Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-04-15 / nr. 15

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă cub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE : Lei pe * nr „ 120 pe 6 luni Autorități și instituții — Lei 500 TELEFON; 3.30.10 BALADA Rămas bun, de-acum, frățân de cruce. Vei porni spre țara ta de lut, Eu prin săbiile zării mă voi duce,, Vântur mari să-mi iasă la răscruce, Visul, din albastrele-i cruce, Să-mi dea apa lui, amară de băut. Dacă, într’o zi, o să se vadă Vultur de argint pe cer lucind, Scoate-ți straiul tău de nun, din ladă, Pune-ți zările la coapsă ca o spadă Și să vii la nunta-mi de zăpadă, In dumineca mea albă de argint. Pajuri negre însă de-or să sboare, Să ’nțelegi că ochii mi-au furat Să mi-i ducă ’n stele rotitoare, Și că fruntea mea, răpită ’n ghiare, Peste vârfuri de păduri tot mai răsare ca un ciob de lună î nsângerat... Orașe dunărene Ii de VASILE BANCILA Cele două orașe dunărene, Brăila și Galați, au, vă­zute mai deaproape, individualități aparte, provenite din particularități uneori foarte deosebite. Mai întâi­, în ceea ce privește împrejurimile, Brăila e așezată între Bărăgan și bălțile Dunării, care constitue două realități de un specific puternic. Câmpia Brăilei cuprinde, în apropiere de râul Buzău, o încrețitură de pământ, căreia țăranii îi spun „buza Bă­răganului“, o expresie pe care însuș regretatul George Vâlsan nu o cunoștea când i-am spus-o și se hotărîse să o studieze. Bărăganul acesta brăilean, sau mai bine zis prelungirea Bărăganului propriu zis, nu poate fi conside­rat ca un loc „gol de frumuseți“, cum l-a caracterizat ci­neva. Din contra, întinderea lui, pe care privirea alunecă, s’ar zice până dincolo de marginile globului, dă celui care are răbdarea să-l înțeleagă, sentimentul singurătății cos­mice, un sentiment atât de greu de produs în spațiul mo­dern, de obiceiu foarte popular. Bărăganul acesta e pei­­sagiul cel mai nimerit pentru a sugera și hrăni intuiția in­finitului calm. Iar când se potrivește ca privirea să nu în­tâlnească nici sat, nici arbori, nici măcar o movilă, ci nu­mai iarbă, holde sau porumbișuri succedându-se într’o fas­tuoasă identitate până dincolo de orizont, bucuria infini­tului, materializat oarecum, printr’o rară magie înaintea ochilor tăi, e la maximum. Iarna, când totul e acoperit de zăpadă, Bărăganul dă chiar un sentiment, pe care l-am putea numi astronomic: toată câmpia albă și nesfârșită parcă este o uriașă tipsie de argint strălucitor, care ar putea la un moment dat să se aplece într-o parte și să te lanseze în spațiile interplanetare... Balta Bră­­iei nu e în fond peisagiul monoton, care plic­tisește pe unii turiști grăbiți, amatori doar de confort, de pitoresc ieftin și, pentru circumstanță, de gustări picante sau de adevărate chiolhanuri pantagruelice cu ciorbă pes­cărească și crap la proțap. De fapt, Balta Brăilei, cu Fili­­poiul, cu Rușava, cu minunatul lac Șerban, cu multele ei privaluri, cu aleele sau boschetele de sălc­ii, oferă celui ce o privește de pe malul grădinii publice a Brăilei ori mai ales de pe munții Dobrogei, un desen foarte variat. La fel de variată e fauna și flora, cu miriadele de păsări, cari au când ceva cochet, când ceva apocaliptic, cu turmele de bovine sau de oi, iar uneori cu ramatorii pierduți, ori a­­proape sălbăticiți — ori cu plantele acvatice printre care se deosebesc nuferii, ce-și întind la suprafața apelor frun­zele late și rotunde asemenea unor receptoare vegetale ale luminii... Balta Brăilei alcătuește aproape un „unicum“ de pitoresc profund, peste care domină însă