Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 2-19)

1938-02-26 / nr. 2

UNIVERSUL LITERAR CRONICA LITERARĂ de C. FÂNTÂNERU CEZAR PETRESCU: 1907 „NOI VREM PĂMÂNT“ roman (Cugetarea 1938) înverșunarea d-lui Cezar Petrescu, de a cuprinde în largi panorame epice experiența de viață a societății româ­nești moderne, n’a putut fi înțeleasă de la început ca o activitate literară majoră, fiindcă toți vedeau în ea o imitație după un model ilustru de aiurea, ca Balzac sau Dickens. De aci neîncrederea și considerațiile sceptice asupra unei opere care părea că are un principiu de stimulare străin. La un efort autohton, la o energie originală concentrată, era greu să se gândească cineva, și fiindcă lipsea un model al tradiției la noi, și fiindcă stăruia în­doiala dacă societatea românească mo­dernă își poate desvălui caracterele ei în opera unui romancier. D. Cezar Pe­trescu a auzit toate aceste critici for­mulate cu sau fără autoritate și a vă­zut ieșindu-i în cale toate piedicele unui mediu neprielnic. A învins însă, cresdu-și singur mediul, isbutind să dea menirii de romancier toată im­portanța și să facă publicul să se inte­reseze de propriul său suflet răsfrânt într-o operă documentară. Mărturisind aceste mari preocupări, d. Cezar Petrescu s’a încumetat să compuie o frescă epică a răsmeriței dela 1907, după ce un alt romancier dăduse din materialul acelorași evenimente, o operă recunoscută ca definitiv intrată în literatura noastră. Prestigiul pe care singur și l-a făurit d. Cezar Petrescu în literatura românească, prin modul cum a conceput vocația romancierului, i-a dat însă dreptul să reia fără sfială aceeaș temă, lăsând să se înțeleagă că este o simplă întâmplare faptul că d-sa utilizează subiectul mai pe urmă. Un alt scriitor care să aibă acelaș prestigiu de a relua un subiect tratat magistral de­­ Rebreanu, nu găsim as­tăzi în literatura noastră. Credem că în lumina acestui prestigiu, trebue să judecăm opera și personalitatea d-lui Cezar Petrescu. Pe această linie se poa­te stabili relația d-sale cu generația mai tânără de scriitori, care simt ne­voia de a apăra autoritatea tagmei lor și de a li se recunoaște dreptul de su­premație spirituală asupra masselor. In modul cum d. Cezar Petrescu a izbu­tit să-și facă o incontestabilă autoritate de scriitor, se pot găsi îndrumări pen­tru această carieră grea pe care vor s’o înceapă alții. A doua parte din ciclul 1907 ,,Noi vrem pământ“, al d-lui Cezar Petrescu ne-ar prilejui multe considerații de acest fel, prin care începem cronica. ❖ In „Noi vrem pământ“ nu sunt eroi, nu se încheagă conflicte, nu se eșafo­­dează trepte ale acțiunii. Dar nici nu le simțim golul, nu regretăm nimic, primim totul așa cum l-a conceput au­torul, ca o alcătuire ideală a operei. Cele 476 de pagini ale romanului cu­prind nenumărate capitole, cu subdivi­ziuni în corpul lor. Trecerea de la o subdiviziune la alta, se face fără legă­tură. Toată lumea din carte se află răspândită în spațiul larg al țării, pe la moșii și prin orașe, și autorul ne duce de la un grup de­ personagii la al­ta, fără să ne lege prin fapte precedente. Este altceva care întreține interesul lecturii. Efortul d-lui Cezar Petrescu de a construi simfonic ansamblul, de a lipi scenele între ele prin potriviri de vibrație morală, prin aderența la un moment tragic din istoria țării, prin participarea la o gravă exaltare a o­menescului. Personagii masive nu sunt, fiindcă autorul nu stă să gândească pe fiecare în parte, să stăruiască în jurul lui spre a-i da conținut și personalitate, spre a-l separa de ceilalți în această fre­scă uriașă. Nu face acest lucru fiindcă crede că este de prisos. Atât de puțin însemna fiecare, luat în parte, în e­­poca aceea de responsabilitate istorică, în care nimeni nu avea trezirea totală în conștiință, ca să preîntâmpine ca­tastrofa. In