Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 20-46)

1938-07-02 / nr. 20

2 UNIVERSUL LITERAR CRONICA LITERARA Șovăim în fața diferitelor planuri de interes ale romanului d-lui Rebreanu și nu ne hotărîm căruia să-i dăm întâieta­tea în spațiul restrâns al cronicii noas­tre... Lectorul ar vrea să-i satisfacem mai mult curiozitatea privitor la titlul „Gorila“, ce se raportă la actualitatea politică și socială, iar noi am dori poate să ridicăm în lumină, părți mai subtile, cari sunt o mare reușită pentru roma­nul românesc, indicând apogeul său tehnic. Dar lectorul are dreptatea lui, care în cazul d-lui Liviu Rebreanu, nu se discută. Titlul „Gorila” înfăți­șează o idee. Animalul face parte din­­tr-o speță de descendență a omului și slujește prin aspectul său biologic feroce și prin rapacitatea sa teribilă, să sim­bolizeze ceea ce în om a rămas instinct primar, egoism crâncen, în opoziție cu noțiunea optimistă de armonie socială. Politica ar fi îndeletnicirea care ar da indivizilor în colectivitate, o natură pri­mitivă, de gorilă. Ea tulbură virtuțile sociale, umple de primitivitate tocmai mediul prielnic îndulcirii egoismului individual, care este viața în societate. Politica creiază un tragic paradox : co­lectivitatea nimicește individul mo­ral și-l apropie de animalitate. Gândirea d-lui Rebreanu nu-și află însă izvorul ei într-o metaforă. Ea este mai degrabă 01 observație is­torică, existența ei se sprijină pe fapte. Gorila nu este speculație abstractă, un nume morală, dat unei stări de decadență pentru că politica a fost noi o realitate de multe decenii, atin­la gând în ultimul timp gradul maxim al virulenței viciului. Ca un moralist s’a așezat d. Liviu Rebreanu înaintea so­cietății românești ruinate de politică. Și-a păstrat, firește, cumpătul. Cu o lu­­cidiate de istoric roman. A observat nu­mai, cu o atenție extraordinară, pro­funda suferință a vremii, decreptitudi­­­nea, mizeria nesfârșită. Valorile s’au­ răsturnat complet. Virtuțile s’au trans­­­format în vorbe ! Se vorbește de binele­ țării în primul rând, și sub acest pre­­­text se țese un regim putred de destră­­­mare a caracterelor, de minciună și în­­­colăciri de interese, de fraudă și­ egoism. Politicianii nu pot fi oameni­­ cinstiți, conducerea lor nu este sinceră,­ nu țintește prosperitatea obștească, ci­ numai ambiția personală, dorința de­ îmbogățire și îngâmfare, junglă mize­­­­rabilă de pofte în care evoluează go­­­­rila. Tonul d-lui Rebreanu în descrierea acestei stări a societății românești de după răsboi, ne aduce aminte, prin gra­­­­vitate și profunzime, de decadele lui Tit-Liviu sau analelele lui Tacit: „Lu­mea urmărea într’adevăr schimbările de guvern și luptele politice în general ca un spectacol de teatru sau de sport. Politica era o preocupare de fiecare clipă a tuturor, pentru că numai prin politică se obțineau slujbe și diverse a­­vantagii morale sau m­ateriale. Cât timp au alternat la conducerea țării două partide mari, stăruia credința că se poate face dreptate și o selecție na­turală, după talentul fiecăruia. Din clipa însă când puterea a fost în­credințată unui partid fără cadre nu­meroase, echilibrul s’a sdruncinat. Mi­cul partid vrând să dovedească lumii1 că totuși este mare, a trebuit să pună în locuri de răspundere oameni fără me­rite sau numai cu meritul de a fi parti­zan, devalorizând astfel, dintr’o dată toată conducerea țării. Oameni cari prin meritele lor n’ar fi ajuns