Universul Literar, 1927 (Anul 45, nr. 1-43)

1927-04-03 / nr. 14

UNIVERSUL LITERAR Cel care trebue ascultat Lumina strecurată sfios prin geamuri fumurii. Oamenii își încheiau lucrul a­­bătuți. Și se potolea, stins, zgomotul ma­șinilor de cules litere. Din încăperea lungă, cu lămpi atârnate deasupra me­selor , se revărsa, înăbușind, mireas­mă de cenușă, de plumb topit și de gaz. Treceau copii desculți, cu sferturi de pâine în mâini. Lângă ușă, un maldăr­ de jurnale vechi și fâșii de hârtie. Iar la o fereastră, o floare stingheră, ca un dar neprimit — căuta soarele. Sleiți, lucrătorii se adunau în fundul sălii și desfăceau pachete unsuroase, și mușcau din pâine. Odihna. Se frecau la ochi și-și amintiau, poate, că în grădini a înflorit primăvara. Și poate se întristau. Atunci sa auzit strigătul. Ei s-au cu­­tremurat, ascultându-1. Și au așteptat, înfrigurați. Și s-au ridicat. Dar un râs prelung, i-a liniștit. Acelaș glas. Pașii repeziți pe scări, coborând spre catul de jos, unde lucrează fete cu­ trupuri fra­gede și ochi îndrăzneți. Apoi alt glas, înăbușit de o ușă, care se închise împin­să în fugă. Fata alerga, desfătându-se. Nu-i era încă teamă. Strigase după ajutor pen­tru­că celalt avea ochi crunți și o strânsese sălbatic în brațe. Dar se smulsese, râ­zând, și năvălise pe scări. El o urmărea. Se hotărîse că și voia să fie ascultat. Scările de piatră, umede, se sfârșesc in fața unei uși cu geamuri. Sus, se în­tind tipografiile. In celalt caz, încăperi cu mese lungi, în jurul cărora stau a­­plecate copile, împăturind coli mari de hârtie tipărită. Mai jos, magaziile. O ușă întredeschisă: saci, butoaie răstur­nate și ferestre prin care se așterne, re­ce, lumina. Fata a trecut prin fața atelierului — fără să se oprească. Nu s-a întrebat. Au­zea pașii grăbiți și răsuflarea celuilalt. Simțimin­te neînțelese și dureroase o sfâ­șia». Putea să se mântuie, alergând in mijlocul tovarășelor. Dar n‘a făcut-o. Ci s-a coborât mai jos, spre curte. Cel din urnă pas, iu­bit, o făcu să iz­bească sgomotos ușa. Nu se deschise. O smuci. Și se'nfieră zărind ochii celuilalt. Sângele ii biciuia obrajii, înțelese că a­­lături era ușa magaziei. Și băiatul se o­­pinti s-o deschidă. Dinlăuntru, încă zâm­bind, fahi își lipise umărul­­ și se‘a­­cordă. . Dar împotrivirea era copilărească. Ușa se desfăcu puțin câte puțin. Și tru­pul vânjos se arătă întreg, deodată, lân­gă perete. Ochi au sticlit atunci în lu­mină proaspătă — și ochii sau coborit, orbiți. Fata se trăsese către fund, printre maldăre de saci. Tremura — și zâmbea, totuș. Nu-și putea aduna gândurile, li svâcnea sângele dureros, dar trupul îi era ostenit ca după boală. Nu știa ce să facă. Voia să strige, dar îi era teamă. Ii era teamă de cel care se apropia încor­dat. Și îi era teamă de sine. Clipe de tăcere. Ceasuri. Ani. Și deo­dată, răsuflarea băiatului o deșteptă, în­fiorarea sbucni fierbinte. Trupul împie­tri, împotrivindu-se. O zguduire frântă vârli pe băiat la câțiva pași. Și dinții sti­cloși rânjiră. Doar el era stăpânul... Cel care trebue ascultat. Brațele lui o înăbuș­ă. Erau brațe de jăratec, ce-i pătrundeau în carne, răsco­lind tresăriri. Geniu. Pentru că trebuia să se împotrivească. Și nu putea altfel. Nu putea striga. Privirile îi erau vrăjite și trupul tremura, ascultând chemarea unei vieți noui, necunoscute, încercă să se plângă. Să se roage. Dar buze înfierbântate de sânge, îi cu­i­iră buzele. Durerea o desfăta. Răsuflă. O­­chii lui sticleau mari­ turburi, încercă să scape­ împotriva dorinții care o țintuia aproape de trupul­ băiatului. Și nu izbuti decât să-și frângă pieptul de umerii ce­luilalt. Se sbătu, îngrozită de ea însăți. Pumni umezi se deschideau pe trupul a­­prins, mângâind. Degetele desgoliseră li­nierii plini și carnea turbură ochii băia­tului. Mireasmă de copilă tăinuită. Cea din urmă împotrivire fu înăbușită »raut. Brațe cu vinele umflate răsturnară tru­pul pe grămada de saci. Ochi cari ful­geră, întunecați, și ochi cari se închid. Puterea il îmbăta ca o vrajă. In u­­rechi îi răsunau, fierbinți, cântări de iz­bandă. Trupul îi tremura. Mușchii se inșerpuiau, sugrumați, ca în așteptarea saltului. Oasele­­ se'mpietreau, prăprazni­­ce. Și în ochi se aprindea plumb clo­cotit.