Universul Literar, 1927 (Anul 45, nr. 1-43)

1927-07-17 / nr. 29

459 UNIVERSUL LITERAR de seva adolescentei și cu sufletul în­frigurat de așteptarea adevărului, pe care-l căutam zi și noapte ? Unde îmi e hotărîrea mea de a mă a­­răta lumii așa cum sunt, conștient de superioritatea mea și de nerozia con­temporanilor mei ? Unde îmi e dorința cruntă de a mă găsi și a mă poseda în întregime — dacă plâng pentru că Ște­fanei a cunoscut „cel din urmă basm“ ? Am uitat că-mi spărgeam dinții de fu­rie și de invidie și că mi-am făgăduit năpraznic că voi ajunge cât mai curând cineva și că atunci voi desface sălbatec pulpele celor mai frumoase femei, nu­mai pentru că eu, EU, am îndurat ani dearândul chinurile cărnei, — numai pentru că EU am fost lipsit și de bani, și de trup frumos, și de ochi frumoși, și de obraji frumoși ? * Am uitat — și am plâns pe foile unei cărți din „Cultura Națională“ ? Am sfâr­șit „Ulița copilăriei“* înainte de a sfârși „La lutte universelle*” a lui Dantec ? Și nu rui-e rușine de mine însu­mi ?... Nu mi-e rușine de numele meu iș de du­rerea mea și de vrerile mele ?... ...Zadarnic. Eu am rămas tot trist și tot îndrăgostit de Sonia. Iartă-mă, Ionel Teodoreanu , dar da­­că există Sonia, spune-i că un băiat urât care nu știe ce vrea, e trist din pri­cina ochilor ei. Spune-i să vina și să-mi dăruiască trei cuvinte de mângâiere. Spune-i că nu cer altceva decât sa mă mângâie și să nu se înspăimânte de mine. Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, — spune-i să-mi trimieată adresa, pentru că eu am să-mi vând cărțile lui Felix le Dantec, și am să mă duc să mă mângâie Sonia.... 1924 MIRCEA ELIADE C­I­S N­A­D­I­A Un tovarăș de a lui Hermann, venit poate odată cu acesta a găsit cu cale să se așeze cu tovarășii săi mai spre sud de cel dintâi în localitatea căreia i-a împrumutat și numele de Michelsburg —orașul lui Mihai­l— în românește Cis­­nădia. Prin așezarea ei Cisnădia apare ca un fort al Sibiului în partea de sud. Așezarea acestui fort-cetate într'o po­­ziție sălbatică, cu totul în mijlocul na­turii și cât mai în­ apropiere de țara lui Eiton-Vodă ne arată pe deo parte un în­ceput de tatonare a neamului săsesc cu tendința de pătrundere sp­re așezările românești, iar pe de alta de valea bătrâ­nului Danubiu spre care îi ducea valea Oltului. „Castelul lui Mihaill supraveghia din așezarea-i minunată — care a fermecat și pe artist — mișcările voevodului ro­mân din Loviștea și ținea în curent cu aceasta pe cei din cetatea lui Hermann. Poate ca pe aici au trecut forțel­e magistrului George, trimis către sfârși­tul veacului al XIII de către regele Un­gariei să pedepsească pe „rebelul valah­ Lituon“. In lupta aceasta primul erou al nea­mului românesc își găsi sfârșitul răsbo­­indu-se pentru libertate, iar fratele său Barbat fu prins și liberat în schimbul „unei mari sume de bani””. Artistul însuși a fost fermecat de așe­zarea „castelului lui Mihai11 și spre pace și pe cei ce-l privesc să se pătrun­­­dă de aceasta îl reprezintă cu vietățile ce-și trăesc viața în cele mai austere sălbatecii. Ludovic al XIV-lea, Regele-Soare, ad­mira atât de mult pe muzicantul Lulli, încât, ori de câte ori se cânta „Mizerere”1 a­ acestuia îngenunchia. Și toată curtea trebuia să îngenunche­ze cu suveranul. Intr-o zi, el întrebă pe un nobil : — Cum îți place „Mizerere“ al lui Lulli ? — Urechile îl găsesc foarte dulce. Sire dar genunchii foarte tare ! J. H. Rosny­aine își împărția în mod foarte curios, timpul său de lucru. Era un scriitor tot atât de muncitor pe cât era de conștiincios, punând preț egal pe cantitatea ca și pe calitatea scrierilor sale. Dimineața lucra la acele opere cărora voia să le dea o valoare literară mai mare, pe când după amiazi scria fie cele ce erau destinate numai scopurilor de câștig material. Cu prilejul decernării premiului Gon­­court unui tânăr scriitor, Rosny îl în­trebă : — Am citit romanul d-tale. D-ta ai citit însă toate romanele mele ? întrebatul răspunse în mod malițios : — Desigur, maestre, am avut însă timp să citesc numai operile pe care le-ai compus dimineața. Știu că sunt mai pu­ternice dimineața capacitățile spirituale. — Dar d-tar tânărul meu coleg, lucrezi până noaptea târziu ? fa replica lui Rosny.• Jean Richepin era un mare admirator al varieteului. I In fiecare Vineri seara putea fi văzut într'unul din marile varieteuri de pe bulevarde. Sta totdeauna în aceeaș lojă, în stânga scenii. Acrobații îl salutau discret, cântărețele se întorceau spre lo­ja sa, muzicanții își demonstrau arta nu­mai pentru el, era într'un cuvânt, musa­firul cel mai drag. După reprezentație, închina de obicei un pahar de șampanie cu artiștii Odată bine dispus, a declarat : — Acum sunt prea bătrân, spre a mai începe ceva, altfel m-aș face artist. Sunt un poet de azi. varietéul înseamnă însă poezia de mâine. RÚD. A. KNAPP Ducele de Raquelaure juca într'o sea­ră pichet, cu un prieten miop și care pe deasupra avea un nas foarte lung. Dacă ar fi putut vedea până în vârful nasu­lui său, nu ar mai fi fost miop. Aproape la­ fiecare carte, jucată d­e Raquenlaure, bietul om se apleca s-o va­dă și astfel își vâra mereu nasul sub a­­cela al partenerului său. întâi ducele nu zise nimic. Apoi mormăi­șii mai târziu, scos din fire, își luă batista și foarte se­­rioas șterse nasul miopului. Apoi se scuză : „A ! Iartă-mă, domnule, ciredieajm că este al meu’1. CISNADIA, după o stampă din sec. XVIII MTI­ POPESCU ZOE LECCA

Next