Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 20-46)
1938-07-02 / nr. 20
2 UNIVERSUL LITERAR CRONICA LITERARA Șovăim în fața diferitelor planuri de interes ale romanului d-lui Rebreanu și nu ne hotărîm căruia să-i dăm întâietatea în spațiul restrâns al cronicii noastre... Lectorul ar vrea să-i satisfacem mai mult curiozitatea privitor la titlul „Gorila“, ce se raportă la actualitatea politică și socială, iar noi am dori poate să ridicăm în lumină, părți mai subtile, cari sunt o mare reușită pentru romanul românesc, indicând apogeul său tehnic. Dar lectorul are dreptatea lui, care în cazul d-lui Liviu Rebreanu, nu se discută. Titlul „Gorila” înfățișează o idee. Animalul face parte dintr-o speță de descendență a omului și slujește prin aspectul său biologic feroce și prin rapacitatea sa teribilă, să simbolizeze ceea ce în om a rămas instinct primar, egoism crâncen, în opoziție cu noțiunea optimistă de armonie socială. Politica ar fi îndeletnicirea care ar da indivizilor în colectivitate, o natură primitivă, de gorilă. Ea tulbură virtuțile sociale, umple de primitivitate tocmai mediul prielnic îndulcirii egoismului individual, care este viața în societate. Politica creiază un tragic paradox : colectivitatea nimicește individul moral și-l apropie de animalitate. Gândirea d-lui Rebreanu nu-și află însă izvorul ei într-o metaforă. Ea este mai degrabă 01 observație istorică, existența ei se sprijină pe fapte. Gorila nu este speculație abstractă, un nume morală, dat unei stări de decadență pentru că politica a fost noi o realitate de multe decenii, atinla gând în ultimul timp gradul maxim al virulenței viciului. Ca un moralist s’a așezat d. Liviu Rebreanu înaintea societății românești ruinate de politică. Și-a păstrat, firește, cumpătul. Cu o lucidiate de istoric roman. A observat numai, cu o atenție extraordinară, profunda suferință a vremii, decreptitudinea, mizeria nesfârșită. Valorile s’au răsturnat complet. Virtuțile s’au transformat în vorbe ! Se vorbește de binele țării în primul rând, și sub acest pretext se țese un regim putred de destrămare a caracterelor, de minciună și încolăciri de interese, de fraudă și egoism. Politicianii nu pot fi oameni cinstiți, conducerea lor nu este sinceră, nu țintește prosperitatea obștească, ci numai ambiția personală, dorința de îmbogățire și îngâmfare, junglă mizerabilă de pofte în care evoluează gorila. Tonul d-lui Rebreanu în descrierea acestei stări a societății românești de după răsboi, ne aduce aminte, prin gravitate și profunzime, de decadele lui Tit-Liviu sau analelele lui Tacit: „Lumea urmărea într’adevăr schimbările de guvern și luptele politice în general ca un spectacol de teatru sau de sport. Politica era o preocupare de fiecare clipă a tuturor, pentru că numai prin politică se obțineau slujbe și diverse avantagii morale sau materiale. Cât timp au alternat la conducerea țării două partide mari, stăruia credința că se poate face dreptate și o selecție naturală, după talentul fiecăruia. Din clipa însă când puterea a fost încredințată unui partid fără cadre numeroase, echilibrul s’a sdruncinat. Micul partid vrând să dovedească lumii1 că totuși este mare, a trebuit să pună în locuri de răspundere oameni fără merite sau numai cu meritul de a fi partizan, devalorizând astfel, dintr’o dată toată conducerea țării. Oameni cari prin meritele lor n’ar fi ajuns nici șefi de birou, s’au pomenit peste noapte prefecți, primari, deputați.... Din aceeași clipă a început frământarea partidelor, căci orice nemulțumit ambițios avea dreptul să spere că va fi chemat cândva la conducerea supremă... Deși soluția crizei a fost cea normală, deși partidul național a dat un guvern unitar și disciplinat, iar șeful partidului și al guvernului avea un prestigiu personal care impunea respect nu numai partizanilor ci și adversarilor, lupta de dărîmare împotriva lui a început chiar de a doua zi. Se lansau mereu informații din sursă absolut sigură despre conflicte imaginare în guvern, sau între guvern și coroană. Pentru că marele public se pasiona după astfel de știri politice, indiferent dacă erau adevărate sau false, presa se credea obligată să-i servească zilnic toate svonurile, clevetirile, intrigăriile ce se inventau sau se