Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-04-29 / nr. 17

UNIVERSUL LITERAR 29 Aprilie 1939 Metoda d-lui G. Călinescu Arhanghelul din fată și fata din Arh­angel sau Nu­­ de­mult, d. G. Călinescu a scris articolul program al revis­tei d-sale „Jurnalul literar“. Vro­ia să se știe că publicația este critică înainte de toate, că în pa­ginile ei se va scrie numai despre cărți și scriitori, (nu și despre spectacole, arte plastice, etc.), că se vor face studii de istorie și cri­tică literară și se va ordona un spirit critic în marele public ci­titor. In cadrul revistei1, d. Călinescu avea să organizeze așadar un stil de cercetare a trecutului literar și de interpretare în cuprinsul unei metode. N’a vorbit până a­­cum nici despre rigorile de c­­r­­cetare — deși ca profesor univer­sitar este dator s’o facă, și nici despre metodă, — deși a recoman­dat câțiva tineri ca fiind apți pentru critică. Dar dacă d. Căli­­nescu nu și-a descris principiile de muncă, mai întâi, ci a purces deadreptul la lucru, rămânea ca noi să-i bănuim cel puțin pe cele generale, ce nu pot lipsi din nici o metodă,­­ onestitatea și exac­titatea. Făcând istorie literară, d. Călinescu trebuia să fie onest, a­­dică să respecte proprietatea is­­voarelor, — iar pentru analiza estetică era necesară exactitatea, adică lectura corectă a textului. La catedră nu instruește astfel de profesor pe studenți ? In revista d-sale, pe care o vrea exclusiv critică, organ „ofi­cial“ al spiritului critic românesc. »— d. Călinescu dovedește însă că disprețuește cerințele amintite. Proprietatea isvoarelor nu-l inte­resează. A publicat recent un am­plu studiu despre Macedonski, — omul și poetul! S’ar părea că a­­duce­­ noui date biografice, pe sprijinul cărora întărește un por­tret moral. Documentele surprin­zătoare conving, și pentru strân­gerea lor profesorul universitar ar merita stimă. Este doar și aceasta o muncă de calificare. Citind însă artico­lul despre Macedonski, ne-a ne­dumerit o constatare. Pentru ce nu face d. Călinescu nici o mențiune la ediția d-lui Tudor Vianu, a operelor lui Macedonski, din care a apărut de câteva săp­tămâni, vol. I, de 463 pagini, plus o introducere­ de 122 de pagini ? (Ed. Fundația pentru literatu­ră și arta „Regele Carol II“). In introducerea ediției, d. Tudor Vianu, după cercetări de câți­va ani, înfățișează cele mai noi și mai originale documente cu pri­vire la Macedonski,­­ culese din arhiva familiei poetului sau de la alte persoane, unde au fost păs­trate inedite. Vom pomeni trei din aceste documente: 1) „un act original în limba rusă, emanat dela Divanul Voevodatului Valah și datat din București, 29 Sep­tembrie 1812, care certifica frați­lor Dumitru și Pavel Macedon­­ski... descendența din speța sâr­­bbască a lui Ștefan­­ Mincio Voe­­vod“. (Al. Macedonski, opere, voi. ed. Tudor Vianu, „Fundația pen­tru literatură și arta „Regele Ca­rol II“, „Introducere, pag. XVII); 2) .