Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)
1939-04-29 / nr. 17
UNIVERSUL LITERAR 29 Aprilie 1939 Metoda d-lui G. Călinescu Arhanghelul din fată și fata din Arhangel sau Nu demult, d. G. Călinescu a scris articolul program al revistei d-sale „Jurnalul literar“. Vroia să se știe că publicația este critică înainte de toate, că în paginile ei se va scrie numai despre cărți și scriitori, (nu și despre spectacole, arte plastice, etc.), că se vor face studii de istorie și critică literară și se va ordona un spirit critic în marele public cititor. In cadrul revistei1, d. Călinescu avea să organizeze așadar un stil de cercetare a trecutului literar și de interpretare în cuprinsul unei metode. N’a vorbit până acum nici despre rigorile de crcetare — deși ca profesor universitar este dator s’o facă, și nici despre metodă, — deși a recomandat câțiva tineri ca fiind apți pentru critică. Dar dacă d. Călinescu nu și-a descris principiile de muncă, mai întâi, ci a purces deadreptul la lucru, rămânea ca noi să-i bănuim cel puțin pe cele generale, ce nu pot lipsi din nici o metodă, onestitatea și exactitatea. Făcând istorie literară, d. Călinescu trebuia să fie onest, adică să respecte proprietatea isvoarelor, — iar pentru analiza estetică era necesară exactitatea, adică lectura corectă a textului. La catedră nu instruește astfel de profesor pe studenți ? In revista d-sale, pe care o vrea exclusiv critică, organ „oficial“ al spiritului critic românesc. »— d. Călinescu dovedește însă că disprețuește cerințele amintite. Proprietatea isvoarelor nu-l interesează. A publicat recent un amplu studiu despre Macedonski, — omul și poetul! S’ar părea că aduce noui date biografice, pe sprijinul cărora întărește un portret moral. Documentele surprinzătoare conving, și pentru strângerea lor profesorul universitar ar merita stimă. Este doar și aceasta o muncă de calificare. Citind însă articolul despre Macedonski, ne-a nedumerit o constatare. Pentru ce nu face d. Călinescu nici o mențiune la ediția d-lui Tudor Vianu, a operelor lui Macedonski, din care a apărut de câteva săptămâni, vol. I, de 463 pagini, plus o introducere de 122 de pagini ? (Ed. Fundația pentru literatură și arta „Regele Carol II“). In introducerea ediției, d. Tudor Vianu, după cercetări de câțiva ani, înfățișează cele mai noi și mai originale documente cu privire la Macedonski, culese din arhiva familiei poetului sau de la alte persoane, unde au fost păstrate inedite. Vom pomeni trei din aceste documente: 1) „un act original în limba rusă, emanat dela Divanul Voevodatului Valah și datat din București, 29 Septembrie 1812, care certifica fraților Dumitru și Pavel Macedonski... descendența din speța sârbbască a lui Ștefan Mincio Voevod“. (Al. Macedonski, opere, voi. ed. Tudor Vianu, „Fundația pentru literatură și arta „Regele Carol II“, „Introducere, pag. XVII); 2) .„începutul unor memorii scrise de propria mână a mamei poetului“ (Op. cit. pag. XXVI); 3) o scrisoare adresată de Al. Macedonski domnișoarei Pia 1. C. Brătianu, comunicată d-lui Tudor Vianu de d. Ion Pillat, și în care se arată că Macedonski, tânăr prefect de Bolgrad a refuzat executarea unui ordin al primului ministru, Ion Brătianu. (Op. cit. pag. XXXVI). Aceste documente, publicate întâia oară de d. Tudor Vianu, au fost necunoscute până aci d lui G. Călinescu, deoarece posesorii lor mărturisesc că nu le-au oferit niciodată spre cercetare. Pentru ce atunci nu citează d. Călinescu ediția Tudor Vianu, pe care este evident că o utilizează? Cum voiește d-sa să rânduiască un nou „spirit critic“, să pregătească o echipă de tineri cercetători, când