Tribuna, aprilie-iunie 1887 (Anul 4, nr. 73-145)
1887-06-25 / nr. 142
Nr. 142 Anul IV Sibiiu, Joi 25 Iunie (7 Iulie) 1887 Abonamentele Pentru Sibivi: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Va an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V4 an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile : Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. In numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Ca la Iulie v. 1887 se începe Abonament nou „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual prelungă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimisliarul pănă acuma. Administraţiunea diarului jj Tribuna“. Silviiu, 24 Iunie st. v. Preste vre-o zece săptămâni Maiestatea Sa împăratul, Regele şi Marele nostru Pricipe va petrece timp de câtevaJile aici pe pământul Ardealului, ca să asiste la manevrele unei însemnate părţi din oştirile Sale, să mai vada acest frumos colţ din împărăţia Sa şi să se convingă din propria Sa intuiţiune despre progresele realizate în timpul celor din urmă unsprezece ani trecuţi de la cea din urmă petrecere în Ardeal a Maiestăţii Sale. Această călătorie a Maiestăţii Sale e de sigur unul dintre lucrurile, care de sine se înţeleg. Dacă n’am sol, cât de multe şi de grele sunt sarcinile, pe care le poartă un monarch, ne-am mira, că abia acum a ajuns Maiestatea Sa să mai petreacă câteva zile şi aici la noi, că atât de rar ni se dă ocasiunea de a-L reda pe Monarchul nostru în mijlocul nostru. Sânt cu toate aceste oameni, care fac cele mai bizare combinaţiuni, ca să explice evenimentul fără îndoeală extraordinar al călătoriei Maiestăţii Sale înspre colţul românesc al monarchiei. Din întâmplare Maiestatea Sa a fost în Ardeal sunt acum vre-o treizeci şi câţiva de ani, în ajunul răsboiului crimeic, apoi sunt acum vre-o unsprezece ani, în ajunul ultimului răsboiu oriental, oamenii însetaţi de explicări sensaţionale vor deci să scie cu toată positivitatea, că ne aflăm şi acum în ajunul unui răsboiu, căci altfel Maiestatea Sa n’ar veni în Ardeal. Trebue să respingem cu toţii această explicare pe cât se poate de urîtă. Maiestatea Sa vine, fiindcă e şi aici acasă, între ai mei, vine, fiindcă ne iubesce şi pe noi şi ţine şi la a noastră iubire, vine, ca să-şi împlinească o veche dorinţă, dorinţa, pe care a exprimat-o anul trecut, când s’a îndurat a ne mângâia cu speranţa, că anul acesta va petrece câteva zile Ardeal. Călătoria Maiestăţii Sale nu este ceva accidental, un lucru impus de situaţiunea momentană; ea a fost plănuită cu ani de dne mai nainte, şi tocmai realizarea acestui plan e pentru ori-şi-ce om resonabil destulă dovadă, că situaţiunea e ■ normală, aşa cum s’a prevăzut cu ani de d de mai nainte, când s’a croit planul. Avem să ne bucurăm, că Maiestatea Sa a putut să-’şi împlinească dorinţa, că n’a intervenit vre-un eveniment extraordinar, ca să împedece executarea planului. Răsboaie pot să fie totdeauna, se poate dlar’, că și acum ne aflăm în ajunul unui răsboiu , de sigur însă că nu pentru că ne aflăm în ajunul unui răsboiu ni se dă mângâierea de a veda pe Monarchul nostru călcând pe pământul scump al ţerii noastre. Sânt însă oameni, care profită de toate şi vor profita şi de presenţa Maiestăţii Sale în Ardeal în