Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)
1939-04-15 / nr. 15
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă cub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE : Lei pe * nr „ 120 pe 6 luni Autorități și instituții — Lei 500 TELEFON; 3.30.10 BALADA Rămas bun, de-acum, frățân de cruce. Vei porni spre țara ta de lut, Eu prin săbiile zării mă voi duce,, Vântur mari să-mi iasă la răscruce, Visul, din albastrele-i cruce, Să-mi dea apa lui, amară de băut. Dacă, într’o zi, o să se vadă Vultur de argint pe cer lucind, Scoate-ți straiul tău de nun, din ladă, Pune-ți zările la coapsă ca o spadă Și să vii la nunta-mi de zăpadă, In dumineca mea albă de argint. Pajuri negre însă de-or să sboare, Să ’nțelegi că ochii mi-au furat Să mi-i ducă ’n stele rotitoare, Și că fruntea mea, răpită ’n ghiare, Peste vârfuri de păduri tot mai răsare ca un ciob de lună î nsângerat... Orașe dunărene Ii de VASILE BANCILA Cele două orașe dunărene, Brăila și Galați, au, văzute mai deaproape, individualități aparte, provenite din particularități uneori foarte deosebite. Mai întâi, în ceea ce privește împrejurimile, Brăila e așezată între Bărăgan și bălțile Dunării, care constitue două realități de un specific puternic. Câmpia Brăilei cuprinde, în apropiere de râul Buzău, o încrețitură de pământ, căreia țăranii îi spun „buza Bărăganului“, o expresie pe care însuș regretatul George Vâlsan nu o cunoștea când i-am spus-o și se hotărîse să o studieze. Bărăganul acesta brăilean, sau mai bine zis prelungirea Bărăganului propriu zis, nu poate fi considerat ca un loc „gol de frumuseți“, cum l-a caracterizat cineva. Din contra, întinderea lui, pe care privirea alunecă, s’ar zice până dincolo de marginile globului, dă celui care are răbdarea să-l înțeleagă, sentimentul singurătății cosmice, un sentiment atât de greu de produs în spațiul modern, de obiceiu foarte popular. Bărăganul acesta e peisagiul cel mai nimerit pentru a sugera și hrăni intuiția infinitului calm. Iar când se potrivește ca privirea să nu întâlnească nici sat, nici arbori, nici măcar o movilă, ci numai iarbă, holde sau porumbișuri succedându-se într’o fastuoasă identitate până dincolo de orizont, bucuria infinitului, materializat oarecum, printr’o rară magie înaintea ochilor tăi, e la maximum. Iarna, când totul e acoperit de zăpadă, Bărăganul dă chiar un sentiment, pe care l-am putea numi astronomic: toată câmpia albă și nesfârșită parcă este o uriașă tipsie de argint strălucitor, care ar putea la un moment dat să se aplece într-o parte și să te lanseze în spațiile interplanetare... Balta Brăiei nu e în fond peisagiul monoton, care plictisește pe unii turiști grăbiți, amatori doar de confort, de pitoresc ieftin și, pentru circumstanță, de gustări picante sau de adevărate chiolhanuri pantagruelice cu ciorbă pescărească și crap la proțap. De fapt, Balta Brăilei, cu Filipoiul, cu Rușava, cu minunatul lac Șerban, cu multele ei privaluri, cu aleele sau boschetele de sălcii, oferă celui ce o privește de pe malul grădinii publice a Brăilei ori mai ales de pe munții Dobrogei, un desen foarte variat. La fel de variată e fauna și flora, cu miriadele de păsări, cari au când ceva cochet, când ceva apocaliptic, cu turmele de bovine sau de oi, iar uneori cu ramatorii pierduți, ori aproape sălbăticiți — ori cu plantele acvatice printre care se deosebesc nuferii, ce-și întind la suprafața apelor frunzele late și rotunde asemenea unor receptoare vegetale ale luminii... Balta Brăilei alcătuește aproape un „unicum“ de pitoresc profund, peste care domină însă un sentiment precis : acela de a te crede la începutul lumii, când apa era peste tot și duhul lui Dumnezeu se purta peste ape. Prezența misterului și sentimentul geologic al arhaismului lucrurilor, al primordialității lor, nicăieri nu sunt mai depline decât în această împărțire lichidă, care e balta, atunci când e înecată de revărsarea fluviului... împrejurimile Galaților sunt astfel. Județul Covurlui nu e aproape o câmpie, așa cum ar fi cineva înclinat să creadă dacă ar privi hărțile geografice. Ci e plin de dealuri și coline, uneori oferind chiar nuanțe de peisagii carpatice. Partea dinspre Prut, deasupra lacului Brateș, e o regiune care, în timpul marilor ploi, devine un semn de apă și care ar putea fi numită o țară sau chiar o civilizație a stufului. Pereții caselor se fac din stuf, acoperișurile se fac din stuf, gardurile se fac din