Unirea, octombrie 1971 (Anul 4, nr. 1122-1148)
1971-10-14 / nr. 1133
PAGINA A II-A LITE ME CENACLUL - UN NUCLEU DE LUCRU ȘI DE CREAȚIE, PREZENTA VIE ÎN CLIMATUL SPIRITUAL ACTUAL Aproape douăzeci de membri ai cenaclului, iubitori de literatură și artă din județ, au ținut să fie prezenți luni, la ședința de redeschidere a cenaclului „Unirea“. Reluîndu-și activitatea sub aceste bune auspicii ale lărgirii interesului și apropierii de acest laborator de creație, participanții și-au propus, pentru început, angajarea într-o amplă dezbatere privind modalitățile de consolidare a structurii cenaclului, de conturare a unui profil distinct. Schimburile deschise, constructive, de opinii, și care ar putea să constituie un model pentru viitoarele ședințe de lucru, au vizat, cu precădere, larga problematică a menirii cercurilor sau cenaclurilor literare, modul in care această școală a condeiului își definește personalitatea și prezența intr-un climat spiritual. Socotind definitoriu pentru activitatea unui cenaclu instaurarea unei atmosfere sănătoase de lucru, urmărind promovarea tinerilor debutanți în cenaclu, dar fără a neglija imperativul exigenței, laitmotivul luărilor de cuvînt l-a constituit necesitatea orientării creației în strînsă concordanță cu măsurile recentului program de educație comunistă și de dezvoltare a conștiinței socialiste inițiat de tovarășul Nicolae Ceaușescu. Pe bună dreptate, după cum afirma la începutul ședinței Livan Maximilian, din Sebeș, orice creator, indiferent că este debutant sau consacrat, trebuie să-și pună întrebarea cui îi este destinată opera pe care o scrie, ce fel de realitate trebuie să reflecte. Așadar, spunea vorbitorul iată „un prim deziderat pe care cenaclul trebuie să-l urmărească cu consecvență, punîndu-se în permanență întrebarea care sînt creațiile și ideile ce trebuiesc promovate, avînd un mesaj bine precizat, totodată, pledez pentru o minuțioasă și argumentată analiză a creațiilor prezentate la cenaclu. Fără îndoială, un cenaclu își poate atinge menirea numai în măsura în care reușește să statornicească o confruntare rodnică, o muncă de laborator de creație bine canalizată. Prin aceasta, așa cum insista în intervenția sa Ion Mărgineanu, acest nucleu de creație poate să devină pe parcurs o adevărată școală. Deci ,numai după ce se face cunoscut prin sine, deci prin creație, un cenaclu poate să-și propună realizarea unei legături cu publicul, fie prin intermediul unor șezători literare, publicațiilor; apoi, fie prin cel al trebuie să ne convingem că cercul literar, a cărui existență nu mai poate fi pusă sub semnul îndoielii, nu este numai un cerc de creație, putind să cuprindă o arie largă a vieții cultural-artistice“. Pornind de la aceste premise, cenaclul „Unirea“ își propune stabilirea unei tematici adecvate, o lărgire a sferei de activitate în funcție de specificul activităților culturale locale. Organizarea unor schimburi de experiență cu alte cenacluri literare din județ, pregătirea unor șezători literare la unele biblioteci, așezăminte culturale sau întreprinderi, conlucrarea cu formațiile artistice de amatori în vederea elaborării unor texte de brigăzi artistice și a unor montaje literar-muzicale, prezentarea unor recitaluri de poezie contemporană în cadrul festivalului cultural-artistic „Comorile Albei", întîlniri cu scriitori, scoaterea unor plachete cu sprijinul Casei județene a creației populare — iată cîteva din laturile unei activități următoare, în afara ședințelor propriu-zise de lucru. Aceste