prin însăși pilda d-sale nu se recomandă o procedare onestă ? Și acum cazul cu „Arhanghelul din fată sau fată din Archangel“. La pag. 57, din ed. Tudor Vianu, este următoarea poezie cu titlul : „In Archangel“. In Archangel e o fată Cu ochi lungi, cu gene lungi, Nu poți chipul să-i alungi, Insă astfel de ciudată Ca’n Archangel nu e fată. Cu ochi lungi, cu gene lungi Zilnic râde, zilnic cântă, Veselia ei te’ncântă Insă ,a golește pungi Cu ochi lungi, cu gene lungi. Zilnic râde, zilnic cântă, Ți-ai da viața pentru ea, Insă viața nu ți-o vrea. E și drac dar e și sfântă... Zilnic râde, zilnic cântă. Ce trebue să înțelegem din cele trei strofe ale lui Macedonski ? Nimic altceva, decât că în orașul Archangel, din Rusiau este o fată care se slujește de frumusețea ei spre a goli pungile îndrăgostiților. Analizând compoziția, d. Călinescu crede că Macedonski vorbește despre un „arhanghel fată“, și scrie: „Lumea toată se spiritualizează și poetul cântă cu o stranie și muzicală stângăcie arhanghelul fată. (Jurnalul literar, An. I, nrul 17, 23 Aprilie, 1939). Cum este posibilă o asemenea confuzie ? Iată ce însemnează o lectură superficială, inadmisibilă la un critic cu ambiții de reformator. Când d. Călinescu scrie deasupra, paginei pe care o umple săptămânal: „Documente. Istorie literară“ — nu însemnează că d-sa trebuie să așeze aici un material personal sau să mărturisească pe aceia care au muncit sa-i descopere? Sau când criticul interpretează nu este dator să facă o aplicație la obiect ? Așteptăm răspunsul „onest“ la aceste nedumeriri care sunt mai mult ale cititorilor dornici de a-și împlini o educație critică. c. f. SILVIU BODA ȘI GEORGE PETCU Prima noastră însemnare, s’ar cuveni încadrată în chenar negru, pemtru că aceste ,două nume de poeți, sunt azi numai nume. Trupurile care le purtau, au plecat dintre noi. Când mă gândesc că frații noștri Silviu Boda și George Petcu au plecat pentru Marele Drum, o undă rece trece prin mine , sunt primii morți ai tinereții noastre, primii cântăreți tineri, ale căror lire vor rugini de azi încolo în păienjenișuri. Abrintirile noastre sunt mult prea calde încă și nu pot fi puse pe hârtie decât când le vom putea scrie la rece; azi, umbrele acestor morți ai noștri, sunt cu noi, pe drumul lunii. Poemele lor nici nu și-au svântat cerneala și „Fata Morgana“ lui George Petcu,, stă în, lumina vitrinelor ca o carte a fiecăruia dintre noi.. Iată dece înmărmurirea mânii cu care împingem condeiul, iată dece lacrima care ne-a picat pe manuscris. Din iureșul acesta nebun al cotidianului, ridicați și împinși la fund de toate valurile,, nu putem, azi decât să vestim moartea acestor doi poeți, frângerea stupidă a acestor două destine. Dar despre manuscrisul lui Silviu Boda și despre cele două plachete pe care truda și sudoarea sângerată a lui George Petcu le-a dat la lumină, promitem că vom mai scrie aici și aiurea. Ingenunchiem lângă aceste două albe cruci de mesteacăn... POLEMICA ni se pare a fi una dintre cele mai sale arte. Fina și academica încrucișare de spade, clinchetul lor clar, se aude parcă din ce în ce mai rar. In lacul mănușii aruncate, vine pietroiul] și în locul reverenței cavalerești, giimani. Dar poiaste că zoldia din cale afară de răsboinică în care trăim, atrage după sine acest ciudat și întristător fememen Horațiu zicea acum două mii de ani: „Odi proifanuim vulgus eit arceo“... și nu știm dacă nu avea dreptate. LITERATURA GERMANĂ DIN TRANSILVANIA este un capitol puțin cunoscut la noi. Și ni se pare destul de condamnabilă ignorarea aceasta a unor scriitori care pe lângă faptul că sunt înzestrați cu un frumos