Tribuna, iulie-septembrie 1887 (Anul 4, nr. 146-220)
1887-08-05 / nr. 176
Anul IV Sibiiu, Mercuri 5/17 August 1887 Nr. 176 Abonamentele Pentru Sibiri: 1 lună 85 fr., 1/* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/ an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 fr., V« an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUN Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază SiMIfs, 4 August st. v. în stadiile primitive ale desvoltării politice atitudinea masselor adeseori foarte mari e determinată de câțiva oameni mai cu vatră, notabilii, matadorii, conducătorii. Așa era în Bulgaria pe la începutul erei noue, aşa era în Bosnia pe la începutul ocupaţiunii, aşa este în Macedonia ori în Creta. Câţiva oameni, notabilii, matadorii, conducătorii, se înţeleg între dînşii, îşi împart rolurile şi marea mulţime n’are decât să execute. Tot astfel a fost timp îndelungat şi la noi Românii din ţerile coroanei ungare. Câţiva oameni mai de frunte se înţelegeau între dînşii şi ceea ce făceau ei în virtutea acestei înţelegeri trebuia să fie bine făcut. Nu mai era cine să examineze faptele şi se le aprecieze, şi acela, care ar fi îndrăsnit să facă vre-o critică, ar fi fost tratat drept un trădător. Era foarte comodă posiţiunea acestor notabili români, — anteluptători naţionali, cum se numiau ei, — şi nu e minune, dacă unii dintre dînşii îşi doresc şi astăfli posiţiunea de odinioară. încetul cu încetul însă massele poporului român s’au luminat şi ele, şi din flienţi sânt tot mai mulţi Românii, care nu stiu să meargă orbiş, ci vor să ştie de ce au să facă ceea ce li se cere şi ţin ca atitudinea politică ce li se impune să fie potrivită cu sentimentele şi cu convingerile lor. Ajunşi odată în desvoltarea noastră politică pănă la acest stadiu, nu mai poate fi vorba de „conducători“: conducerea n’o pot avă decât aceia, care ţin seamă de sentimentul comun al Românilor, numai din el se inspiră şi nu vor niciodată decât ceea ce Românii vor. Alţii, fie ei ori-şi-cât de cuminte, fie intenţiunile lor ori-şi-cât de bune, fac politică proastă, fiindcă rămân isolaţi şi nu execută nimeni planurile lor, fie ele ori-şi-cât de ingenioase. Ori-şi-cine dar’, luând parte la viaţa noastră politică, are să se împace cu gândul, că faptele lui şi vederile lui au să fie supuse la un examen public şi că va fi condamnat la isolare, dacă nu va ţină seamă de sentimentele Românilor, de convingerile, ba chiar şi de preocupaţiunile lor. Notabilii, matadorii, conducătorii cu pretenţia ca lumea să-şi urmeze fără discuţiune sânt astăfli la noi Românii ridicoli ca toţi oamenii, care nu stiu să meargă cu timpul. Deprinşi însă cu rolul de „matadori“, unii dintre oamenii noştri politici tot se mai miră, ba chiar se indignează, când văd, că faptele şi vederile lor sunt supuse la un examen public şi apreciate din punctul de vedere al sentimentului comun. Se miră, se indignează şi nu pot să se împace cu gândul, că astăfli inatacabil nu e decât acela, care a renunţat la posiţiunea de „matador“, admite că suprema autoritate în materie de politică română sunt Românii ei înşişi şi nu se pune în conflict cu această autoritate. Este în interesul nostru şi în al ţerii noastre să se scie, care sânt în mijlocul nostru oamenii ce se supun acestei autorităţi. Concetăţenii noştri şi toţi cei ce se interesează de noi trebue să scie lămurit, care dintre oamenii noştri politici exprimă în activitatea lor publică vederile şi sentimentele Românilor şi au, prin urmare, massele în dosul lor, şi care stau isolaţi, fiindcă nu sciu ori nu vor să-şi câştige aderenţă. Dacă venim însă să spunem, că oamenii ca Metropolitul Miron, ca Episcopul