confruntări artistice ale cenaclului își propun să dezbată bilunar creații de proză și poezie originală, iar o dată pe lună prezentarea unor analize pe marginea fenomenului literar și a unor apariții editoriale, deci, exclusiv, un cenaclu de critică literară; în sfîrșit, în cea de-a patra ședință lunară, ținerea unui cenaclu de plastică, care să înmănuncheze artiști plastici, profesioniști și amatori, prin susținerea unor microvernisaje, prezentarea unor lucrări care urmează să fie reproduse și în pagina cultural-artistică a ziarului. Alături de plasticieni, în cadrul cenaclului este așteptată și participarea unor cadre didactice, în special profesori de limbă și literatură română. La această reîntîlnire a membrilor cenaclului s-au schițat cîteva din elementele intrinseci creării unei personalități a cenaclului, afirmării acestei școli a condeiului în viața spirituală a colectivității. Mai presus decît orice este necesară permanentizarea confruntărilor săptămînale, în cadrul unei atmosfere constructive, pertinente, o receptivitate care să nu fie eclipsată de nici o infatuare sau subiectivism deplasat. A veni la cenaclu, așa cum accentuau unii membri, printre care Paul Gruian, V. Șerbu, Ioan Petraș, fără prejudecăți idei preconcepute, ci pentru a înșivăța și persevera, a întreține un climat creator, dar nelipsit de intransigență, este, fără îndoială, condiție pentru mînuitorii condeiului. Redînd, apoi, cîteva aspecte din căutările și strădaniile pentru face din cercul literar o prezență a vie în climatul spiritual al localității, unii dintre membrii cercului „Aiudul literar“ prezenți la această întîlnire (Mircea Stîncel, Ion Mesaroșiu, Ion Ocneanu) au propus ca primul schimb de experiență al cenaclului „Unirea“ să aibă loc la Aiud. Concomitent cu continuarea acestor dezbateri fructuoase, în ședința următoare a cenaclului „Unirea“, care va avea loc luni, 18 octombrie a.c., la orele 17, vor citi: Sivan Maximilian — proză; Paul Alexandru — poezie; Prof. Eugen PAVEL 1 ! UN ÎNDREPTAR DE ISTORIE LITERARĂ Gustul critic, de estimare valorilor unei culturi, a literaturii în speță, regrupat, se manifestă cu preponderență in pagina tipărită a jurnalelor. Istoricii literari, chiar dacă s-au numit astfel ei înșiși, au preferat în locul travaliului, cu înzecite responsabilități, de elaborare a unei istorii, a literaturii, cronica măruntă, apreciativă, cu multă dexteritate mînuită în coloanele ziarelor. Cu toate acestea, critici de mare prestanță au elaborat lucrări monumentale, devenite apoi clasice, prin raportarea permanentă la ele. Va fi suficient să amintim pe Călinescu sau pe T. Vianu. In ultimul timp chiar au apărut proiecte noi de istorii a literaturii române, unele controversate, ca cele ale mult lui I. Negoițescu sau Paul Anghel. Ce își propune Ion Rotaru în recenta sa „O istorie a literaturii române“, închinată semnificativ tatălui său, producător de bunuri materiale, nu este (cel puțin pînă acum, la primul volum, cuprinzînd literatura română pînă la 1900) o restructurare de perspectivă, o viziune nouă asupra scării valorilor literaturii, ci, după cum mărturisește, și în prefață, realizarea unei lucrări de „sinteză, Cronică de librărie cit mai accesibilă și mai funcțională, care să dezvolte interesul tot mai larg pentru cultura națională, privită in întregul ei“. Așadar, adresîndu-se atît specialistului cit și unui public mai larg, în speță tineretul studios, asupra căruia autorul dorește ca lucrarea să producă o înrîurire instructivă, se reia o schemă de