Universul Literar, 1927 (Anul 45, nr. 1-43)

1927-08-28 / nr. 35

549 UNIVERSUL LITERAR Gânduri pentru pomenirea lui Hajdeu „...iară mie unuia îmi place mai ales a mă în­druma pe căi nebătute“. Filozofia portretului lui Țepeș, 1864, p. 13. Că Hajdeu a fost un precursor, e as­tăzi lucru știut și trâmbițat. Raportarea activității lui — de la „Luca Stroici“ până la „Sic Cogito“ — către publicisti­ca contemporană, rămâne totuș mijlocul cel mai recomandabil pentru a-i înțe­lege geniul. Printre bârguelile, populari­zările, împrumuturile, lipsa de nerv și de orizont științific al timpului — Has­deu pare un strein, un anticipator, un savant occidental descălecat într'o cul­tură la începutul fermentației. Hasdeu e matur, e personal, o sintetic­ă de la cele dintâi broșuri, tipărite la Iași, în 1864, cu titlul general : ,,Studii fitice asupra istoriei române“. Concepția isto­riei, schițată în presă , a „Istoriei critice" (1873), e singura justă : cercetarea și vă­direa adevărului. Faptul, poate, e bana­lizat de manuale. Dar Hasdeu îl simțea și îl aplica. O bună parte din istoriografia noastră, ca și ea de pretutindeni, e numai un pre­text de adâncirea neghioabă a câtorva fapte, de monografii care nu au cel puțin meritul unei statistici până la epuizare sau al unei narațiuni. Din pri­cina atâtor mediocre și nehigenice „Bei­träge“, a vegetației erudiției universi­tare, a istoricilor și filologilor cu trup de amibă — noțiunea științifică a isto­riei s‘a pervertit, s‘a deplasat, a ajuns meschină și comodă. Înainte de Pârvan, îi înțelegem rostul și duhul din cărțile lui Hasdeu. Tragicul neliniștei cauzalității , a tor­turat spiritul, a potențat resursele, a fe­cundat opera. Când scria ■— gândia și simfia. Sinteză rară, cu infinite posibili­tăți de surprindere a adevărului (a exis­tentei, deci). Un temperament dinamic, disciplinat de o inteligentă acidă și hră­nit cu o formidabilă și multilaterală erudiție. Temperamentul nu-i îngăduia tic al vizitei mele,­ și promițându-mi în gând să mă reîntorc altădată cu mai mult timp și pe­ ndelete la fermecătorul castel-templu, am răspuns : — Am venit... am venit să intervievez pe d. Hașdeu în chestiuni literare. — Așa ? Și anume despre ce ? — Despre starea literaturei noastre și despre sorții ei de progres. — Atunci, zise d. Hașdeu, !­ai decât să-ți începi întrebările. — Iată. Doresc a ști : ce credeți dv. despre literatura românească actuală in genere ? Care sunt personalitățile în­­tr'adevăr eminente ale literaturii noas­tre ? Ce desvoltare viitoare poate spera literatura română, având în vedere sta­rea în care ace­astă literatură se află astăzi ? — Foarte bine. Am să-ți s­pun. Și, luând tonul sigur al omului deprins cu catedra universitară, d. Hașdeu îmi comunică părerile sale, pe care le voi­­ reproduce cât se poate mai exact. . . • . . .­­• •• «! I. I. L. CAR­AGI­ALE odihnă: lecturi până în zori, desgropări de arhive (misiunea în Polonia, Direc­tor al Arhivelor Statului, „Arhiva isto­rică“, etc.), planuri și indice de noi lucrări, cărți scrise inspirat și polemici caustice; în Inteligența, însă, stăpânea. Echilibrul, marile lucrări științifice, nu era zdruncinat. Dacă pasiunea era germenele operii, rațiunea o structura, o organiza, îi dedea ființă. De altfel, geniul lui Has­deu e tocmai această sinteză de patimă și rațiune, de temperament și intelignță, canalizată în cercetarea cauzalității. (A­­supra „inteligenței“ dominante și pre­coce, vezi Iuliu Dragom­irescu : Ideile și faptele lui B. P. Hasdeu , asupra perso­nalității lui Hasdeu raportată către cea a lui N. Iorga, articolul nostru din „Cu­vântul“ , asupra originei non-intelectua­­le a descoperirilor științifice, v. Meyer­­son : „De l‘explication dans les sciences și intervievul din ,,Les nouvellles litté­­raires“, Noembrie 1926). Pentru Hasdeu, deci, știința era cons­tructivă. Istoria și filologia nu trebuiau să se satisfacă cu o suficientă sau îns­păimântătoare erudiție. Erudiția, de alt­fel, nu are decât valoarea schelelor. A­­jungând un scop în sine, se preface în patimă, trecând alături cu patima colec­ționarilor de nasturi, mărci poștale femei. Un Don Juan, ca și un bibliotecar și erudit dar incapabil să gândească — nu poate comunica viața lui lăuntrică, re­dusă la glanda sexuală. Se integrează în seria nesfârșită și pitorească a obiec­telor de studiu, încearcă numai desfă­tări individuale. Cărțile lui Hasdeu cuprind miezul a­­cela savuros al ideilor, al imaginației divinatorii, al