„începutul unor memorii scrise de propria mână a mamei poetu­lui“ (Op. cit. pag. XXVI); 3) o scrisoare adresată de Al. Mace­donski domnișoarei Pia 1. C. Bră­­tianu, comunicată d-lui Tudor Vianu de d. Ion Pillat, și în care se arată că Macedonski, tânăr prefect de Bolgrad a refuzat exe­cutarea unui ordin al primului ministru, Ion Brătianu. (Op. cit. pag. XXXVI). Aceste do­cumente, publicate întâia oară de d. Tudor Vianu, au fost necu­noscute până aci d­ lui G. Căli­nescu, deoarece posesorii lor mărturisesc că nu le-au oferit niciodată spre cercetare. Pentru ce atunci nu citează d. Călinescu ediția Tudor Vianu, pe care este evident că o utilizează? Cum voiește d-sa să­­ rânduiască un nou „spirit critic“, să pregă­tească o echipă de tineri cerce­tători, când prin însăși pilda d-sale nu se recomandă o proce­dare onestă ? Și acum cazul cu „Arhanghelul din fată sau fată din Archangel“. La pag. 57, din ed. Tudor Vianu, este următoarea poezie cu titlul : „In Archangel“. In Archangel e o fată Cu ochi lungi, cu gene lungi, Nu poți chipul să-i alungi, Insă astfel de ciudată Ca’n Archangel nu e fată. Cu ochi lungi, cu gene lungi Zilnic râde, zilnic cântă, Veselia ei te’ncântă Insă ,a golește pungi Cu ochi lungi, cu gene lungi. Zilnic râde, zilnic cântă, Ți-­ai da viața pentru ea, Insă viața nu ți-o vrea. E și drac dar e și sfântă... Zilnic râde, zilnic cântă. Ce trebue să înțelegem din cele trei strofe ale lui Macedonski ? Nimic altceva, decât că în orașul Archangel, din Rusiau este­ o fată care se slujește de frumusețea ei spre a goli pungile îndrăgostiți­lor. Analizând compoziția, d. Că­­linescu crede că Macedonski vor­bește despre un „arhanghel fată“, și scrie: „Lumea toată se spiri­tualizează și poetul cântă cu o stranie și muzicală stângăcie ar­hanghelul fată. (­Jurnalul literar, An. I, n­rul 17, 23 Aprilie, 1939). Cum este posibilă o asemenea confuzie ? Iată ce însemnează o lectură superficială, inadmisibilă la un critic cu ambiții de refor­mator. Când d. Călinescu scrie deasupra, paginei pe care o umple săptămânal: „Documente. Istorie literară“ — nu însemnează că d-sa treb­uie să așeze aici un ma­terial­ personal sau să mărturi­sească pe aceia care au muncit sa-i descopere? Sau când criti­cul interpretează nu este dator să facă o aplicație la obiect ? Aștep­tăm răspunsul „onest“ la aceste nedumeriri care sunt mai mult ale cititorilor dornici de a-și îm­plini o educație critică. c. f. SILVIU BODA ȘI GEORGE PETCU Prima noastră însemnare, s’ar cuveni încadrată în chenar ne­gru, pemtru că aceste ,două nume de poeți, sunt azi numai nume. Trupurile care le purtau, au ple­cat dintre noi. Când mă gân­desc că frații noștri Silviu Boda și George Petcu au plecat pen­tru Marele Drum, o undă rece trece prin mine , sunt primii morți ai tinereții noastre, primii cântăreți tineri, ale căror lire vor rugini de azi încolo în pă­ienjenișuri. Abrin­tirile noastre sunt mult prea calde încă și nu pot fi puse pe hârtie decât când le vom putea scrie la rece; azi, umbrele acestor morți ai noștri, sunt cu noi, pe drumul lunii. Poemele lor nici nu și-au svân­tat cerneala și „Fata Morgana“ lui George Petcu,, stă în, lumina vitrinelor ca o carte a fiecăruia dintre noi.. Iată dece înmărmu­­rirea mânii cu care împingem condeiul, iată dece lacrima care ne-a picat pe manuscris. Din iu­reșul acesta nebun al cotidianu­lui, ridicați și împinși la fund de toate valurile,, nu putem, azi decât să vestim moartea acestor doi poeți, frângerea stupidă a a­­cestor două destine. Dar despre manuscrisul