învălmășagul de chipuri, boeri, țărani, arendași, în defilarea lor ca în ajunul unei zile a judecății, — nu se disting fețe unice, poate fiindcă fiecare reprezintă un șir întreg în urma sa ; fiecare este caracteristic pentru o categorie socială. Astfel Ion, sluga umilită în misiunea de a duce câinii în plimbări higienice, este poate cel mai frumos simbol al cărții. Țăranul are predestinația muncii pământului și a se abate de la ea, în­semnează căderea în păcat, în degra­darea făpturii. Presupunem că în ul­tima parte a ciclului, acest Ion înjosit în îndeletnicirea ce i s’a dat de a purta câinii de sgaridă, în loc de a munci pământul, — se va răsbuna cumplit, ca o replică naturală, a ome­nescului din el. Dar Ion nu este un personagiu elocvent al cărții. Se mișcă vag și el, ca în niște culise, la fel cu toate celelalte figuri, ca Dumitru Pe­­treanu, ca Dochița, sau ca Ada de la Târnauca și chiar ca Jack Modoveanu, Iordache Cumpătă, Damian Cumpătă și Elena Cazimir. In față, în atenția vie a lectorului, d. Cezar Petrescu a așe­zat altceva : gândirea d-sa­le despre is­toria românească în desfășurare în acea vreme, părerea despre oamenii respon­sabili de atunci, și sentimentul tragic al celor­a­bii pentru orice timpuri năpădite de evenimente asemănătoare. Desigur, atunci a fost o catastrofă socială. Dar mecanismul social nu e clar nimănui: înțelepciunea necesară pentru prevenirea evenimentelor de felul acesta, depășește natura ome­nească ! Asemenea neînțelegeri istorice sunt cu putință oriunde se face istoria unei țări. Ceea ce reese din cartea d-lui Cezar Petrescu ca fiind caracte­ristic istoriei noastre, este lipsa de semnificație a evenimentelor, față de sufletul oamenilor. Viața de jos, care își cerea ieșirea năvalnică în spațiu, care râvnia spre îndestulare în nu­mele civilizației, nu impresionează și nu convertește pe nimeni la dreptate. Nimeni nu coboară printre cei copleșiți de suferință, spre a învăța de acolo o nouă morală a jertfei, a ajutorării, a bunei așezări între oameni. Țăranii își gem drama lor singuri, ca niște animale. Simpatia o găsesc doar în ființe slabe, ca liceanul Adrian sau fetița Marianne, neieșită încă din vârsta îngerească. Chiar Iordache Cumpătă nu înțelege nimic, fiindcă el se gândește numai la apărarea clasei boerești. Țăranii sunt singuri, în des­­nădejdea lor de ființe ale foamei și ale urgisirii, și vor porni să reacțio­neze orbește, cu instinctul de animale înfuriate. Ca animalele vor merge spre măcel, și ca animalele vor fi măce­lăriți. După aceea se va așterne cenușa nimicniciei peste tot. Zadarnice au fost jertfele. Ele n’au convertit pe ni­meni. Viziunea aceasta a lipsei de sem­nificație din faptele omenești este miezul gândirei d-lui Cezar Petrescu ! Ni se pare că d-sa merge mai departe, până la a postula o absolută medio­critate a experienței sufletești, în viața românească. In toată opera d-sale nu găsim un singur erou, care să fi ră­mas pe o treaptă pozitivă de creație și victorie. Toți au ratat. Iar romanul ciclic „1907“, care angajează o porți­une vie din istorie, țintește parcă să demonstreze că o societate întreagă ra­tează și că în sufletul unei țări întregi nu pot rodi exaltarea, încordarea e­­roică. Firește, un asemenea raport tra­gic cu sensurile vieții, are urmări și în structura literară a cărții. „Noi vrem pământ“ aduce poate cea mai simplă istorisire de până acum, a d-lui Cezar Petrescu. Tonurile s’au atenuat și nu mai întâlnim elanuri. Miracolul vegetal dela Zapodia s’a stins. Raiul de viață pură al Jivaloniei nu-și mai găsește înțeles. De data a­­ceasta d. Cezar Petrescu compune do­molii, stăpân pe unelte, nevoind parcă decât să arate lectorului cum se alcă­­tuește o carte, din zădărnicia tuturor lucrurilor. CHIPUL LUI DANTE (Continuare din pagina s-a) Un loc special în această descriere, ar­­ a fi să-l