talent, pomenesc în operele lor, nu rareori, despre poporul nostru. Iată clar, motive care ar putea să ne facă să cunoaștem mai de aproape această intereesanta literatură. O revistă cum e „Klinngsor“, menită să fie înfățișată publicului nostru; sca titanii ca Adolf Meschendörfer, Erwin Wittstock, Heinrich Zürich, Eduari Schiullerus, au scris pagini și frumoase și interesante. Suntem convinși că a traduce o parte din operele lor în românește, ar fi un lucru întru totul folositor și inedit. De aceea, din acest loc, dăm semnul une porniri la muncă și am fi fericiți, dacă mărunta noastră sugestie, ar dovedi mâine—poimâine un fapt împlinit, care să dea roade. Cine are ceva de spus — în acest sens — să vie alături de noi este numele unui poet clujan pe care l-am cunoscut nu de mult. Domnia sa ne-a atras luarea aminte prin câteva foarte delicate poesii. Iată că, de curând, am primit cartea sa intitulată : „Către țara ochilor mei“, care e o culegere de pasteluri. Am parcurs paginile frumos tipărite cu bucuria de a verifica impresia inițială . Emil Zegreanu e poet. Natura, in toate marile ei aspecte e cântată cu artă de d. Zegreanu. Nu-i vom reproșa oarecare neglijență în forma versului, pentru că sperăm că va ști s’o îndrepte ; vom sublinia însă poesii ca : „Sunt frate bun“, „Cade seara ca o pasăre Împușcată“ (superb), „Tablou“ și „Chemare“, din carte cităm : „Trupul tău am să-l fere“ în zane de aur, „Sufletul tău cauc de lumină să-mi fie, „Dorul meu, pui obosit de graur, „își va găsi în inima ta, colivie“. „Către țara ochilor mei“, mărturisește frumos și clar sunetele unei lire de care o dorim perfecționată, rară și mereu înnoită, iar d. Emil Zegreanu e încă un autentic poet ardelean. De aceea, bucuria noastră, „FATA LUI CODRU IMPARAT” volumul de versuri al d-rei Anișoara Odeanu a fost discutat de criticul revistei, d. C. Fântâneru, care a subliniat puritatea acestei poezii și caracterul ei de elevațiune, nuotă diferențială față de producțiile obișnuite ale vremii. Intr’adevăr dacă ar fi să definim pcesta domnișoarei Amișoara Odeanu, am numi-o „poetsta candoarii“, pentru că e în paginile acestei cărți un aer de pură și înaltă candoare sufletească, pe care rar am mai întâlnit-o la un poet. Anișoara Odeanu scrie un vers aerian și clar, ca un iezăir alpin sau ca un codru de căprioară — și tocmai aceasta am vrut noi s’o subliniem. Pentru că stihuitorii au cam devenit, pare-ni-se, dela armoniile unui Rilke, Valéry sau George, ajungând prea des la zgomotul inestetic al unui bâlciul sau euro, purele zone la care se menține, d’a capo al fine, volumlui domnișoarei Anjoura Odeanu este un semn îmbucurător, mai ales că vine de la o poetă. Muzele au dat semnul plecării spre țării, cât, oare, vor mai rătăci poeții prin mlaștini, este incontestabil cea mai bună și mai frumoasă publicație românească. Având o glorioasă apariițiia, care merge cu optsprezece ani în urmă, revista aceasta se menține întotdeauna pe o înaltă și clară linie a duhului autohton, meritul acesta revenind directorului ei, omului care s’a identificat cu „Gândirea“, domnului profesor Nichifor Crainic. Domnia sa a isbbutit să grupeze în jurul steagului pe care-l agită, o falangă de mare elită a literelor noastre, alăturând acestora, rânduri întregi de tinere și promițătoare penițe, pornind de la Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Pillatt, I. Petrovici, N. M. Condeescu, George Gregorian, Victor Ion Popa și ajungând la cei noui, cum ar fi: Ion potclpin, Pan M. Vizirescu, Niță Mihai, Gh. Tuleș, Radu Gyr, Pia Arapu și încă mulți alții, „Gândirea“’ alcătuește un sărbătoresc popas în