lui Silviu Boda și despre cele două plachete p­e care truda și sudoarea sângera­tă a lui George Petcu le-a dat la lumină, promitem că vom mai scrie aici și aiurea. Inge­­nunchiem lângă aceste două al­be cruci de mesteacăn... POLEMICA ni se pare a fi una dintre cele mai sa­le arte. Fina și acade­mica încrucișare de spade, clin­chetul lor clar, se aude parcă din ce în ce mai rar. In lacul mănușii aruncate, vine pietroiul] și în locul reverenței cavalerești, gi­imani. Dar poiaste­ că zoldia din cale afară de răsboinică în care trăim, atrage după sine acest ciudat și întristător fememen Horațiu zicea acum două mii de ani: „Odi proifanuim vulgus eit arceo“... și nu știm dacă nu a­­vea dreptate. LITERATURA GERMANĂ DIN TRANSILVANIA este­­ un capitol puțin cunoscut la noi. Și ni se pare destul de condamnabilă ignorarea aceasta a unor scriitori care pe lângă faptul că sunt înzestrați cu un frumos­­ talent, pomenesc în ope­rele lor, nu rareori, despre po­porul nostru. Iată clar, motive care ar putea să ne facă să cu­noaștem mai de aproape acea­stă intereesanta literatură. O re­­vistă cum e „K­linngsor“, meni­tă să fie înfățișată publicului nos­tru; sca titanii ca Adolf Meschen­­dörfer, Erwin Wittstock, Hein­rich Zürich, E­du­ari Schiullerus, au scris pagini și frumoase și interesante. Suntem convinși că a traduce o parte din operele lor în românește, ar fi un lucru întru totul folositor și inedit. De aceea, din acest loc, dăm sem­nul une porniri la muncă și am fi fericiți, dacă mărunta noastră sugestie, ar dovedi mâine—poi­mâine un fapt împlinit, care să dea roade. Cine are ceva de spus — în acest sens — să vie alături de noi­ este numele unui poet cluj­an pe care l-am cunoscut nu de mult. Domnia­ sa ne-a atras lua­rea aminte prin câteva foarte delicate poesii. Iată că, de cu­rând, am primit cartea sa inti­tulată : „Către țara ochilor mei“, care e o culegere de pas­teluri. Am parcurs paginile fru­mos tipărite cu bucuria de­ a ve­rifica impresia inițială . Emil Zegreanu e poet. Natura, in toa­­te marile ei aspecte e cântată cu artă de d. Zegreanu. Nu-i vom reproșa oarecare neglijență în forma versului, pentru că spe­răm că va ști s’o îndrepte ; vom sublinia însă poesii ca : „Sunt frate bun“, „Cade seara ca o pa­săre Împușcată“ (superb­), „Ta­blou“ și „Chemare“, din carte cităm : „Trupul tău am să-l fere“ în zane de aur, „Sufletul tău cauc de lumină să-mi fie, „Dorul meu, pui obosit de graur, „își va găsi în inima ta, colivie“. „Către țara ochilor mei“, mărturisește frumos și clar su­netele unei lire de care o dorim perfecționată, rară și mereu în­noită, iar d. Emil­­ Zegreanu e încă un autentic poet ardelean. De aceea, bucuria noastră, „FATA LUI CODRU IMP­ARAT” volumul de versuri al d-rei Ani­­șoara Odeanu a fost discutat de criticul revistei, d. C. Fântâ­­neru, care a subliniat puritatea acestei poezii și caracterul ei de elevațiune, nuotă diferențială față de producțiile obișnuite ale vremii. Intr’adevăr dacă ar fi să defi­nim pc­esta domnișoarei Am­ișoa­­ra Odeanu, am numi-o „poetsta candoarii“, pentru că e în pagi­nile acestei cărți un aer de pu­ră și înaltă candoare sufletea­scă,­ pe care rar am mai întâl­nit-o la un poet. Anișoara Odea­­nu scrie un vers aerian și