Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)

1886-10-01 / nr. 225

Pag. 898 câte un protector, și câte un prieten, care dă zor, ca aprobarea să se facă cât mai curând. Eară cât pentru ceilalți, — să se ducă în alte țeri, dacă nu vor să iee parte la lucrarea literară maghiară. Dar’ despre aceasta vom mai vorbi încă. George Popa și Tabajdi. „De mortuis nihil, nisi­t verum.“ Morţii sunt ai trecutului şi trecutul aparţine domeniului istoriei. Istoria însă e nepărtinitoare, neîmblânzită, este dreaptă. Adagiul vulgar „de mortuis nihil, nisi bene“ este al miloaselor babe din vechia Romă, care aduceau jertfe şi se bociau la treptele Necropolei din urbea eternă. Acest adagiu este şi astăzi motivul jalnicelor bocete la babele noastre. Nu aşa însă istoria. Ea înregistrează şi comentează faptele după­­cum s’au săvîrşit, le pune în cumpăna dreptăţii şi apoi le imprimă marca eternă, pe care posteritatea o primesce drept sen­­tenţă finală, contra căreia nu există ape­lată. De la Avei şi Cain, Christos şi Iuda pănă la Nerone şi Traian, Herostrat şi Iuliu Cesar şi pănă la Mihaiu şi Basta, Caraffa, Haynau, apoi Iancu şi Hatvani — istoria nu face alta, decât descrie adevărul despre faptele lor. Voind a descrie în câteva linii actul înmormântării comitelui suprem Tabajdi,­­mi­ se face fără să vreau, a o pune în comparaţie cu înmormântarea de acum 19 ani a unuia din antecesorii lui Tabajdi, George Popa. Am asistat la amândouă, am cunoscut bine şi de aproape pe amândoi şi am găsit trăsuri de caracter identice la amândoi. Şi unul şi altul eşiţi din popor şi ajunşi la înalta demnitate prin talentul, capacitatea şi munca lor. Şi unul şi altul iubiau cu înflăcărar­e naţiunea, din care au eşit, şi toată viaţa lor ,şi-o dedicaseră fericirii acesteia. Ambii născuţi în acest comitat. Şi unul şi altul desemnat anume pentru postul de comite suprem în Arad, pentru­ ca să aducă pace între cele două naţionalităţi, Românii şi Maghiarii. Şi unul şi altul a lucrat cu mult efect, căci în adevăr sub domnirea lor în comitat încetaseră luptele naţionale. Să vedem acum prin ce se deosebiau aceşti doi bărbaţi. George Popa era Român, celalalt Maghiar. Această deosebire ajunge, pen­tru a explica şi celelalte trăsuri ale ca­racterului lor. Popa lucra „suaviter in modo, fortiter in re“, Tabajdi lucra şi el ,,fortiter in re“ în cel mai strict sens al cuvântului, însă nimic mai puţin decât „suaviter in modo“. Popa era omul poporului, venirea sa a fost Zi de veselie pentru popor, moartea sa au plâns-o 180.000 de Români din co­mitat. Tabajdi deşi din popor, a fost omul privilegiaţilor, moartea sa au de­­plâns-o domnii. Cât pentru pacea ce fiecare la rîndul seu a adus-o între naţionalităţi, deose­birea este mare. Popa a făcut pace mul­ţumind pe 90% ale comitatului, ba mul­ţumind totalitatea poporaţiunii, căci prin­cipiul seu era, ca fiecare sat şi cerc să-­şi aibă funcţionari din sângele propriu, drept şi devotat binelui comun. Nemulţumiţi dar’ n’au fost decât funcţionarii corupţi, pe cari ’i-a dat afară. Iubirea de dreptate o punea mai presus de iubirea neamului seu. Am cu­­noscinţă despre un exemplu sublim spre caracterisarea lui. Un notar maghiar a fost denunţat de cătră preotul român cu mai mulţi din sat, că