Tribuna, ianuarie 1997 (Anul 113, nr. 1826-1845)

1997-01-15 / nr. 1833

n MUZIC d­­­iminuun­/ fittintidefii a­bolute înzestrat cu o excepţională sensibilitate şi certe calităţi muzicale, Eminescu şi-a făcut o cultură muzicală europeană iar versurile lui au primit o fascinantă muzicalitate de la cântecul popular românesc şi liedul german. Se ştie că farmecul artei romantice s-a născut şi din refacerea sincretismului originar al artelor. Franz Schubert şi Robert Schumann, în divinele lor lieduri, au contopit muzica cu poezia, realizând “expresia totală a sufletului” (Iosif Sava). Pentru Eminescu, “artele sunt cristalizarea unor frumuseţii” ale lumii, în care cântă iubirea şi armoniile cosmice, ca-n muzica beethoveniană. Cântă marea, codrii şi izvoarele iar “iubirea e principiul armonizator al cosmosului şi al fiinţei. Dispariţia sau neîmplinirea iubirii duce la disarmonie”. Tot. G. Călinescu constată că “nimeni nu mai cântase în poezia română iubirea ca eveniment cosmic, nimeni nu trecuse dincolo de sentimentalităţile zilnice", în literatura română. Iubirea din cântecul eminescian vine din străfundurile­­ neamului omenesc (“Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţă,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi”). Muzica, la Eminescu, “e universul frumuseţii absolute... E muzica primei creaţii, a ideilor” (după Platon), susţine Zoe Dumitrescu-Buşulenga. “Şi limba strămoşească e muzică, mărturisea Eminescu. în ea, poetul şi-a cristalizat frumuseţile seducătoare ale artei sale, devenită “expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). Un traducător rus observa cu uimire că "Eminescu face din cuvinte muzică şi din muzică, sens", iar T. Vianu aprecia că “Eminescu este cel dintâi şi a rămas cel mai de seamă poet muzical al literaturii române”. Poemul “Luceafărul” e o “simfonie în versuri, ce exprimă drama geniului ca şi opera “Lohengrin" de R. Wagner. Era firesc ca versurile lui Eminescu să fi inspirat compozitorilor noştri, mari şi mai mici, din sec. XIX-XX, lucrări din toate genurile, de la lied la simfonie, de la cantată la operă, de la balet la poem simfonic, deşi “colaborarea" compozitorilor cu poetul e foarte dificilă, întrucât versurile eminesciene “au inclusă în ele muzica". Mai toţi compozitorii noştri, de la G. Ştephănescu şi Enescu până la profesorii sibieni, Nic. Suciu şi G. Arion, au încercat să adauge noi frumuseţi armoniilor versurilor eminesciente. Marele Enescu a compus piesele corale: “Eu mă duc, codrul rămâne”, “Revedere" şi oratoriul “Strigoii” iar Simfonia a V-a, neterminată, a lui Enescu s-a ivit din simbioza Enescu-Eminescu și “reprezintă o adevărată simfonie românească a destinului" (Iosif Sava). pro£. Nie. MĂLĂU 1____ 15 ianuarie 1997 Tribuna cuCtcvxxtă Pagina 5 in iminescu ca in ţoale, in magia frumosului ţi in veşnicia ------ Mihai Eminescu---------­ mitul cred­i­x.Diteiţii romaneşti Discursul eminescian s-a fixat în conştiinţa culturală românească ca un mit al fiinţei noastre, ca perpetuă întemeiere-re-întemeiere în ontologie, în canonul său ideal, idiolectul eminescian este o paradigmă şi o abatere în acelaşi timp de la orice paradigme ale imaginariului poetic românesc de până la el, deşi absoarbe acest imaginar într-o manieră proprie. Este o paradigmă a marii poezii dintotdeauna, prin care între Poet şi Poesis se realizează o comuniune absolută, pe calea regăsirii unui Logos atemporal, a cuvântului dintâi care e etern-virtuală rostire. Poet platonic, Eminescu aude plânsul cosmosului, al Arheilor şi se mântuie mistuit de logosul-cântare: “De-al meu propriu cânt, mistuit mă mântui”. Textele eminesciene au lucrat esenţial (fundamental) asupra celor mai mari spirite ale culturii noastre. O adevărată inducţie catalitică şi-a făcut lucrarea asupra lui L. Blaga şi E. Cioran, ca să amintim doar două din cele mai neliniştite conştiinţe ale veacului. Tracismul blagian “chiotul” nostru nelatin îşi are originile în mirifica Dacie din