colportau prin cluburile și cafenelele Capitalei. Minciunile cotidiane creau în țară o liniște și o fembră specială ca la un spectacol sportiv, încât se așteptau necontenit evenimente și răsturnări. Simția toată lumea că sistemul este catastrofal, că stânjenește viața și periclitează viitorul... Și totuși alunecarea continua din ce în ce, ca și când carul statului ar fi apucat fără frână pe un povârniș, și nu se mai putea opri din coborîre“, pag. 374). Rațiunea acestui citat prea lung, vrednic însă de cea dintâia antologie a prozei românești, este dublă. Gândirea autorului țâșnește clară din text, și dă indicații asupra ansamblului romanului. In cele peste șase sute de pagini ale operei, întocmite la rece, cu o cumpătare aproape științifică, alunecă ici și colo, personagiile, ca niște stele triste, pe un cer mohorît. Impresia pe care o lasă lectura este de profundă și desăvârșită amărăciune, nădejdea și credința pălesc într’un nor de spaimă și neputință. Este însă vorba despre o operă literară, despre o creație, despre marele talent al d-lui Rebreanu. if. S’ar putea spune că realitățile polifistice zugrăvite nu mai au astăzi actualijfptate. Au intrat în domeniul trecutului, fi al isoriei. Ihoric.„Gorila“ s’ar putea numi roman istori: j Firește, evenimentele și stările sunt "â* prea aproape de experința noastră personală, câteva luni ne despart de ele. Dar nu amintirea aceasta atât de proaspătă ne ajută la asimilarea gândirii din roman, cum iarăși, dacă politica ar fi încă de actualitate acută, romanul n’ar fi mai valoros. Este o mare operă de artă, mai întâiu. Tristețea din ea rămâne tragic umană, ca în epopeele crâncene de degradare și mizerie morală. Sunt în Gorila câteva personagii de prim plan : Toma Pahonțu, Virginia, soția sa, avocatul Rotaru, d-na Cristiana Belcineanu, Barbu Dolinescu ș. a. Nu vom spune despre ele că se pierd pe firmamentul sumbru al frescei. Fiindcă d. Liviu Rebreanu este înainte de toate un spirit constructiv, și caracterul personagiilor l-au interesat de aproape, în alcătuirea lor intimă, cu gânduri, sentimente, neliniști. Desnodământul îl aduce iubirea lui Pahonțu pentru d-na Belcineanu, și se află un singur pasagiu, în cele șase sute de pagini, când ni se pare că din această iubire răsare un foc de aur, ca pe bălegarul unei comori. Câte infinite bogății nu zac în sufletul eroului, de câte vibrații și de cât extaz nu este în stare, când isbutește să iasă pentru o clipă din centura de moarte a animalității, a psihologiei patronate de totemul gorilei. Pahonțu ar fi putut fi alt om. Ca și alții de seama lui. Moare însă fără această putință, după moarte politica îi acoperă și meșimoria cu oprobriu. N’a isbutit să iasă de sub blestemul lui Barbu Dobrescu, cavalerul fără pată, care nu cruța pe trădători. Romanul se termină printr’o mare imprecizie. Nu știm dacă Pahonțu ar fi fost fericit cu d-na Belcineanu, cu care s’ar fi căsătorit după divorțul amândoura. Ar fi devenit alt om? Mai cinstit, mai curat, schimbat la față, după cum declara că se simte în stare prin iubire ? Pahonțu este cel mai chinuit, cel mai tulburat și complex personagiu din Gorila. Imprecizia pe care o lasă ca o dâră neagră, prin moartea lui, aruncă un ultim fum de înecare la sfârșitul cărții. Depresiunea se lățește definitiv. Sau poate Pahonțu n’ar fi fost fericit cu d-na Belcineanu, sufletul său incapabil de înoiire era cu totul pierdut și Dolinescu avea dreptate ? Aceasta, și alte probleme mari de creație se află în cartea d-lui Rebreanu, asupra căreia vom reveni. de CONSTANTIN FANTANERU LIVIU REBREANU: Gorila, roman Doua volume (București, 1938) Liviu Rrebreaaiu Poesia lui Iován Ducki j (Urmare din pag. l a) corespunde profunzimea fondului. O poezie rece dar corectă în formă, ce ascunde însă sentimente delicate, gânduri adânci. Reproducem aci unele versuri din Poezia mea (versificația de Virgil Carianopol) ce credem că arată lămurit idealul artistic al poetului impresionat dar nu robit de parnasieni. , Fixă ca marmura ajungi. Palidă ca ceara, fecioară de soare Rămâi ca o zână, ca marmura albă, Lumină la care tu însăți ajungi. Mereu rămâi umbră, vestală a durerii, Mereu să pari zână din doruri venită. Să iii o lumină, iubito de fum ! Să fii ca o boare, un soare