Universul Literar, 1927 (Anul 45, nr. 1-43)

1927-07-31 / nr. 31

492 UNIVERSUL LITERAR trâmbiță. Nu aveam nici curajul, nici puterea să-i răspund. Uitasem cine sunt, și ce căutam în clasa cu un director și o umbrelă. Deodată, îmi simții capul smuls de trei ori spre dreapta, de trei ori spre stânga. Obrajii mi se înroșiră de rușine și usturime. Ochii îmi lăcrămau. Tre­muram, odată cu umbrela. — Ieși !... Măgarule ! Dar nu aveam pe unde ieși. Mă apro­­piai de sobă, fascinat. — Ai să-ți arzi hainele, nătărăule ! Și mulțumit pentru sfat, cu o privire umilă și umedă. Dar Germana — tot nu o învățam. Anul acesta, mi-am exasperat pro­fesorul. — Domnule, vă rog, eu mi-am uitat caetul acasă... — Unu... Eram fericit că cel puțin, nu mă mai chinuia la tablă. Când mă striga, apă­ream palid, rigid, cu caetul și cartea. — Was haben sic heute ? Firește, trebuia să răspund eu. Ca să simulez lecția învățată, mă pripeam. — Lebens Gote. — Nu Gote : Goethe... Dar nu știam. După un răstimp mai lung sau mai scurt, sfârșiam întotdeau­na cu „insuficient“. * In fiecare Luni dimineață, mă plimb înfrigurat printre bănci, gândindu-mă la Brand al lui Ibsen. Aceasta îmi dă cu­raj. Mă înfrunt și mă socotesc Brand înfruntând furtunile. Nici Brand nu era înțeles, și nici eu nu sunt înțeles de pro­fesorul de germană. Ne­­potrvim. Poate avem acelaș suflet. Când mă plimb prin­tre bănci, simt prea bine aceasta. Dar când e zgomot în clasă, nu mai pot gândi la Brand. Mă trudesc cu pumnii la tâmple, dar nu izbutesc să-l evoc. Nu văd decât niște munți acoperiți cu zăpadă. Nu se arată Brand. Și atunci tremur, și mi se strânge inima, sbucium cum se sbuciumă Fănică și mă la chimie. Nu știe nimeni aceasta, dar eu trec prin clipe grele când nu se arată Brand. Atunci mă apuc să învăț cuvin­tele la Germană. Domnul Director, însă, nu e un om rău. înainte de încheierea anului, ne cheamă pe cei amenințeri la „îndrepta­­re‘‘, în cancelarie. E cald, și Domnul Di­rector fumează. — Ce știfi ? — Schiller. — Știfi voi pe Schiller — Noi zâmbim — pentru că toți trebue „ să zâmbească, de câte ori glumește d-l Director. — Hai ? Știți voi pe Schiller ? înțelegem că zâmbetele nu au fost dea­juns. Unul dintre noi râde. Câțiva ne a­­jutăm de batistă, d-1 Director e satisfă­cut. Prudent, îmi înghiontesc vecinii. Râsetele trebuesc să înceteze, pentru că d-1 Director e serios. Dacă râdem prea mult, se întunecă. — Ta să dafi un extemporal... De data aceasta, nu se supără. Ne ascultă cum citim și cum traducem din manuale trucate — cu gândul la via din județul Prahova. După un ceas și cincisprezece figuri, d-1 Director ne dăruiește fiecăruia me­dia „suficient"”. — Măgarilor !... Hai ? MIRCEA ELIADE O ramură a esteticii moderne prelu­crând teoria străveche a lui Platon și utilizând întru­câtva contribuțiunile lui Vico și Baumgarten din secolul al XVIII ce ajung la formularea teoriei clarului confuz, ni se înfățișează în cadrul unei alte doctrine, pe care o vom numi teo­ria caracteristicului. După această formulare, frumosul în artă ar fi acea modificare inerentă o­­biectului observat, ca să apară în mod ideal așa, cum ar trebui să fie, deci numai ca o expresie a esenței sale, nu­mai în ideea obiectului, după cum vor zice mai târziu idealiștii de după Kant. Numim această școală „teoria carac­­teristicului*", întrucât e vorba în această formulă de acea conformare a obiectului în așa fel, în­cât să traducă în afară nu­mai esența lui, care îl caracterizează. Această raportare a obiectului la esen­ța lui e numită de noi caracteristicism, spre a deosebi această teorie de idealis­mul platonician, care disprețuia arta. Caracteristicismul se prezintă în două faze : cea dintâi până la Kant, cea de a doua, după Kant.­­ Caracteristicismul din prima fază este susținut pe diferite tonuri de­ către Spalleti, Fr. Hemsterhuis, L. Hirt, F. H. I. Iacobi și Goethe. F. N­. Iacobi și Goethe își însușesc a­­proape aidoma faimoasa teorie a lui Hemsterhuis, după care, e frumos ceea ce exprimă în cel mai scurt timp, cel mai mare număr de idei. Tot aci trebue să ne aducem aminte și de A. W. Schlegel, care cu puțin îna­inte de Schelling arată­ și el raportul artelor frumoase cu natura și tot ca și Schelling. Schlegel se ocupă de Dante într'un studiu, în care însușirile sale de traducător încep să iasă la ivelă. Nu vom găsi la Schlegel eflorescența idealistă a lui Schelling, însă caracteris­­ticismul din prima fază apare limpede de tot. Un nou concept se introduce, dacă ne referim mai ales la Hemsterhuis, în seria explicațiunilor , elementul sugestiei. După Spaletti, caracteristicul ar fi, prin urmare, conformitatea obiectului cu sine însuși adică eliminarea contradicto­­rului, fiindcă acelaș Spaletti ne spune, că în genere caracter­ialicul—este suma elementelor din actul cunoașterii, ele­mente însă, care convin în întregime o­­biectului, pe care vrem să-l reprezen­temó.