clar, ca­ un iezăir alpin sau ca un codru de căprioară — și tocmai aceasta am vrut noi s’o subli­niem. Pentru că stihuito­rii au cam devenit, pare-ni-se, dela ar­moniile unui Rilke, Valéry sau George, ajungând prea des la zgomotul inestetic al unui bâl­ciul sau eu­ro, purele zone la care se menține, d’a capo al fi­ne, volumlui domnișoarei Anjou­ra Odeanu este un semn îmbu­curător, mai ales că vine de la o poetă. Muzele au dat semnul plecării spre țării, cât, oare, vor mai rătăci poeții prin mlaștini, este incontestabil cea mai bună și mai frumoasă publicație ro­mânească. Având o glorioasă a­­pa­riițiia, care merge c­u optspre­zece­ ani în urmă, revista acea­sta se menține întotdeauna pe o înaltă și clară linie a duhului autohton­, meritul acesta reve­nind directorului ei, omului care s’a identificat cu „Gândirea“, domnului profesor Nichifor Crainic. Domnia sa a isbbutit să grupeze în­ jurul steagului pe care-l agită, o falangă de mare elită a literelor noastre, alătu­rând acestora, rânduri întregi de tinere și promițătoare pe­nițe, pornind de la Lucian Blaga, V.­­ Voiculescu, Ion Pillatt, I. Pe­­trovici, N. M. Condeescu, Geor­ge Gregorian, Victor Ion Popa și ajungând la cei noui, cum ar fi: Ion potclpin, Pan M. Vizirescu, Niță Mihai, Gh. Tuleș, Radu Gyr, Pia Arapu și încă mulți alții, „Gândirea“’ alcătuește un sărbătoresc popas în istoria li­teraturii noastre De aceea, ori­­de câte ori se va ivi ocazia, vom scrie aici despre luminoasele ei pagini, semnalând cititorilor noștri un rar și covârșitor cen­tru de idei. O REVISTĂ care merge cu folos pe drumul ei e „Tribuna tineretului­“, con­dusă de d. Mihail Daneș. Scrisă cu nerv și cu pricepere, foaia a­­ceasta tinerească își are meritul ei. Ne place să întâlnim aici pe Virgil Carianopol, petre Paule­­scu, Al. Batan, V. Oprescu-Spi­­neni și pe alți poeți de talent. Directorul revistei și prietenii săi au fistouitit să n­e­ înfățișeze o publicație vie și curată. CRONICA PLASTICA din ultimul număr al „Gân­dirii“, o semnează Al. M. Paleo­­logu, un tânăr pe care cetitorii noștri au mai avut ocazia să-l întâlnească în chiar aceste pa­gini. Seriozitatea informației, precum și bunul gust ce se de­gajă din cronica aceasta, ne­ dau toate speranțele că Al. M. Paleo­­logu va fi un bun critic de artă. De altfel talentul cu care e în­zestrat, precum și cultura sa, ne fac să punem temei pe posibili­tățile sale, au fost cel­­ zece zile pe care „Cartea Românească“ le-a în­chinat poeziei dar o experiență tristă pentru poet și librar. Pu­blicul s’a căscat la lecturile poe­ților, trecând la fel de indife­rent ca de ob­iceia, pe lângă vo­lumele de versuri, aproape ni­meni n’a cumpărat o carte. N’am mai văzut nici cel puțin sentimentale și romantice du­dui colecționând autografe, nici palizi liceeni veniți să-și va­dă poetul preferat. O lume mi­rată, grăbită și indiferentă se perinda în fața standurilor, iar rarii poeți rătăciți în sala „Ilea­na“, priveau dezolați­­a teancu­rile­ din volume­. De taină seamă că inițiatorii acestor zece zile me­rită ceva mai mult decât laudele noastre pe­ care le aducem aici. Dar­­ tristețea noastră e mereu vie, mai ales când ne gândim că peste totaite curios­itățile și vo­lumele­­ din sală, trona vie