istoria literaturii noastre De aceea, oride câte ori se va ivi ocazia, vom scrie aici despre luminoasele ei pagini, semnalând cititorilor noștri un rar și covârșitor centru de idei. O REVISTĂ care merge cu folos pe drumul ei e „Tribuna tineretului“, condusă de d. Mihail Daneș. Scrisă cu nerv și cu pricepere, foaia aceasta tinerească își are meritul ei. Ne place să întâlnim aici pe Virgil Carianopol, petre Paulescu, Al. Batan, V. Oprescu-Spineni și pe alți poeți de talent. Directorul revistei și prietenii săi au fistouitit să ne înfățișeze o publicație vie și curată. CRONICA PLASTICA din ultimul număr al „Gândirii“, o semnează Al. M. Paleologu, un tânăr pe care cetitorii noștri au mai avut ocazia să-l întâlnească în chiar aceste pagini. Seriozitatea informației, precum și bunul gust ce se degajă din cronica aceasta, ne dau toate speranțele că Al. M. Paleologu va fi un bun critic de artă. De altfel talentul cu care e înzestrat, precum și cultura sa, ne fac să punem temei pe posibilitățile sale, au fost cel zece zile pe care „Cartea Românească“ le-a închinat poeziei dar o experiență tristă pentru poet și librar. Publicul s’a căscat la lecturile poeților, trecând la fel de indiferent ca de obiceia, pe lângă volumele de versuri, aproape nimeni n’a cumpărat o carte. N’am mai văzut nici cel puțin sentimentale și romantice dudui colecționând autografe, nici palizi liceeni veniți să-și vadă poetul preferat. O lume mirată, grăbită și indiferentă se perinda în fața standurilor, iar rarii poeți rătăciți în sala „Ileana“, priveau dezolația teancurile din volume. De taină seamă că inițiatorii acestor zece zile merită ceva mai mult decât laudele noastre pe care le aducem aici. Dar tristețea noastră e mereu vie, mai ales când ne gândim că peste totaite curiositățile și volumele din sală, trona vie și rece, marea frunte a lui Mihail Eminescu. REVISTELE PROVINCIALE Nu știu întins cât marile visuri mor in capitală, dar știu prea bine cum acestea se nasc în provincie. Va trebui să insiistăm odată în acest loc asupra fenomenuului provincial, care ni se pare a fi un complex foarte prețios și viu de cultură, după cât îl cunoaștem noi. Numeroasele reviste, care răsar în toate unghiurile țării, constituesc o parte a acestui fenomen. Nu vom spune că în acele reviste se imprimă numai lucruri meritorii, ba chiar vom accentua faptul că de foarte multe ori, în revistele provinciale, apar articole, nuvele sau poesii care nu justifică întru nimic cinstea ce li se face,fiind scoase la lumina tiparului; când vom avea ocazia, vom aduce și exemple. Astăzi vrem să insistăm însă asupra altui lueru, și anume asupra acestei incontestabile efervescențe în spirit,pe care ne-o aduc revistele provinciei. Chiar dacă nu toate din ele au un rost bine definit, acelea care îl au, sunt pentru orice lector atent, surprize plăcute. Dar pentru a exemplifica puțin afirmațiile noastre vom cita câteva nume. Astfel : „Familia" la Oradea, „Pagini literare“ la Turda, „Pontice“ la Constanța, „Gând Românesc“ la Cluj, „Lanuri“ la Mediaș, „Front literar“ la Brașov“, „însemnări ieșene" la Iași, „Pământul“ la Călărași, constituie demne și serioase realizări pe terenul revuisticei românești. Poate că în goana condeiului am omis una sau două din ele, să ne ierte prietenii. Conștienți de aceste realități, trimitem mesagiul simpatiei noastre tuturor făurarilor de gând. Mâine, cu aceeași orbiiectivitate, vom reveni asupra fiecărei foi în parte. Vom sublinia toate ridicările spre frumos, dar nu vom lăsa nesemnalate nici marile sau micile greșelii pe care le vom afla în paginile lor. Pentru că avem convingerea că și