nici șefi de birou, s’au pomenit peste noapte prefecți, primari, deputați.... Din aceeași clipă a început frămân­tarea partidelor, căci orice nemulțumit ambițios avea dreptul să spere că va fi chemat cândva la conducerea supre­mă... Deși soluția crizei a fost cea nor­mală, deși partidul național a dat un guvern unitar și disciplinat, iar șeful partidului și al guvernului avea un prestigiu personal care impunea respect nu numai partizanilor ci și adversari­lor,­­ lupta de dărîmare împotriva lui a început chiar de a doua zi. Se lansau mereu informații din sursă absolut si­gură despre conflicte imaginare în gu­vern, sau între guvern și coroană. Pen­tru că marele public se pasiona după astfel de știri politice, indiferent dacă erau adevărate sau false, presa se cre­dea obligată să-i servească zilnic toate svonurile, clevetirile, intrigăriile ce se inventau sau se colportau prin clubu­rile și cafenelele Capitalei. Minciunile cotidiane creau în țară o liniște și o fem­­bră specială ca la un spectacol sportiv, încât se așteptau necontenit evenimen­te și răsturnări. Simția toată lumea că sistemul este catastrofal, că stânjenește viața și periclitează viitorul... Și totuși alunecarea continua din ce în ce, ca și când carul statului ar fi apucat fără frână pe un povârniș, și nu se mai pu­tea opri din coborîre“, pag. 374). Rațiunea acestui citat prea lung, vrednic însă de cea dintâia antologie a prozei românești, este dublă. Gândirea autorului țâșnește clară din text, și dă indicații asupra ansamblului romanu­lui. In cele peste șase sute de pagini ale operei, întocmite la rece, cu o cum­pătare aproape științifică, alunecă ici și colo, personagiile, ca niște stele triste, pe un cer mohorît. Impresia pe care o lasă lectura este­­ de profundă și desăvârșită amără­ciune, nădejdea și credința pălesc în­­tr’un nor de spaimă și neputință. Este însă vorba despre o operă literară, des­pre o creație, despre marele talent al d-lui Rebreanu. if. S’ar putea spune că realitățile poli­­f­is­tice zugrăvite nu mai au astăzi actuali­­jfptate. Au intrat în domeniul trecutului, fi al isoriei. Ih­o­ric.„Gorila“ s’ar putea numi roman isto­­r­i: j Firește, evenimentele și stările sunt "â* prea aproape de experința noastră per­sonală, câteva luni ne despart de ele. Dar nu amintirea aceasta atât de proas­pătă ne ajută la asimilarea gândirii din roman, cum iarăși, dacă politica ar fi încă de actualitate acută, romanul n’ar fi mai valoros. Este o mare operă de ar­tă, mai întâiu. Tristețea din ea rămâne tragic umană, ca în epopeele crâncene de degradare și mizerie morală. Sunt în Gorila câteva personagii de prim plan : Tom­a Pahonțu, Virginia, soția sa, avocatul Rotaru, d-na Cristiana Bel­cineanu, Barbu Dolinescu ș. a. Nu vom spune despre ele că se pierd pe firmamentul sumbru al frescei. Fiindcă d. Liviu Rebreanu este înainte de toate un spirit constructiv, și carac­terul personagiilor l-au interesat de a­­proape, în alcătuirea lor intimă, cu gânduri, sentimente, neliniști. Desnodământul îl aduce iubirea lui Pahonțu pentru d-na Belcineanu, și se află un singur pasagiu, în cele șase sute de pagini, când ni se pare că din această iubire răsare un foc de aur, ca pe băle­garul unei comori. Câte infinite bogății nu zac în sufle­tul eroului, de câte vibrații și de cât ex­taz nu este în stare, când isbutește să iasă pentru o clipă din centura de moar­te a animalității, a psihologiei pa­tronate de totemul