sensul planurilor pe careşi le-au urmit. Acestora le vin la socoteală combinaţiunile bizare, pentru care se găsesc totdeauna destule elemente accesibile. Astfel un ziar din Budapesta, „Budapester Tagblatt“ se pronunţă în următorul mod asupra călătoriei Archiducelui Rudolf prin Galiţia: „E numai o cesiune de timp, ca să isbucnească lupta hotărîtoare între barbaria moscovitică şi civilisaţiunea europeană. Şi Polonezii speră — foarte firesce — de la această luptă reunirea părţilor sfâşiate din trupul lor naţional. Şi oamenii din valea râului Vistula sciu prea bine, că reunirea aceasta numai sub egida Casei de Habsburg se poate face. „Dacă şi când va urma eventualitatea aceasta, e fără îndoială un secret al viitorului. Insă chiar şi presentul le impune locuitorilor din Galiţia datorii. Consciinţa de a face parte din monarchie trebue să fie tare în ei şi are consecvenţe morale. Idea autonomistă, pe care representanţii Galiţiei prea mult o accentuează în „Reichsrath“, nu trebue să degenereze într’un egoism’separatist, cum părea în câteva rînduri a degenera. înainte de toate însă Polonezii, care se luptă neîncetat pentru libertate, au să dee şi în sfera lor libertatea întreagă şi deplină. Principele moştenitor Rudolf n’a lipsit a accentua, că Galiţia e o ţeară poliglotă, că fericirea acestei ţeri nu poate consista decât în buna înţelegere dintre locuitorii ei de deosebită naţionalitate, în respectul reciproc al drepturilor ce li se cuvin celor două naţionalităţi principale. Ear’ în privinţa aceasta sunt multe de îndreptat. Favorisarea unilaterală a Rutenilor „descoperiţi“, precum se fucea atunci, de corniţele Stadion, inaugurată în era absolutistă, după introducerea constituţiunii din Octomvrie, adecă de un pătrar de secol, a dat loc unei tendenţe opuse. Puterea centrală din Viena a recunoscut drept naţiune domnitoare în Galiţia pe Polonezii, care şi au puterea în marginile unei foarte largi autonomii. Şi de mult timp acum Rutenii se plâng de asuprire în biserică şi şcoală şi de oarecare presiune administrativă la alegeri, copiată foarte bine după mostrele din Ungaria. Nemulţumirea Rutenilor s’a manifestat în mai multe rînduri atât în Reichsrath, cât şi în dieta din Lemberg şi a pregătit un teren roditor pentru propaganda panslavistă. Faţă cu visitatorul imperial, pe care Polonezii, Rutenii şi Ovreii îl întimpină cu aceeaşi realitate, aceste încordări nu es, se înţelege, la iveală; sperăm însă, că stăruinţa lui pentru buna înţelegere şi accentuarea, că sunt naţionalităţi egal îndreptăţite în Galiţia, vor fi nu numai înţelese, ci totodată şi urmate. Ce-i drept, bucuria din Cracovia şi din Lemberg sună foarte neplăcut în urechile Ruşilor din Varşovia. „în caşul unei ciocniri de interese între Rusia şi monarchia noastră ar fi însă cu mult mai neplăcut pentru trupele Ţarului, dacă în Galiţia, alăturea cu ura Polonezilor, n’ar întimpină în partea Rutenilor nemulţumirea, pe care-şi dau toată silinţa de a o cultiva. Dacă vizita Principelui moştenitor va ave drept resultat, ca naţionalitatea poloneză domnitoare să o recunoască aceasta şi să se întoarcă din calea greşită, ea va ave cea mai binefăcătoare înrîurire pentru Galiţia şi pentru întreaga monarchie.