Meţianu, ca dl Dr. Iosif Gali ori ca dl Partenie Cosma, nu se bucură nici de simpatiile, nici de încrederea Românilor, pe când Metropolitul Vancea, Episcopii Popasu şi Mihali şi oamenii ca G. Bariţiu şi V. Babeş au fresce care în cercul lor şi în genere la Români o mare aderenţă, atunci ni se frice, că vorbim din ură personală, căutăm abonaţi ori sântem în simbria cuiva. Cruţăm, ni se frice, cu ori-şi-ce preţ pe unii şi lovim fără de nici o cruţare pe alţii. Da! cruţăm pe aceia, pe care nu-’i putem lovi, fără-ca să ne punem în conflict cu sentimentul comun, şi lovim pe aceia, pe care nu-’i putem cruţa, fără-ca să ne expunem la bănuiala, că sântem în conivenţă condamnabilă cu dînşii. Şi întocmai precum Metropolitul Miron se ascunde în dosul scaunului metropolitan şi vrea să fie inatacabil dupâ ceşi-a pus mitra în cap, dl Partenie Cosma se pune în dosul „Albinei“ şi chiar al oamenilor acesteia şi se plânge că dăm în „institut“, când în adevăr numai d-sa personal e atins. Preste câteva săptămâni Maiestatea Sa va petrece la Deva şi la Cluj : cine vrea va merge la Deva, va merge la Cluj şi va face cum va vră, dar’ va merge fiesce-care cu autoritatea, pe care o are, car’ faptele lui vor avă importanța, pe care li-o dă trecerea de care se bucură la Români. Au trecut timpurile, când doi, trei oameni, fie notabili, fie matadori, fie conducători, pot să vorbească și să fee angagjamente în numele nostru, fără ca se fi cerut fi se fi primit dela noi autorizarea pentru aceasta. Era pentru Românii din ţerile coroanei ungare şi îndeosebi pentru cei din Ardeal foarte important, ca în ajunul venirii Maiestăţii Sale să se lămurească posiţiunea înalt Preasfinţiei Sale Părintelui Metropolit Ioan Vancea, unul din oamenii de încredere ai Românilor, şi să se scie, că chiar şi acest prelat atât de reservat mult are să se lupte şi mult s’a luptat şi se luptă, ca să susţină drepturile neîndoioase ale bisericii sale. Lămurirea s’a făcut, şi fraţii noştri din Blaj n’au cuvinte de a se plânge pentru că ea s’a făcut, deşi par a se fi supărat, că nu li-a rămas decât să ese din reservă. Această lămurire a unei posiţiuni atât de importante în viaţa noastră politică e ceea ce a umplut de venin pe elementele extreme, şi pe cele dela dreapta, şi pe cele dela stânga, şi pe oamenii, care ar fi voit să mergem cu capul pe tipsie la Cluj, şi pe cei ce fericiţi s’ar simţi, dacă Românii ’şi-ar perde sărita, pe toţi — începând dela „Gazeta Poporului“ şi dela „Telegraful Român“, — să ni se ierte vorba, — pănă la „Unirea“ din Bucuresci. N’are să fie nici una, nici alta: avem să rămânem, tot cum am fost şi pănă acum, oameni resonabili, care sciu să se afirme cu toată hotărîrea, dar’ cu cumpăt şi cu dignitate. Acela care altfel va face, n’are să fie împedecat de nimeni, dar’ se expune fie la rîsul, fie la hula Românilor. Sântem un element de ordine, noi Românii, şi o pază sigură la hotarele orientale ale împărăţiei acesteia, dar’ un popor nemulţumit, foarte nemulţumit: aceasta e impresiunea, cu care va pleca Monarchul nostru din Ardeal, şi va primi neapărat impresiunea aceasta, ori şi câte opintiri va face guvernul, ca să n’o primească. Astăfli, pe la finele secolului XIX, se cer pentru o activitate politică rezonabilă mai ales două lucruri: unul e să cunosci bine pe oamenii, cu care vrei să execuţi un program politic şi să nu croiesci decât programe, pe care ei sânt dispuşi a le executa, — altul e să ai relaţiuni şi la dreapta, şi la stânga, pentru ca să ştii bine ce vor şi alţii şi să combini planurile tale cu ale altora. între cei ce combat politica partidului naţional sânt mulţi, care n’au destulă pricepere, ca să înţeleagă, că