Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-03-25 / nr. 12

R­O­P­R­I­E­T­A­R : 30 C. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 »RECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE ; Lei pe * fr „ 120 pe 6 luni TELEFON; 3.30.10 (Urmare în pag. 2-a) Vocația lui Mefistofeles de MIRCEA ELIADE Comentatorii lui Faust au subliniat întotdeauna, ca un amănunt fundamental pentru înțelegerea gândirii goetheane, și totuși cu oarecare mirare, „curioasa indulgență" și chiar, după unii, „quasi simpatia" pe care o arată Dumnezeu lui Mefisto. „Pe cei de felul tău nu i-am urât niciodată, mărturi­sește Domnul în faimosul pasaj din Prologul în Cer, adre­­sându-se lui Mefistofel. Dintre toate spiritele care neagă, bu­fonul (Schalk) e cel care mă plictisește mai puțin". Simpatia aceasta divină față de un demon atât de negator se silește s'o justifice Goethe în versurile imediat următoare: „Activi­tatea omului prea lesne începe să tânjească; îndată ce-ar putea, omul n'ar mai face nimic. De aceia, bucuros îi dau un tovarăș care să-l stimuleze, făcându-și astfel datoria de diavol". N'a scăpat nimănui gravitatea acestor mărturisiri. Căci în niciuna din confesiunile creștine nu se întâlnește o ase­menea indulgență a Creatorului față de demon. Indulgență care e coherent justificată de Goethe: „activitatea omului prea lesne începe să tânjească...", dar care, s'o recunoaștem, își are și un temeiu extra-rațional; s'ar putea vorbi de o sim­patie organică între Creator și Mefisto. Căci, e limpede, Domnul nu mărturisește că lenea și sterilitatea omului îl în­deamnă să dea acestuia un tovarăș dinamic și inventiv. El recunoaște că face lucrul acesta bucuros: „Drum geb­­ich gern ihm den Gesellen zu..." Evident, pe Creator nu l poate sili nimic, nu-i poate nici măcar îndemna o anumită stare de lucruri (lenea omului, etc.), să intervină din nou în Crea­ție. Dumnezeu, chiar în concepția lui Goethe, e pe deplin li­ber. Dar, una este să hotărască în perfectă libertate un anu­mit lucru (bunăoară, tovărășia între om și demon) și alta este să se bucure de hotărârea luată, așa cum mărturisește la începutul tragediei lui Faust. „Simpatia" este, de altfel, reciprocă. Mefisto, rămas sin­gur după ce se închide Cerul și se despart arhanghelii, se destăinuiește cu o egală sinceritate. „Din când în când văd bucuros pe bătrân, și mă feresc s'o rup cu El. E destul de drăguț din partea unui mare Stăpân ca El să vorbească atât de omenește chiar cu Diavolul". Von Zeit zu Zeit seh'ich den Alten­gern... In versul acesta nu străbate numai ironia mefistofelică, așa cum am fi înclinați a crede la prima vedere. E ceva mai mult decât zeflemea în mărturisirea lui Mefisto, este oare­care melancolie, și nu foarte discret dor de a da ochii cu Creatorul. „Din când în când văd bucuros pe bătrân..." Aproape că o­ ar putea vorbi de o simetrie obscură între mărturisirea Creatorului și a lui Mefisto. Căci, îndată ce recunoaște simpatia care îl atrage spre Stăpânul zidirii, Me­fisto se grăbește să și-o justifice printr'un raționament: „mă feresc s'o rup cu El"... căci „e destul de drăguț din partea unui mare Stăpân ca El să vorbească atât de omenește chiar cu Diavolul". Nu e nevoie să fii un dibaciu comentator al lui Goethe ca să-ți dai seama că poetul a fixat cu multă grijă, în acest Prolog în Cer, poziția „spiritului care neagă" față de Crea­tor. Că, așa­dar, niciunul din aceste versuri nu cuprinde cuvinte întâmplătoare. Și, dacă acel genn („bucuros",) este pronunțat odată de Creator și odată de Mefisto, simetria a­ceasta își are un sens adânc. O simpatie reciprocă leagă pe Creator de bufonul care neagă. Iar melancolia pe care o pu­tem descifra în cuvintele finale ale lui Mefisto, se referă fără îndoială la timpul îndelung care trebuie să se scurgă până ce se va afla din nou în prezența Creatorului. Von Zeit zu Zeit... Uneori, așa­dar, Mefisto e primit de Stăpânul lumii. Nu străbate oare în acest vers goethean — von Zeit și Zeit... ■— amintirea tulbure a unui ritm cosmic, în care Binele și Răul coincid un moment ca apoi să se despartă din nou, despi­cate în două extreme? Nu am fi îndrituiți să vedem în sim­patia dintre Creator și Mefisto ceva mai mult decât concep­ția demonică a acțiunei