gorilei. Pahonțu ar fi putut fi alt om. Ca și alții de seama lui. Moare însă fără această putință, după moarte politica îi acoperă și me­și­moria cu oprobriu. N’a isbutit să iasă de sub blestemul lui Barbu Dob­rescu, cavalerul fără pată, care nu cruța pe trădători. Romanul se termină printr’o mare imprecizie. Nu știm dacă Pahonțu ar fi fost fericit cu d-na Belcineanu, cu care s’ar fi căsătorit după divorțul amândoura. Ar fi devenit alt om? Mai cinstit, mai curat, schimbat la față, după cum­ declara că se simte în stare prin iu­bire ? Pahonțu este cel mai chinuit, cel mai tulburat și complex personagiu din Gorila. Imprecizia pe care o lasă ca o dâră neagră, prin moartea lui, aruncă un ultim fum de înecare la sfârșitul cărții. Depresiunea se lățește definitiv. Sau poate Pahonțu n’ar fi fost fericit cu d-na Belcineanu, sufletul său inca­pabil de înoiire era cu totul pierdut și Dolinescu avea dreptate ? Aceasta, și alte probleme mari de creație se află în cartea d-lui Rebreanu, asupra căreia vom reveni. de CONSTANTIN FANTANERU LIVIU REBREANU­: Gorila, roman Doua volume (București, 1938) Liviu Rrebreaaiu Poesia lui Iován Duck­i j (Urmare din pag. l­ a) corespunde profunzimea fondului. O poezie rece dar corectă în formă, ce ascunde însă sentimente delicate, gân­duri adânci. Reproducem aci unele versuri din Poezia mea (versificația de Virgil Ca­­rianopol) ce credem că arată lămurit idealul artistic al poetului impresionat dar nu robit de parnasieni. , Fixă ca marmura ajungi. Palidă ca ceara, fecioară de soare Rămâi ca o zână, ca marmura albă, Lumină la care tu însăți ajungi. Mereu rămâi umbră, vestală­ a durerii, Mereu să pari zână din doruri venită. Să iii o lumină, iubito de fum ! Să fii ca o boare, un soare pe câmpuri Să fii nu o taină, să fii chiar un drum, Să fii o lumină, iubito de fum ! Tot așa s’ar putea urmări în desvol­­tarea poeziei lui Jovan Ducici, efectele contactului cu simbolismul, cu arta lui Albert Samain, Henri de Regnier, Mae­terlinck, Baudelaire și chiar Verlaine,­­ dar fără posibilitatea unei conclu­­ziuni de chimie estetică. Influențele e­­xistă cu totul vădit, dar în frumsețea realizărilor sale poetice întâlnim acea calitate ce nu cunoaște sursă. Din a­­cest punct de vedere arta lui Duck­i este desăvârșită ca nesfârșirea, adevărată și spontană ca puritatea izvorului de munte, caldă și pură ca sufletul curat de copil, înainte de a încheia această primă ochire asupra poeziei lui Dudei, o ul­timă pildă ce credem că exemplifică ultimele noastre caracterizări și rapor­tul independent față de simbolism: Bradul (versificația tot de Virgil Ca­­rianopol). Atât de uriaș, de sus și singur, Măreț dar anonim, stă de oțel. Și cântă un izvor sub rădăcini Și seara cerbii-și fac culcuș în el. Trist veșnic, sub umbrela-i largă, Se culcă singur, obosit de cale Și-aruncă peste coborîșuri însorite din umbra grea a disperării sale. Pe înserat privește către slavă. Vorbește stelelor și vântului se în­chină. Nu-i obosit, dar simte cum îl roade Singurătatea aspră din lumină. Constatăm că, într’adevăr, muza lui Iovan Ducici a coborît în grădina îm­părătească a poeziei occidentale, că s’a îmbibat din nectarul tuturor rafina­mentelor ei, dar nu pentru ca să se împodobească cu pietrele false ale imi­­tațiunii, ci pentru că integrându-se rit­mului ei se fructificau propriile sale valori sufletești: au scânteiat neste­matele adevăratei arte la topirea cris­talului pur, în înalta