masse în comitatele Liptó şi Árva, unde poţi merge 10—15 mile, fără ca să dai de sat maghiar. Dacă merge careva ca drotar sau ferestrar prin Alföld, acesta îşi însuşesce atâta, de cât are trebuinţă. Oamenii, cari frecventează târgurile ce cad între hotarele locuite de naţionalităţi, îşi câştigă atâtea cunoscinţe limbistice, cu cât să poată târgui un mânz sau junincă, acasă acest naţionalist n’are lipsă de limba maghiară, deoarece legea îi asigu- rează nu numai ca să-’şi poată spune cu vorba plângerile şi să-’şi comenteze durerile sale autorităţilor, advocatului, ci să privească chiar şi în actul redactat în limba lui propriă. Sau se intenţionează a se şterge şi această lege? „Pentru a-ş i uşura comunicaţiunea internaţională, nu are lipsă de mult, pentru aceasta întru adevăr nu merită a se risca resultatul ce ar trebui să-i dee în general instrucţia în şcoalele poporale. Seim ce modest e acest resultat şi acum, ce puţin învaţă în timp de şese ani sărmanul băiat de la sate. Dacă introducem ca obiect separat limba maghiară şi nu ordonăm oare suficiente pentru instruirea ei, atunci nu dobândim nici un resultat; daca ea răpesce elevului timp mult, atunci cu atât mai puţin resultat poate avea în alte obiecte singuratice; nu învaţă nici unguresce, nici în limba maternă atât, cât să scie bine ceti şi scrie, cu atât mai puţin se leagă de el ceva din elementele sciinţei............. „Dacă reuniunile nu voiesc să minţească în mod plesnitor numirea de „reuniuni de cultură“, nu li este iertat se ofere ajutor pentru această cultivare. E regretabil, că statul a păşit pe această cărare prin art. de lege XVIII din 1879, să nu-l urmeze pe această cale rătăcită şi societatea. Prin impunerea în masse şi fara excepţiune a limbii maghiare, dăm cauză fundată naţionalităţilor pentru plângere, deoarece, după cum am expus mai sus, le punem deadreptul stavilă în contra progresării în cultură. Instrucţia de şcoală, îndeosebi cea poporală, numai atunci are succes, dacă se dă în limba maternă, dacă şcoala e în consonanţă şi în legătură sistematică cu vieaţa paractică. La naţionalităţi observăm o insuită vidă spre înaintarea în toţi romii culturii; în aceasta îi împedecăm, îi împedecăm de a se pute ridica din starea de jos culturală, în care se află. Nu e aceasta de natură a-ş i amărî pănă în adâncul inimii? „în sfîrşit pentru ce? Dacă, cel puţin ar fi sigur resultatul, dacă am fi siguri, că pe calea şcoalelor poporale am dobândi resultate însemnate în privinţa maghiarisării. Da, se pot dobâîldi resultate mari în amintite locuri, între anumite împregiurări, în alte ţinuturi, între alte împregiurări, — nimic. După părerea mea, nu se poate ajunge nici un scop în ţinuturi, unde poporul de rînd nemaghiar, locuesce neamestecat; în astfel de ţinuturi acea sciinţă maghiară se va consuma, întocmai cum în mijlocul verei pământul setos înghite câţiva picuri de plaiă căduţi asupra-’i. Acasă nu-’l înţelege nime, dacă copilul voieşce se aplice aceea ce a învăţat în şcoală; îndată ce a eşit din şcoală, el uită ce a învăţat, uită înainte de ce ar pute să-’şi ajute pe propriul seu copil, când ajunge acesta la rîndul seu în şcoală, în astfel de locuri e o forţare zadarnică, sânt bani aruncaţi pe nimica aceia, pe care îi întrebuinţează statul şi reuniunile pentru instrucţia în limba maghiară. Tot resultatul se arată în împedecarea resultatului, în instrucţia generală, în reacţiunea duşmănoasă stîrnită prin tendenţa de contopire şi în accentuarea conflictului naţional. „Introducerea propunerii limbei maghiare în toate şcoalele poporale a fost un pas atât de nechibzuit, ca şi care nu a fost permis unui bărbat de stat, unui ministru