pe câmpuri Să fii nu o taină, să fii chiar un drum, Să fii o lumină, iubito de fum ! Tot așa s’ar putea urmări în desvoltarea poeziei lui Jovan Ducici, efectele contactului cu simbolismul, cu arta lui Albert Samain, Henri de Regnier, Maeterlinck, Baudelaire și chiar Verlaine, dar fără posibilitatea unei concluziuni de chimie estetică. Influențele există cu totul vădit, dar în frumsețea realizărilor sale poetice întâlnim acea calitate ce nu cunoaște sursă. Din acest punct de vedere arta lui Ducki este desăvârșită ca nesfârșirea, adevărată și spontană ca puritatea izvorului de munte, caldă și pură ca sufletul curat de copil, înainte de a încheia această primă ochire asupra poeziei lui Dudei, o ultimă pildă ce credem că exemplifică ultimele noastre caracterizări și raportul independent față de simbolism: Bradul (versificația tot de Virgil Carianopol). Atât de uriaș, de sus și singur, Măreț dar anonim, stă de oțel. Și cântă un izvor sub rădăcini Și seara cerbii-și fac culcuș în el. Trist veșnic, sub umbrela-i largă, Se culcă singur, obosit de cale Și-aruncă peste coborîșuri însorite din umbra grea a disperării sale. Pe înserat privește către slavă. Vorbește stelelor și vântului se închină. Nu-i obosit, dar simte cum îl roade Singurătatea aspră din lumină. Constatăm că, într’adevăr, muza lui Iovan Ducici a coborît în grădina împărătească a poeziei occidentale, că s’a îmbibat din nectarul tuturor rafinamentelor ei, dar nu pentru ca să se împodobească cu pietrele false ale imitațiunii, ci pentru că integrându-se ritmului ei se fructificau propriile sale valori sufletești: au scânteiat nestematele adevăratei arte la topirea cristalului pur, în înalta tensiune a rafinării occidentale. Influențele occidentale n’au fost pentru poetul nostru, ca pentru atâți alții, modă, ci imboldul necesar pentru ca sufletul său să se sublimeze în atmosfera acelor valori cari prin el numai au devenit accesibile și creatoare mediului iugoslav. Prin aceasta Iovan Ducici este un cuceritor ANTON BALOTĂ 2 Iulie 1938 DOMNUL N. GEORGESCU TISTU lucrează de mulți ani și cu mare folos pentru cultura română, pe terenul arid al bibliologiei, adică al studierei metodice, pe baze științifice, a tot ceea ce este în legătură cu scrisul. In 1932, d. Georgescu-Tistu a publicat o foarte utilă „Bibliografie literară română, în care pentru prima oară erau prezentate publicului românesc studii și cercetări personale, într’un domeniu cu totul necunoscut la noi. Recent, domnia sa a strâns într’un volum intitulat „Orientări bibliologice“ (editura „Librăriei universitare I. Cărăbuș“) o serie de studii apărute prin diferite publicații, în ultimii zece ani. In fruntea volumului se află o lecție ținută la Facultatea de Litere, ca introducere în bibliologie. Strângerea în volum a acestor articole era trebuincioasă, pentru că în orice lucrare cu caracter științific este necesară cunoașterea unor principii de bibliologie. Domnul Georgescu-Tistu aduce astfel o nouă contribuție la introducerea științei bibliologice la noi. Se cuvine să observăm de asemenea că volumul apare în editura unei librării care ,în foarte scurt interval a publicat trei cărți, toate cuprinzând studii științifice serioase vădind preocupări de cultură, și neglijează cu totul interesele comerciale ce par să preocupe dacă nu exclusiv, în orice caz în primul rând, editurile românești. VIAȚĂ FRÂNTA este titlul romanului d-lui Petru Șerbănescu, apărut în cursul săptămânii trecute, la „Cultura Poporului“. D. Șerbănescu este un prozator viguros și romanul domniei sale cere un mai îndelungat popas. Este ceea ce vom face în numărul viitor al „Universului literar“. PUȚINE articole au pomenit, cu prilejul comemorării lui Chendi despre viața și scrierile sale. Cu atât mai mare ne-a fost bucuria intiind câteva rânduri inspirate ale domnului Radu Boureanu. Nu ne putem opri de a reproduce un fragment: ...