despoaie poporul. Ei cereau depărtarea notarului şi înlocu­irea lui cu un Român. George Popa, făcând cercetare, s’a convins, că notarul, deşi Maghiar, îşi făcea datoria cum se cuvine. A respins clar’ cererea nedreaptă a preotului şi notarul a rămas în funcţiune pănă la moarte. Astfel a fost Popa, , şi prin urmare pacea, ce domnia în comitat, era reală. — Pacea de astăzi, pe care foile maghiare o atribue energiei lui Ta­bajdi, este asemenea păcii, ce domnesce în ocnele Siberiei. Actul de înmormântare al fiecăruia din defuncţii prefecţi, a fost icoana cea mai fidelă a situaţiunii politice. Ori­cine, fără a sex ale cărui oseminte zac pe catafalc, putea fi numai­decât orientat asupra între­bării, cine jeleste ? ! La înmormântarea lui Popa, piaţa Aradului şi casa comitatului albise de şubele şi cojoacele plugarilor. Un şir lung de preoţi r­omâni în ornate, asistau. Când începu­ bătrânul Russu cu­vântarea funebrală, mii şi mii de ochi se umplură de lacrămi. Aceste lacrămi sfinte isvor­âte din inimi pline de iubire şi jale pentru marele defunct, se mestecau cu ploaia tor­enţială, ce începuse să cadă cu o vehemenţă ur­iaşă. De 2 luni nu plo­uase. Pământul se crepa de secetă. Po­porul o aştepta ca pe Mesia. Sosir­ea ei potenţia simţul de veneraţiune pentru mort, care, ziceau ei, s’a îngrijit şi după moar­te de ei, implorând la scaunul ceresc stropi de mângâiere pentru mult cercatul popor românesc! Cu toată ploaia mare, nici un suflet nu s’a depărtat dela locul de jale, ci a stat cu capetele descoperite şi au pe­­trecut cortegiul pănă la gr­oapă. După 19 ani în aceeaşi casă se ridică alt catafalc mortuar. Icoana se schimbă cu totul. Piaţa şi acum este inundată de mulţime, dar’ nu de şube, nici de ornate aurite preoţesci, ci de haine negre şi pă­lării sclipicioase, ţapene şi înalte. Vre-o 12 ţerani români fură aduşi numai ca să fie cine să poarte făcliile aprinse, căci domnii nu voiau să-­şi mânjească mânu­şile. Trei trăsuri pompoase abia puteau purta sarcina celor mai scumpe stofe şi cununi. Totul sin­bolisa bogăţia şi domnia. La prima vedere puteai fi în curat, că cei ce jelesc sânt domnii. Fără voie te în­trebai: unde este poporul celor 2, respec­tive 3 comitate : Arad, Caraş-Severin ? Sânt acasă, între ei domnesc e — pacea. Dar, ca să fim drepţi, trebuie să măr­turisim, că au fost şi Români la înmor­mântare. Am văzut pe episcopul Ara­dului Ioan Meţianu încungiurat de sf. pă­rinţii Augustin Ilarisca, I. Goldiş, Ig. Papp. Apoi C. Gurban şi I. Beleş, depu­taţii aleşi pe basa compromisului între de­funct şi amicul seu în viaţă. Am mai vă­zut pe notarii publici români Beşan şi Bonei, cest din urmă alături cu fiiul seu. Ţeranii erau din satul vecin Micălaca. — Fraţii Maghiari se într­eabă acum cu un fel de îngrijire serioasă, cine va înlocui pe Tabajdi, cine va ţină în frâu pe Ro­mâni în Arad şi Caraş-Severin. Respun­­sul înoi îl avem: în Caraş-Severin lupta Românilor a fost şi sub defunctul, ca mai nainte, deşi fără resultat material, dar­ cu atât mai mare a fost resultatul moral, căci lupta e viaţă. — în Arad este „pace“ şi va fi „pace“ ori­cine va veni în scau­nul prefectoral pre cât timp capul Români­lor de aici va continua opera „pacifi­­cătoar­e“ în modul precum o începuse cu