una și alta trebue să fie făcută. „NOTE DIN GRECIA“ DE AL. ROSETTI e o cartte de însemnări din călătorie de o rară frumusețe poetică. Cele câteva pagini ale volumului ne arată in domnul Al. Rosetti, pe unul dintre cei mai distinși reprezentanți ai genului în care un Golescu, Niculae Iorga, N. M. Condeescu, Ioachim Botez sau Camil Petrescu au excelat. Lumina și cerul înalt, culoarea locală și marile monumente de artă, toate trăesc la fel de vii și de plastice în aceste „Noite dinini Qneciai“, în carte Intima unui poet se îmbină de minune cu ochiul rece al omului de știință, care a știut să vadă tot ceea ce era de văzut. Orice citat ar trunchia și de aceea nu putem să facem altceva decât să trimitem pe cetitor în filele cărții, care e împodobită de „șase planșe după fotografiile originale ale autorului“. Toate ne mărturisesc din plin bunul gust și sensibilitatea de artist a domnului Al. Rosetti, pentru că opere de acest fel nu sunt prea dese, am crezut de cuviință să facem aceste mărunte adnotări pe marginea „Notelor din Grecia“. STEFAN BACIU RECTIFICARE Din eroare, a apărut o perturbare in ordinea versurilor din poezia „Singiur,aiticul pom“ d-lui Aurel Chireiscu, publicată a în numărul trecut al revistei. Facem cuvenita rectificare, repetând corect fragmentul aparut greșit. Doar el ține ’n seamă Semnul care-l seacă, Vântul ce-i destramă Umbra rea, săracă Și, strâns în zări strâmte, Tainic, trunchiul simte In inima lui Vârf de spin și cui. Literatură, ar EMIL ZEGREANU „GÂNDIREA“ tă.idei. O EXPERIENȚA TRISTA Anișoara Odeanu Nichifor Crainic Mama lui Cuza Vodă născută Sultana Cozaldini, despre care se vorbește în pagina I-a a revistei. Urme străvechi in simbolism (Urmare din pag. 1) pentru pioior — există, credem și un altuil miniminat de acump. Acela rămâne, poate, mai presus de orice, o relație strălucită a Parisului catolic. Toată experiența lui de viață trece pe sub arcadele acestuia : aici exotismul baudelairian își scutură nuanțele păgâne, după cum Madona neagră adorată în nu mai știm ce biserică din Franța. Sensibilitatea catolică îl leagă pe poet, ca un filon subteran, de marele nume din sec. XV, Francois de Montcorbier. Aproape Baudelaire, tot ce nu e poză în trăirea pe planul real, dragostea pentru ce face-i damnat și umil, viziunea omului descărnat, autopunițiunea — cal de bătaie al criticelor freudista — ne îndeamnă să stăruim asupra acestei filiații. Satanismul acestui dandy, mai puțin ieftin sau teoretic decât se crede, n’ar putea fi explicat și ca o restrângere a Apocalipsei ilustrată în timpanele de la Chartres, Autumn sau Vezelay ? Tot sublimul demoniac al celor fațade leproase ]a culoare dar de o soliditate nemchipuită, pare să se fi imprimat adânc în substanța tânărului poet care avea să scoată o spaimă nouă din învechita poveste a păcatului originar. Iată-l învățând după abecedarul de piatră al lui Villon, fiindcă aici nu e vorba de sensul stereotip al „influenței literare”. In acest punct de intersecție cu sufletul adevărat al evului mediu se situiază, după umila noastră părere superioritatea lui Baudelaire asupra romanticilor. Vigoarea, frustețea creștină a lui Villon, i-a determinat pe romantici să-l scoată din uitare în vreme ce aveau să fie cam indiferenți cu Baudelaire, descoperindu-i probabil, unele virtuți care le lipseau. Dar încăo dată, nu-i neapărat vorba de un paralelism didascalic între Francois Villon și ultimul și am dori opiniile acestea, cum iubitul cititor a observat-o, schițate sub aburii orei ceaiului. Revenind la punctul vizat dintru început, adică problema traducerilor în românește, este de amintit marea