Tribuna, aprilie-iunie 1887 (Anul 4, nr. 73-145)

1887-06-10 / nr. 129

Anul IV Sibiiu, Mercuri 10/22 Iunie 1887 Nr. 129 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., x/i an 2 fl. 50 cr., V/ an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., VI an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., x/a an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., .şi ...timbru de 30 cr. Redacţiunea ■ şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc, Manuscripte nu se înapoiază. ,J1 ny a point de plus cruelle tyrannie que celle que Ton exerce á Tömbre des lois et avec les couleurs de la justice.“ (Nu există tiranie mai cruntă ca cea exercitată la umbra legilor şi păstrând aparenţele justiţiei.) Montesquieu, Sibliu, 9 iunie ,t. v. Unul dintre miniştrii Ungariei, d-nul Augustin Tréfort, a făcut, precum seim, în faţa alegătorilor sei din capitală mărturisirea, că partidul „naţionalităţilor“ e slab în parlament, dar e mai tare în ţeară. Dl Augustin Tréfort e om „sincer“, şi „sinceritatea“ îi face onoare. E o ivire în adevăr extraordinară un ministru constituţional, care chiar în timpul alegerilor recunoasce, că există în ţeară un partid, care nu e representat precum se cuvine în parlament, că parlamentul nu e, prin urmare, expresiunea fidelă, adecvată a sentimentului public din ţeară. Se scia aceasta şi mai nainte, au maiuis-o şi alţii de nenumărate ori, acum însă o aflăm de la unul dintre consilierii Maiestăţii Sale Regelui nostru constituţional. Mulţi vor fi poate încercaţi să creadă, că dl Augustin Tréfort a scăpat vorbele aceste în pripa discursului şi nu cu premeditare le-a rostit. Nu trebue însă să presupună nimeni asemenea uşurinţă la un om bătrân, ca dl Tréfort, care e totodată şi un vechiu măiestru în ale politicei. Soia dl Tréfort de ceţice ceea ce a fus. După sentimentul oamenilor, la care se adresa ministrul, este un merit pentru actualul guvern, că partidul „naţionalităţilor“ e mai slab în parlament ca în ţeară. Ministrul se laudă, că guvernul, din care face parte, a scos pe acest partid din parlament. De aceea el adaugă, că acum, câtă vreme situaţiunea e normală, partidul „naţionalităţilor“, tocmai fiindcă nu e representat în parlament, nu e primejdios, şi ameninţă, că poate să devină primejdios, dacă împregiurările s’ar schimba într’un sens oare-care. — In ce sens, — aceasta nu ni-o spune ministrul; înţelege însă ori-şi cine, că această schimbare nu se poate face câtă vreme în fruntea Ungariei se află actualul guvern. Dacă ar mai fi aşteptat încă puţinejile, dl Tréfort s’ar fi putut făli, că partidul „naţionalităţilor“ nu e representat în dietă decât prin câţiva paşi, dintre care unii nici nu mai stătue cu hotărîre deplină asupra caracterului poliglot al statului ungar. Şi acesta e fără îndoeala unul dintre succesele obţinute de cabinetul Tisza. Sunt acum douăzeci de ani, când o parte a Românilor din Ardeal a declarat resistenţa pasivă faţă cu parlamentul din Budapesta, numai puţini credeau, că această politică de resistenţă pasivă se va pută menţină. E „meritul“ actualului guvern, dacă ea nu numai s’a menţinut, ci a fost din dinşji tot de mai mulţi cetăţeni admisă, în ajunul actualelor alegeri nu numai Românii din Ardeal, ci dimpreună cu dînşii şi cei din Ţeara Ungurească şi din Bănat au stăruit pentru resistenţa pasivă şi numai unei minorităţi neînsămnate îi mai rămăsese oarecare încredere faţă cu constituţionalitatea maghiarizată. Astăzi, după experienţele, pe care le-au făcut aceşti puţini şi de astădată, nu se mai discută între Români asupra întrebării, dacă au avut ori nu dreptate aceia, care acum douăzeci de anijiceau. Cu Maghiarii nu se poate face tovărăşie fără cuvenitele garanţii! Ba încetul cu încetul a străbătut şi la Sârbi şi la Slovaci convingerea, că cea mai înţeleaptă politică e deocamdată resistenţa pasivă, şi nu mai poate să fie departe timpul, când se vor fi pus în grevă faţă cu parlamentul ungar toţi aceia dintre cetăţenii statului ungar, care stărue asupra caracterului poliglot al patriei lor. Viitorul va arăta, dacă acest „succes“ al cabinetului Tisza a contribuit ori nu la consolidarea statului ungar şi la asigurarea aşezămintelor constituţionale. Voind să motiveze procederea guvernului faţă cu „naţionalităţile“, dl Tréfort Zice: „Ele trebue se se convingă, că statele nu se formează după hotarele de limbă şi că ele au trebuinţă de cultură în două limbi. Altfel nu le supără nimeni nici în ceea ce priveşte limba, nici în privinţa bisericească; cel mai vedit exemplu pentru aceasta e organisaţiunea bisericilor ortodoxe. Ba pe terenul acesta sunt chiar iviri, pe care nici un stat nu le-ar tolera o confesiune care-şi cresce toţi preoţii şi toţi profesorii numai în străinătate.