ocupe reprezentările grafice înt# opera dantescă tipărită de la înființarea primelor teascuri și până la cele mai recente ediții apărute. Subiectul fiind prea vast, ni-1 rezervăm pentru o altă dată. Astăzi, mărginim preocupările noa­stre numai la deslușirea chipului lui Dante, cercetându-i primele elemente documentare. Am lăsat la urmă pe singurul artist contemporan cu poetul, care a avut fe­ricirea să-l apropie și de la care ne-a ră­mas cea mai erche imagine a lui Dante și deci cea mai verosimilă, dacă se poate numi astfel, deoarece în vremea poetu­lui „portretul“ studiat direct după natu­ră în înțelesul său de astăzi, nu era la modă. Giotto pictează între anii 1334 și 37 în capela Sfintei Maria Magdalena din palatul Bargello de la Florența, o frescă reprezentând paradisul, în care plasează printre cei aleși și figura poe­tului florentin. Fresca, acoperită cu vre­mea de tencuială, a fost dată la iveală în 1842 și în starea dinaintea restaură­rii nu prea fericită care a urmat, a pu­tut fi decalcată în două rânduri diferite, de doi cercetători din momentul desco­peririi: Seymour Kirkup și Perseu Fal­com. Fresca de la Bargello și calcurile luate direct, ne prezintă un Dante de profil, în picioare, purtând sub braț car­tea poemului, iar în mână o floare; fi­gura e tratată cu o mare tinereță în o­­braz, o tinereță ce s-ar potrivi mai bine epocei primelor sale încercări literare decât maturității de gândire din timpul Divinei Comedii. Cum fresca este ulterioară morții poetului, este probabil ca Giotto să se fi servit pentru reprezentarea sa para­­disiacă, în care toate personagiile tre­­buesc să fie tinere, de vre­un desen fă­cut lui Dante în tinerețe, în epoca în care tradiția vrea ca autorul Divinei Comedii să-și fi desăvârșit educația luând lecții de desen cu marele pictor frecentesc. La Ravenna, în biserica sfântului Francisc, o frescă din școala lui Giotto îl reprezintă pe Dante așezat cu fața sprijinită de mână într’o atitudine meditativă. Figura lui Dante însă, este tot așa de tânără ca și în fresca de la Bargello. După toate probabilitățile, prima fi­gură matură a lui Dante, așa cum îl descrie Boccaccio în „Tratatello in Lau­de di Dante“ s’ar fi aflat într’o frescă mai târzie decât a lui Giotto, făcută pe un zid transversal din biserica floren­tină Santa Croce, frescă ce s’a distrus odată cu zidul, sacrificat de arhitectul Giorgio Vasari pentru modificările din interior comandate de ducele Cosimo I de Medicis. Taddeo Gaddi, elevul preferat al lui Giotto, închipuind pe zidul de la Santa Croce, miracolul franciscan al copilu­lui înviat, pictează figura lui Dante în­­tr-un grup de alte două personagii, care după mărturii neîndoioase (Leonardo Bruni 1369-1444, Antonio Billi 1516-70 și Lorenzo Ghiberti 1378-1455) sunt înșiși pictorul Taddeo și marele său maestru, Giotto. Mărturiile ne arată că înfățișa­rea lui Dante de la Santa Croce era după Boccacio, de statură mijlocie, puțin adus de spate, ochii mari, figura lungă, nasul aquilin, buza superioară puțin în afară, părul și barba neagră (proba­bil o barbă abia perceptibilă așa cum se arată pe anumite desene) aspectul grav, melancolic și gânditor. Un fapt este cert: Boccacio a văzut fresca de la Santa Croce. Un portret din codicele palatin și altul (cu puțină barbă) din codicele eugenian, par să fie direct inspirate din fresca lui Gaddi. Ar mai fi considerația adusă de Passe­­rini că într’un grup de trei oameni din­tre care Giotto bătrân de 70 de ani în epoca frescei de la Santa Croce și Tadeo Gaddi bărbat de 30 de ani, Dante care era cel mai în vârstă dintre ei să fi fost reprezentat sub trăsături altele de­cât cele ale unui om matur, așa cum îl reprezintă desenele pomenite. Mai mult decât fresca lui Giotto, por­tretul distrus al lui Taddeo Gaddi pare să fie punctul de plecare a întregii iconografii