și creației umane, așa cum a formu­lat-o Goethe, să vedem anume: ideia tradițională, universal răspândită, a „coincidenței contrariilor", a contopirii dintre Ființă și Neființă, a „totalizări" realului? Notele de față își propun să îndestuleze, între altele, și asemenea întrebări, care depășesc exegeza tragediei faustiene și își găsesc lo­cul în speculația metafizică. Evident, în opera lui Goethe „simpatia" între Creator și demon are un tâlc bine precizat. E suficient să deschidem un bun comentar al lui Faust ca să găsim din belșug texte lămuritoare, culese din întreaga operă a poetului. Mefisto e demonul care oprește pe loc, și oprind, stimulează. Răul e necesar, s'a spus de atâtea ori, căci provoacă binele, în­tocmai ca eroarea, căreia Goethe îi acordă virtuți stimula­toare: „Dacă nu greșești, nu vei dobândi înțelegerea" (Wenn du nicht f­rst, kommst du nicht zu Verstand) spune Mefisto lui Homunculus (vers 7847). „Contradicția e ceea ce ne face productivi", mărturisea Goethe lui Eckermann (28 Martie 1827). „Uneori ajungem la deplină conștiință și înțelegem că o eroare poate să ne miște și să ne îndemne la acțiune întocmai ca și un adevăr" ,Maximen, nr. 85). Sau, și mai clar: „Natura nu se preocupă de erori, ea însăși le repară întotdeauna și nu se întreabă ce-ar putea ieși din „asta". (Texte culese din comentarul lui Manacorda, ed. III, p. 164 sq.), întocmai ca și eroarea, așa­dar, care e un moment ne­cesar și activ în dialectica umană — Mefisto e un moment obligatoriu nu numai față de om, pe care îl dinamizează ispitindu-l, ci e obligatoriu chiar în Cosmos, în ceea ce Goe­the numea (conformându-se metafizicei sale imanentiste) „Tot­ Unul". Formula aceasta — „Tot-Unul" — va ajunge mai clară cu cât ne vom depărta de Goethe și ne vom apro­pia de izvoarele inspirației sale (Giordano Bruno, Böhme, Swedenborg). Noi nu ne propunem să urmărim izvoarele sau filiația motivelor din Faust. Lucrul acesta a fost făcut, cu ne­sfârșită competență, de foarte mulți comentatori și exegeți ai tragediei goetheane. Studiul de față năzuiește să demon­streze coherența metafizică a unor motive străvechi, pe care le alegem într'adins din domenii disparate — poezie, icono­grafie, cosmologie, demonologie, etc. — tocmai pentru a do­vedi permanența și universalitatea lor. Am preferat totuși să începem cercetarea de față printr'un comentariu la câteva versuri din Faust. In Goethe se întâlnesc, cu sau fără știrea lui, o seamă de curente de gândire care n'au mai fructificat opera niciunui european, după moartea poetului de la Wei APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII • NR. 12 SAMBATA 25 MARTIE 1939 Va Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU jt fi­­ jrȘl Iubi­re Fluctuațiile criticei literare de ION BIBERI Inima mea peste milenii de piatră E amintire strălucitoare. Tot ce-a fost lacrimi și așteptări E astăzi soare. Și dacă uneori buzele strigă După un cuvânt, după o dimineață. Dacă timpul se ’ntunecă la pierduta viață. Liniștea veche învie La vorbele tale de mult Și iar în stinsa viață Stau luminat și te-ascult. Și cum numai în melodii Cerul tăcut te iubește, In grădinile raiului meu Un dor pământesc înflorește. IULIAN VESPER Curentul științist și pozitivist al secolului trecut a avut nume­roase ecouri în activitatea lite­rară. Școala naturalistă poate fi socotită c­a un rezultat ultim și depărtat al unei direcții spiritua­le al cărei pun­ct de plecare tre­­bue căutat în atitudinea obiecti­vă a omului de știință în fața universului neanimat. Prin imi­tație, romancierul își propunea o aceeași ținută morală de neparti­­cipare la mișcările de suflet și la trepidanța de viață pe care cău­ta să o surprindă în viață e­­roilor săi; anulând imaginația și evadarea totală în gratuitatea visului, el își circumscria câm­pul de activitate la descrierea impersonală a faptelor din jur; înlăturând decorul fantezist prin notația exactă și­­ amănunțită a faptelor, romancierul tindea, cel puțin teoretic și în intenția lui primă, spre o obiectivitate com­parabilă cu a omului de știință. Influența acestei mode inte­lectuale, consistând în esență în îndepărtarea principială a reac­țiilor personale și în deosebi e­­motive în fața lumii, își găsește un