să propună şi unei legislative să primească. Nu cunoascerea suficientă a lucrului, nu cumpenirea matură a dictat articolul de lege XVIII din 1879, ci curentul şovinistic maghiar. Ministrul Trefort a voit să se producă ca om zelos maghiar, deasemene şi întreg guvernul Tisza, care având puţin titlu la popularitate, a voit se facă odată ceva, cu ce să linguşească publicului mare. Şi dieta? A introduce limba maghiară în toate şcoalele poporale — aceasta e o parolă atât de sonoră, încât nuşi-a perdut efectul asupra masselor, deşi această dietă consistă din cuintesenţa inteligenţei ţerii.. . „Activitatea reuniunilor de cultură licuresce pănă acum foarte slab, şi nu e mare prospect, ca să ajungă mari resultate. în situaţiunea economică în general gravă nu se poate spera la adunarea unei sume mari pe calea contribuirilor, care aruncul de dare comitatens probabil, că în multe locuri nu-’l vor primi. Pe calea reuniunilor dar’, maghiarizarea abia va câştiga avânt mare; nascerea lor posede o însemnătate mare, întrucât ea e significată în privinţa disposiţiunii şi a opiniunii publice. Dovedesce, că cu orice preţ anumite pofte şi aspiraţiuni voiesc să păşească pe terenul activităţii. Dovedesce, că sânt mulţi, cari nu se pot împrietini cu aceea, că ţeara aceasta e poliglotă; dovedesce că sânt mulţi, cari privesc maghiarisarea generală a celoralalte naţionalităţi ca un lucru posibil. . . „întru adevăr aceasta e o ilusiune aproape vrednică de compătimire. Ca să se impună unei jumătăţi a poporaţiunii acestei ţeri limba celeia-kd-te părţi a poporaţiunii aceleiaşi părţi în un timp, care e adevărata eră a nascerii principiului naţional, în un timp, când e imposibil să te joci cu ferul şi focul în o ţeară, care nu posede independenţă, şi prin urmare nici libertatea lucrării, între nisce împregiurări, când principiul unei părţi a puterii executive este divide et impera, privind în acest principiu cea mai puternică armă de a stăpâni, pentru ca să poată ţine încordată o naţiune cu alta; — aceasta e o înşelare de sine asemene halucinaţiei. — „Se aude adeseori tânguirea, că antecesorii noştri au întrelăsat a maghiariza naţionalităţile. Să nu fim nedrepţi faţă cu strămoşii, deoarece împregiurarea, că naţionalităţile au rămas, zace în natura lucrului, ea nu e consecvenţa neglijenţei străbunilor noştri. Istoria, — oricât de puţin sânt dealtcum aceste rapoarte clarificate, deşi ele formează una dintre cele mai importante părţi ale istoriei civilisaţiunii — istoria dovedesce, că naţionalitatea locuitorilor baştini numai acolo s’a absorbit, numai acolo s’a prefăcut în material, din care să se formeze o limbă nouă, unde naţiunea cuceritoare a posedat cultură preponderantă. Rapoartele etnografice ale Huniei din timpul cuceririi nu sânt destul de descoperite, şi mai puţin cele ale culturii generale, dar’ verosimilitatea arată, că popoarele, pe care le-au aflat aci străbunii noştri, au fost în comparaţie cu aceştia, foarte înaintate. E sigur, că aci existau cetăţi, abia sufere îndoeală, că aci n’ar fi fost popor agricultor, precând străbunii noştri erau nomadi asiatici, numerice n’au fost puternici, şi tocmai din această causă au fost avisaţi la convieţuire încât nu s’au putut amesteca printre celelalte popoare. Verosimil, că în urma superiorităţii culturale a popoarelor aflate aci, Maghiarii au împrumutat mult din comoara de cuvinte a popoarelor de aci şi că mai multă influenţă prefacătoare a avut limba acestora, decât contrarul. Despre efect asimilator n’a putut dar’ nici vorbă să fie. . . . Pentru unitatea de limbă n’au avut simţemânt, cum au avut pentru unitatea confesională, pe care au voit să o stoarcă cu fer şi