construcției sintetice. Sunt imagini grele de gând , și un gând de a­­cela ce se întâlnește prin culegere de maxime sau tratatele de filosofie. Ci gând izvorât din fapte, din viața stoarsă de prin cronici. Gând palpitând încă de durerile facerii. Idee nouă, luminoasă, care poate aduce migrenă sau extaz — după creere și împrejurări. De aceea cărțile lui sunt atât de persona­le și de greu de cetit. Gândirea lui Hasdeu nu e cursivă, ca a atâtor juni inteligenți români, frizând paradoxul și imperti­nența geniului. E drept, și limba lui — nu e cea de astăzi. Dar e o limbă târând după ea ciorchini și roade zămoase. Pa­ginile din „Cuvente“ vol. II asupra căr­ților poporane, sau istoria bogomilis­­mului din acelaș volum : ,,Originea ter­menului vlah­" din al doilea studiu al „Istoriei critice“ , introducerile la cele trei tomuri din „Etymologicum“, și „Radu Negru“, introducerea celui de al patrulea, ră­mas nesfârșit ; „Principiile de filologie comparativă afro-europee“, cu istoricul, atât de captivant povestit, al filologiei comparate de la Terentiu’ Varro până la Henri Estienne , atâtea studii erudite și originale, ca acela, din nefericire nesfârșit, „Desțărarea lui Pe­tru Vodă Rareș“, publicat în foaia „Lu­mina“ (fostă „Din Moldova“, Iași, 1863), sau acela, atât de nou și de cur­agios. „Perit-au Dacii ?“ („Foița de istorie și literatură“) — desfată pe orice îndră­gostit de idei și de aspra limbă româ­nească, ce se scrie de la sfârșitul „renaș­terei“ până la sfârșitul „clasicismului“. „ A fost fecund, multiplu și original. A scris mult, multe și frumos gândite, fru­mos scrise. A deschis cărări în făgașuri­­le cele mai întunecate —ceia ce e încă o trăsătură a geniului. Studiul „Perit-au Dacii ?“ e piatra angulară a istoriei o­­riginilor noastre, întărită prin „Strat și substrat“. Original claiivolant, Hasdeu înțelege substanța tracică a poporului român. Folosește cel dintâi izvoare slavone, de unde până atunci se epuizau textele greco-latine, puține și firave. De aseme­­nea, fiziognomia și grafologia îl ajută să înțeleagă geniul lui Vlad­ Țpeș (Buc. 1864). In cărțile lui se întâlnesc pentru cea dintâia oară lucrările orientaliștilor contemporani, ale savanților în filologia comparată. Aduce nume noui și științe nebănuite. E un fior profetic în această formidabilă anticipare a unei culturi. Nici până acum, nu l-am ajuns în toate domeniile pe care el le-a străbătut cu cincizeci de ani în urmă. Deși multe din cărțile lui Hasdeu cu­prind pagini aride prin însăși materia­lul științific uzat — opera lui e mai a­­propiată, mai actuală decât a multor contemporani. Cunoscut în­deaproape, se vădește într-o neobosită descompunere și compu­nere intelectuală. Mobil până la destră­mare, păstrează totuș o structură orga­nică, ghicită în penumbră. E obsesia cauzalității și setea de sinteză. E ceia ce ni-1 apropie, ceea ce ni-1 face prieten și îndrumător. Nu trebue să ui­tăm, noi aceștia din cea mai tânără ge­nerație, că nu întâlnim pe nimeni altul în trecutul culturii române care să îm­bine atât de fericit raționalismul cu misticismul, inteligența disciplinată cu temperamentul greu de rezerve. Și cum orice personalitate care se comemorea­ză nu are sorți să rămâie în amintire de­cât prin ceea ce are comun sau fățiș po­trivnic cu necesitățile actuale ale spiri­tului — înțelegem de ce trebue să cu­noaștem și de ce vom îndrăgi pe Has­deu. (O expunere organică a problema­ticei vieței interioare ce torturează eli­ta generației noastre, am schițat în „In­troducerea“ la cartea „Cetind pe torga“ și în articolul „Pro Domo“, Est-West N. 2. Umanismul lui a avut acea savuroasă fibră caustică, erudiția a fost însuflețită de geniul ipotezelor (pluralitatea Radu- Negrilor a fost, acum câțiva ani, adeve­rită la Curtea de Argeș ; o parte explicațiile Basarabilor sunt exacte din conduc logic la o nouă tâlcuire a începu­și­turilor istoriei noastre), inteligența și-a imporțit cu experența mistică materia­lul pe care îl grămădeau zilele și lectu­rile. La toate aceste aptitudini se mai adaogă sensibilitatea și însușiri, artistică, atât de fericită, uneori, în creații. Și în sfârșit, o hotărîtă încredere în sine și în virtualitățile neamului, o zil­nică valorificare a eului, o virilă con­știință a geniului care îl consuma. Nu recunoașteți, acum, neliniștea, preocupă­rile și nădejdiile generației noastre, umanitarismului filosofic, a și i­­ei în­a­tre matematică, eperiență și a­ aticism ? MIRCEA ELI­A­DE

Next