stuf, până și aracii la vie sunt adesea tot din stuf. In această regiune, peste care se întindea odinioară Brateșul, a pescuit odată Petru Mară, Petru Rareș, căruia legenda îi precizează chiar locul unde poposea cu carele de pește... Iar înspre Siret, împrejurimile Galaților cuprind arături și podgorii altădată mai bogate, și văi în cari se răsfață ochiurile de apă. Alte deosebiri între Brăila și Galați sunt în ceea ce privește orașul în sus. Brăila are ceva militar și geometric. Ea a fost multă vreme o cetate, iar planul ei regulat este renumit în toată țara. E oarecare asemănare între străzile acestui oraș și casa unui păianjen. Așa cum acesta știe să utilizeze forma locului pe care l-a găsit și țese o plasă regulată. Brăila și-a dat, prin Kiseleff și prin Slătineanu, o dispoziție în semicerc a străzilor, ca și când toate acestea ar voi să îmbrățișeze centrul sau locul unde era cetatea. Străzile ei mai seamănă și cu niște brațe arcuite, ce și-ar înmuia degetele în apa gălbue a Dunării. Locuitorii Brăilei, afară de cei cari erau de mai înainte și afară de cojanii ce vin din județ, au fost, deja o vreme, levantinii, mai ales grecii, apoi românii ardeleni, cari au fost în cele din urmă înlocuiți de evrei. Până la război, a fost în Brăila o mare bogăție, care avea însă mai întotdeauna o nuanță de distincție. Acum grecii au sărăcit, negustorii ardeleni au dispărut în mare parte din comerțul (Urmare în pag. 2-a) APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII • Nr. 15 SAMBATA 15 APRILIE 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU RADU GYR Gabriel Popescu Desen în peniță (inedit) FIRUL VIEȚII de MIRCEA ELIADE Cu cât cercetăm mai îndeaproape cultele Marilor Zeițe eurasiatice și asrasiatice, cu atât apare mai clară funcția lor ambivalență. Aceste „Mame“ ale Totului sunt, în acelaș timp și cu o egală fervoare, zeități ale Vieții și ale Morții. Anticipând oarecum concluziile acestui studiu, putem spune de pe acum că mintea omenească a intuit divinitatea, din cele mai străvechi timpuri, ca o totalitate de atribute, ca o sumă în care toate contrariile coincid. Cum vom vedea mai târziu, formula lui Nicolas de Cusa, coincidentia oppositorum, își găsește izvoarele nu numai în speculația metafizică și experiența mistică a unui Meister Eckardt și Pseudo-Areopagitul, ci în tradiția metafizică a foarte multe culturi. Ceea ce e despărțit și antagonic în realitatea cosmică — e unificat, „totalizat“, în divinitate. Această coincidență a contrariilor nu poate fi „înțeleasă“ de mintea omenească, întocmai după cum nu poate fi realizată de experiența umană. Cum spune Pseudo-Areopagitul, este o taină , care își desvăluie înțelesul numai anumitor oameni și numai în anumite împrejurări. „Taina“ aceasta a fost cunoscută, fără îndoială, și de adoratorii Marilor Zeițe, din preistorie și până în timpurile imediat premergătoare creștinismului. Pe un nivel inferior, desigur, dar totuși o „taină“. Pentru că, așa cum aminteam în articolele precedente, în cultul Marilor Zeițe „contrariile“ coincideau pe toate planurile : moral, religios, social, etc. Curtezana coincidea cu fecioara neprihănită, „sacrul“ coincidea cu „profanul“, omul liber coincidea cu sclavul. Saturnaliile erau o formidabilă răsturnare de valori. Ceea ce era interzis în timpul anului, era îngăduit și chiar promovat în timpul Saturnaliilor. Sclavul lua locul stăpânului, cinstita matroană era tot una cu desfrânata. Răsturnarea tuturor valorilor, am putea spune, folosind un termen modern. Dar funcția rituală și fundamentul metafizic al acestei răsturnări este limpede. Saturnaliile „totalizau“ fragmentele unei societăți umane, întocmai cum ceremonia agricolă care stă la baza Saturnaliilor „contopea“ germenii în marea matrice telurică. Totul devenea ca la început, ab initio, sau, ca să amintim, termenul Sanskrit, agre, in principia. „Totalizare“ realizată prin „răsturnarea tuturor valorilor“ și coincidentia oppositorum. (Urmare în pag. 7-a) Frumusețea poporului român văzută de streini de î. F. BURICESCU Vom pomeni în treacăt și pe marele istoric francez Edgar Quinet, deși părerile lui ar putea fi bănuite de parțialitate, întrucât a fost căsătorit cu o Româncă. Intr’un studiu intitulat Les Roumains, publicat în Revue des deux mondes din 1856, istoricul francez pledează cu multă căldură cauza poporului român, care se zbătuia să înfăptuiască unirea cceloir două principate. In legătură