“ Ministrul de culte şi instrucţiune publică al Ungariei nu este competent a se pronunţa, dacă suntem ori nu supăraţi de cineva în ceea ce priveste limba noastră şi viaţa noastră bisericească, aceasta noi înşine o seim mai bine; ear’ noi ne simţim foarte supăraţi. Organisaţiunea biseric^orto^lgg^^ mână, — căci numai de aceasta poate vorba, — e fără îndoială foarte frumoasă, şi unul din cele mai frumoase titluri de glorie ale împăratului şi Regelui Francisc Iosif I, este, că a voit ca Românii ortodoxă să-’şi dee această organisaţiune şi ca statul ungar să primească şi el legea, pe care ’şi-au croit-o Românii. întrebarea e însă totdeauna, cum se aplică legile, şi aplicată sub presiunea actualului guvern legea bisericii române ortodoxe a devenit întocmai ca legea „pentru naţionalităţi“, o caricatură, care produce cea mai urîtă impresiune. Dar denunciaţiunile d-lui ministru se îndreptează anume contra acelora dintre concetăţenii noştri germani, care mai ţin încă să păstreze tradiţiunile culturale ale părinţilor lor. Căci mai ales aceştia îşi cresc pe cât pot preoţii şi profesorii în străinătate, la universităţile din Germania. Este o acusare gravă în cuvintele ministrului : acusarea, că o parte din concetăţenii noştri e accesibilă pentru influenţa germană, căci numai de aceasta poate să fie vorba. Dar’, în sfîrşit, nouă Românilor numai indirect ni se poate adresa acusarea aceasta. Românii greco-orientali îşi cresc şi ei, pe cât se poate, elita, însă numai elita, preoţilor şi a profesorilor la universităţi germane ; ministrul însă vorbesce de o bise -MI «X A A ^ AI A1.IAA AA +A-Í-I TA »IA-ÍVl rl A Til I AII 4~ S~\ 4~1 livrei el WCDLiO tun UlUiCbUiU Ol tv/tl 7 7 JL 7 7 preoţii în străinătate, car’ aceasta nu poate să fie decât biserica săsească din Ardeal. Şi poate, că tot mai ales la Saşi se gândesce ministrul, când vorbesce despre „cultură în două limbi“. Căci, dacă e vorba de noi Românii şi de concetăţenii noştri slavi, şi dacă în ceea ce ne privesce pe noi ministrul sus:me. .că^trebue, să ne împăcăm cu gândul, a^m^ebuinţă de o cultură în două limbi, atunci nu mai încape nici o îndoială, că a doua limbă n’are să fie cea maghiară, ci cea germană, care ne pune în legătură cu lumea cultă și ne deschide cele mai vaste comori literare, ori în cel mai rău cas una dintre limbile slave, prin care ne punem în legătură cu întreaga lume slavă, nici într’un cas însă nu limba maghiară, o limbă cu totul străină pentru popoarele europene, o limbă, cu care nici chiar în ţerile coroanei ungare nu poţi ajunge departe. Stăruind dar asupra „culturei în două limbi“, ministrul împinge pe majoritatea cetăţenilor din regatul ungar să admită drept a doua limbă pe cea germană, care şi altfel e limba admisă pentru toate afacerile comune ale monarchiei, Forţa „Tribunei“. Bufonii şi genialitatea. „De la sublim la ridicol nu e decât un pas.“ Napoleon I. Precum iarna înlocuim temperatura firească a verii cu căldura artificială, aşa substitue şi bufonul, „nebunul de curte“, lipsa de spirit de petrecere pentru cei ce nu-l au, ori de variaţiune ce caută a delecta prin petulantul joc al cugetărilor sagace. Este „nebunia“ contrară prudenţei. Există şi „sminteala spirituală“, causată prin tulburătorul necumpet al minţii, provenit dintr’un capriţiu violent al imaginării excitate. Dar’ există şi o „nebunie ingenioasă“, înnăscuta fineţă a spiritului ager în observări. De această „nebunie“ dispun bufonii ingenioşi. Agerimea lor glumeaţă e un talent, cu al cărui ajutor le succede a observa şi cea mai neînsemnată parte ridicolă a lucrurilor. Conduşi de „lumina raţiunii“, judecă şi combinează cu scop de a se