dificultate pe care o prezintă așa numitul prozaism baudelairian. Cu alte cuvinte amarnicul obstacol pe care niciunul din tălmăcitorii noștri nu l-a trecut până astăzi, după cum remarcă și unul dintre prietenii noștri, în acelaș timp din cei mai probi interpreți tineri ai Florilor Răului, d. Const. Stelian. Nu-i chiar o greutate să fixăm origina acestui prozaism prin secolul XIII al cântecelor bachice franceze, în care expresiile de stradă ironiile populare, se intercalau agreabil cu versurile de farmec galant. Prozaismul lui Baudelaire nu ar putea să fie deci socotit drept o curiozitate supărătoare el fiind un nerv inițial, nepieritor al sprintenei dar realistei poezii franceze din primele timpuri. SIMION STOLNICU O artă care trebue să cunoască... (Urmare din pag. la) discruție, îmi pare s că denunță mai mult o cultură în care sentimentul poeziei nici până astăzi nu ai ajuns să constituie o aspirație reală. In oricehiar nimeni nu a cerut, nicăieri, nici chiar non-temporanii d-lui Aderca, să se ardă pe rug Iliada lui Homer... Pe când destinu celor mai mulți din marii creatori plasticii îmi pare a fi din cele mai dubioase. Un destin suspus capriciilor individuale. Să nu existe oare aici acele permanențe care s’ar spune ,aproape că se apără singure în opera în care triumfă ? Să nu existe criterii care să ne învețe de ce trăește Giotto sau Michsil- Angelo, de ce a biruit Cézanne, Greco, van Gogh ? Cine ar îndrăsni s’o creadă! Văd mai de grabă o înaltă iatono-lență a criticei noastre de artă. Dar există ea ? Probabil... O văd, trei și cota. O văd ignorând însuș principiul care dă vieață artelor plastice, care luminează o pânză sau aprinde un bloc de granit! Poe era, convins că nu faci critica poeziei fără să fii poet. E sigur că nu greșia ! Dar câți din criticii de artă au contact cu această vieață intimă a lucrului de care vorbesc ? și privește... Eu văd numai ce ajung să descopere, să afirme ! Un mediocru simț al lui Cézanne e sigur, în această privință, s-a falsificat până la scandal. Pe acest drum poezia s’ar fi rătăcit ea însăși până acolo unde ar fi ajuns să rimeze penibil,... în căutarea foarte depărtată a lui Mallarmé ! E altceva... Știu bine că pictorul are misiunea să comunice cu toate funcțiunile suverane ale cuvântului — și e foarte posibil că, în acest strict domeniu chiar, arta pictorului să nu fie mai săracă nici mai puțin diversă. Acel Sărut-Langage al poetului, nu i se refuză cotoare! — dimpotrivă ! Dar tocmai aici e bine să întrebăm atent: ce ne spune tabloul, ce ne spune opera de artă? Am văzut critici de artă cântărind „pasta’’ (pe care ta Giotto — e un fapit! — n’ar fi găsit-o...), i-am văzut convinși că în tehnica aceasta singură rezidă secretul. Aș fi vrut să-i leg la ochi — să apăr pierctura... „Purismul” coloanei — oroarea de subiect (ca și când totul n’ar fi subiect!) — a făcut de multe ori să se uite singura întrebare care rămâne : ce ne-a făcut să cunoaștem mai pitin opera de artă, — lucrul care ne-ar fi rămas ascuns ! Sunt convins că pentru asta ajunge și o simplă pată, un tumult de culoare : Plusieurs rands de fumée Abolis en autres ronds... Naturile moarte ale lui Cézanne sunt ideale singurătăți populate de mister. Nu mai puțin însă, „subiectele” închid mistere... Pentru artist ! Dar despre asta, altă dată. Un anumit vânăt albastru nu mai mă interesează... TOMA VLADESCU TP. ZIARULUI „UNIVERSUL", BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU, 23 Șarpele, fratele Soarelui... (Urmare din pag.ia) că Soma, „ca și Agni, iese afară din pielea ei bătrână“, expresie care acordă ambroziei divine atribute