“ Tot astfel vorbiau Maghiarii şi despre Boemia, care este şi ea o ţeară poliglotă. Rău fac Polonezii, rău fac şi Cehii, când într’o ţeară poliglotă vor să fie ei singuri stăpâni, căci produc prin aceasta nemulţumire şi cei nemulţumiţi sânt accesibili pentru inspiraţiunile duşmanilor. Aşa z fie Maghiarii, care sânt foarte liberali, foarte rezonabili, foarte iubitori de dreptate, când e vorba să judece pe alţii. O ţeară poliglotă e şi Ungaria, ţeară poliglotă e mai ales Ardealul şi întreaga parte locuită de Români a monarchiei. Foarte firesce dar’, că ceea ce Maghiarii acum, cu ocasiunea călătoriei Archiducelui Rudolf 4*° despre Rutenii din Caliţia, vor grăbi alţii să 4i°ä despre noi Românii din ţerile coroanei ungare, când Maiestatea Sa se va afla aici pe pământul acesta. Căci precum Maghiarii sciu să profite de neînţelegerile produse între Polonezi şi Ruteni, vor sei şi alţii să profite de încordările ce există între Maghiari şi Români. La aceasta trebue să fim pregătiţi. Tocmai de aceea însă trebue să fim pregătiţi cu atât mai vîrtos pentru silinţele ce-şi vor da Maghiarii şi îndeosebi cei ce iau parte la guvernul ţerii, ca să acopere adevărul. Vor face tot ceea ce le va sta prin putinţe, ca Maiestatea Sa, Monarchul nostru, Părintele nostru, Ocrotitorul nostru să nu vadă, să nu înţeleagă, să nu simtă cum stau lucrurile în ţeara aceasta şi să nu se simtă îndemnat a-’i mustra pentru „ J 1 • J i • A ni Ou. ui, in care au servit mondrexxici in această importantă parte a ei. Combinaţiunile bizare ce se fac n’au nici ele decât scopul de a ne pune pe gânduri, pentru ca, cuprinşi de temeri, să fim cu atât mai accesibili pentru făţărnicie. N’avem deci să punem nici un temeiu pe ele. Cea mai de căpetenie dintre datoriile cetăţeanului e sinceritatea faţă cu concetăţenii şi mai presus de toate faţă cu monarchul lui, şi cea mai frumoasă dovadă de iubire, pe care ’i-o putem da Monarchului nostru, e că atunci, când ne cheamă, nu-’L minţim, ci ne presentăm cu inima deschisă în faţa Lui. Scoşi din viaţa publică a patriei noastre, persecutaţi pănă chiar şi în cele mai particulare din relaţiunile noastre, n’avem să ne îmbulzim nici în faţa Monarchului nostru, n’avem să-’i amărîm puţinele zile, pe care le petrece în mijlocul nostru, cu tânguirile noastre, nici să le dăm altora ocasiune de a zice despre noi ceea ce Maghiarii zic astăzi despre Rutenii din Galiţia; dacă însă fie buna rînduială, fie dorinţa Maiestăţii Sale ne va aduce mângăierea de a sta faţă în faţă cu Maiestatea Sa, tot Românul, care e bărbat şi om de omenie va sta cu inima deschisă la locul lui şi va spune adevărul şi numai adevĕrul, la Forţa „Tribunei“. Posacul bun de inimă. Comedie în 3 acte de Carlo Goldoni. Tradus de domnişoarele Al. şi Luc. I. Romanescu. (Urmare.) Actul III. Scena I. (Petrache întră pe ușa din mijloc și Marta pe aceea a lui Costică.) Marta. — Cum te-ai întors deja ? Petrache. — (Cu bastonul stăpânului seu.) Da, umblu cam șchiopătând, dar’ nu e nimic. Frica a fost mai mare ca răul: nu făcea banii ce ’mi-’i-a dat stăpânul ca să mă caut. Marta. — Aidem, aidem, și nenorocirile câteodată sunt bune la ceva. Petrache. — Sărmanul meu stăpân! (Cu un aer mulțumit.) Pe legea mea, acest act de bunătate m’a înduioșat pănă la lacrămi; chiar dacă ’mi-ar fi rupt un