cu necesitatea uneii regenerări morale a neamului nostru, și cu ridicarea lui la nivelul la care s’au ridicat alte popoare. Quinet, exclamă, adresându-se Românilor : „Voi, cari vă socotiți pe treapta cea mai de jos, nu puteți să străbateți într’un moment spațiul, care vă desparte de ceilalți ? Nu puteți și voi să pretindeți mașini tot atât de perfecte ca ale lor? Fierul, lemnul, inul, cânepa nu vor fi ele la voi tot atât de inteligente ca, la noi? Dacă într’adevăr omul modern trebuie să fie măsurat numai prin forțele naturiii fizice, cine posedă o natură mai fecundă decât a voastră ? Cine are mai multă dreptate să se mândrească cu ea ? Dacă frumusețea morală nu mai este nimic pe pământ, cine se poate mândri mai mult ca voi cu frumusețea, fizică ? Fie că privește cineva rasele voastre de țărani, cari au suferit, fără să se încovoaie, prăbușirea atâtor societăți, talia lor svabă, trăsăturile lor antice, ochii lor plini de blândețe, și de foc, în cari Italia lui Virgil pare a se oglindi încă, fie că se ia în seamă locurile, orizontul închis de munți nepătrunși, singurătatea pădurilor adânci, albia râurilor aurifere, ce de minuni, cari așteaptă încă istoricul și pictorul lor !”. Tot în anul 1856 — ceea ce dovedește că evenimentele din țările române prezentau din ce în ce mai mult interes pentru apuseni și în special pentru Francezi — apare la Paris lucrarea Provines danubiennes et roumaines de Chopin și Ubicini. Partea a doua a acestei lucrări, întitulată Valachie, Moldavie, Bukovine, Transylvannie, Bessarabie e scrisă de Ubicini. Este o încercare obiectivă de a studia poporul român și pământul locuit de 1. Ubicini afirmă că poporul nostru este format, din punct de vedere etnografic, din două categorii de oameni — unii ,aparținând „rasei românești indigene”, alții formând „rasele indigenete”, adică asimilate, romanizate. Rasa indigenă este ieșită din amestecul vechilor Daci cu coloniștii romani și formează, după părerea lui Ubicinii, aproape nouă zecimi din totalul populației. Urmează un mic portret al acestora : „Mari, voinici, frumoși la chip, inteligenți. Românii în costumul lor care pare împrumutat din basoreliefurile columnei lui Traian, amintesc, în afară de asprimea fizionomiei, pe mândrii războinici din cari se trag. Acea expresie bărbătească este înlocuită la ei cu un aier de tristețe și resemnare, rezultat al lungilor suferințe pe cari au trebuit să le îndure”. In Revue des deux mondes din 1856 apare și un studiu al lui Eugene Poujade, intitulat Les prineipautés roumaines avant et aprés Sa guerre. Acest (Urmare în pag. 2-a) (Urmare în pag. 3-a) Servituți și infeutări critice de NICOLAE ROȘU Dacă într’adevăr critica literară este o apologie necondiționată a frumosului am vrea să ni se arate acea pagină critică putând să egaleze cu o operă de artă. Se înțelege, vorbesc de critica literară de astăzi. S’ar putea ca noi să ne înșelăm, să fie greșită definiția ce am dat-o, sau chiar să nu corespundă în totul criticei literare, și să căpătăm alt răspuns, de pildă acesta: critica se folosește de literatură pentru a lărgi câmpul de înțelegere al ideilor; critica ia ca punct de plecare fenomenul literar pentru a desbate o problemă mult mai vastă și mai adâncă: corelația dintre realitate (mediu, individ, societate, istorie, tradiție etc), și artă. Atunci, replica noastră ar fi următoarea: după cum ni’ar fi posibilă o artă de a iubi fără o fierbinte și pătrunzătoare sensualitate, tot asemeni nu este posibilă o artă critică fără facultatea de a înțelege, de a diseca și de a trăi noțiunile, ideile și cuvintele. Cunoașterea vieții prin studiu este insuficientă, parțială, neîndestulătoare pentru a cuprinde toate marginile curiozității. Cunoașterea adevărului științific nu satisface și mai cu deosebire nu elimină trăirea. De aceia drama lui Faust, în cea de a doua ipostază se transfigurează în trăirea cunoașterii, prin acțiune, direct și sincer, prin experiment și mărturisire. Și viața îl face nu să vadă viața, nici să o cunoască, ci să o trăiască. Obiectul artei nu este atât de mult cunoașterea individului, cât mai degrabă cunoașterea omului. Operele de artă rezolvă ontologic această problemă. Nici o cultură, nici o epocă, nici un curent literar n a depășit posibilitățile de cunoaștere ale clasicismului. Pentru că scriitorii clasici au cercetat omul în întregime, ca o realitate vie, fără sa neglijeze puterile superioare: destinul, hereditatea, zeii