tensiune a rafi­nării occidentale. Influențele occidentale n’au fost pentru poetul nostru, ca pentru atâți alții, modă, ci imboldul necesar pen­tru ca sufletul său să se sublimeze în atmosfera acelor valori cari prin el nu­mai au devenit accesibile și creatoare mediului iugoslav. Prin aceasta Iovan Ducici este un cuceritor­ ANTON BALOTĂ 2 Iulie 1938 DOMNUL N. GEORGESCU TISTU lucrează de mulți ani și cu mare folos pentru cultura română, pe terenul arid al bibliologiei, adică al studierei meto­dice, pe baze științifice, a tot ceea ce este în legătură cu scrisul. In 1932, d. Georgescu-Tistu a publi­cat o foarte utilă „Bibliografie literară română,­ în care pentru prima oară erau prezentate publicului românesc studii și cercetări personale, într’un domeniu cu totul necunoscut la noi. Recent, domnia­ sa a strâns într’un volum intitulat „Orientări bibliologice“ (editura „Librăriei universitare I. Că­răbuș“) o serie de studii apărute prin diferite publicații, în ultimii zece ani. In fruntea volumului se află o lecție ținută la Facultatea de Litere, ca in­troducere în bibliologie. Strângerea în volum a acestor ar­ticole era trebuincioasă, pentru că în orice lucrare cu caracter științific este necesară cunoașterea unor principii de bibliologie. Domnul Georgescu-Tistu aduce astfel o nouă contribuție la in­troducerea științei bibliologice la noi. Se cuvine să observăm de asemenea că volumul apare în editura unei li­brării care ,în foarte scurt interval a publicat trei cărți, toate cuprinzând studii științifice serioase vădind preo­cupări de cultură, și neglijează cu totul interesele comerciale ce par să preo­cupe dacă nu exclusiv, în orice caz în primul rând, editurile românești. VIAȚĂ FRÂNTA este titlul romanului d-lui Petru Șerbănescu, apărut în cursul săptămâ­nii trecute, la „Cultura Poporului“. D. Șerbănescu este un prozator vi­guros și romanul domniei sale cere un mai îndelungat popas. Este ceea ce vom face în numărul viitor al „Universului literar“. PUȚINE articole au pomenit, cu prilejul co­memorării lui Chendi despre viața și scrierile sale. Cu atât mai mare ne-a fost bucuria intiind câteva rânduri inspirate ale domnului Radu Boureanu. Nu ne putem opri de a reproduce un fragment: ...„In acel careu 43 unde se află ră­mășițele lui Ilarie Chendi, tămâiază teiul și liniștea se înalță ca un abur din pământ, pe care pașii celor vii tre­zesc eternitatea. Careul 43 cuprinde oasele unui grup de poeți, oasele lor sfinte și albe ca niște fluere, prin cari își cântă doina tristă veșnicia. Singur mormântul lui Chendi, co­­memorab­il de Duminică, era greblat, udat de stropitoare și apoi de lacrimi, înecat de soare. Mă așteptam ca la pomenirea unuia din neam, care a frământat gânduri în cuvintele graiului nostru, să fie alături de tristețea rudelor și a câtorva prie­teni, tovarășii de condeie de altădată, în sfârșit mai multe suflete cari să puie pentru câteva clipe pecetea vie a adu­cerii aminte pe buza mormântului său“". Aceeași absență și tăcere pretutin­deni ! Cuvintele poetului delicat Radu Boureanu ne aduc o rază de mângâere în sufletele îndurerate de atâta uitare. POLEMISTUL necruțător care a fost Chendi, intrat în lumea celor drepți acum un sfert de veac, a fost comemorat zilele tre­cute. S’a întâmplat cu Chendi ceva cu totul neobicinuit. Niciuna din istoriile literare românești, în care figurează totuși poeți de talia lui Nicu Metz, nu pomenește de existența criticului