folosi apoi de această ridiculositate şi a excita rîsul. Ironie, sarcasm, tândălire, care toate ţintesc la descoperirea şi totodată la curegerea greşelilor, de multe ori se amestecă cu gluma „nebunului“ de curte. Acestei glume rar îi lipsesce adevărul aflat şi observat în realitatea împregiurărilor, între care se mişcă şi trăesce bufonul. Scopul lui este, ca prin aceasta să abată pe vinovat de pe calea cea rătăcită şi ca un sever, dar’ binevoitor decent, să-’l mustre şi să-’i arete drumul drept. Şi oare fericiţi sânt aceşti oameni binefăcători ? ! Fericiţi! Căci au puterea sufletească de a se ridica dintre neînsemnatele întâmplări şi din evenimentele seci ale vieţii lumesci, —i în care făţărnicia e aproape regulă şi binele unuia se pare a se basa pe ruina altuia, — şi îşi află refugiu în lumea curată a cugetărilor libere şi vesele, lăpădându-se de nemernicia lucrurilor. Şi cui nu ’i se impun de multe ori griji serioase şi apăsătoare?! în mijlocul ăstora dar’ e o binefacere de a pute afla oameni, cari prin veselia lor necontenită intuesc a alunga dela alţii norii supărăciunii, silindu-se a-şi câştiga şi lor înşile îndestulire deplină, prin graţiosul resultat obţinut; căci surprinşi pe neaşteptate prin gluma lor păcălitoare, simţim o plăcere specifică. Şi ce posomorită, ce monotonă ar fi viaţa atât de vană, dacă rigida realitate nu s’ar schimba pe câte o clipă într’un înveselitor zimbet de bucurie! Regii şi împăraţii erau mai cu seamă aceia, care aveau lipsă de distracţiune după afacerile lor grele de guvernare. Astfel vedem înfiinţându-se instituţiunea aceasta la curţile marilor conducători ai trebilor statului cu începutul secolului al XV, deşi oameni, cari sfătuiau pe puternicii ţerii, aflăm deja în vechime la Romani şi la greci. Prea uşor putem constata, cum că cultura, gradul mai înalt al desvoltării făcute într’un secol oarecare, — crema sciinţelor, — totdeauna se afla la curtea marilor ocârmuitori. Pentru aceea la postul „bufonului“ nu uşor, — ba chiar greu, — putea ajunge cineva. Căci cei mai mulţi dintre aceşti bufoni erau oameni foarte geniali, cu spirit deosebit de ager, aveau inimă nobilă şi mult caracter. Şi se insurau a-şi exprima vederile şi opiniunile lor cu toată bunăvoinţa unei inimi sincere! Şi nici că întârzie un secol de a înălţa şi de a le aduce laudele sale acelora, care prin neadormita lor cei care stăruesc şi caută a arăta şi a realiza adevărul şi sciinţa, prea meritând obolul recunoscinţei! Spre a ne închipui un adevărat bufon, să ne gândim la un erudit multilateral, cult şi învăţat, la istefimea fiinţei sale şi la „sagacitatea“ lui înnăscută, prin care îi succedea uşor, prelângă tot exteriorul lui adeseori defectuos şi respingător, a-’şi câştiga simpatia tuturora; să ne imaginăm un bărbat, care îşi scia da aerul glumeţului modest; aparenţei sale se-’i dăm o eleganţă uşoară, dar’ comică; se fie oare-când, totdeauna vesel dispus a-’i face petrecere ori-şi-cârui membru al curţii; se ni-’l închipuim cu o galanterie delicată şi totuşi plină de ironie şi batere de joc faţă mai de ori-şi-cine; apoi în purtare să nu fie prea lărmuitor, fie cu reverenţă şi respect, — tot cam simulat, •— pentru superiorii dela curte, car’ umbletul lui să fie lin şi uşor. Acest posnaş deştept, prin intuiţiune proprie şi experienţă,şi-a putut câştiga o privire clară despre slăbiciunile, defectele şi visurile oamenilor sei, a căror sbiciuire, — chiar şi preste marginile cuvenite, — îi era dorinţa şi mulţumirea. Prea natural, că acestor mustrări supuse au fost şi capetele încoronate, ca critic neînduplecabil necruţând nici chiar persoana patronului seu, atribuindu-şi relaţiuni foarte intime faţă cu domnul seu. In acest înţeles zise renumitul satiric ingenios şi temut „Schuppius“ : „Nu doresc se am elocvenţa unui Ciceron, nici pe a unui Demosthenes, ci aş vrèa se primesc privilegiile unui „nebun“ de curte. „Dacă le-aş câştiga pe aceste, spune-aş principelui toate cele ce consilierul seu „nu voesce“ a-’i spune, toate ce partida curţii „nu cutează“ a-’i descoperi, ceea ce iobagii simt, dar’ „nu ’i-o pot“ spune“. Şi pre lângă toate acestea nu se putea lipsi suveranitatea de aceşti nebunatici cu spirit.