echivalent­­ în critica literară. Nu ne referim, de­sigur, la criti­ca practicată de către reprezen­tanții înșiși ai școlii naturaliste. Critica lui Zola, manifestele sale ca și studiile sale teoretice, nu erau decât o lungă urmare de confesiuni lirice, de pamflete violente sau de exaltări intem­pestive ale școlii literare pe care o reprezenta; ne referim, cu deo­sebire, la critica cu năzuințe de științiism și impersonalism, în care coeficientul propriu al cri­ticului, preferința sa subiectivă și îmbinarea sa nemărturisită, să fie­­ înlăturate. După exemplul spiritului științific și în concor­danță cu tendința s­istematizantă în ordonanțe coherente de gân­dire, critica secolului trecut a cunoscut mai multe asemeni ma­nifestări, cărora le-au corespuns reacții tot așa de caracterizate din partea criticei impresioniste sau, mai târziu, a diletanților și a disloratorilor de idei în genul lui Go urmărit și Gide. Critica li­terară parcurge astfel un drum întortochiat, cotind în direcții uneori opuse, orientată când în­spre științismul obiectiv, când în­spre subiectivismul mărturisit. Dar în toate aceste direcții de gândire și nuanțe docțrinale se pot desprinde preferințele in­time ale criticului. Armătura teo­retică nu era în realitate decât o suprastructură care se aplica u­­neori aderent, alteori fără articu­larea organică peste adevărata tehnică spirituală a criticului. Căci, adesea, dincolo de teoreti­zările criticului asupra propriei metode și împotriva lor se vă­deau reacțiile personale ale a­­cestuia, atitudini care nu-și re­cunoșteau o filiație exclusivă din ideile directoare ale armăturii teoretice adoptate. Critica ră­mâne în acest mod mai de­grabă o mărturie directă a unui lector în fața producției literare cu­rente, decât ilustrarea unei me­tode critice; opera criticului des­­vălue deci mai mult o nuanță de sensibilitate și o vibrație emoțio­nală proprie, decât o direcție teoretică statornică. Tabloul si­noptic pe care l-am putea desena pentru a ilustra direcțiile diver­gente ale criticei literare din ul­­timile decenii ar presupune deci mai curând diferențieri de natu­ră temperamentală și emotivă ale criticilor, decât opoziții de doctrine și școli. Acceptăm­ așadar în principiu toate orientările critice cu con­diția ca aplicarea lor să nu se facă în spirit îngust, aservind definitiv criticul unui sistem în­chis, făcându-l impermeabil fe­nomenului literar considerat în varietatea lui de manifestări. Pu­nem deci accentul pe suplețea și comprehensiunea criticului, așa cum se manifesta în activitatea lui concretă, în momentul luării de contact direct cu o operă li­terară. In acest mod, rigorile spiritu­lui sistematic pot fi atenuate, în­chistarea l într-o formulă exclusi­vă poate face nesimțit loc unei evadări dincolo de barierele li­mitative ale­­ sistemului. In con­tact cu substanța multiformă a vieții, criticul uită schemele lud uscate și poate judeca limpede, nestânjenit de încadrări impuse. Există însă o categorie de cri­tică literară care reprezintă ne­gația oricărei nuanțe și a orică­rui simț literar; ea e îngust sis­tematică­­ și tiranic pozitivistă; metoda ei de lucru este de o ri­goare inutil științifică, iar con­cluziile sale dezolant de exacte și de categorice: această critică ignorează masaiia, aproximati­vul, îndoiala și provizoriul; ea di­secă necruțător și decretează pe­dant concluzii definitive. Cititorul a înțeles: este vorba de un dile­tantism critic, în care neofiți en­tuziaști țin să ilustreze în această disciplină fluctuantă, validitatea unor teorii științifice la modă. Criticii improvizați sunt adepți fără rezerve ai unor mode inte­lectuale de mare prestigiu: în secolul trecut ei apărau de pildă științismul sombrozian, astăzi ei sunt adepți ai freudismului. In posesia unui instrument de cercetare psihologică, ei au înțe­les că aplicarea lui în domeniul literar poate­ reprezenta un punct de vedere fecund. Principial, po­ziția­­ este, desigur, valabilă. Ea se poate înscrie împreună cu ce­lelalte orientări în câmpul vast al doctrinelor critice. Am văzut însă că dacă orice poziție ideo­logică este în principiu accepta­bilă, valoarea criticei care o re­prezintă este în funcție de fine­țea analizei și înglădierea spiri­tuală