partidul nu duce, ci este dus, — ori n’au destule relaţiuni, ca să poată şti de ce e vorba. Dar’ toate se vor lămuri ele de ele cu timpul, şi noi n’avem cuvinte de a ne teme de cele ce vin, câtă vreme purtarea noastră rămâne corectă. y/ Forţa „Tribunei“. Mica Fadetă. De George Sand. ( Urmare.) X. Dacă Landry nu ar fi fost despărţit de Sylvinei prin gârla, care nu este în tot cursul ei mai largă de patru sau de cinci metri, dar’ care este prin unele locuri pe cât de adânca, pe atât de largă, negreșit, că ar fi sărit fără multă judecată de gâtul fratelui seu. Dar’ fiindcă Sylvinei nici nu-’l văciluse, el avu timp a se gândi, cum ar putea să-l distragâ din visarea sa, și cum să-’l înduplece de a merge acasă; căci dacă n’ar fi fost la mijloc îmbufnirea lui, el putea să-’l apuce din altă parte, și Landry n’ar fi găsit atât de repede un vad tare sau o punte îngustă, ca să meargă să-’l ajungă. Așa dar’ Landry, după ce se gândi puțin în sine, se întrebă cum tatăl său, care era resonabil și prudent, ar face în asemenea întâlnire, și se încredința, că jupanul Barbeau ar lua totul cu blândețe și fără să arete nimic, ca să nu cunoască Sylvinei câtă grije a făcut, și să nu-’l facă prea tare a se căi, nici să-’l încuragieze ca s’o mai facă și altădată din răutate. începu dar’ se fluere ca și cum ar chema mierlele ca să le facă să cânte, tot așa cum fac paserarii când urmăresc tufișurile în amurgul serii. Aceasta făcu pe Sylvinei să-’și ridice capul, și vedând pe fratele seu, îi fă rușine și se ridică iute, crezând, că nu a fost recrut. Atunci Landry se prefăcu ca și cuml-ar fi zărit și îi flise fără de a striga prea tare, căci apa nu făcea atâta sgomot, încât se împedece vocea de a se aufli: — Hei, Sylvinei, ești dar’ acolo? Te-am așteptat toată dimineața, și wetrend, că aieșit pentru un timp atât de lung, am venit să nă preumblu pe aici așteptând cina sciind sigur, că te voiu găsi acasă; dar, fiindcă te găsesc, ne vom întoarce împreună. Să ne coborâm în josul apei, fiecare pe un mal și ne vom întâlni pe vadul Scripetelor. (Astfel se numia vadul din dreapta casei văjitoarei Fadeta.) — Să mergem, zise Sylvinei, ridicându-’și mielul, care, fiindcă nu-’l cunoscea demult, nu-’l urmăria bucuros el de el; scoborâră apoi apa, fară ca se cuteze a se prea uita unul la altul, căci se temeau de a nu li se vedea mâhnirea ce aveau de a fi supărați și plăcerea ce aveau că s’au regăsit. Din timp în timp, Landry, tot ca să se arate că nu crede în răutatea fratelui său, mai plicea câte o vorbă ori două, tot așa mergând. El îl întrebă mai întâiu de unde a luat acel miel blăjit, și lui Sylvinei nu-’i venia la socoteală să-’i spună, căci nu voia să mărturisească cât de departe a fost, încât nu seia numele locurilor pe unde a trecut. Atunci Landry, vădând încurcătura lui, îi z zise: — îmi vei povesti-o aceasta mai târziu, căci vântul bate tare, și nu prea e plăcut să fii sub copaci pe lungul apei; dar’, din fericire, iată ploaia care începe se cadă, și vântul nu va întârzia mult să înceteze. Şi în sine, el îşi fricea: — Cu toate acestea este adevărat ceea ce greu ruşul ’mi-a preis, că-’l voiu găsi înainte de a începe să ploue. Negreşit că fata aceea stie mai mult ca noi. El nu-’şi aducea aminte, că a stat mai bine ca un sfert de oară a se înțelege cu vrăjitoarea Fadeta, pre când el se ruga de ea şi ea nu voia să-l asculte, şi că mica Fadetă, pe care nu o veduse decât când eşise din casă, a putut foarte bine să fi veflat pe Sylvinei, pre când ei vorbiau împreună, în sfârşit îi veni aceasta în minte; dar’ cu toate acestea de unde seia dînsa atât de bine, de ce este el mâhnit, când ea venise să-’i vorbească, căci ea nu