Universul Literar, 1930 (Anul 48, nr. 1-29)
1930-01-01 / nr. 1
2. - UNIVERSUL LITERAR Ctitorii TIMOTEI CIPARIU ...,,și gându-mi iscoditor se afundă din nou în trecut. Dezgustat de superficialitatea și lipsa de entuziasm a unui prezent atât de tăcut, el străbate cărările încâlcite ale modestei culturi naționale în căutarea unei oaze care să-i prilejuească un adevărat moment de supremă fericire, în năzurea spre un astru viu care să-l încălzească îmbelșugat cu razele celei mai curate călduri sufletești. înspăimântat de răceala de ghiață a unei actualități vopsite, se orentează, plin de nădejde,, spre încă una din acele „inimi mari, tinere încă“ pe care atâți bătrâni ni le-au transmis în pagină de neasemuit entuziasm și de nestăpânită tinerețe. Și astfel călcând, ca în basme, hotarele și neglijând pragurile, el se vede ajuns în una, din cele mai înflorite grădini ale sufletului românesc, în acel Blaj pe care Al. Odobescu îl socotia cu toată dreptatea „tăria cea mare a Românimii luminate de peste munții“, în acea epocă „de mărire, de strălucire și de mare vază“ pentru acest oraș — după expresiunea prețioasă a unui alt mare fiu al său — dr. Augustin Bunea. Și gândul, destul de ostenit, se oprește în fața unuia dintre cei mai de frunte reprezentanți ai culturii și energiei naționale, în fața acelui titan care, ca tânăr, a fost de o bătrânețe uimitoare, iar, ca bătrân de peste 80 de ani, s-a remarcat prin entuzismul de adolescent al celei mai curate și mai vrednice activități cărturărești. E tot ce se poate spune mai veridic și mai concis despre acest moteiu Gipariu -- preot, profesor, cleric, cărturar distins, iscoditor de prețiase lucruri vechi, filolog, filosof, om politic, gazetar și cuvânător — de a căruia ființă sufletească ne simțim atât de înstrăinați, deși cealaltă a plecat dintre noi abia de 4 decenii încheiate. Dar lucrurile urmează să fie adâncite prin cercetarea caracteristicelor acestui suflet măreț din îndemnul și sub oblăduirea căruia neamul românesc a putut să câștige atâta. Ne interesează — in prima line — acea energie sfidătoare care l-a făcut să-și ocupe cu folos și multiplu aproape tot timpul existenței sale pământești, să lupte și să stârnească în slujba idealului. Dacă acestei porniri înnăscute îi alăturăm perseverența tot atât de necruțătoare și răbdarea mai mult decât omenească, ajungem la încheerea prețioasă că, dacă personalitatea lui Cipariu ar urma să fie redusă la simbol, mai cu seamă o voință de neînfrânt ar trebui să vedem în ea. Și lucrul merita toată atențiunea când ne gândim că această voință a fost mereu în slujba cauzelor celor mai mari și drept, în serviciul patriotismului celui mai complet și mai luminat, a celui mai complet Românism, pe care ei îl aveau în vedere în tot ce gândiau, în tot ce visau sau lucrau. De aci și complexitatea personalității lui Cipariu "care și-a urmărit ținta, nu numai cu toată credința și pasiunea, dar, în acelaș timpi, în atâtea domenii de activitate omenească și în special, ca profesor, om politic și filolog Ca profesor a fost educatorul entuziast și priceput al atâtor generații, acela care a avut sufciente mijloace nu numai spre a-și răspândi cunoștințele, dar mai ales pentru a-și cre', printre foștii elevii, discipoli și admiratori credincoși până la fanatism. Firește că, la aceasta, au contribuit, în bună măsură, și principile lui linguistice din care țâșniia cel mai curat patriotism. Oricum ar fi nu trebuește trecut cu vederea amănuntul că T. Cipariu continuă să fie, în Ardeal, unul dintre cei mai preamăriți Români, unul dintre puținii ale cărora îndrumări continuă, să fie urmate, să numere adepți hotărâți și fanatci. Ca om politic a fost de o intransigență și de o consecvență strane de adevărat apostol al națiunii sale pe care a știut s'o reprezinte atât de complet în numeroase împrejurări. Necruțând nici un fel de oboseală și periclitfndu-și situațiunea, el utilizează toate mijloacele care-l puteau duce la rezultatele cele mai fericite. Pleca și aici de la principiul: „ce va păți o națiune întreagă, eu încă sufăr bucuros“ și lucra întrezărind izbânda desăvârșită. Impresionantă este unitatea desăvârșită, armonia