Memento mori. Blaga dealtfel l-a intuit pe Eminescu în “personanţele” şi în matricialul abisal al “inconştientului” nostru etnic, în ipostaza, printre altele, a eului adoptiv, care e acela al tânărului voievod, ori în dimensiunea orizontică ondulată, personificată de imaginea mării şi a apei. Textul eminescian a imprimat trăire şi gândului lui Cioran care găseşte în marele său înaintaş dimensiunea metafizică a neantului, vidul şi extazul deopotrivă. lată ce-i scria lui C. Noica (cel mai mare sceptic al Europei secolului XX) “Fără Eminescu neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit (...). Nu ştiam că Rugăciunea unui dac are ca variantă de titlu Nirvana (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă şi vid şi extaz, este una din obsesiile mele constante, şi că la apariţia primei mele cărţi în franceză (acel biet Précis de décomposition) un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: «Toate astea au ieşit din Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescenţa poemul acesta" (cf. Scrisori către cei de­­acasă, Edit. Humanitas 1995). Eminescu trăieşte de aproape un veac şi jumătate prin catharsisul poe­matizării. Omul şi Poetul sublimându-se în mit, un mit fundamental al istoriei noastre, fiindcă: “Nici Kant, nici Schopenhauer, nici Vedele, nici Plotin şi nici chiar marii poeţi”, pe care-i cunoştea “de la Byron la Shakespeare, de la Schiller la Hugo, nu vor înăbuşi vreodată în el interesul avid şi chiar gelos pentru tot ceea ce inteligenţa, fantezia, afectivitatea poporului său putuse să creeze sau­ să asimileze şi să transmită prin veacurile întunecate şi dificile ale istoriei lui” (Rosa Del Conte), Eminescu sau despre Absolut, Edit. Dacia 1990). Eminescu este mereu “tânărul voievod” al literaturii române, icoană luminoasă în care vibrează istoria spiritualităţii noastre dintru începuturi. Ioan MARIS _____________________Universitatea “Lucian Blaga" neam­­uri dc manete Augustin z.n. pop Idealul lui Eminescu: src&c cz. Pentru Eminescu funda­mentele esenţiale ale unei bune organizări a statului se înscriu în trei concepte: stabilitate, muncă, econo­mie. Munca reprezintă legea lumii moderne, adevărata bogăţie a unui popor, ridicată la înălţimea unei dogme de etică socială. “O naţiune din sânul căreia nu se ridică oameni de muncă, ci paraziţi, care debitează fraze pe la răspântii, e o naţiune pe care o aşteaptă ruina şi demoralizarea” afirma Eminescu. El numeşte teoria aceasta “Teoria socială a compen­­saţiunii” în baza căreia, pentru ca cineva să se bucure de viaţă în stat, trebuie să dea societăţii un echivalent de muncă”. Munca reprezenta pentru Eminescu un concept pe care a construit o adevă­rată doctrină. Contrariile muncii ca: “lenea, minciu­na, lipsa de rezistenţă faţă de ispita viciului” se rezolvau în credinţa că acestea constituiau un permanent pericol pentru ţară. Iată, în puţine cuvinte, concepţia marelui nostru poet asupra muncii, pe care o numea “nobleţe nepieritoare”. E de ajuns de când plutim pe valurile apei, fără să ştim portul unde trebuie să ancorăm. Să părăsim depărtările şi să ne apropiem de ţărm, unde luceşte o lumină,­un far în noapte: “mai multă muncă, mai mult opti­mism”. Acesta a fost idealul lui Eminescu! Raluca URZICEANU, studentă, Facultatea de Jurnalistică Eminescu nu e o floare rară, desfăcută parcă prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: e un astru ţâşnit din adâncimile ce­rurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi aceea a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut înainte să ajungă până la noi, o cale lungă. Rosa Doi CONTE /reczs /rrcc ii r­i . Pagină realizată de­­ Ion Onuc NEMEȘ | ! Eminescu are dreptul la adevăr De-a lungul anilor, exegeţi lite­rari, dintre care unii - cum ar fi George Călinescu - de mare prestigiu, au acreditat ideea că Mihai Eminescu, ajuns până în pragul nebuniei, ar fi murit de sifilis. Nimic mai fals, mai neadevărat! Autorul acestei cărţi, Ovidiu