fie-iei statul Tabajdi. Pentru completarea analogiei înce­pute am să mai adaug, că după moar­tea lui Popa a urmat schimbarea siste­mului politic în toată ţeara. Nu cumva este scris în cartea sorţii, că şi acuma are să se întâmple aşa­ ceva ? Se stie că trasa modernă „idea de stat ma­ghiar­ă“ este invenţiunea defunctu­lui Tabajdi, de la el a învăţat-o Tisza şi ceialalţi Maghiari. Ei bine, asupra ace­stei idei suflă un criveţ aspru. Nu numai din Petersburg, Berlin şi Viena, dar’ chiar şi în capitala entusiaştilor acestei idei, s’au ridicat nori, din cari au eşit schintei ce au aruncat altă lumină preste această ideie. Mocsáry a arătat că este absurdă idea de stat maghiar, precât timp ţeai’a nu este maghiară, ci ungurească. Acum de curând vine și Jókai vorbindu-ne într’un glas, de pare că e schimbat. — O transformare pare a fi iminentă. Noi ne bucurăm de ea, fără a sti ce ne va aduce. Una însă stim, că mai rău nu ne poate fi! Arad, Octomvrie 1886. Veridicus, de boala d-tale, car’ acum îți închipuiesci, că ai vre-un polip. Vespianu. Se poate aşa ceva, domnule doctor? Ciocănel. Mai ales! Vespianu. Şi dacă totuşi aş ave polip ? Ciocănel. Şi asta se poate. O să ne convingem prin proba de foc. Vespianu. Şi cum se face proba aceasta ? Ciocănel. (Cu aier magistral. Ia cleştele și frigarea.) Vedeți frigarea aceasta? Vespianu. O văd. Ciocănel. Am să-’ți vâr frigarea aceasta pe gât pănă în stomach. Vespianu. (îngrozit.) Ba să mă ferească Dum­nezeu. Desleagă-mă! Ciocănel. (Continuă.) — Nici o frică să nu ai! — Ear’ apoi o să-’ți scot polipul cu cleștele aceste, dacă-’i fi avend polip. Vespianu. Nu te apropia de mine! — De unde scii d-ta, că eu am polip! ? Ciocănel. Stimabile domnule! — Nu umbla cu marafeturi, nu te opinti, nu-’ți pierde puterile de geaba, căci ești legat și am să-’ți fac ce vreau. Vespianu. (Desperat.) M’a om­orît, m’a nimicit! — Ciocănel. Un om, căruia îi place să stee în pat, să aibă aproape de el o persoană femeiască mai tineră, un om, căruia la vârsta d-tale îi vin gânduri de însurătoare, un asemenea om are polip în stomach. Vespianu. Prostii! (Cătră Verigă.) Desleagă-mă! Verigă. Nu cutez. (La o parte.) ’I­’l scoate! Ciocănel. (îndrăsneț). Eu, die, te-am legat, pen­­tru­ că voiam să te am legat. M’ai înțeles? — Sânt eu doctor american ? — așa sânt doctorii americani ca mine? Vespianu. (Strigă). Hoți, tâlhari, ucigași! — Să­riți, săriți, că mă omoară! Ciocănel. Nu striga, domnule, că de­geaba strigi. Te-am legat, domnule, pentru­ ca în vreme­ ce d-ta stai legat aici, amicul meu Iulian se fugă cu verişoară-sa. Stăi pe pace, că nu-’ţi fac nimic, dar’ te ţin legat pănă­ ce nu se vor fi depărtat. Vespianu. Ticăloşi, netrebnici, şarlatani! Verigă. (Aprins). Cum die! Aşa a fost vorba?! Ciocănel. (îi face semn să tacă). Vespianu. 