acum consacrată, cu idei exacte, verificate, aduse în ultimul stadiu al investigațiilor, asupra cărora își îngăduie doar „gesturi de coloratură“. Modelul vădit al lucrării este cel călinescian, iar „gesturile de coloratură“ — redimensionarea didactică a unor capitole, în virtutea scopului anunțat în prefață. Binevenită, această nouă istorie a literaturii române este valoroasă, dacă nu printr-o viziune inedită asupra fenomenului literar românesc, atunci printr-o adecvată cercetare lui, printr-o investigare compleată, cercetare atentă, cu exemplificări minuțios alese pe text, a valorilor expuse, volumul constituind un autentic îndreptar de istorie literară. V. P. RADU, Sebeș UNIREA ÎNCERCĂRI literare Aurel Costea — Blaj : Cele trei strofe primite nu ne dezvăluie însușiri poetice convingătoare, rămînînd în limitele unui descriptivism sec, însoțit apoi de un ton dulceag, fără substanță. Este nevoie, așadar, de perseverență, de acumulări serioase din ceea ce are mai ales literatura noastră și cea universală. Fiind încă elev, din moment ce aspirați la cîștigarea unui meșteșug poetic, trebuie să străbateți prin lectură și cunoaștere. Abia după ce vă simțiți sigur pe ceea ce ați produs puteți să reveniți, pînă atunci rămînînd să frecventați în mod neapărat un cenaclu. Deci, cu toate că am primit doar o singură creație, cu un titlu însă neconcludent, vă recomandăm să continuați, avînd ca argument poate doar primul vers . ..Din hornul casei iese un bot al lunii cîine“. Tonul și atmosfera pe care o degajă poezia sînt atît de contradictorii față de vîrstă... Nu numai din lacrimi se poate face poezie. Ioan Roșa — Blaj . De data aceasta, o corespondență sosită tot din orașul de la confluența Tîrnavelor se anunță de la primele rînduri promițătoare.: „Potecile-s încinse/ Cu franjuri de păianjen/ Autumnal/ Ne numărăm pașii/ Pretutindeni fără soț“. Această imagine sugestivă cu care începeți ’’autumnala“ ar putea fi un prim indiciu de a încredința poezia tiparului. Păcat însă că discursul liric se diluează pe parcurs, devine convențional prin cele două locuri comune care succed prima imagine-laitmotiv : atît imaginea tălpilor desculțe care sărută pămîntul cit și a vîntului care umblă prin păr nu aduc nimic nou, sînt plate și de altfel de mult vehiculate. Insistați deci tocmai aici printr-o cizelare a metaforei și o transfigurare cit mai inedită a acestui sentiment autumnal. Cea de-a doua poezie — „Dimineață“ — lasă să se întrevadă acuratețea unor metafore plastice : goliciunea ierbii, visul plopilor cum cresc, păsările ce-și alintă zborul... Suntem încredințați că, depășind unele șovăieli și cîștigînd în profunzime, veți reuși să vă conturați o voce distinctă. Atenție, în primul rînd la descriptivismul, fără o susținere în structura poeziei, la acel lirism care se vrea de atmosferă și senzații, dar nu rămîne decît la suprafața cunoașterii poetice. Păstrîndu-ne această exigență, așteptăm cîteva texte mai reprezentative pentru publicare. P. S. Numeroasele manuscrise cuprinzînd creații literare destul de promițătoare pe care le primim de mai mult timp din orașul Blaj aduc în actualitate problema cercurilor literare. Față de potențialul artistic care există aici, cenaclul cu tradiție din localitate nu mai poate să rămînă doar de domeniul amintirilor. ^ E. P. Ceramică de Baziz aflată în Muzeul orașului Sebeș. DIMINEȚILE PATRIEI țîșnesc săgețile ierbii din lut, cîntec aprins de trandafiri și zăpadă. Iată, mestecenii limpezi cu mantii de rouă beau diminețile fierbinți ale