Universul Literar, 1926 (Anul 44, nr. 1-52)
1926-01-03 / nr. 1
i Zăpezile de altă dată . ...erau, orice s'ar spune, mai statornice. Mai puțin capricioase. Era o distincție între zăpadă și ploaie ca între două fiice ale aceleiași prințese, dintre cari una se măritase, cuminte și conservatoare, cu feciorul prințului din regatul vecin pe când, ceailaltă, trecând peste consemnul princiar contractase una din acele însoțiri morganatice care alimentează și cumetriile și foiletonul romanelor de sensație. Ploaia era ploaie și zăpada era zăpadă. Se pomenea desigur, și înainte vreme, de tunete și de fulgere în toia de iarnă dar chiar așa, ca zilele trecute, în Muscel, curcubeu în ajunul Crăciunului, pare ca nu. Toamna își prelungia agonia până in pragul lui Noembrie, începeau preparative de iernat, totul se petrecea ca în crestomațiile de clasele primare în care anotimpurile au date fixe, cerul se posomora ca în celebra pânză a Golgotei și într'o bună zi pastelul lui Alecsandri intra în funcțiune. ,„ungi troene călătoare, adunate ‘n cer grămadă", „ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară" și iarna își instala circul sub corturile-i albe și nu-și ridica tabăra până ‘n primăvară. Nu era de rigoare, să se fi prăsit mulți șoareci de câmp și nici să se fi făcut nenumărate scorușele, ca să fi avut, după credința poporului, o iarnă lungă. „Ce-așteaptă zăpada ? — pe aceea ce-o să vre" e o imagine tipică pentru iernile patriarhale și tabietici, bune de taifas și care nu se urnesc cu una cu două... Ixi Pol, negreșit, nu era mai altfel. Dacă ne era greu să admitem că in colibele de zăpadă, luminate cu o gazorniță de ulei de focă, e o căldură, după spusa exploratorilor, sufocantă, în schimb poveștile lui Andersen ne vorbeau de serate groenlandeze, cu dansuri albe în lumina lunii, cu un balet de urși polari în timp ce mai departe, într'o simplicitate de tragedie greacă, un muribund autohton era cusut într'un sicriu de pici, și, după dorința lui, zvârlit în apă, să se odihnească printre ghețarii plutitori pe care dorm câinii de mare când pe deasupra pasărea furtunilor se sbate ți stâncile oscilează și nămeții de ghiață și zăpadă se nărue... Și nici în împărăția semeților Alpi nu era mai altfel ca la Poli, întinderi nesfârșite de omăt și ghiață, lavine patinând după cel mai perfect cod al sportului, din loc in loc, pogoane de zăpadă roșie, tinctată de misterioasa infuzorie, cu numele de nimfă, Vredo nivalis, dar peste tot imperiul aceiași încremenire albă, aceiași ceremonie nupțială a fetei de împărat cuminte, acelaș protocol ca 'n bunele noastre zăpezi de altădată... Căci, vai, totul și pe nesimțite ne duce pe coarda regretului, la refrenul lui Villon: „Ce s'au făcut zăpezile de altă dată Cum se cunoaște că vaga [UNK] Răscumpărarea - CH. BAUDELAIRE — Omul, ca să-și răscumpere vina. Are două câmpuri pline de bălării, Pe care trebue să le muncească Cu fierul gândului său ; Ca să strângă câteva spice, Ca să culeagă cea mai mică roză, Trebue veșnic să le stropească Cu lacrimile fruntei sale. Unul e Alta, altul — Iubirea. — Ca să ’mbuneze pe judecător, In ziua teribilă a judecății Când fiecare va fi judecat, Omul va trebui să-i arate Hambare pline cu grfine, și flori Bogate și strălucitoare Cu care să cucerească pe îngeri. AL. T. STAMATIAD bondul autor al ,,Testamenturilor" nu era de loc un personaj polar. Căci dangătul acesta de clopot funebru, nu e de altundeva decât din celebra „Ballade des Dames du temps jadis" care așa de înșelător începe: „Dicles moy oü, n‘en quel pays, Est Flora, la belle Rommaine“ și trece, într'un înduioșător murmur de pomelnic și pe Arsipiada, și pe înțeleaptă Heloiza, amanta călugărului Abellard (îți amintești de acele ore de meditație delicioasă despre cari însuși povestește în agreabila lui latinească ?) și pe regina ce porunci ca Buridan, să fie zvârlit cu sacul în Sena — apoi, Regina Blanșa ca un crin. Cântând cu voce de sirenă, și apoi pe Berta, pe Bietris, pe Allis și in cele din urmă, pe Ioana d'Arc, buna Lorenă pe care o arseră Englezii pe rug, ca