și rece, marea frunte a lui Mihail Emi­­nes­cu. REVISTELE PROVINCIALE Nu ști­u întins cât marile visuri mor in capitală, dar știu prea bine cum acestea se nasc în pro­vincie. Va trebui să i­nsiistăm­ o­­dată în acest loc asupra feno­­menu­ului provincial, care ni se pare a fi un complex foarte pre­țios și viu de cultură, după cât îl cunoaștem noi. Numeroasele reviste, care ră­sar în toate unghiurile țării, constituesc o parte a acestui fe­nomen. Nu vom spune că în a­­cele reviste se imprimă numai lucruri meritorii, ba chiar vom accentua faptul că de foarte multe ori, în revistele provin­ciale, apar articole, nuvele sau poesii care nu justifică întru ni­mic cinstea ce li se face,­­fiind scoase la lumina tiparului; când vom avea ocazia, vom aduce și exemple. Astăzi vrem să insis­tăm însă asupra altui lu­eru, și anume asupra acestei incontes­tabile efervescențe în spirit,­­pe care ne-o aduc revistele pro­vinciei. Chiar dacă nu toate­­­ din ele au un rost bine definit, ace­lea care îl au, sunt pentru orice lector atent, surprize plăcute. Dar pentru a exemplifica puțin afirmațiile noastre vom cita câteva n­um­e. Astfel : „Familia" la Oradea, „Pagini literare“ la Turda, „Pontice­“ la Constanța, „Gând Românesc“ la Cluj, „La­nuri“ la Mediaș, „Front literar“ la Brașov“, „însemnări ieșene" la Iași, „Pământul“ la Călărași, constituie demne și serioase rea­lizări pe terenul­­ revuisticei ro­mânești. Poate că în goana con­deiului am omis una sau două din ele, să ne ierte­ prietenii. Conștienți de aceste realități, trimitem mesagiul simpatiei noastre tuturor făurarilor de gân­d. Mâine, cu aceeași orbiiecti­­vitate, vom reveni asupra fiecă­rei foi în­­ parte. Vom sublinia toate ridicările spre frumos, dar nu vom lăsa nesemnalate nici marile sau micile greșelii pe care le vom afla în paginile lor. Pen­tru c­ă avem convingerea că și una și alta trebue să fie făcută. „NOTE DIN GRECIA“ DE AL. ROSETTI e o cartte de însemnări din că­lătorie de o rară frumusețe poe­tică. Cele câteva pagini ale vo­lumului ne arată in domnul Al. Rosetti, pe unul dintre cei mai distinși reprezentanți ai genului în­­ care un Golescu, Niculae Ior­­ga, N. M. C­ondeescu, Io­a­chim Botez sau Ca­mil Petrescu au ex­celat. Lumina și cerul înalt, cu­loarea locală și marile monu­mente de artă, toate trăesc la fel de vii și de plastice în aceste „Noite dinini Qneciai“, în carte­­ Inti­ma unui poet se îmbină de mi­nune cu ochiul rece al omului de știință, care a știut să vadă tot ce­ea ce era de văzut. Orice citat ar trun­chia și de­ aceea nu putem să facem altceva decât să trimitem pe cetitor în filele cărții, care e împodobită de „șase planșe după fotografiile originale ale autorului“. Toate ne mărturisesc din plin bunul gust și sensibilitatea de­ artist a domnului Al. Rosetti, pentru că opere de acest fel nu sunt prea dese, am crezut de cuviință să facem aceste mărunte adnotări pe marginea „Notelor din Gre­cia“. STEFAN BACIU RECTIFICARE Din eroare, a apărut o pertur­bare in ordinea versurilor din poezia „Singiur,ait­icul pom“ d-lui Aurel Chireiscu, publicată a în numărul trecut al revistei. Facem cuvenita rectificare, repetând corect fragmentul a­­parut greșit. Doar el ține ’n seamă Semnul care-l seacă, Vântul