patriei. Precum pămîntul sărutat de floare țara e munte pentru ochi ridicat, în care se prelungește setea strămoșilor cîntec înalt, în vise mereu înspicat, îmi port iubirea-n lemnul dur întors adine către pămînt, Ca lebăda cu zborul pur Să stau cu zarea veghe in cuvînt. Inconjurînd întinderea cu zbor Se-adună timpul spre solstițiu Cînd mioritic țara-n vîrste sună Intr-un portret de fulger viu. loan MESAROȘIU,, Cenaclul „Aiudul literar“ IZVOR DE LUMINA Soarele — cuvîntul tău de inimă din care bem aripa-nmugurită și ne urcăm prin florile de țară — amiază curată în flacăra iubită. Soarele — vîrsta ta de inimă și cuvînt al acestui pămînt, pacea mîinii, coloana ei sveltă, izvor de lumină trecută în cint. MIRCEA STINCEL, Cenaclul „Aiudul literar" DINT Și torc fuioare de iubire Din gînd înalt și stea polară, Cu sufletu-ntrupat în stele Din dragoste și dor de țară, Și torc autumnală sete Din muguri ce-or să mai răsară, Din piept de fată surîzîndă Cu suflet greu și plin de țară, îmi torc și sufletu-n iubire Dor ancestral lăsat pe seară Să-ngîne molcom pe-o vioară Cint dulce și duios de țară ! Nicolae ARIEȘESCU DESTIN Cenaclul din Sebeș Ioan CARAȘEL, Cenaclul din Abrud ! CE SPUN BENEFICIARII CREAȚIEI ARTISTICE? In continuarea sondajului de opinii pe care l-am inițiat, primim sugestii și propuneri din partea cititorilor noștri, aprecieri pe marginea unor lucrări de literatură și artă, spectacole, filme, programe de radio și televiziune. Aceste confruntări, exprimînd deschis punctul de vedere al consumatorului de artă, constituie de fapt răspunsuri la întrebarea: în ce mod operele și creațiile care îi sunt destinate reușesc să fie accesibile, cu un conținut educativ și un mesaj înaintat ? *© [UNK] AUREL BOTEZAN, lăcătuș, Uzina de produse sodice Ocna Mureș. In ultimul timp în orașul nostru în afară de „Mihai Viteazul“ și „Reconstituirea“ n-am văzut un film românesc de ținută sau cu un mesaj de actualitate. Consider că cinematografia noastră a rămas tributară în acest sens. Ea ar trebui să-și îndrepte atenția spre realizarea unor filme despre viața noastră, a muncitorilor, despre felul de a trăi astăzi al unei familii tinere de muncitori, filme care să contribuie la formarea trăsăturilor morale ale omului de tip nou. Și, fiindcă tot ne referim la fenomenul culturalartistic aș dori să mă opresc la felul în care sunt satisfăcute cerințele iubitorilor de muzică populară. De ce „Electrecord“ nu difuzează în tiraje suficiente discurile celor mai apreciați interpreți de muzică populară ? Vrei să ai un disc cu Petre Săbădeanu, nu-1 afli, vrei să ai un disc al Anei Munteanu, ți se răspunde că s-a epuizat. La fel cu Irina Loghin, Ilie Muțiu și alții. In fine, aș vrea să adaug că la nivelul orașului Ocna Mureș tineretul duce dorul unor acțiuni cultural-educative atractive. Așa-numitele seri literare nu sunt organizate pe măsura cerințelor, fiind lipsite de un conținut educativ nou. De aceea tinerii nu prea se înghesuie la aceste acțiuni. Cred că ar trebui să fie mai solicitați intelectualii din oraș, îndeosebi cei tineri, la organizarea unor astfel de acțiuni pe care publicul să le caute. Tocmai de aceea, în lumina recentului program de îmbunătățire a muncii politicoeducative elaborat de tovarășul Nicolae Ceaușescu, este necesar ca fenomenul cultural-artistic să aibă o audiență sporită în rîndul oamenilor muncii. EMIL BARBU, A profesor, Școala generală Teiuș . Aș vrea să spun că sînt un iubitor al poeziei, îmi place să citesc în timpul liber clasicii versului nostru : Eminescu, Alecsandri, Goga, Blaga. De ce ? Pentru că în creațiile acestor clasici literaturii noastre cititorul, indiaiferent de vîrstă, regăsește atît un conținut bogat de idei cit și un stil de mare acuratețe și limpezime și totodată accesibil. Oare unii dintre poeții noștri contemporani consideră că nu au ce învăța de la o astfel de școală ? Tot în calitate de consumator de literatură nu pot să mă declar satisfăcut nici de realizările prozei noastre inspirate din realitatea contemporană. Aștept de mult timp, de exemplu, o carte de rezonanță, a cărei acțiune să fie localizată în mediul rural al zilelor noastre. Cartea de azi, cită s-a scris pe teme din viața satului (cu excepția unor autori contemporani de primă mărime ca Marin Preda, Fănuș Neagu, Ion Lăncrănjan, Ștefan Bănulescu și D. R. Popescu) este departe dezbaterile fundamentale contemporane. S-au petrecut la nivelul conștiinței nostru mutații esențiale, țăranului După „îngerul a strigat“ sau „Iarna bărbaților“ nu s-a mai scris nimic revelatoriu în această direcție. Oare chiar să nu se mai fi petrecut nimic nou în realitatea vieții noastre Spre aceasta cred că ar sociale ? trebui dirijată atenția scriitorilor noștri tineri și nu spre experiențe de suprarealism, rupte de viață. Nu evazionism, ci angajare. Femeia era voinică, avea vreo șaptezeci de ani, cu ochi căprui, înaltă și bine legată, cu o față cam mare și cam puhavă, se vedea destul de clar că suferă de o boală ascunsă, nu se știe de ce însă, întrucît nu cercetase niciodată vreun medic... „Dacă-se pe pustii, zicea ea mereu, pe mine una, doftorii n-au pus și n-o să pună mina, nu-mi trebuie doftori, eu îmi păzesc sănătatea, nu mă stric că, vezi dumneata, ce-i stricat e bun stricat și greu se mai așează la loc“. Rămăsese de multă vreme văduvă, bărbatul, un om scurt și gros, cu picioarele încovoiate înăuntru, parcă două doage de butoi, harnic și iscusit, țapinar, murise într-un accident pe rîul Sebeș. Nu l-au mai adus acasă. Cu ce să-l aducă? Vite nu avea, mașini, atunci în munte, nu existau, pe plută, nu se poate, spurcă apa, striga Eugenița, nici loc în progadie nu avea, era mică, nu se putea întinde, iar de locul de odihnă al altora cum să te apropii ?! Cine vrea să fie afurisit?!, să i se citească pravila sau psaltirea pe suflet, nimeni, așa că-1 îngropară în munte, în albia sub stînca cea neagră unde, rîului, de obicei, se adăpostea el de tunete și trăznete, la vreme grea. Acum femeia, rămasă singură cuc, merge la vecine, la prietene vechi, la rude, mai schimbă vorbă, mai toarce un gînd, își mai aduce aminte de anii tineri, destul de grei, dar tineri ; nu poate sta închisă în casă, între icoane, între somnul de sub sobă al pisicii, între tic-tacul orologiului înmărmurit în perete , o omoară singurătatea, urîtul, dorește o vorbă bună, o vorbă înțeleaptă, ceva, așa, să-i mîngîie bătrânețea, să uite de pustietatea din casă, de încremenirea veche a lucrurilor. —■ Bună vremea ! zice încet, sfioasă, crăpînd ușa, parcă cu teamă, oricum era vremea afară, viforniță, lapoviță sau ninsoare și rămînea în picioare, sprijinită de colțul unui perete, cu capul plecat, cu ochii în pămînt. — Bună să fie ! Și bună să-ți fie inima, lele Mărie, șezi la noi, șezi colo, lingă foc, la bătrînețe, și cu iarna asta, arză-o foamea și mînca-o-ar lupehii !! răspunde, îndemnind-o cu drag să ocupe loc, gazda, în timp ce Eugenița, o femeiușcă rea,fățarnică și închipuită, face în ascuns semne, dă ghionturi, calcă semnificativ vecinele pe picioare, apoi reîncepe, cu gura pînă la urechi, vorba, întreruptă brusc de sosirea femeii. ”...așa, așa, el...