­­ Frământată în brațe, fata aștepta cu pleoape înlăcrămate și obrajii logoriți. Aștepta fără să gândească. Răsuflarea celuilalt îi trezea frânturi de visuri, și amintiri din cărți ascunse în fund de cu­iere. Sufletul îi era sfârtecat de lumini necunoscute, cari o slăbeau și o împie­dicau să se apere. O îngrozea gândul faptului. Și totul îl aștepta, tresărind. Nu voia să i se împotrivească. Ar fi dorit ca celalt să-i sfarme trupul, crunt. — ea să nu se mustre, mai târziu, că nu a lup­tat până la urmă.­­ Și, deodată, st ninsoarea de jăratec, slăbi. Ochii lui se rătăciseră. Voința se surpă, frântă. Șovăi. Trecură clipe de în­cordare, în suflete. Și iarăș șovăi. Se tru­dea, parcă, să-și cheme gândurile, să și le orânduiască. Trupul i se destrăma, dureros. Ochii se veștejiră. Simțiri de pu­regain, de baltă caldă sub arșiță, de must cu mireasmă râncedă ș i se re­vărsară în suflet. încordarea se pierdu, depărtându-se, ca o fluturare de aripi. In urmă-i rămase trupul secătuit de patimă. Frânt. Fata s-a deșteptat. O nemulțumire pizmașă îi împungea ochii. Ar fi biciuit chipul celui care își căuta, pierdut, gân­durile. Il privi. Fără să cuvânte, înțelese că nu mai e stăpânul. O bucurie fier­binte a năpădi. Pâraie de sânge se pră­văliră, însuflețind mădularele. Și corzi au plesnit, rupte de șuvoiul lăuntric. Și s'au frământat, răscolindu-se, strigăte ce vesteau izbânda. Celalt, încercă s-o prindă în brațe. Dar vraja pierise, înfruntând primejdia, fata zâmbi batjocoritor. Brațele, ostenite, nu au apucat decât veștmântul. Și pumnii fetii au lovit, adânc și fățiș ,­ ca o răzbunare. Pași vioi, până la ușă. Cuvinte șontite. Și un râs izbucnit din durere și desfă­tare. Râsul se amestecă, la capătul nă­rii, cu glasuri tinere. Apoi, pieri. Alături, nălucirea îl obosea. O înde­părtă strângând ochii. S-ar fi spus că fata rămăsese la ușă, îmbiindu-l. Se ri­dică, aspru, cu fruntea răsturnată. Și privirile nu-i întâlniră trupul. O furie ce clocoti fierbinte, împletită cu aburi de desgust față de el însuși — îl întărâtă. Alergă până la ușă. Pe scară — nimeni. Viața il cuprinsese iarăș. Dar fata aler­gase, de acum, prea sus. Se auzi răsunet de clopot izbit înde­sat, începea lucrul. Privi in juru-i în­grozit. Apoi se prăvăli, iarăș, până în adâncuri. Și — plecând capul — urcă, sleit, scările. Voia să ajungă sus, acolo unde lumina se strecoară sfios prin geamuri fumurii. MIRCEA ELI­A­DE dus aminte că abia trei zile în urmă tra­­dusesem într'un simulacru de realitate hotărârea de a avea o atitudine. ..Sunt din nou musafirul lor, la masa familiară peste care se revarsă lumina albă a lustrului electric. El se îngrijește să aibă întotdeauna în casă țigările pe cari le fumez cu preferință. Mă întreabă ce băuturi îmi plac și-mi acordă o oră de conversație cu soția lui, în timp ce el, pe o canapea alături de noi, își face somnul digestiei. ,Pe mine insă mă chinue adevărul, mă sufocă, îmi vine să urlu ca un nebun, căci nu pot suporta minciuna asta îmbră­cată în haina modestă și candidă a prie­teniei. Mă dor privirile acestei femei și mă ard­imiirățișelile lor indiscrete, parcă sunt cercuri de pază care îmi pră­jesc trupul. Aș vrea să strig : m'am să­turat să fiu ,­griveiu‘‘ în poarta voastră, — dar sunt laș... O, lașitatea asta s-a fă­cut stăpână pe toate s­ornurile mele !... „Și, în timp ce eu mă zbucium pe ascuns, el se trezește și se apropie de noi. Sunt convins că mă simte, mă înțe­lege, căci îi aud glasul, ca din altă lume, vibrând domol, dar mușcător de blândeța ironiei : — „iară ai căzut pe gânduri , lasă, nu te mai gândi... mai fumează o țigară...“ „O, placid om al Nordului ! Tu nu vei avea niciodată nici arzătoare dorinți, nici sângeroase dureri ! Pentru tine totul se reduce la distracție, la liniște și la diges­tia ce urmează unei mese copioase. Tu n‘ai suflet și nici nu bănuești că alții l’ar putea avea...“ — ..Aceasta e viața mea dragă prietene de când nu ne-am văzut. Nu ți-am des­cris-o eu, am descoperit din întâmplare aceste pagini tipărite și m‘a izbit pasajul cu țigările... Nu mai am nimic de adău­­gat afară doar de recunoștința pentru autorul lor care m-a scutit să-ți fac descriere, tocmai acum când sunt grăbit, o căci mă așteaptă „masa cu țigările”. O strângere de mână de l­a Toporaș. IUL GIURCIA 215

Next