11 trag în judecată, îl desmoştenesc, îi desmoştenesc pe amândoi. Onoarea mea fa­miliară ! Ciocănel. Te rog, domnule, liniştesce-te, că nu-­ţi folosesc nimic toate opintirile. Amicul meu Iulian iubesce pe verișoară-sa, nepoata d-tale, și n’ai avut odată nimic contra amorului lor, ci erai gata să le bineventezi unirea. Acum ’ți-ai schimbat gândul: voiesci chiar d-ta să o iei de nevastă. Nu ’i-a rămas dar’, decât să o răpească. Era mai bine să-’ți răpească nevasta ? Vespianu. E un ticălos! — un netrebnic! Ciocănel. Vorba e, că nimeni afară de noi nu stie, că el a răpit-o: dă-’ţi învoirea pentru că­sătoria lor, și eu îmi dau cuvântul de onoare, că nici nu are să afle nimeni, că s’a petrecut scandalul acesta în familia d-tale. Vespianu. (Se uită lung când la Ciocănel, când la Verigă). Domnule, nu ştiu cine eşti, nu te cunosc, îmi spui, că eşti un prieten al lui Iu­lian. ’Ţi-a dat el voie să pui pe mine batjo­cura aceasta? Ciocănel. Nu, Domnule! Eu ’i-am făgăduit nu­mai, că am să te ţin de vorbă pănă­ ce se depărtează el cu verişoară-sa, Vespianu. (Ușurat). Care va să zică, el nu stie, nu ’ți-a dat învoirea. — Recunosci că m’ai batjocurit? Ciocănel. Nu, domnule, am profitat numai de o slăbiciune a d-tale, ca să servesc pe amicul meu. Vespianu. Dar’ eu tot batjocurii rămân. Verigă. (La parte.) Ba încă al dracului bat­jocurit ! Ciocănel, îţi dau, domnule, cuvântul meu de onoare, că nimeni în lumea aceasta no să afle despre cele ce s’au petrecut aici, — dacă, — se înţelege, — şi d-ta îţi vei da învoirea. — Vespianu. ’Mi-o dau! Ciocănel. (îl desleagă.) Vespianu. (Se întinde.) Rău m’ai batjocurit. (Cătră Verigă.) Bara tu, măi, cu tine am să-’mi fac socoteala: te pun în testamentul meu cu o miie de floreni, — ai înţeles? — dar’ numai dacă taci. Verigă. Tac, tac ca pescele. Vespianu. (Cătră Ciocănel.) Şi pe ei îi desmo­ştenesc, dacă mă dau de gol. Ciocănel. Aveţi puterea în mână. (Se duce şi descuie uşa.) TRIBUNA • Revistă politică. Sibiiu, 30 Septemvrie st. v. Sch­ea, ce am reprodus-o la acest loc după „Budapester Tagblatt“, că dl mini­­stru-president Tisza s’ar fi exprimat în conferența partidului guvernamental, că nu e imposibil să ne aflăm în pre­se­a­r­a unui răsboi xx apropiat,“ — se desminte astăzi de cătră „Pester Lloyd“ în xxnxătorul chip: „..........Faţă cu această împărtăşire putem asigura, — şi toţi membrii partidului liberal, care au asistat la această conferenţa, vor dove­­di-o aceasta — că tocmai contrarul s’a în­tâmplat la aceea ce se onorează aici. Un mem­bru al partidului, care a vorbit despre petiţiu­­nile în afacerea Janski, a făcut în discursul seu observarea, că certele continue cu armata ar fi îndoit de regretat în momentul de faţă, când ne aflăm în­t­re seara unui răsboiu.“ La acestea mi-a replicat numai decât ministrul­­president: „Obol Aşa departe încă nu am ajuns!“, după ceea­ ce oratorul s’a cpres în­­tr’acolo: „Apoi într’un moment, când posibilita­tea unui răsboiu cel puţin nu e exclusă.“ „Asta e altceva“, zise ministrul-president şi prin aceasta s’a terminat episodxd.“ După scrisoar­ea adresată alegătorilor sex dixx Caşovia, dl Mauriciu Jókai a aflat de bine a merge la Caşovia, spre a-­şi face şi în persoană şi cu gravi viu darea sa de seamă. După o depeşă din Caşovia, dl Jókai a vorbit alegătorilor sei Duminecă în 10 i. c. în hotelul „Salkház“, în intro­ducerea vorbirii sale a motivat, de ce anume a crezut el de lipsă a se presenta alegă­­to­’ilor sei, şi apoi xxxxmai decât a declarat, că scr­isoarea sa nu trădează nici o disposiţie răsboinică. „Ne vom feri — dice oratorul — a pro­voca vre-un răsboin în mod uşuratic; dacă însă viitorul patriei va pretinde, şi daca condiţiunile de existenţă ale