dantești. Trăsăturile chipului genialului poet, concentrate în frescele lui Giotto și prin imaginile primelor manuscrise in­spirate după figura de la Santa Croce, s’au transmis, lege, de la un artist la altul, dealungul timpului, nimeni până astăzi neîndrăsnind să se abată. Mac Constantinescu 26 Februarie 1938 CRONICA MĂRUNTĂ Presa și „Universul literar“ Ziarele bucureștene, cu excepții cari ne onorează, se ocupă de reapariția „Universului literar“ cu bunăvoință și simpatie. Iertându-ne slăbiciunile, ce nu pot lipsi nici unui început, confrații sub­liniază dorința noastră curată de a contribui la ridicarea pe primul plan a interesului pentru literatură, dorința de a promova tinere talente și în ge­nere tot ce e năzuință, spre bine și frumos în paginile „Universului lite­rar“. Mulțumim călduros celor cari ne încurajează. Mulțumim la fel acelora cari ne cri­tică pe drept. Ei ne aduc servicii mai mari decât cei dintâi. Și mulțumim, în fine, chiar celor ce ne atacă fără dreptate pentru că patima lor scoate și mai bine în relief calitățile efective ale revistei. CUNOSCUTUL prozator I. A. Basarabescu și-a reti­părit la editura „Cugetarea“ volumul de schițe și nuvele „Moș Stan“, pe ale cărui file și-au deschis sufletul mulți dintre cei ce semnează în paginile re­vistelor și ziarelor de astăzi. Această retipărire ne face să regre­tăm din nou că d. Basarabescu și-a uitat îndatoririle față de literele române. O CARTE ce trebuie citită este aceea a d-lui P. Georgescu-Delafras „Tari și slabi“. Experiența editorului român poate fi folosită și va folosi desigur multor ro­mâni. „Am învins totul, scrie d-sa, pentru că aveam mereu înaintea mea un impera­tiv categoric , trebue să creez o mare întreprindere românească. Și această întreprindere am creeat-o din nimic. Bu am creeat-o din ceva , din priceperea, din voința și din truda mea, precum și din ambițiunea de a dovedi că și Ro­mânii pot fi tari când vor“. OPERA POETICA a lui Coșbuc, căruia „Universul lite­rar“ îi va închina unul din numerele sale viitoare, a fost retipărită de Cartea Românească. Balade și idile, Fire de tort și Ziarul unui pierde-vară se prezintă impecabil din punct de vedere tehnic. Credem însă că fiecare din aceste trei volume ale poetului țărănimii trebuia însoțit de o privire asupra vieții și ope­rei sale, cu atât mai mult cu cât, exceptând lucrarea prea unilaterală deși foarte folositoare a d-nei Constanța Marinescu, nu cunoaștem nicio mono­grafie serioasă asupra marelui poet ar­delean. PRIGOANA RELIGIOASĂ IN SPANIA scrisă de o însemnată personalitate cul­turală din Catalonia, deci de cineva care a avut nenorocirea să privească de a­­proape dezastrul provocat de războiul fratricid, a fost tradusă de d. Const. Ste­­lian în editura Cugetarea. Volumul are toate meritele unui do­cument serios și trebue să dea mult de gândit. D. MURĂRAȘU comentatorul edițiilor critice din ope­rele lui Eminescu, publicate de Scrisul Românesc din Craiova, a dat la iveală broșura „Hașdeu, ediția Mircea Eliade“. Broșura aceasta, a cărei rațiune de a fi era argumentarea științifică, păcătu­­ește prin tonul său exagerat polemic, am zice chiar agresiv. Ceea ce nu înseamnă însă că d. Mură­­rașu nu aduce în discuție lucruri de maximă importanță, de care d. Mircea Eliade nu ne îndoim că va ține seama la realizarea ediției complete a operelor lui Hasdeu, pe care o așteptăm cu ne­răbdare și curiozitate. POEZIA PROVINCIALĂ Publicăm aci câteva rânduri ale d-lui Em. Florens, fost conducă­tor al revistei Peisaj . A început de câteva săptămâni — o polemică neîndreptățită față de poeții provinciei. Sunt fapte triste și se pot numi cu adevărat regretabile. Câțiva critici — de la diferite publi­­cațiuni — au dat semnalul atacului. Rămâne de văzut dacă au sau nu dreptate. Unul dintre ei — socotește chiar — „în semnificația grăirii uzuale“ — poet