un sentiment precis : acela de a te crede la începutul lumii, când apa era peste tot și duhul lui Dumnezeu se purta peste ape. Pre­zența misterului și sentimentul geologic al arhaismului lu­crurilor, al primordialității lor, nicăieri nu sunt mai de­pline decât în această împărțire lichidă, care e balta, atunci când e înecată de revărsarea fluviului... împrejurimile Galaților sunt astfel. Județul Covurlui nu e aproape o câmpie, așa cum ar fi cineva înclinat să creadă dacă ar privi hărțile geografice. Ci e plin de dea­luri și coline, uneori oferind chiar nuanțe de peisagii car­patice. Partea dinspre Prut, deasupra lacului Brateș, e o regiune care, în timpul marilor ploi, devine un sem­n de apă și care ar putea fi numită o țară sau chiar o civilizație a stufului. Pereții caselor se fac din stuf, acoperișurile se fac din stuf, gardurile se fac din stuf, până și aracii la vie sunt adesea tot din stuf. In această regiune, peste care se întindea odinioară Brateșul, a pescuit odată Petru Mară, Petru Rareș, căruia legenda îi precizează chiar locul unde poposea cu carele de pește... Iar înspre Siret, împreju­rimile Galaților cuprind arături și podgorii altădată mai bogate, și văi în cari se răsfață ochiurile de apă. Alte deosebiri între Brăila și Galați sunt în ceea ce privește orașul în sus. Brăila are ceva militar și geometric. Ea a fost multă vreme o cetate, iar planul ei regulat este renu­mit în toată țara. E oarecare asemănare între străzile ace­stui oraș și casa unui păianjen. Așa cum acesta știe să utilizeze forma locului pe care l-a găsit și țese o plasă regulată. Brăila și-a dat, prin Kiseleff și prin Slătineanu, o dispoziție în semicerc a străzilor, ca și când toate acestea ar voi să îmbrățișeze centrul sau locul unde era cetatea. Străzile ei mai seamănă și cu niște brațe arcuite, ce și-ar înmuia degetele în apa gălbue a Dunării. Locuitorii Brăilei, afară de cei cari erau de mai înainte și afară de cojanii ce vin din județ, au fost, deja o vreme, levantinii, mai ales grecii, apoi românii ardeleni, cari au fost în cele din urmă înlocuiți de evrei. Până la război, a fost în Brăila o mare bogăție, care avea însă mai întot­deauna o nuanță de distincție. Acum grecii au sărăcit, negustorii ardeleni au dispărut în mare parte din comerțul (Urmare în pag. 2-a) APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII • Nr. 15 SAMBATA 15 APRILIE 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU RADU GYR Gabriel Popescu Desen în peniță (inedit) FIRUL VIEȚII de MIRCEA ELIADE Cu cât cercetăm mai îndeaproape cultele Ma­rilor Zeițe eurasiatice și asrasiatice, cu atât a­­pare mai clară funcția lor ambivalență. Aceste „Mame“ ale Totului sunt, în acelaș timp și cu o egală fervoare, zeități ale Vieții și ale Morții. Anticipând oarecum concluziile acestui studiu, putem spune de pe acum că mintea omenească a intuit divinitatea, din cele mai străvechi tim­puri, ca o totalitate de atribute, ca o sumă în care toate contrariile coincid. Cum vom vedea mai târziu, formula lui Nicolas de Cusa, coin­­cidentia oppositorum, își găsește izvoarele nu nu­mai în speculația metafizică și experiența mis­tică a unui Meister Eckardt și Pseudo-Areopa­­gitul, ci în tradiția metafizică a foarte multe culturi. Ceea ce e despărțit și antagonic în rea­litatea cosmică — e unificat, „totalizat“, în di­vinitate. Această coincidență a contrariilor nu poate fi „înțeleasă“ de mintea omenească, în­tocmai după cum nu poate fi realizată de ex­periența umană. Cum spune Pseudo-Areopagitul, este o taină , care își desvăluie înțelesul numai anumitor oameni și