deplină pe care o descoperim ușor în acel suflet entusiast care, pe toate că le, urmăr la aceiaș țintă : fericirea neamului său. E în aceasta unul din cele mai mari merite ale lui Cipariu care, ca educator, făcea între copii, ceea ce, ca om politic și ca om de știință, făcea pentru oamenii mari Și pe lângă această unitate, oarecum extrinsecă, se adaogă cealaltă — din cuprinsul fiecăreia dintre manifestările sale —intrinsecă. In chipul acesta, ca om politic, fie-o pildă, ,,el a rămas totdeauna credincios vederilor.... care au produs marile acțiuni“ națonale dându-ne parte pildă frumoasă de statornicie de-o în principii și în,luptă... Dar de altă parte, arătându-ne că viitorul politic al Românilor“ din Ardeal, atârnă mult de convingerea, ce trebue s’o producem în Casa domnitoare, că este în interesul ei a ne ocroti, ajuta, sprijini....“ (1). Și atunci, dacă, urmărind ideea unei noui caracterizări, vom vedea în Gipariu — tocmai din cauza sărăciei sufletești și a nesiguranței ideologice în care ne sbatem astăzi, unul din cele mai precise, mai prețioase și mai unitare caractere — lucrurile nu vor putea părea neverosimile. F. cel mai mare omagiu a dus acestei statornicii de neînduplecat și pilda cea mai vie pe care o anumită actualitate ar avea toate motivele s’o urmeze. Și o a II-a: temeiniciadeilor sale politice care se situau pe baza cea mai solidă, pe fundamentul de neînlăturat al celor mai serioase și mai chibzuite cercetări științifice istorico-filologice. Aceasta este și latura cea mai cunoscută a vastei sale activități. Din cercetarea ei se vede, pe deoparte, valoarea pe care o dă el graiului românesc, „tezaur pe care providența nu l-a conservat“, căci, „nu ni l-au putut răpi n ci saba învingătorului, nici cruzimea tiranului, nici puterea fizică, nici polica infernală“, iar, de pe alta, (și aceasta mai ales), dragostea sa nemăsurată pentru această limbă „tezaur născut cu noi dela țâțele mamei noastre, dulce ca sărutările măicuțelor, când ne aplecau la sânul lor, tezaur mai scump decât viața, tezaur pe care, dacă l-am fi pierdut, de-1 vom pierde, de vom suferi vreodată ca cineva, cu puterea sau cu momeala să ni-i răpească... atunci mai bine... să ne înghită pământul de vii, să ne adunăm la păriții noștri cu acea margin ere că nnu am trădat cea mai scumpă ereditate... limba românească“ (2) Această dragoste l-a îndemnat pe el spre cercetarea mai de-aproape a ființei acestei limbi, la fixarea câtorva dintre principiile ei. Și de astădată a pornit însă tot sistematic. Spre deosebire de reprezentanți școalei ardelene pe cari, deși le-a fost elev, i-a lăsat atât de în urmă, el privește limba în numeroasele sale aspecte, unele mai interesante decât altele. Astfel, fără să piardă din vedere ideea latinistă, Cipariu se situează mult mai aproape de realitățile dologiei românești. Astfel el este acela care, cel dintâi a înțeles că limba trebuește studiată în desvoltarea ei istorică“, „că“, prin urmare, „cunoașterea organismului intim al lrmbii românești nu se poate dobândi numai din cercearea limbii de azi și din asemănarea ei cu cea latină“ (2), dar mai ales prin urmărirea ei, pas cu pas, în monumentele pe care vremurile ni le-au păstrat, în fazele, în înfățișările ei istorice. De aici orientarea sa către acte isvoade și documente, către scrierile bisericești și istorice, adâncirea acestora — fapt care-l duce la lărgirea orizontului linguistic — prin acceptarea imensei cantități de material cristalizat în stratificația celor 17 veacuri de evoluție pe care T .Cipariu (spre deosebire de școala ardeleană) i le îngăduia. De aici valoroasele sale lucrări: Acte și fragmente.... Crestomație sau analecte literare și în deosebi acel Arhiv pentru filologie și istorie— care aduc la cunoștința cercetătorului texte de valoare neîndoelnică pentru cunoașterea desvoltarii limbă românești. Crestomația, o icoană credincioasă și aproape completă a vechiului scris românesc din toate provinciile transdanubiene, poate fi utilizată cu succes și as- (1805 — 1887) • de PAUL I. PAPADOPOL 1) Dr. Aug. Bunea , Amintirea lui T. Cipariu, Blaj, 1905. 2) Cuvânt la inaug. Asociației. 3) I. Bianu . Momente culturale.