provincial drept zeflemea vorbă de batjocură și asta „fără ocoluri“. Acel domn — fost și el — poet pro­vincial iși rezervă astazi obârșia oroa­­cărilor lui lunatece prin meleagurile îndepărtate ale provinciei. Una se vene, ca ori era mai bun, mai blând, mai înțelegător și mai poet iar astazi adolescența lui s’a transfor­­mat într o bătrânețe experimentata și în „umanitatea“ dispusa a da sfaturi și a critica pe ogârjiții lui confrați, râ­mași acolo departe in giodniie cleioase și'n mizeria dezolantă a provinciei noa­stre. Pentru dumnealui „provincia implică in vorbirea uzuală,de azi și unțică in­fluență eminesciană sau coșbucianâ; poetul provincial, in chip fatal trebue să aibă o iubită și plete, trebue să fi rămas repetent și să se considere neîn­țeles în secolul lui“. Pentru dumnealui poetul provincial e doar adolescentul cu puțin pus sub nări cu tunica uniformei descheiată, țigară ștrengărească în colțul buzelor și cu plete. Tânărul și primul (adică întâiul) a­­morezat de vre-o doi ochi­ verzi, albaș­tri, căprui ori negri. Și, deoarece dragostea este egalul poe­ziei iar poezia „câtul“ dragostei, tânărul nostru, după ce intră la lună în aștep­tarea iubitei, (pe care o țin din scurt părinții), își înșiră „așteptările“ pe hâr­tie (cu cerneală violetă) și le expe­diază la vre’o revistă bucureșteană (ori chiar provincială) în „așteptarea“ pu­blicării. Până aici toate bune. Sunt și „poeți“ de aceștia și cunosc și eu pe vre’o doi. Iată și o strofă edificatoare: „De ce nu vrei, O! Domnișoară, o clipă să te uiți la mine — să mă învrednicești cu o privire și chipu-ți roșu de fericire să-mi zâmbească“. Dar nu toți sunt poeți de aceștia. De ce să-i uităm pe ceilalți? Pe Alexandru Călinescu, pe Ion So­fia Manolescu, George Lesnea, Silviu Boda, pe adolescentul Baciu sau chiar pe Const. Virgil Gheorghiu... De ce? Nu mai vorbim de poezia și de poeții Bucovinei sau de ai Brașovului Să-i lăsăm pe aceia „cu cerneala vi­olet“ și să nu-i descurajăm. Mâine — dintre cei mulți vor fi și puțini aleși. Pentru ei și pentru toți poeții provin­ciei, mari și mici — se cere — să nu ne grăbim atunci când acuzăm. Iar când o facem să fim drepți. EMANOIL FLORENS POȘTA REDACȚIEI In primul nostru număr, abundența de materii pe de o parte și lipsa de ma­terial „serios“ pentru această rubrică pe de alta, ne-au silit să renunțăm la ea. Cu numărul de față, introducem a­­tât de necesara poștă, al cărei rost îl considerăm dintre cele mai însemnate. D. H. Tr. din Alba Iulia ne trimete o „Recenzie“ a poeziilor . E toamnă târ­zie, Liniște și Iarnă, ale unor juni poeți din cetatea încoronării lui Mihai Vitea­zul. „Joi am primit câteva poezii de ale d-lui Oana pentru a le recenza. Scurt dar limpede ca bon­jour-ul, (poetic, pentru bună ziua n. r.). A face recen­zie e un lucru nu tocmai ușor (rezon! n.r.) Se cer două condiții: 1) să ai idee, 2) răbdare. Și răbdare nu prea este (re­zon, repetăm noi). Dar, cu un pic de voință ajungi la un cât de mic rezultat. Dar nu prea multă vorbărie. Fapte nu vorbe! să trecem deci la fapte“. Trecând la „fapte“, d. H. Tr. observă că: „In general poeziile lui Oana sunt melancolice, cu nuanță de pesimism“ și citează versurile: O frunză bronzată din vara trecută. Și-a dat drumul jos, ca să moară. Așa­dar rețineți din sentințele d-lui H. Tr. din Apulum că are idee, că are răbdare și că e om de fapte. Ideolog, răbdător și om de acțiune, d. H. Tr., pe care i­ bănuim a mai avea și o altă ca­litate, tinerețea, ar putea pune in va­loare în urbea sa natală toate aceste daruri, pentru propășirea nației româ­ne, cu mai mult folos decât prin recen­zii, fie ele chiar de calitatea celei de mai sus. In recenzia d-sale, d. H. Tr. mai ci­tează o strofă a poetului D. îmi vine așa deseori Să plâng să nu mai tac Și plâng că toate-s în zadar Nimic nu pot să fac. Decât versuri... — r. st. —

Next