să sfârșească înaintea soliei, în aceste două, cu ecouri de trecut și de desnădejde, versuri: Où sont-ilz, ou, Vierge souvraine ? Mais on sont tes neiges d'antan ! Și acum te înțeleg, suflete ! Nu de dragul fenomenului atmosferic‘Vai amintit de zăpezile de altă dată și de miraculosul refren al lui Villon. Cădelnițează în slon de zurgălăi de argint, sănii iuți dispărând pe sub umbrarul de ceață, de vis și de nea, se pierde, la marginea unei păduri, pe lângă linia ferată, un cuplu nins de un roiu de fluturi albi, zăbovește la o răspântie, intre bice de crivăț, un tânăr desfoind roza vânturilor și alcâtuindu-te din inexistență și din iubire, mică fantomă, cu ochi strălucitori de abanos, cu buzele de vișini altoite și cu ștrengarul tău breton... PERPESSICIUS Marele filosof Oatofil spunea într'o zi unei femei care avea serioase motive să fie dezolată : „Doamna mea, regina Angliei, fiica marelui Sbnric al IV-lea, a fost tot așa de nenorocită ca și d-ta : o alungară de pe tron ; era cât pe aci să o înnece furtunile pe mare și-și văzu regescul soț pierind pe eșafod. — îmi pare foarte rău pentru dânsa, răspunse femeia și porni să se tânguiască de propriile ei nefericiri. „Dar, spuse Citofil, amintiți-vă de Maria Stuart , ea nutrea o iubire foarte curată pentru un foarte cumsecade muzicant care avea o prea frumoasă voce de bas. Bărbatul său ucise pe muzicant chiar în fața ei și apoi buna ei prietenă, și ruda, regina Elisabeta, despre care se zicea că e fecioară, puse de-i tăia capul pe un eșafod acoperit cu negru, după ce o ținuseră optsprezece ani în închisoare. E din cale afară de crud, răspunse femeia și se adânci din nou în melancolia ei. „Ați auzit cumva vorbindu-se, zise consolatorul, de frumoasa Ioana din Neapole care fu prinsă și gâtuită ? — Mi-aduc aminte, ca prin vis, răspunse Întristata. „Trebue să vă povestesc, adăogă celălalt, întâmplarea unei Suverane care fu detronată, chiar pe vremea mea, curând după cină și care-și sfârși zilele într'o insulă pustie. •— Cunosc toată povestea asta, răspunse doamna. „Ei bine, atunci am să vă arăt ce i s’a Întâmplat unei alte strălucite prințese căreia i-am predat filosofia. Ea avea un amant, așa cum toate, strălucitele și frumoasele prințese, au. Tată-său intră în odae și surprinse pe amantul ce avea fața îmbujorată și ochii scânteietori ca rubinul ; femeia avea și dansa obrazul foarte aprins. Chipul tânărului nostru displăcu așa de mult tatălui fetei, că acesta, repezindu-se îi dădu cea mai teribilă palmă din câte dăduseră vreodată în ținutul lui. Amantul puse mâna pe clește și sparse capul socrului care cu mare greutate se vindecă încât și astăzi tot mai poartă urma acelei răni. Amanta, zăpăcită, sări pe fereastră și-și scrânti piciorul, așa că și astăzi se bagă de seamă,cum șchioapătă cu toate că are aceiași talie admirabilă. Amantul fu condamnat la moarte pentrucă a spart capul la un prinț așa de mare. Iți poți închipui întce hal era prințesa când îi ducea amantul la spânzurătoare. Am văzut-o neîntrerupt cât a stat în închisoare; nu uii vorbea decât de nenorocirile ei. — Atunci, de ce nu-mi dai voe și mie să mă gândesc la ale mele? îi spuse femeia. — Vai răspunse filosoful, pentru că nu trebue să te gândești și pentru, că dacă au mai fost atâtea celebre doamne nefericite, ți-ar sta foarte rău să te prăpădești cu firea. Gândește-te la Hecuba, gândește-te la Nioba. — Ah ! răspunse femeia, dacă ași fi trăit pe vremea lor sau pe vremea atâtor prințese strălucite, și, ca să le consolezi, te-ai fi apucat să le povestești nenorocirile mele, crezi că ele te-ar fi ascultat ?“. A doua zi filosoful pierdu pe unicul său fiu și era cât pe aci să moară de supărare. Cucoana întocmi o listă cu toți regii care-și pierduseră copiii și o duse filosofului. Acesta o citi, a găsi foarte exactă dar continuă să plângă. Trei luni mai târziu ei se revăzură și fură foarte mirați că sunt eu mult mai veseli. Puseră să se înalțe o frumoasă statue Timpului, cu următoarea inscripție: ACELUIA CARE CONSOLEAZĂ UNIVERSUL LITERAR Cei doi consolați — Voltaire