monar­­chiei vor fi puse în joc, atunci noi la toată întâmplarea ne vom pune cu toată energia pe amândouă picioarele şi ne vom încorda toate puterile noastre. Vorbind despre afacerea militară, ce s’a pus la ordinea zilei în dieta ungară, Jókai observă: Regret, că această desbatere s’a ivit din nou în dieta ţerii. Dacă am avut vre­odată, apoi acum, când evenimentele şi relaţiunile externe se par a ameninţa întreaga noastră monarchie,­­ avem se dovedim, că între noi domnesce cea mai mare înţelegere; că nici nu există nici conflicte de clasă, nici de confe­siune şi de naţionalitate şi că toţi re­­presentă o naţiune, un popor. Discuţiunea presentă din dieta ţerii Zeu nu va arunca nici o lumină folositoare asupra acesteia şi va servi nu­mai de bucurie duşmanilor monarchiei; aceştia apoi vor trimbiţa mai departe certurile noastre interne. In actuala noastră situaţie noi mereu căutăm aliaţi, ca să nu rămânem singuri, dar o care putere europeană ni se va alătura drept aliată, dacă noi, respective o parte dintre oratorii noştri strigă mereu: „Noi suntem rău apăsaţi, armata noastră nu e pregătită, că această armată stă în contrast cu sentimentele naţiunii“. Prin aceasta alungăm de la noi şi pe aceia, care mai aderează la noi................................“ Alaltăieri s’axx îrxcepxxt în Bulgaria alegerile pentru Sobrania cea mare. Spi­ritele sânt foarte agitate, dar’ o deosebită txxrburare a ordinii nxx s’a ivit pănă acum, cu toate că generalul Kaxxlbars şi agenţii sei au îxxtreprins pănă acum toate, spre a provoca aşa ceva. Aşa se vede, că în contra acestor agitaţiuni e îndreptată şi nota, ce a adresat-o guvernul bulgar re­­presentaxxţilor pxxterilor străine în Sofia şi care după o depeşă semi-oficială conţine, că acei supuşi străini, care se vor amesteca în alegeri, se vor e x p xx 1 s a. Deoare­ce această circulară a fost deadreptul contra agitato­rilor ruşi îndrep­tată, consulxul rusesc, dl Neclixxdoff a remis-o guvernului bulgar împreună cu o notă, ce conţine între altele următoarele: „Vă remit circulara şi îmi ţin de datorinţă, de a v­i încunosciinţa, că agenţia rusească va şei să-­şi apere pe cei­ ce sunt încredinţaţi scutului ei în contra ori­cărui atac, întocmai precum şi supuşii rusesci au scitit pănă acum sâ-’şi pă­streze o atitudine între marginile legale. Am onoarea a­vé încunosciinţa, că pănă­ ce voiu primi instrucţiuni dela generalul Ka­ul b a r­s, ori­ce schimb‘de hârtii între Scena V. Iulian şi cei de mai sus. Iidian. (Eşind se duce să îmbrăţişeze pe Ves­pianu.) Iubite unchiule! Vespianu. (îi face semn să stee departe. Mirat cătră Ciocănel.) Ce va să di­că aceasta? Ciocănel. Va să­­jică, domnule, că amicul meu Iulian n’a răpit pe verişoară-sa. Putea numai s’o facă, dar’ n’a făcut-o, fiindcă ține prea mult la onoarea familiară, ține prea mult să nu să mâhnească. Vespianu. (îl îmbrățişează pe Iulian. Mândru.) Tot nepotul meu! — Haide să te duc la ea, — bucuria asta trebue s’o am. (Cătră Ciocănel.) Domnule, m’ai batjocurit, dar’ ’mi-ai făcut un mare bine. Ciocănel. Dar’ cu polipul cum rămâne? ! Vespianu. Lasă-mă în pace! Asta e treaba că­pitanului Stroilă. Verigă. (Pentru dînsul.) Nu e doctor, dar’ îl scoate și pe dracul. (Cortina cade.) Ioan Slavici. Nr. 225

Next