“. — Cum ? Nici asta ! Nici asta n-ați aflat-o ?! Nu știți ?! Ion al Florii... Ion... azi noapte... s-a îmbătat rău de tot... în șanț... hăă, hăăă.. a bătut pe mă-sa... nevasta... copiii... pe toți i-a bătut... hăă-hăăă... Ticălos om !... Ucigă-i toaca !... Nu i-ar ajuta... Vorbea cu întreruperi, cu ochii țintă în ochii femeilor, aștepta efectul, apoi, dacă se prindea, rîdea zgomotos și satisfăcută, dacă efectul nu era cel scontat, ceea ce nu se prea întîmpla, mima o înfățișare mohorîtă, o mutră posomorită, parcă toate ploile lumii ar fi căzut peste ea, răvășind-o și năruind-o. — Cum ? Ion al Florii ?! Ion ! Nu l-am văzut niciodată beat, nici din greșeală, îl știu om de treabă, harnic, Ion ?!... Ciuful ! Trîndavul !, spuse, inchizitorial, schimbîndu-și brusc părerea, o altă babă, chiar el ! Nu-i rușine ?! Golanul ! — El ! el ! răman el ! întări, cu gura strîmbă și cu buzele jimbate, vopsite strident, Eugenița. El ! Mișelul ! Păcătosul ! Mântul ! Chiar el ! — Pace bună ! mă duc, am treabă, spuse domol, deschizînd ușa încet, scîrbită, lelea Mărie, gîndind : „Cum să-l vadă ?! Cum ?! Doar Ion... nici măcar nu-i acasă, în sat, e departe, la tăiat lemnul, hăt în munte, cum să-l vadă ?!...“ — Mai stai ! Mărie ! mai încet, nu așa repede, mai stai, de ce pleci ?! Stai... șezi la noi, șezi, lele Mărie, șezi........Pace bună !“ se mai auzi încet de afară, slab ca o părere, urma unui ecou... ’’pace bună“... și lelea Marie, pășea încet, cu bățul său vechi de corn, pipăind cu grijă pirundul alb, gîrbovită, încovoiată, plecă, dar nu acasă, era sătulă de singurătate, de tăcerea icoanelor, de tic-tacul din perete, de liniștea aceea mare, uscată, parcă stridentă, îi trebuia o vorbă bună, un gînd curat, ceva să-i aline sufletul bătrîn, ceva înălțător, că nu orice vorbă o alina, o împăca, numai cele alese și numai de ea știute. — Bună vremea ! spuse iarăși, cu inima strînsă, intrînd într-o altă casă. Ce mai faceți ? ședeți ?! bine ! bine ! întrebă și-și răspunse sieși, cu o frică încă nelămurită, lelea Mărie, uitîndu-se înfrigurată, în jur și căutînd cu ochii ceva ce părea că o înfioară, ceva ce o umple de repulsie, ceva de neințeles, poate căuta o vorbă, una singură sau mai multe, poate altceva, nu se știe ce... — Bună ! Ședem ! rele, ce să facem ?! Stai, șezi și dumneata, chiar vorbeam de Rusalina lu’... știi ce-a făcut ?!... Nemernica ! Ticăloasa ! etc. — Pace bună ! Mă duc... am intrat și eu așa, doar... Da’... acum, trebuie să mă duc... mă aște pace bună ! sună vag, de afară. Și Mărie pleacă, cu sufletul năruit, sprijinită în toiag, într-altă parte, să afle o vorbă, o femeie, ceva curat , bătu cu degetul tremurător, cu aceeași teamă ascunsă și nelămurită, la o altă ușă, poate... — Bună ! Și bun ți-e sufletul, Mărie, șezi !... Cred că știi ?... Ai aflat !... De bună seamă c-ai aflat !... Sau, poate, tu, închisă cum ești, nu știi, n-ai aflat?... tocmai le spuneam suratelor, zise Eugenița, temeiușca aceea strîmbă și rea, care între timp, ducînd vorbele, ajunsese exact în celălalt capăt de sat , nu știi încă nimic de Ieronim ?, nu știți ?, măi femeilor, mare minune ! Dobitocul ! Coate-goale !... — Nu ! Nu știu ! Asta n-o știm ! E . Nimic nu știm ! De unde să știm ?! răspunseră în cor, curioase să afle, rămînînd cu gurile căscate, cu suflarea tăiată, babele. Ce ?... Ce ?... Ce-a făcut ?... Cum ?... Aana !... Pierde-vară ! Criminalul ! Nătîngul ! — Pace bună ! — Mai stai, mai stai, Mărie!... Ce-i