„In acel careu 43 unde se află rămășițele lui Ilarie Chendi, tămâiază teiul și liniștea se înalță ca un abur din pământ, pe care pașii celor vii trezesc eternitatea. Careul 43 cuprinde oasele unui grup de poeți, oasele lor sfinte și albe ca niște fluere, prin cari își cântă doina tristă veșnicia. Singur mormântul lui Chendi, comemorabil de Duminică, era greblat, udat de stropitoare și apoi de lacrimi, înecat de soare. Mă așteptam ca la pomenirea unuia din neam, care a frământat gânduri în cuvintele graiului nostru, să fie alături de tristețea rudelor și a câtorva prieteni, tovarășii de condeie de altădată, în sfârșit mai multe suflete cari să puie pentru câteva clipe pecetea vie a aducerii aminte pe buza mormântului său“". Aceeași absență și tăcere pretutindeni ! Cuvintele poetului delicat Radu Boureanu ne aduc o rază de mângâere în sufletele îndurerate de atâta uitare. POLEMISTUL necruțător care a fost Chendi, intrat în lumea celor drepți acum un sfert de veac, a fost comemorat zilele trecute. S’a întâmplat cu Chendi ceva cu totul neobicinuit. Niciuna din istoriile literare românești, în care figurează totuși poeți de talia lui Nicu Metz, nu pomenește de existența criticului ardelean. Am căutat recent, în două istorii literare apărute la aceeași editură și dintre care una este ajunsă la cea de a treia ediție, revăzută și în parte reparată, și nici măcar la indicele de nume nu am aflat numele lui Chendi. O altă istorie literară, vremuri și recent tipărită populară pe în a doua ediție absolut nerevizuită și neadăugită pomenește în treacăt de el, pentru că abia ajunge la epoca Sămănătorului. Și totuși Chendi a trăit, a scris, a avut talent, condeiul lui a făcut multora sânge rău. Au rămas de la el cinci volume de critică, — poate prea personală uneori, e drept, — dar scrise cu duh și cu dragoste pentru literatură. Și atunci, cum să ne explicăm urgia criticilor și istoricilor literari ? DOMNIȘOARA Magda Raiu a publicat de curând un studiu asupra „Iphigeniei în Taurida“, de Goethe, ca început al unei serii de studii asupra literaturii germane. Domnișoara Ralu observă, cu dreptate, că Iphigenia este o întrupare a specificului german și „fabula“ lui Euripide este doar un pretext pentru o creație pur germană. APĂRAREA CIVILIZAȚIEI este titlul unui interesant volum datorit d-lui Bucur Țincu și apărut în editura „Fundațiilor pentru literatură și artă Regele Carol al II-lea“. Cartea d-lui Țincu face parte din operele premiate ale scriitorilor tineri români. Vom reveni. r. st. „Morbacka“ e numele casei nești și al domeniului strămoșesc bătrâdin Vermland-ul natal al celebrei scriitoare suedeze Selma Lagerlöf. Și e caracteristic faptul că numele acesta figurează pe coperta unei cărți de amintiri, pentru că cele mai prețioase, acelea care ne întovărășesc până la moarte, mângâindu-ne cu blânda lor adiere, sunt amintirile vârstei și locurilor magice ale copilăriei. Toți scriitorii mari au avut intuiția excepționalei valori a celor dintâi amintiri și cărțile lor cele mai frumoase le-au scris sub înrâurirea prestigiului incomparabil pe care-l înfățișa priveliștea virginală a lumii asupra căreia s’au deschis uimiți ochii lor, în aurora vieții, și ale cărei răsfrângeri feerice au lăsat urme neșterse în sensibilitatea atât de receptivă a vârstei copilăriei. Așa sunt Cărțile junglei de Kipling și Le grand Meaulnes de Alain Fournier, sau Amintirile lui Creangă și Medelenii lui Ionel Teodoreanu și tot astfel Legenda lui Gösta Berling de Selma Lagerlöf. Caracteristic și comun acestor cărți este nespusa ușurință a lunecării pe deasupra realităților cotidiane, a irumperii într’o lume străbătută și transfigurată de poezie, în care închipuire și realitate se împletesc în cea mai firească conviețuire. Amintirile Selmei Lagerlöf, din care lipsesc indiscrețiile autobiografice, ne dau in schimb măsura uimitoarei precocități și a predispoziției înăscute scriitoarei de a exprima, fără să nu trădeze taina, lumea fantastică a legendelor și superstițiilor locale, lăsându-ne să întrevedem cât e de intimă și totală participarea ei la atmosfera lor miraculoasă. Selma Lagerlöf n’a publicat memorii, adică ceea ce înțelegem obișnuit prin acest cuvânt : o înșirare cronologică a etapelor drumului străbătut în viață, ci episoade răslețe, în care retrăesc, cu o minunată prospețime, peisagii și scene familiare din copilărie și tinerețe, apărute în această traducere franceză, laolaltă cu fragmente de un interes mai special, asupra începuturilor și primelor succese în cariera sa de scriitoare. a. Cartea străină SELMA LAQERLOFT „MORBACKA" (Souvenirs)