fusese de loc acolo, când el vorbia cu bătrâna? Astădată, nu-’şi aduse aminte, că el a întrebat multe persoane venind spre păpuriş şi că poate unul ’i-a spus şi micei Fadete; sau poate că a putut chiar ea să audă ultimele vorbe ale bunicei sale, ascundându-se după cum avea ea obiceiul ca să afle lucruri, care pe ea o interesau. De altă parte Sylvinei se gândia asemenea în sine, cum are să explice purtarea lui urîtă faţă cu fratele seu şi cu mamă-sa, căci el nu se aşteptase la apucături și nu vtia ce să născocească, el care nu mințise niciodată și care nu ascunse nimic gemenului seu. De aceea era foarte indispus pe când treceau vadul, căci el venise pănă acolo fără să poată găsi ceva, care să-l scoată din încurcătură. îndată ce ajunseră pe mal, Landry îl sărută și fără să vree, îl sărutase cu mai multă căldură de cum avea obiceiul; dar’ se reținu să-’l întrebe, căci vefluse el, că n’ar fi sciut ce să-’i răspundă, și-’l duse acasă, vorbindu-’i tot felul de alte lucruri afară de acelea ce îi apăsau pe inimă. Trecând prin fața casei vrăjitoarei Fadeta, se uită bine să vadă dacă nu găsesce pe mica Fadetă, ca să-’i mulțumească. Dar’ uşa era închisă și nu se aucjia alt sgomot decât vocea lăcustei, care râcnia, pentru că bunică-sa îl bătuse cu biciul, ceea ce de obiceiu ’i se întâmpla în toate serile, dacă merita ori nu. Aceasta îl mâhni pe Sylvinei, să audă plângând pe acel mic comisionar, și îi zise fratelui seu: — Bată o casă rea, unde audi totdeauna strigăte și bătăi. Stiu eu bine, că nu e nimeni atât de rău și de neascultător ca această lăcustă; și cât pentru greu rus n’aș da nici doi gologani. Dar’ acești copii sunt nenorociți, că n’au nici tată, nici mamă și au rămas în stăpânirea acestei răutăcioase vrăjitoare, care este totdeauna îndârjită și nu le iartă nimic. — Aceasta nu se întâmpla așa la noi, — — răspunse Landry. — Nici odată n’am primit cea mai mică lovitură nici dela tata, nici dela mama, şi chiar când eram ocăriţi de răutăţile noastre de copii, ei o făceau atât de blând şi de onest, că nici vecinii nu puteau augii. Aşa se întâmplă cu cei care sunt prea fericiţi şi nu recunosc avantagiile lor; dar, cu toate aceste mica Fadetă, care este copilul cel mai rău tratat şi mai nefericit de pe pământ, rîde totdeauna şi nu se plânge la nimeni de nimic. Sylvinet înţelese această imputare şi începu se se căească de greşeala lui. Nu-i vorbă, se căise Cehii în contra Maghiarilor. Din incidentul unui articol al ziarului „Pester Lloyd“ despre atitudinea panslavistă a presei celice, scrie „Politik“ din Praga: „Intimidarea nu se prinde! învoirea Cehilor în delegaţiuni la politica externă oficială a monarchiei s’a întâmplat în scopul menţinerii păcii, nu numai din datorinţă, ci şi pe basa unui titlu de drept. Şi acest titlu de drept se rapoartă la drepturile dietei boeme, după ce nu numai delegaţiunea şi „Reichsrath“ul, dar, chiar şi dietele regnicolare se pot, pe basadlui 19 al constituţiei, ocupa cu politica externă. Dacă acum în interesul unităţii păşirii externe a monarchiei nu se face întrebuinţare de aceste drepturi preţioase ale dietelor, prin aceasta încă de loc nu se stinge dreptul popoarelor, de a-şi validita într’alte părţi înrîurirea lor legală asupra politicei externe. Acest drept îl exercează delegaţii în delegaţiuni, deputaţii în „Reichsrath“, poporul însuşi în presă. Şi astfel în Boemia, Moravia şi Silesia există la toată întâmplarea un curent puternic, care se îndreaptă asupra accentuării trebuinţei de pace a monarchiei şi astfel asupra extinderii casei de pace şi asupra întăririi garanţelor de pace. Nu guralivii radicali, ci număroşi politici serioşi ai poporului ceh se privesc