ce-i destramă Umbra rea, săracă Și, strâns în zări strâmte, Tainic, trunchiul simte In inima lui Vârf de spin și cui. Literatură, ar EMIL ZEGREANU „GÂNDIREA“ tă.idei. O EXPERIENȚA TRISTA Anișoara Odeanu Nichifor Crainic Mama lui Cuza Vodă născută Sultana Cozaldini, despre care se vorbește în pagina I-a a re­vistei. Urme străvechi in simbolism (Urmare din pag. 1) pentru pioior — există, credem și un altuil minim­inat de acump. Acela rămâne, poate, mai pre­sus de orice, o relație strălucită a Parisului catolic. Toată experiența lui de viață trece pe sub arcadele acestuia : aici exotismul baudelairian își scutură nuanțele păgâne, după cum Madona neagră adorată în nu mai știm ce biserică din Franța. Sensibilitatea catolică îl lea­gă pe poet, ca un filon subte­ran, de marele nume din sec. XV, Francois de Montcorbier. Aproape Baudelaire, tot ce nu e poză în trăirea pe planul real, dragostea pentru ce face-i damnat și umil, viziunea omu­lui descărnat, autopunițiunea — cal de bătaie al criticelor freudista — ne îndeamnă să stăruim asupra acestei filiații. Satanismul acestui dandy, mai puțin ieftin sau teoretic de­cât se crede, n’ar putea fi ex­plicat și ca o restrângere a A­­pocalipsei ilustrată în timpanele de la Chartres, Autumn sau Ve­­zelay ? Tot sublimul demoniac al celor fațade leproase ]a cu­loare dar de o soliditate nem­­­chipuită, pare să se fi imprimat adânc în substanța tânărului poet care avea să scoată o spai­mă nouă din învechita poveste a păcatului originar. Iată-l în­vățând după abecedarul de pia­tră al lui Villon, fiindcă aici nu e vorba de sensul stereotip al „influenței literare”. In acest punct de intersecție cu sufletul adevărat al evului mediu se situiază, după umila noastră părere superioritatea lui Baudelaire asupra romanti­cilor. Vigoarea, frustețea creștină a lui Villon, i-a determinat pe romantici să-l scoată din ui­tare în vreme ce aveau să fie cam indiferenți cu Baudelaire, descoperindu-i probabil, unele virtuți care le lipseau. Dar în­că­­o dată, nu-i neapărat vorba de un paralelism didascalic între Francois Villon și ultimul și am dori opiniile acestea, cum iubi­tul cititor a observat-o, schițate sub aburii orei ceaiului. Revenind la punctul vizat dintru început, adică problema traducerilor în românește, este de amintit marea dificultate pe care o prezintă așa numitul prozaism baudelairian. Cu alte cuvinte amarnicul obstacol pe care niciunul din tălmăcitorii noștri nu l-a trecut până as­tăzi, după cum remarcă și unul dintre prietenii noștri, în a­­celaș timp din cei mai probi in­terpreți tineri ai Florilor Rău­lui, d. Const. Stelian. Nu-i chiar o greutate să fixăm origina acestui prozaism prin secolul XIII al cântecelor bachice franceze, în care expre­siile de stradă ironiile popu­lare, se intercalau agreabil cu versurile de farmec galant. Prozaismul lui Baudelaire nu ar pute­a să fie deci socotit drept o curiozitate supărătoare el fiind un nerv inițial, nepieritor al sprintenei dar realistei poezii franceze din primele timpuri. SIMION STOLNICU O artă care trebue să cunoască... (Urmare din pag. l­a) discruți­e, îmi­­ pare s că denunță mai mult o cul­tură în care sentimentul poeziei nici până astăzi nu ai ajuns să constituie o aspirație