numai în anumite­ împre­jurări. „Taina“ aceasta a fost cunoscută, fără în­doială, și de adoratorii Marilor Zeițe, din pre­istorie și până în timpurile imediat premergă­toare creștinismului. Pe un nivel inferior, desi­gur, dar totuși o „taină“. Pentru că, așa cum a­­minteam în articolele precedente, în cultul Ma­rilor Zeițe „contrariile“ coincideau pe toate planurile : moral, religios, social, etc. Curtezana coincidea cu fecioara neprihănită, „sacrul“ coin­cidea cu „profanul“, omul liber coincidea cu sclavul. Saturnaliile erau o formidabilă răstur­nare de valori. Ceea ce era interzis în timpul anului­, era îngăduit și chiar promovat în tim­pul Saturnaliilor. Sclavul lua locul stăpânului, cinstita matroană era tot una cu desfrânata. Răsturnarea tuturor valorilor, am putea spune, folosind un termen modern. Dar funcția­ rituală și fundamentul metafizic al acestei răsturnări este limpede. Saturnaliile „totalizau“ fragmen­tele unei societăți umane, întocmai cum ceremo­nia agricolă care stă la baza Saturnaliilor „con­topea“ germenii în marea matrice telurică. Totul devenea ca la început, ab initio, sau, ca să a­­m­intim, termenul Sanskrit, agre, in principia. „Totalizare“ realizată prin „răsturnarea tuturor valorilor“ și coincidentia oppositorum. (Urmare în pag. 7-a) Frumusețea poporului român văzută de streini de î. F. BURICE­SCU Vom pomeni în treacăt și pe marele istoric francez Edgar Quinet, deși păre­rile lu­i ar putea fi bănuite de parțiali­tate, întrucât a fost căsătorit cu o Ro­mâncă. Intr’un studiu intitulat Les Rou­­mains, publicat în Revue des deux mon­­des din 1856, istoricul francez pledează cu multă căldură cauza poporului ro­mân, care se zbătuia să înfăptuiască uni­rea cceloir­ două principate. In legătură cu necesitatea uneii regenerări morale a neamului nostru, și cu ridicarea lui la nivelul la care s’au ridicat alte popoare. Quinet, exclamă, adresându-se Români­lor : „Voi, cari vă socotiți pe treapta cea mai de jos, nu puteți să străbateți în­­tr’un moment spațiul, care vă desparte de ceilalți ? Nu puteți și voi să pretin­­deți mașini tot a­tât de perfecte ca ale lor? Fierul, le­m­nul, inul, cânepa nu vor fi ele la voi tot atât de inteligente ca, la noi? Dacă într’a­devăr omul modern tre­buie să fie măsurat numai prin forțele na­turiii fizice, cine posedă o natură mai fecundă decât a voastră ? Cine are mai multă dreptate să se mândrească cu ea ? Dacă frumusețea morală nu mai este nimic pe pământ, cine se poate mân­dri mai mult ca voi cu frumusețea, fizi­că ? Fie că privește cineva rasele voastre de țărani, cari au suferit, fără să se încovoaie, prăbușirea atâtor societăți, talia lor svab­ă, trăsăturile lor antice, ochii lor plini de blândețe, și de foc, în cari Italia lui Virgil pare a se oglindi încă, fie că se ia în seamă locurile, ori­zontul închis de munți nepătrunși, sin­gurătatea pădurilor adânci, albia râuri­lor aurifere, ce de minuni, cari­­ așteaptă încă istoricul și pictorul lor !”. Tot în­­ anul 1856 — ceea ce dovedește că evenimentele din țările române pre­zentau din ce în ce mai mult interes pentru apuseni și în special pentru Francezi — apare la Paris lucrarea Pro­vin­es danubiennes et roumaines de Chopin și Ubicini. Partea a doua a acestei lucrări, întitulată Valachie, Mol­d­avie, Bukovine, Transylvannie, Bessara­bie e scrisă de Ubicini. Este o încercare obiectivă de a studia poporul român și pământul locuit de­­ 1. Ubicini afirmă că poporul nostru este format, din punct de vedere etnografic, din două categorii de oameni — unii ,a­­parținând „rasei românești indigene”, alții formând „rasele indigenete”, adică asimilate, romanizate. Rasa indigenă este ieșită din amestecul vechilor Daci cu coloniștii romani și formează, după părerea lui Ubicinii, aproape nouă ze­cimi din totalul populației. Urmează un mic portret al acestora : „Mari, voinici, frumoși la chip, inteligenți. Românii în costumul lor care pare împrumutat din baso­reliefurile columnei lui Traian, a­­mintesc, în afară de asprimea fiziono­miei, pe mândrii războinici din cari se trag. Acea expresie bărbătească este în­locuită la ei cu un aier de tristețe și re­semnare, rezultat al lungilor suferințe pe cari au trebuit să le îndure”. In Revue des deux mondes din 1856 apare și un studiu al lui Eugene Pou­­jade, intitulat Les prineipautés roumai­nes avant et aprés Sa guerre. Acest (Urmare în pag. 2-a) (Urmare în pag. 3-a) Servituți și infeutări critice de NICOLAE ROȘU Dacă într’adevăr critica li­terară este o apologie necondi­ționată a frumosului am vrea să ni se arate acea pagină cri­tică putând să egaleze cu o operă de artă. Se înțelege, vor­besc de critica literară de as­tăzi. S’ar putea ca noi să ne înșelăm, să fie greșită defini­ția ce am dat-o, sau chiar să nu corespundă în totul criticei literare, și să căpătăm alt răs­puns, de­­ pildă acesta: critica se folosește de literatură pen­tru a lărgi câmpul de înțele­gere al ideilor; critica ia ca punct de plecare fenomenul li­terar pentru a desbate o pro­blemă mult mai vastă și mai adâncă: corelația dintre reali­tate (mediu, individ, societate, istorie, tradiție etc), și artă. Atunci, replica noastră ar fi următoarea: după cum ni’ar fi posibilă o artă de a iubi fără o fierbinte și pătrunzătoare sensualitate, tot asemeni nu este posibilă o artă critică fără facultatea de a înțelege, de a diseca și de a trăi noțiu­nile, ideile și cuvintele. Cunoașterea vieții prin stu­diu este insuficientă, parțială, neîndestulătoare pentru a cu­prinde toate marginile curiozi­tății. Cunoașterea adevărului științific nu satisface și mai cu deosebire nu elimină trăirea. De aceia drama lui Faust, în cea de a doua ipostază se transfigurează în trăirea cu­noașterii, prin acțiune, direct și sincer, prin experiment și mărturisire. Și viața îl face nu să vadă viața, nici să o cunoa­scă, ci să o trăiască. Obiectul artei nu este atât de mult cunoașterea individu­lui, cât mai degrabă cunoaște­rea omului. Operele de artă rezolvă ontologic această pro­blemă. Nici o cultură, nici o epocă, nici un curent literar n a depășit posibilitățile de cu­noaștere ale clasicismului. Pen­­tru că scriitorii clasici au cer­cetat omul în întregime, ca o realitate vie, fără sa neglijeze puterile superioare: destinul, hereditatea, zeii și istoria. Omul clasic nu este făurit în fantezia scriitorului, nu este o abstracțiune de laborator, nici un fenomen grefat pe o sin­gură posibilitate de existență, ci este omul complect. In cla­sicism, omul, eroul, scriitorul, cunoaște dimensiunile sufletu­lui sau, este stăpân pe ch­ipul celuia din lăuntru și fiziono­mia sa este aidoma adevărului. Această sinceritate complectă, această strânsă corespondență dintre imagine și expresie, a­­ceastă încredere în adevărul valabil prin evidența lui, eli­mină particularismul, spulberă criteriul arbitrar al cunoaște­rii, adâncește o limită acolo unde ignoranța sau viclenia străpung destinul operei și al scriitorului cu libertatea fic­țiunii. Acest fel de a vedea, nu este compatibil decât cu o societate în care adevărurile morale nu sunt puse la îndoială, unde arta nu este o alchimie ver­bală, croită pe înțelesul ocult al celor câțiva inițiați în for­mulele