picior, ’l-aș fi iertat. Marta. — El are un suflet! . . . Păcat că are un defect așa de urît. Petrache. — Și care om în lume e fără defecte? Marta. — Du-te, du-te să-’l găsești. Scii că el n’a prâmjit încă? Petrache. — Și pentru ce? Marta. — Sânt, dragul meu, lucruri! ... lucruri îngrozitoare în această casă. . . Petrache. — Sciu totul; am întâlnit pe nepotul d-voastre și ’mi-a povestit totul. Chiar din această pricină m’am întors și eu așa de iute. Stăpânul meu le scie? Marta. — Cred că nu. Petrache. — Ah! cât va fi de muncit! Marta. — De sigur; și sărmana Angelina? Petrache. — Dar’ Valeriu . . . Marta. — Valeriu? Valeriu este încă aci; el n’a voit să plece cu nici un preț. El e încă în odaia d-lui Costică; încurajează pe frate, privesce pe soră, mângăe pe cocoana. Unul plânge, ceealaltă suspină, car’ ceealaltă e desperată. Este o vălmășeală, o adevărată vălmășeală. Petrache. — Nu te însărcinaseși d-ta de a-’i vorbi stăpânului? Marta. — Da, ’i-aș fi vorbit, dar’ acum este prea în mânie. Petrache. — Mă duc să-’l găsesc, să-’i dau bastonul seu. Marta. — Du-te, și dacă vei fi ceața în câtva potolită, spune-’i ceva despre starea nefericită a nepotului seu. Petrache. — Da, îi voiu vorbi și voiu căuta să-’i spun ceva. (Deschide încet, întră în iatacul lui Pandele și închide ușa.) Marta. — Da, scumpul meu prietin, umblă încet. Scena eI. Marta singură. Marta. — Acest Petrache este un tinăr cum se cade, supus, politicos, gata totdeauna la serviciu. El e singurul, care îmi place din această casă; eu nu mă învoiesc așa de lesne cu ori-şi-cine. Scena III. Grigore şi Marta. Grigore. — (Vorbind încet şi surijend.) Ei bine! Marta. Marta. — Supusa d-tale servă. Grigore. — (Surtrend.) Dl Pandele mai este supărat ? Marta. — Tot ce se poate. D-ta îl cunosci mai bine ca ori-şi-cine altul. Grigore. — El s’a supărat pe mine cum se cade. Marta. — Pe D-ta, domnule? el s’a supărat pe D-ta ? Grigore. — Da, da, pe mine. (Rîsend și vorbind mereu.) Dar’ nu e nimic; eu îl cunosc ; mă prind că dacă mă duc la el, el ’mi se va arunca cel dintâiu la gât. Marta. — Nimic mai lesne, el vă iubesce, vă stimează; D-voastră sânteţi singurul seu prieten. . . Deu că e un lucru ciudat, un om ca el să fie pururea furios şi D-voastră, fie spus cu respectul cuvenit, se fiţi cel mai flegmatic om de pe lume. Grigore. — Chiar din această pricină prietenia noastră s’a păstrat lung timp. Marta. — Mergeți, mergeți să-l întâlniți. Grigore. — Nu, e prea curând; eu aș voi mai ântâiu să vorbesc cu domnișoara Angelina. Unde e? Marta. — La fratele seu. (Cu pasiune.) Soiția-voastră toate nenorocirile fratelui seu? Grigore. — (Cu mâhnire.) Ah! da, le sciui, prea le sciu; toată lumea vorbesce de el. Marta. — Şi ce se vorbesce? Grigore. — Uşor se poate înţelege. Bunii îl compătimesc, cei răutăcioşi îşi bat joc, şi cei nerecunoscători îl părăsesc. Marta. — Oh, cerule! şi acea sărmană fetiţă ? Grigore. — Este neapărat de lipsă să-i vorbesc. Marta. — Și v’aș pute eu întreba de ce este vorba? Eu mă interesez atât de mult pentru ea, încât sper, că merit această afabilitate. Grigore. — Am aflat, că un oarecare Valeriu . . . . Marta. — (Rîdend.) Ah! ah! Valeriu? Grigore. — îl cunosci? Marta. — Prea mult, domnule, toată aceasta afacere este opera mea.