reală. In o­ric­e­h­iar nimeni nu a cerut, nicăieri, nici chiar non-tem­porani­i d-lui Aderca, să se ardă pe rug Iliada lui Homer... Pe când destinu­­ celor ma­i mulți din marii creatori plasticii îmi pare a fi din ce­le mai du­bioase. Un destin suspus­­ capriciilor individuale. Să nu existe oare aici acele permanențe care s’ar spune ,aproape că se­ apără singure în ope­ra în care triumfă ? Să nu existe criterii care să ne învețe de ce trăește Gio­tto sau Michsil- Angelo, de ce­­ a biruit Cézanne, Greco, van Gogh ? Cine ar îndrăsni s’o creadă! Văd mai de grabă o înaltă iatono-lență a criticei noastre de artă. Dar există ea ? Probabil... O vă­d, trei și cota. O văd ignorând însuș principiul ca­re dă vieață artelor plastice, care luminează o pânză sau aprinde un bloc de granit! Poe era, convins că nu faci critica po­eziei fără să fii poet. E sigur că nu greșia ! Dar câți din criticii de artă au contact cu această vieață intimă a lucrului de care vorbesc ? și privește... Eu văd numai­­ ce ajung să desco­pere, să afirme ! Un mediocru simț al lui Cé­zanne e sigur, în ac­eastă privință, s-­a falsifi­cat până la scandal. Pe acest drum poezia s’ar fi rătăcit ea însăși până acolo unde ar fi ajuns să rimeze penibil,... în căutarea foarte depăr­tată a lui Mallarmé ! E altceva... Știu bine­­ că pictorul are misiunea să comu­nice cu toate­ funcțiunile suverane­ ale cuvân­tului — și e foarte posibil că, în acest­­ strict domeniu chiar, arta pictorului să nu fie mai săracă nici mai puțin diversă. Acel Sărut-Lan­­gage al poetului, nu i se refuză cotoare! — dimpotrivă ! Dar tocmai aici e bine să întrebăm atent: ce ne spune tabloul, ce ne spune opera de artă? Am văzut critici de artă cântărind „pasta’’ (pe care ta Giotto — e un fapit! — n’ar fi găsit-o...), i-am văzut convinși că în tehnica aceasta singură rezidă secretul. Aș fi vrut să-i leg l­a ochi — să apăr pi­erctura... „Purismul” co­loanei — oroarea­­ de subiect (ca și când totul n’ar fi subiect!) — a făcut de multe­­ ori să se uite singura întrebare care rămâne : ce ne-a făcut să cunoaștem mai pitin­ opera de artă, — lucrul care ne-ar fi rămas ascuns ! Sunt convins că pentru asta ajunge și o sim­plă­­ pată, un tumult de culoare : Plusieurs rands de fumée Abolis en autres ronds... Naturile moarte ale lui Cézanne sunt ideale singurătăți populate de­ mister. Nu mai puțin însă, „subiectele” închid mis­tere... Pentru artist ! Dar despre asta, altă dată. Un anumit vânăt­ albastru nu mai mă inte­resează... TOMA VLADESCU T­P. ZIARULUI „UNIVERSUL", BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU, 23 Șarpele, fratele Soarelui... (Urmare din pag.­i­a) că Soma, „ca și Agni, iese afară din pielea ei bătrână“, expresie­­ care a­­cordă ambroziei divine atribute ser­pentine. Dealtfel, asociația între soma și șerpi s-a făcut și pe alt temeiu; șerpii, în toate tradițiile, nu numai în India, sunt socotiți nemuritori, pentru că își schimbă pielea. (Frazer a adunat multe materiale etnogra­fice în legătură­­ cu această credință, cf. Le folklore dans Vincien Testa­ment). Deci, între băutura care con­feră nemurirea, și animalele nemu­ritoare, trebuie să existe o strânsă legătură. De aceia un text spune : „Prin sacrificiu, șerpii au biruit Moartea ; acel care face la fel, bi­ruie și el moartea. Șerpii și-au lăsat pielea bătrână, au ieșit din ea,­ și au biruit Moartea....