ar­delean. Am căutat recent, în două istorii li­terare apărute la aceeași editură și din­tre care una este ajunsă la cea de a treia ediție, revăzută și în parte re­parată, și nici măcar la indicele de nume nu am aflat numele lui Chendi. O altă istorie literară, vremuri și recent tipărită populară pe în a doua ediție absolut nerevizuită și neadăugită pomenește în treacăt de el, pentru că abia ajunge la epoca Sămănătorului. Și totuși Chendi a trăit, a scris, a avut talent, condeiul lui a făcut mul­tora sânge rău. Au rămas de la el cinci volume de critică, — poate prea per­sonală uneori, e drept, — dar scrise cu duh și cu dragoste pentru literatură. Și atunci, cum să ne explicăm urgia criticilor și istoricilor literari ? DOMNIȘOARA Magda Raiu a publicat de curând un studiu asupra „Iphigeniei în Tau­rida“, de Goethe, ca început al unei serii de studii asupra literaturii ger­mane. Domnișoara Ralu observă, cu drep­tate, că Iphigenia este o întrupare a specificului german și „fabula“ lui Eu­­ripide este doar un pretext pentru o creație pur germană. APĂRAREA CIVILIZAȚIEI este titlul unui interesant volum da­torit d-lui Bucur Țincu și apărut în editura „Fundațiilor pentru literatură și artă Regele Carol al II-lea“. Cartea d-lui Țincu face parte din operele pre­miate ale scriitorilor tineri români. Vom reveni. r. st. „Morbacka“ e numele casei nești și al domeniului strămoșesc bătrâ­din Vermland-ul natal al celebrei scriitoare suedeze Selma Lagerlöf. Și e caracte­ristic faptul că numele acesta figurează pe coperta unei cărți de amintiri, pen­tru că cele mai prețioase, acelea care ne întovărășesc până la moarte, mângâin­­du-ne cu blânda lor adiere, sunt amin­tirile vârstei și locurilor magice ale co­pilăriei. Toți scriitorii mari au avut intuiția excepționalei valori a celor dintâi a­­mintiri și cărțile lor cele mai frumoase le-au scris sub înrâurirea prestigiului inc­omparabil pe care-l înfățișa priveli­ștea virginală a lumii asupra căreia s’au deschis uimiți ochii lor, în aurora vieții, și ale cărei răsfrângeri feerice au lăsat urme neșterse în sensibilitatea atât de receptivă a vârstei copilăriei. Așa sunt Cărțile junglei de Kipling și Le grand Meaulnes de Alain Fournier, sau Amintirile lui Creangă și Medelenii lui Ionel Teodoreanu și tot astfel Le­genda lui Gösta Berling de Selma La­gerlöf. Caracteristic și comun acestor cărți este nespusa ușurință a lunecării pe deasupra realităților cotidiane, a irumperii într’o lume străbătută și transfigurată de poezie, în care închi­puire și realitate se împletesc în cea mai firească conviețuire. Amintirile Selmei Lagerlöf, din care lipsesc indiscrețiile autobiografice, ne dau in schimb măsura uimitoarei pre­cocități și a predispoziției înăscute scriitoarei de a exprima, fără să nu tră­­­deze taina, lumea fantastică a legende­lor și superstițiilor locale, lăsându-ne să întrevedem cât e de intimă și totală participarea ei la atmosfera lor mira­culoasă. Selma Lagerlöf n’a publicat memorii, adică ceea ce înțelegem obișnuit prin acest cuvânt : o înșirare cronologică a etapelor drumului străbătut în viață, ci episoade răslețe, în care retrăesc, cu o minunată prospețime, peisagii și scene familiare din copilărie și tinerețe, a­­părute în această traducere franceză, laolaltă cu fragmente de un interes mai special, asupra începuturilor și prime­lor succese în cariera sa de scriitoare. a. Cartea străin­ă SELMA LAQERLOFT „MORBACKA" (Souvenirs)

Next