­TM­———­----------------­Ne găsim în fața unei precizări, așa­dar. Baumgarten și Vico întrevedeau au­tonomia clarului­ confuz în procesul ac­tului de cunoaștere și cereau maximum de accentuare a acestei forme de cu­noaștere, doctrina caracteristicului mai cere și o alegere a materialului. După doctrina caracteristicului în a­­ceastă fază, e frumos ceea ce prezintă o serie de puncte dominante ale obiectu­lui luminate specific spre a se stabili concordanța perfectă a părților luminate în acel fel cu întregul. Și putem ajunge la aceasta, umbrind restul punctelor, care nu sunt dominante. Prin acest procedeu punctele luminate pierzând legătura intimă cu restul țesu­tului umbrit, dar înnodându-se cu cele­lalte puncte luminoase, obținem o serie de puncte strălucitoare foarte clare, dar întregul este indistinct, fiindcă s'a în­trerupt țesutul elementelor componente prin adumbriri parțiale. Aceasta ar în­semna printr'un exemplu paradoxal, ob­ținerea conformității cu sine însuși. Le­gătura între elementele obiectului clară, dar indistinctă, fiindcă i s'a schim­e­bat natura și fiindcă s'a oprit distingerea prin adumbrirea parțială și inegală, dar numai în vederea notei dominante a to­tului. Elementele ce nu convin esenței întregului, fiind adumbrite se vor con­verti prin chiar aceasta în punctele lu­minoase ideale, căci ne mai fiind distinc­te ele vor fi târâte și netezite de imagi­nația noastră nivelatoare, dobândind existență dictată de punctele luminoase o vecine adică de notele dominante. In felul acesta se va crea în jurul punctelor luminoase, o multitudine ins­tantanee de idei aduse prin reprezen­­tare, idei a căror lipsă de distingere este maximă, tocmai, fiindcă nu calcu­lază o prezentare dată, ci sunt făurite de imagi­nația noastră sub imboldul datelor cla­re alese în conformitate cu esența întn­gului. Făurirea de către imaginația noastră creatoare a acestor elemente de aderen­ță sugestivă, alcătuite dintr'o infinitate de impresiuni indistincte ce vor încadra obiectul modificat, după cum am văzut constitue tocmai temeiul formulei lui Hemsterhuis (ceea ce înfățișează în cel mai scurt timp un cât mai mare num­ă­r de idei). Prin urmare caracteristicul în prima fază aduce clar­ confuzului elementul su­gestiei ca mijloc estetigen. Iată, prin interpretare, formula clarului­ confuz de la baza doctrinei caracteristicului. Doctrina caracteristicului în această fază, prin Hemsterhuis mai d­es, recurge spre a întări explicația fenomenului es­tetic prin ajutorul notelor caracteristice, și la principiul străvechii­ al unității, și la tratarea lui prin formula unității în varietate (Mendelssohn) arătând, că frumosul în artă e un fenomen, care iz­vorăște din întâlnirea sensibilității omu­lui, care dă multiplul, cu imperativul mintal intern, care cere unitatea, deci tocmai o răsturnare a datelor problemei lui Baumgarten. Prinderea în mintea noastră a unui o­­biect gata redus la unitate, s-ar părea, că anunță „absența efortului mintal­­, de care ne va vorbi mai târziu Spencer, ca motiv al plăcerii de artă. Acest rol foar­te fecund al imaginației în estetica mo­dernă este însă încremenit într'o formu­lă metafizică, împrejurul căreia caracte­­risticiștii vor asedia mereu taina frumo­sului, dar nu vor reuși să diferențieze în mod categoric, spre pildă, o schemă în­cheiată în câteva linii de o încorporare artistică propriu zisă.­­ După Kant, care aduce în estetică o viziune cu adevărat nouă­ — de aceea și legătura sa cu înaintașii, în ceea ce privește punctul de vedere estetic e mai slabă — caracteristicismul în loc să dis­pară, cum era de așteptat în aparență, se fortifică și aducându-i-se o modifica­re ideațiunii kantiene, intră în faza ur­mătoare. Kant ca ideațiune filosofică nu admisese o conștiință individuală a „Ideea“ în opera de artă­ ­. FRUMOSUL ESTE FORȚA ACTIVA

Next