“ Ambivalența aceasta se întâlnește pretutindeni în India. Aigni este în acelaș timp un zeu bun și rău, prie­ten și dușman al oamenilor. Intr’un loc se spune că „mănâncă oamenii“ și trebuie să te ferești de el; în altă parte, el este mesagerul zeilor și prie­tenul și oaspetele oamenilor. (In pa­ranteză fie spus, divinitatea este în­totdeauna concepută sub două aspec­te coexistente :­ mânioasă și blândă, neîndurătoare și lesne iertătoare, te­rifiantă și odihnitoare, etc. R. Otto, în cartea sa celebră, Das Heilige, s-a ocupat mai ales de aspectele „teri­fiante“ ale experienței religioase­. Varuna, zeu al Cerurilor, este în acelaș timp zeul­ Oceanului, „lăcaș al șerpilor“ (naganam alayam), cum îl numește Mahabharata. Varuna este, de altfel, „rege al șerpilor“ (năgara­­ja), iar în Atharva Veda XII, 3, 57 este numit o viperă. Toate calitățile acestea ophidiene nu ar trebui să se potrivească unei divinități tiranice,, cum este Varuna, despre care se spu­ne că are „o mie de ochi“, spioni cu care vede tot ce se face pe pământ. (Ochii lui Varuna sunt stelele. Cf. Zalmoxis, vol. I, p. 8). Dar gândirea mitică și metafizică indiană nu pier­de niciun prilej de a sublinia ,,bci-uni­­tatea“ divină, coincidența extremelor în divinitate, totalizarea atributelor. Marele monstru, Vrtra, ucis de Indra, zeul solar, are forma unui­ șarpe. U­­cigând pe Vrtra, Indra eliberează A­­pele, ca­re stătuseră până atunci sub stăpânirea acestui monstru. Dar eli­berarea Apelor prin u­cider­ea mon­strului, echivalează cu o re-creație a Cosmosului. Pentru că, lipsa Apelor sterilizează și anihilează întreaga viață cosmică. Indra, eliberând Apele, face posibilă viața (plantele, ploile, hrana animalelor și a oamenilor, etc.). Dar despicarea monstrului Vitra de către zeul solar Ind­ra mai are un sens cosmologic : Creația Lumii. In toate mitologiile, Cosmosul e creiat dintr-un monstru marin, care­­ e­ ucis și îmbu­cătățit de către un zeu solar (monstrul marin Tia-mat, ucis și des­picat de către Narduk, în mitologia babiloniană, etc.). Deci, prin despica­rea marelui șarpe Vitra, ia naștere Cosmosul. Șarpele joacă și aici rolul de „materie“, în sensul scolastic al cuvântului. Șarpele simbolizează la­tențele,, virtualiită­țile, „materia“ in­formă, haotică, (Apele) — din care, prin despicare, ia naștere Cosmosul, formele „actuale“. Dar, evident, pentru gândirea in­diană, pantheistă și imanentistă, „materia“ din car­e se va „forma“ Cosmosul, este tot o parte a divini­tății; este divinitatea concepută sub aspect latent, virtual, ophidian. De­aceia divinitatea este activă, în reli­gia și metafizica indiană, atât sub aspe­ctel­e întunecate (serpentine) cât și luminoase (divine). Aceste aspecte exprimă doar cele două condiții ale divinității : virtuală și actuală, la­tentă și reală, adormită și trează, te­lurică și celestă. De aceia numele zeu­lui celest Varuna ca și numele șar­pelui cosmic Vrtra, au amândouă a­­ceiași rădăcină : vr, care înseamnă „desfășurare“, „manifestare“, etc. MIRCEA ELIADE Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T. T. Nr. 44908-?58

Next