graba asta ?!... Doar n-o dat strechia ! Mai stai... — Pace !... Mă duc... trebuie să duc capra, între vii, la frunză, sărăcuța de ea, zise cu glas mîhnit, lelea Mărie, cu gîndul ascuns, că, poate, altundeva, va afla ceva vorbe mai alături, ceva așa, să-i aducă pacea, să-i mîngîie sufletul, altundeva, poate... V 0RB=== POVESTIRE JOI, 14 OCTOMBRIE 1971 — Merg și eu ! spuse, rînjind, Eugenița Cordelia, ridicîndu-se brusc intr-un picior, am treabă, cine n-am eu de făcut ?!... Seara, poate nu mă credeți, cad de istovită, mă dor toate și gura mă doare, tot, nici cină nu-mi mai trebuie nimic... dacă n-aș fi eu, eu să le fac pe toate ?! Vai ! Vai !... Merg, spuse scurt, apăsat, plină de sine. Merg ! repetă. Am treabă ! Se duseară la Carmen, acolo era radio, baba numai acolo... se simțea bine... în apele ei... la centru... Intră val-vîrtej, fără să salute, se așeză pe primul scaun , își trase suflarea ; ochii îi sc înteiau, plini de răutate, o mare taină, își scoase grăbită, o oglinjoară, aftă, urf, își strîmbă gura, se vopsi strident cu ruj. începu : „Nătărăul ! Golanul ! Pungașul ! Sfertododul ! etc. — Bine c-ai venit. Eugenită, de nu ?... rămîneam proaste, numai tu le știi pe toate, de unde doamne, le mai afli ? Vai ! Vai !... Chiar așa a făcut ?! Nu i-ar ajuta sfîntul !... Doamne, doamne, iartă-mă ! Ce om ! Vită ! Nu om ! sări parcă arsă, Cordelia, neîmpăcîndu-se, nici în ruptul capului, cu eufemismul atribuit de colega ei. Vită, încălțată ! Atît ! . . — Așa ! așa !... Chiar așa !... Mișelul ! Derbedeul !... Cică spune la sărăcuța... la Biblie, femeilor, sfîrșitul e aproape... Cercetați-o pe Silvia ori pe Anghelina, pe amîndouă, numai ele știu totul... Să vă spună versetul ! Vedeți versetul!... mai spuse, ridicîndu-și chipul hîd spre icoana mare din perete. — Șezi ! Marie ! de cînd n-ai mai venit la noi, rele, ne-a murit pisica ! Vezi, aici, aproape de mine... vezi, tocmai vorbeam de Similu*... multe rele mai face !... Cînd a spus Eugenița, n-a crezut nimeni : „Ce, Silvie, te uiți în oglindă, hai ?! Te piepteni ?! Te rujezi ! pentru Simi, hai ?! De... mă rog... e chipeș, înalt, deștept“... Acum ?!... Da’... de unde, nu-i adevărat, nu, l-am văzut nu, nu, nu-i drept ce se aude, ia vorbe de-a lui... spuse, supărată, Mărie, ieșind pe ușă, grăbită, pace bună !... Ba-i drept ! Cum nu-i drept?! mi-a spus Eugenița, Cordelia mi-a spus, ea știe, pe toate le știe. Cordelia... știe... știe... Femeia, lelea Marie cum îi spuneau sătenii, ultimele cuvinte nu le mai putu auzi, era în uliță, pășea încet cu povara în spate, aplecată, pipăind cu toiagul pămîntul tare, uscat... ’’Lele Marie, lele Marie ! Marie !“ strigă cineva, o altă voce acum. hai, numai un pic, se agită într-un ochi de fereastră, făcînd semn cu mina, Morărița, hai, știu că dumneatale nu se aude din gura nimic , stai colo, lingă ladă și bea un pahar de lir... ai auzitacum nu ? ce-a făcut Ciuful ăla a lu’... —■ Pace bună ! ! — Ce femeie și asta ?! totdeauna pleacă cînd aude... nu-i poți spune un gînd, o vorbă, nimic... nu are bună-cuviință ! Bine a spus Eugenița. Cordelia noastră, că-i fără bun gust și simț. Netrebnica ! Ticăloasa ! Acum, lelea Marie, merge pe mijlocul ulicioarei, drept înainte, tot gîrbovită cum o știm, lovind cu bățul tăcerea pietrelor negre, colțuroase , se înseră, se duce la căsuța ei, unde o așteaptă, tăcute, icoanele din perete, pisica ce toarce sub sobă și orologiul vechi cu tic-tacul lui monoton, agățat în cui ruginit, cucu... cucu... cucu... prof. Sivan MAXIMILIAN Sebeș;