Vuia, medic neuropatolog, spune care este ADEVĂRUL DESPRE MOARTEA LUI EMINESCU. Ce importanţă mai are astăzi - s-ar putea întreba unii neaveniţi - să cunoaştem cauza morţii poetului? Le-am răspunde tuturor acestora că este vorba despre o importanţă uriaşă, covârşitoare. Eminescu este sufletul neamului nostru, pe care el l-a înălţat spre culmile nemuritoare ale desăvârşirii, astfel încât pe nici un român n-ar trebui să-l lase indiferent afirmaţia că cel mai mare poet al poporului său a fost un sifilitic şi un alcoolic. în acelaşi timp, cunoaşterea cauzei reale a morţii lui Eminescu impune şi o reinterpretare a creaţiei sale, mai ales a celei din ultima perioadă a vieţii lui, pusă, până acum, sub stigmatul nebuniei determinată de un sifilis pe care, de fapt, el nu l-a avut. Aflat, prin vicisitudinile timpului, în exil, departe de patrie, autorul, rămas cu sufletul alături de neamul său, şi-a propus î­n primul rând, să afle şi să demonstreze, cu mijloacele medicului specializat în afecţiunile creierului, ADEVĂRUL despre cauzele morţii celui care întruchipează până la contopire esenţa spiritualităţii româneşti. Nu este vorba despre o simplă dispută medicală - sterilă acum -, ci de a stabili, pe bază de argumente ştiinţifice, dacă românii au fost înălţaţi spre culmile nemuririi spirituale de un geniu sifilitic şi alcoolic sau de un geniu cu viaţa curmată de un diagnostic greşit, care l-a otrăvit. S-ar putea spune că o astfel de carte era mai mult decât necesară. Va răsturna multe teorii considerate până acum adevărate tabu-uri. Va pune întrebări, pentru unii jenante, de genul: a fost ignoranţă, superficialitate sau rea-credinţă? Va spune adevăruri zguduitoare despre modul în care a fost tratat Eminescu în ultima perioadă a vieţii sale şi imediat după aceea, inclusiv faptul că pe actul de deces al poetului, unde trebuia să se alie iscălitura unui al doilea medic, figurează amprenta degetului unui om de serviciu de la Morgă, analfabet. Şi era vorba despre cel mai mare poet al neamului nostru! Nu sunt trecute cu vederea nici aprecierile eronate­­ în marea lor majoritate perpetuate până în zilele noastre -, despre aşa-zisele cauze ale bolii şi morţii lui Eminescu, nici vălul de tăcere aşezat peste ultima perioadă de creaţie a “sifiliticului nebun”. Această carte era necesară pentru că Eminescu are dreptul la ADEVĂR. Poporul român însuşi are dreptul la ADEVĂR în ceea ce-l priveşte pe cel mai de seamă reprezentant al spiritualităţii sale! Sunt popoare, spune autorul, ce au avut curajul de a revizui vechi teorii asupra maladiilor de care au suferit o seamă dintre exponenţii lor iluştri, stabilindu-se adevărul ştiinţific în ceea ce-i priveşte. Este un îndemn pe care această carte ni-l adresează nouă, tuturor românilor. Eminescu este MARE şi este AL NOSTRU oricum ar fi fost el. Dar Luceafărul trebuie redat neamului său fără stigmatul sifilisului şi alcoolismului, de care n-a suferit, moartea lui datorându-se cu totul altor cauze. Căci viaţa şi opera sa trebuie revăzute cu curaj, prin prisma rece dar purificatoare a ADEVĂRULUI, indiferent că pentru aceasta e necesar să fie date la o parte tabu-uri şi interpretări considerate până acum sacre. Eminescu are dreptul, măcar acum, la ADEVĂR. Neamul românesc, de asemenea, măcar acum, are dreptul la ADEVĂR. Această carte spune ADEVĂRUL. Nu din ambiţii deşarte ale autorului ei, ci din dorinţa lui de român de a demonstra că cea mai înaltă culme a spiritualităţii noastre nu a fost atinsă de un “sifilitic nebun" şi din convingerea că opera eminesciană este nepieritoare, iar atâta vreme cât o va purta în suflet, întregul nostru neam va fi la fel. De aceea creaţia Luceafărului trebuie purificată de erorile sau ignoranţa ce întinează memoria autorului ei, pentru că avem nu numai dreptul, ci şi datoria de a purta în suflet doar ADEVĂRUL. * Ovidiu Vuia, Misterul morţii lui Eminescu, Editura PACD,1996 Gheorghe SĂRAC OVIDIU VUIA­­RUL BORȚII LUI EMINESCU EMINESCIENE

Next