magice, unde circuitul vital nu se face la întâmplare, ci în armonie cu legile natu­rale și eterne ale fiziologiei umane. Civilizația și filosofia în epocile de clasicism se bi­zuiau pe câteva adevăruri fun­damentale, invariabile, care puteau fi dogmatice în expre­sia lor științifică, dar înrădă­cinate cum erau în societate, dădeau tărie și durată con­științei omului. Aceste epoci n’au creat adevăruri, n’au fău­rit o anumită realitate, n’au descoperit legi științifice în­cadrate în formulele matema­tice. Au observat, au studiat și au filtrat prin aparatul ra­țiunii fluxul realității. Din a­­cest proces de întrepătrundere s’au desprins aceste adevăruri. Compenetrația care se răn­­duește între literatură și gân­dire este atât de evidentă în­cât în fiecare epocă găsim co­respondențe simbolice. Clasicii aveau un ideal este­tic în artă, concretizat într’o frumusețe fundamental ome­nească, inspirat de operele ne­pieritoare ale literaturii greco­­romane: „Racine, — spune un­deva Thierry Maulnier ne in­vită să preferăm umanul su­blimului“.­­ Romanticii aduceau o pasiu­ne puternică, un individualism moral, un sentimentalism cre­puscular, căruia îi lipsea, de cele mai multe ori, frâna re­gulatoare a rațiunii. Sau dacă romanticii erau și raționaliști, ei concepeau irațiunea ca un privilegiu al individului, des­prins de societate, liber arbi­tru al propriei sale hotărâri. Paseismul romantic este sem­nul unei virilități în decaden­ță. Judecând schematic, între cei doi poli care structurează pe o gamă de infinite posibili­tăți fenomenul literar, natura­lismul, simbolismul, apoi im­presionismul și grotescul sunt poziții intermediare și succe­dante romantismului. Literatu­ra romantică este o creație de momente sufletești trecătoare, fără durată gregară, o psih­o­­logie aproape infantilă, explo­­sivă, femenină, dacă nu chiar dubioasă și firește lipsită de permanență. Clasicul promovează Critica academică, profesorală, didac­tică, rațională fără a fi rațio­­nalistă, critica adevărului etern și a frumosului moral. Romanticul promovează cri­tica de idei, de pasionată dia­lectică, critica de impresii fu­gitive care se potrivește nu­mai momentelor exprimate în opera de artă. Critica clasică. Boileau. Exemplarul cel mai caracteristic. Critica romantică influențată de Descartes, în­cepe cu Voltaire și Bayle. Se alcătuesc dicționare și se legi­timează un pronunțat criti­cism. Critica devine un instru­ment profesional, pretențios, oscilând între intransigență și jocul de cuvinte, între atitudi­nea temperamentală și judeca­ta însuflețită de năvala senti­mentelor. Două extreme : Ra­cine și Victor Hugo. Prefața la Cromwell și prefața lui Be­renice. Modernul se află în căutarea unui tip psih­ologic, a unui om nou, închipuit in necontenită mișcare, cu o fluctuență esen­țială a spiritului, capabil să înregistreze toate gamele spi­ritului, ispitit însă să le trun­chieze și să le elimine criterii strict personale; după Mo­dernismul, acest „un nouveau mal du siecle“ (Marcel Ar­­land), se încadrează perfect în formula : „La Recherche du Temps Perdu“. O seamă de noțiuni, senzații și idei, izvo­răsc din trecut, din zona obscură a subconștientului, •se transcriu parțial, fumuriu, fără consistență, Caleidoscopic, cu totul gratuit și fără control. Lipsit de certitudini, modemul se află totuși în căutarea unei certitudini. El o găsește după împrejurări și temperament, în convertirea frenetică în misticism, în optima rezonan­ță sensorială, în procesul gân­dirii abstracte, fie chiar în ma­­șinism sau în tentaculara ob­sesie sexualistă. Nu este pen­

Next