serpentine. Dealtfel, asociația între soma și șerpi s-a făcut și pe alt temeiu; șerpii, în toate tradițiile, nu numai în India, sunt socotiți nemuritori, pentru că își schimbă pielea. (Frazer a adunat multe materiale etnografice în legătură cu această credință, cf. Le folklore dans Vincien Testament). Deci, între băutura care conferă nemurirea, și animalele nemuritoare, trebuie să existe o strânsă legătură. De aceia un text spune : „Prin sacrificiu, șerpii au biruit Moartea ; acel care face la fel, biruie și el moartea. Șerpii și-au lăsat pielea bătrână, au ieșit din ea, și au biruit Moartea....“ Ambivalența aceasta se întâlnește pretutindeni în India. Aigni este în acelaș timp un zeu bun și rău, prieten și dușman al oamenilor. Intr’un loc se spune că „mănâncă oamenii“ și trebuie să te ferești de el; în altă parte, el este mesagerul zeilor și prietenul și oaspetele oamenilor. (In paranteză fie spus, divinitatea este întotdeauna concepută sub două aspecte coexistente : mânioasă și blândă, neîndurătoare și lesne iertătoare, terifiantă și odihnitoare, etc. R. Otto, în cartea sa celebră, Das Heilige, s-a ocupat mai ales de aspectele „terifiante“ ale experienței religioase. Varuna, zeu al Cerurilor, este în acelaș timp zeul Oceanului, „lăcaș al șerpilor“ (naganam alayam), cum îl numește Mahabharata. Varuna este, de altfel, „rege al șerpilor“ (năgaraja), iar în Atharva Veda XII, 3, 57 este numit o viperă. Toate calitățile acestea ophidiene nu ar trebui să se potrivească unei divinități tiranice,, cum este Varuna, despre care se spune că are „o mie de ochi“, spioni cu care vede tot ce se face pe pământ. (Ochii lui Varuna sunt stelele. Cf. Zalmoxis, vol. I, p. 8). Dar gândirea mitică și metafizică indiană nu pierde niciun prilej de a sublinia ,,bci-unitatea“ divină, coincidența extremelor în divinitate, totalizarea atributelor. Marele monstru, Vrtra, ucis de Indra, zeul solar, are forma unui șarpe. Ucigând pe Vrtra, Indra eliberează Apele, care stătuseră până atunci sub stăpânirea acestui monstru. Dar eliberarea Apelor prin uciderea monstrului, echivalează cu o re-creație a Cosmosului. Pentru că, lipsa Apelor sterilizează și anihilează întreaga viață cosmică. Indra, eliberând Apele, face posibilă viața (plantele, ploile, hrana animalelor și a oamenilor, etc.). Dar despicarea monstrului Vitra de către zeul solar Indra mai are un sens cosmologic : Creația Lumii. In toate mitologiile, Cosmosul e creiat dintr-un monstru marin, care e ucis și îmbucătățit de către un zeu solar (monstrul marin Tia-mat, ucis și despicat de către Narduk, în mitologia babiloniană, etc.). Deci, prin despicarea marelui șarpe Vitra, ia naștere Cosmosul. Șarpele joacă și aici rolul de „materie“, în sensul scolastic al cuvântului. Șarpele simbolizează latențele,, virtualiitățile, „materia“ informă, haotică, (Apele) — din care, prin despicare, ia naștere Cosmosul, formele „actuale“. Dar, evident, pentru gândirea indiană, pantheistă și imanentistă, „materia“ din care se va „forma“ Cosmosul, este tot o parte a divinității; este divinitatea concepută sub aspect latent, virtual, ophidian. Deaceia divinitatea este activă, în religia și metafizica indiană, atât sub aspectele întunecate (serpentine) cât și luminoase (divine). Aceste aspecte exprimă doar cele două condiții ale divinității : virtuală și actuală, latentă și reală, adormită și trează, telurică și celestă. De aceia numele zeului celest Varuna ca și numele șarpelui cosmic Vrtra, au amândouă aceiași rădăcină : vr, care înseamnă „desfășurare“, „manifestare“, etc. MIRCEA ELIADE Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T. T. Nr. 44908-?58