Universul Literar, 1926 (Anul 44, nr. 1-52)
1926-12-19 / nr. 51
11 UNIVERSUL LITERAR Evei. Se ținea cu greu pe urmele mele și poate se gândea. Se gândea la mărturisirea ce i-o făcusem cu două zile mai înainte , că mi-e dragă. Că făptura ei e mângâierea ochilor mei și viața ei mai prețioasă ca viața mea.... „Dar puțin îmi pasă ce gândește Eva acum !‘‘ — simțeam eu că-mi zice sufletul. Prietenul meu nu se auzea prin viscol și eu nu întorceam capul să-l văd. Mă apropiam de căscioara paznicului și simțeam cum îmi bate inima. Acum mă gândesc că putea să mă înconjure lupii dar atunci nu mă gândeam. Acum gândesc că oboseala mă putea țintui departe de căscioară, dar atunci nu gândeam nimic. Nu mai suflam și încinsesem ochii ca să nu-i mai văd depărtarea. Când mă afundai pentru cea din urmă oară în troianul din fața ușei, s'ar fi spus că îngenunchiasem. O sfârșeală fără margini mă îndemna să rămân acolo, în omăt. Dar cineva din mine roi a ridicat dureros. Am bătut cu pumnul în scândura ușei, parcă n'ași fi știut că locuința paznicului e pustie. O răscolire de viscol îmi aduse un geamăt curmat, care mă înfiora. Rămăsei o clipă cu sângele înțepenit, neînțelegând că prietenul mă striga cu răsuflarea ultimelor puteri. N auzii prelung întretăiat, istovit, cum mă cheamă, și auzii în urmă țipătul de pasere rănită al Evei. Șimt unei repezii cu o spaimă neghioabă toporișca în scândura ușei. Un gâlgâit de viață simțeam cum mi se urcă năvalnic spre gâtlej. Loveam scurt, tăcut cutremurat de simțul acela sticlos al morți, pe care îl ghiceam în glasul adus de viscol. Scândurile au sărit sfărâmate, lămurind a doua ușă legată cu sârmă. Smulsei cu un geamăt sârma și mă azvârlii înăuntru. Nu mi-e rușine să spui că tremuram ca o fiară înspăimântată și că mă veze mai multă vreme în ușă. Apoi puțin câte puțin, îmi căpătaiu cumpătul. Mă ușurai de sac și de pelerină și mă trudit să aprid_ focul în sobă. Când izbutit, am zâmbit și am vorbit singur. Târziu, auzit pași grei, și se deschise ușa. Nu ridicai capul, dar simții că intră Eva. Sângele îmi lovea crunt obrajii dar puțin îmi păsa atunci de obrajii mei. Au trecut clipe grele ca omătul unei ierne întregi. Eu nu ridicai capul. De ce să-l ridic ? Parcă nu simțeam că Eva stă acolo, lângă ușă, și că privirea ei mă mustră ? Mustrarea femeiei căreia tu însuți i-ai mărturisit că o îndrăgești. Cum am simțit atunci că o urăsc pe Eva !... Ași fi biciuit-o pe obraji, și i-ași fi smuls cu colții privirea aceia care mă ardea pe creștet. Dar, vezi, nu s-a întâmplat așa. Ci am auzit-o cum se apropie de mine și cum mă roagă. Ce mă ruga ? ce mă ruga ? Domnul ar putea ști, pentru că mie îmi erau duse gândurile aiurea. Și eu nici nu o priveam, căci ochii îi aveam ínțepeniri în flacăra stingherită, între lemnele ude. Și atunci am auzit... Credeți că mi-a fost teamă ? Eu nu știu. Eva a înțeles târziu că lupii sunt în vale , a țipat, a îngenuunchiat, a plâns. Nu credeam că ar mai fi putut desfășura atâtea forțe, și am înmărmurit ascultând-o. Nu mi-ași fi închipuit că își mai iubea atâta fratele, după o zi de viscol. Era prietenul și ea îi era soră. Și simțeam de acolo, din căscioara paznicului, cum jos în vale cineva e aproape de moarte. Și ascultam înfiorat viscolul ca să-i prind vreun geamăt. Dar n'auzeam nimic, decât acelaș duet înfundat al lupilor. Și atunci i-am spus Evei să se ducă ea să-și caute fratele, iar eu m-am prefăcut neputincios și bolnav. Da m-am prefăcut, nu mi-e rușine sa scriu aceasta, pentru că aceasta a fost viata. Dar parcă eu nu știu acum că Eva a înțeles tot tot ?... Nu mă așteptam iasă la cele ce s-au petrecut în urmă. Eva a eșit odată ca o zvâcnitură a viscolului, și am auzit câtva timp pași grei pe omăt. Apoi, nimic. Rămăsei înfrigurat lângă sobă, și simțeam cum îmi furnică sângele în picioarele cari începeau să se desghețe. Am ascultat o vreme, apoi am obosit și am vrut să înțepenesc temeinic ușa. Am sărit însă înspăimântat înapoi , intrase Eva ca o furtună. N‘a vorbit nimic ci s-a alipit de mine. Simțeam cum tremură trupul înghețat și mâinile cum îmi încleștau brațul. A stat așa multă vreme, și duetul haitei se apropia de căscioară. Eva îmi ajuta apoi să înzdrăvenesc ușa, și se apropie de sobă. Tremura mereu. Cât am stat așa ? O știe poate Domnul. Mi-amintesc, însă, cum, spre noapte, nu am mai auzit fiarele și cum vorbii Evei să se păzească de îngheț. Cuminte Eva mă ascultă și începu să-și frece umil câte unul picioarele. Ram căutat privirea, dar ea nu privea nimic. In mine creșteau clocotind puterile. Simțeam că eu sunt stăpânul în căscioara paznicului, și că Eva e roaba mea. Și gândul puterii mă înfioră și eu mă gândeam din ce în ce mai puțin la haita de lupi și la acela care, poate, murise în vale. Am căutat în sac și am scos lumânarea. Simțeam că are să se petreacă ceva neașteptat, și de aceia o aprinsei înfiorându-mă. Eva adormise cu capul pe brațe cu genuchii goi. Am privit-o mult mult. Viscolul se întețea, și auzeam lămurit omătul troienindu-se în ușă. Atunci simții cum năprznie poftesc trupul Evei... MIRCEA ELIADE Pe rază, de stea argintată, trimis ai în umbrele serii, tot focul dorului tainic, spre pragul casei din vale. Și eu fericit l-am ascuns în cădelnița dragostei sfinte.... Tămâia inimii mele s'a aprins în cădelnița scumpă, și fumul cu arome divine mi-a atins ființa cernită, cum rugăciunea smerită sărută sfioasă veștmântul dumnezeirii... De nu-ți trimiteai tu, Stăpână a inimii mele bolnave, în taină de-amurguri scânteia păgânelor doruri de seară, pe raza de stea argintată, tămâia dornicei inimi nu-mi parfuma haina ființei cu arome din raiuri perdute și noaptea dormea liniștită în cădelnița dragostei mute.... Și simt cum chinul se stinge în fumul tămâiei aprinse și vrejul nădejdii înflorește și lin se leagănă -n suflet, iar iniitin-mii saltă și cântă, știind că nu părăsită muriva în pustiul surghiunului dușman.... Iar nourul ce întunecă zarea, atins de dragostea-ți caldă va arde ca o făclie, hminându-mi drumul ce duce spre prispa ta arsă de doruri, ființă din raiu... 7. SANDU CLAUDE MONET î DEJUNUL