foc. Pe idea pentru unitatea de limbă şi naţionalitate a sf. Ştefan, regele nostru, nu putem pune mare pond; cine ştie ce scribalău popă evlavios a predicat-o. Dar, despre vre-o persecuţie contra limbei, nu amintesc nici paginile istoriei altor ţeri. Aceasta e invenţiunea secolului XIX, partea umbroasă a acestuia, — căci nu aflăm nimic perfect în lume. Naţiunile domnitoare nici nu visau odinioară, că se va cere cândva egalitate pe titlul naţional, n’au visat, că va exista cândva cestiune naţională, de care ar trebui salvaţi urmaşii prin disposiţiuni preconcepute. Poporul de rînd de rasă străină nu combina, fiindcă era popor şi trebile ţerii precum şi orice afacere publică o isprăvia naţiunea predomnitoare; banii pe cari îi plătiau alte rase, n’aveau coloare, serviţiile, pe care le-au făcut nu aveau mai puţin preţ decât acelea, pe care le făcea poporul de limbă maghiară; tirania forţei de limbă era considerată ca superfluă. Poate, că rasa domnitoare afla măgulire în împregiurarea, că popoare întregi erau puse în servitul ei; servitorului îi mai plăcea limba străină decât aceea, pe care o vorbia clasa poruncitorilor; limba maghiară a devenit limba domnilor, car’ celelalte, limbele slugilor; aşa a fost aceasta şi altundeva. „Străbunii noştri n’au întrelăsat aceea ce au sevîrşit în această privinţă alte naţiuni şi astfel noi nu putem folosi pentru scopul maghiarisării pretextul, că voim să reparăm neglijenţa. Nu ne putem lăudă prea tare — ceea ce se întâmplă foarte adeseori — nici cu aceea, că noi n’am persecutat nici când naţionalităţile, deoarece aceasta nu s’a întâmplat nici altundeva. Nici chiar Austria nu a persecutat în trecut limba maghiară; aceasta au făcut-o numai în timpul mai nou, pe calea germanisării preconisate de Bach şi Schmerling; mai demult se mulţumiau cu: Faciam Hungariam mendicant, deind servam, postremo catholican; nu diceau, că germanam. (Va urma.) TRIBUNA România şi Italia. Reproducem după „Românul“ o schiţă biografică a decedatului Vegezzi Ruscalla, cunoscutul filo-român, mai ales că sunt puţini oamenii, cari ’şi-au îndreptat privirile asupra Românilor în acel timp, când a făcut-o aceasta Vegezzi Ruscalla. Giovenale Vegezzi-Ruscalla, publicist italian şi cetăţean român, unul din cei mai ardenţi amici ai României, a încetat din vieaţă la Torino, după cum s-a anunţat deja, în etate de 87 ani, după o scurtă maladie şi cinci ani, după ce îşi perduse vederea. ziarul italian din Roma „II Diritto“ anunţând moartea eminentului filoromân Vegezzi-Ruscalla,zice, că deşi prevăzută, nu mai puţin dureroasă ne sosesce notiţa morţii adevăratului patriarch al filo-românilor italieni. Perderea lui Vegezzi-Ruscalla — adaugă „II Diritto“ — va fi nu atât de mult simţită printre Italieni, precum va fi la Bucuresci şi în toată România, unde a devenit foarte poporal numele lui Vegezzi-Ruscalla. Născut la 4 Septemvrie 1798, Vegezzi- Ruscalla era unul dintre cei mai distinşi publicişti, aparţinând acelei falange de oameni mari şi de apărători glorioşi ai drepturilor naţionalităţilor, acelei generaţii puternice, care a dat oameni iluştri în toate ramurile cunoscinţelor omenesci. Vegezzi-Ruscalla s-a ocupat cu multă ardoare de filologia neo-latină, a tradus multe opere portugheze, franceze, spaniole, etc., el era membru al Academiei din Portugalia. Din limba engleză şi din cea germană a tradus mai multe cărţi privitoare la agricultură şi la geologie, din limba spaniolă poeme, din cea română mai multe novele istorice: el era membru şi al Academiei române; n’a uitat nici limba polonă, traducând din această idiome mai multe romane. Dar’ publicaţiile cele mai întinse ale ilustrului scriitor Nr. 19