și istoria. Omul clasic nu este făurit în fantezia scriitorului, nu este o abstracțiune de laborator, nici un fenomen grefat pe o singură posibilitate de existență, ci este omul complect. In clasicism, omul, eroul, scriitorul, cunoaște dimensiunile sufletului sau, este stăpân pe chipul celuia din lăuntru și fizionomia sa este aidoma adevărului. Această sinceritate complectă, această strânsă corespondență dintre imagine și expresie, această încredere în adevărul valabil prin evidența lui, elimină particularismul, spulberă criteriul arbitrar al cunoașterii, adâncește o limită acolo unde ignoranța sau viclenia străpung destinul operei și al scriitorului cu libertatea ficțiunii. Acest fel de a vedea, nu este compatibil decât cu o societate în care adevărurile morale nu sunt puse la îndoială, unde arta nu este o alchimie verbală, croită pe înțelesul ocult al celor câțiva inițiați în formulele magice, unde circuitul vital nu se face la întâmplare, ci în armonie cu legile naturale și eterne ale fiziologiei umane. Civilizația și filosofia în epocile de clasicism se bizuiau pe câteva adevăruri fundamentale, invariabile, care puteau fi dogmatice în expresia lor științifică, dar înrădăcinate cum erau în societate, dădeau tărie și durată conștiinței omului. Aceste epoci n’au creat adevăruri, n’au făurit o anumită realitate, n’au descoperit legi științifice încadrate în formulele matematice. Au observat, au studiat și au filtrat prin aparatul rațiunii fluxul realității. Din acest proces de întrepătrundere s’au desprins aceste adevăruri. Compenetrația care se rănduește între literatură și gândire este atât de evidentă încât în fiecare epocă găsim corespondențe simbolice. Clasicii aveau un ideal estetic în artă, concretizat într’o frumusețe fundamental omenească, inspirat de operele nepieritoare ale literaturii grecoromane: „Racine, — spune undeva Thierry Maulnier ne invită să preferăm umanul sublimului“. Romanticii aduceau o pasiune puternică, un individualism moral, un sentimentalism crepuscular, căruia îi lipsea, de cele mai multe ori, frâna regulatoare a rațiunii. Sau dacă romanticii erau și raționaliști, ei concepeau irațiunea ca un privilegiu al individului, desprins de societate, liber arbitru al propriei sale hotărâri. Paseismul romantic este semnul unei virilități în decadență. Judecând schematic, între cei doi poli care structurează pe o gamă de infinite posibilități fenomenul literar, naturalismul, simbolismul, apoi impresionismul și grotescul sunt poziții intermediare și succedante romantismului. Literatura romantică este o creație de momente sufletești trecătoare, fără durată gregară, o psihologie aproape infantilă, explosivă, femenină, dacă nu chiar dubioasă și firește lipsită de permanență. Clasicul promovează Critica academică, profesorală, didactică, rațională fără a fi raționalistă, critica adevărului etern și a frumosului moral. Romanticul promovează critica de idei, de pasionată dialectică, critica de impresii fugitive care se potrivește numai momentelor exprimate în opera de artă. Critica clasică. Boileau. Exemplarul cel mai caracteristic. Critica romantică influențată de Descartes, începe cu Voltaire și Bayle. Se alcătuesc dicționare și se legitimează un pronunțat criticism. Critica devine un instrument profesional, pretențios, oscilând între intransigență și jocul de cuvinte, între atitudinea temperamentală și judecata însuflețită de năvala sentimentelor. Două extreme : Racine și Victor Hugo. Prefața la Cromwell și prefața lui Berenice. Modernul se află în căutarea unui tip psihologic, a unui om nou, închipuit in necontenită mișcare, cu o fluctuență esențială a spiritului, capabil să înregistreze toate gamele spiritului, ispitit însă să le trunchieze și să le elimine criterii strict personale; după Modernismul, acest „un nouveau mal du siecle“ (Marcel Arland), se încadrează perfect în formula : „La Recherche du Temps Perdu“. O seamă de noțiuni, senzații și idei, izvorăsc din trecut, din zona obscură a subconștientului, •se transcriu parțial, fumuriu, fără consistență, Caleidoscopic, cu totul gratuit și fără control. Lipsit de certitudini, modemul se află totuși în căutarea unei certitudini. El o găsește după împrejurări și temperament, în convertirea frenetică în misticism, în optima rezonanță sensorială, în procesul gândirii abstracte, fie chiar în mașinism sau în tentaculara obsesie sexualistă. Nu este pen