a criticului. Este ceea ce lipsește, în general, diletantis­mului critic care ilustrează teo­riile antropologice sau psiho­patologice la modă. S-a ajuns în li­psia acestor calități cardinale ale spiritului critic, prin aplicarea stângace, exclusivă și sistematică a teoriilor științifice­ la o inter­pretare tendențioasă și neînțele­gătoare a câtorva opere literare esențiale. Victimele notorii ale a­­cestor aplicări de teorii științi­fice în critică au fost Edgar Poe, scriitorii simboliști și Charles Baudelaire. Rând pe rând socotiți ca „degenerați“, psihopați sau minați de tare morbide necruță­toare, acești autori au fost amă­nunțiți în faptele lor de viață cele mai neînsemnate, pentru ca, în urmă, pe cale deductivă, să se poată explica geneza operelor lor literare. Analiza critică a fost însă îndeobște primară, înțele­gerea­­ operelor literare respective de a dreptul lizibilă, iar mânuirea instrumentului științific a fost făcută fără abilitate. Criticii di­letanți nu au avut în primul rând îndestulătoare înțelegere a rela­tivismului valorii teoriilor la modă; au crezut în valoarea ko­ca în niște fapte definitiv stator­nicite, atunci când în realitate acestea nu erau decât­­ simple ipo­teze de lucru și explicări ce nu aveau în sine nimic absolut și indiscutabil, dar mai presus de toate, ei nu au avut corespon­dența sufletească necesară cu o­­perele respective, pentru a le putea cuprinde în nucleul lor central și în semnificația lor es­tetică. Printre numeroasele lu­crări aplicând metoda psihana­litică, se remarcă totuș încercări interesante, deși, sunt numeroase raporturi, prea rigide și lipsite de intuiție sigură. In general însă, aplicarea directă a psiha­nalizei în critică, considerată în s­piritul ei îngust și specializat, trebue socotită numai c­a o ma­nifestare de diletantism fără con­secințe. Rămâne deci direcția de lucru, și mai ales spiritul teoriei, care aplicate în analiza literară pot­ conduce la rezultate uneori va­­­labile. Dar măsura reușitei a­­cestei­­ orientări nu trebuește con­diționată atât de valabilitatea­ teoriei pe care o ilustrează exa­menul critic, cât de calitățile de pătrundere ale criticului. Teo­dor­escu - S­ion Portret Frumusețea poporului român văzută de streini de prof. ION F. BURICESCU Anatole de Demidoff publică la Pa­ris în 1840­­un jurnal de călătorie inti­tulat Voyagie dans la Russie meridionale et la Ch­imée­r par la Hongrie, la Vala­­chie et la Moldavia. Sosind in Muntenia­, cu vaporul, din suisul Du­­ării, a­cest călător vine în a­­tingere cu poporul nostru pemttru prima oară la Schela (probabili în Oltenia) și se duce, însoțit de câțiva prieteni, să vadă satul Cermei, la un kilometru de­parte­ de țărmul apei. Fiind zi de Duminică, bărbații ședeau pe vine­­ fără ocupație, pe la porțile lor și fumau. Femeile formau grupuri aparte, fără să fie­ închise” — lucru pe care Demidoff îl observă în mod spe­ciali, gândindui-lste desigur la obiceiul turcesc de a ține femeile în hiaresm. El spune mai­i departe, că „­așezate a­­lem­e jois pe un picior, în timp ce cellalt genuinohiu, ridicat în sus, se atinge de bărbia lor, (femeile) ședelau de vorbă. Deși ciudată, această latitudine (b­ette pose) este grațioasă; ea învederează un fel de nepăsare, care este cu totul în armonie cu fizionomia galeșă a celor mai multe„ femei tinere”. Mai târziu, la Giurgiu), asistând la bâlciul local, Demi­doff vorbește de „fetele voinice ale Munteniei”, de galbenii ,d­e­aluri, cari îm­podobesc capul și gâtul unor fete, destul de urâtei, pe când „multe figuri nobile și idrăguțe n’aveau drept podoabă decât o bilată safiră de parale”. Ceea ce fa­ce ca Demidoff, dealtfel destbul de bun înțelegător al stărilor de lucruri de­la noi, să nu stăruie mai mult asupra chestiunii de care ne ocupăm, este graba, cu care el trece prin Țările române. El recunoaște însuși, la un mo­ment dat, că în cele vre-o pattru zile, cât a mers c­u poșta, de la Focșani la Saulieni prin Iași, n’a putut cunoaște de­cât prea puțin Țara Moldovei. Un călător, care cu toata aparența că nu ne este binevoitor, spune totuși o mulțime de lucruri frumoase despre neamul nostru, este A. de Gerando, care a publicat la Baris, in 1845, lucra­rea sa în două volume, intitulată La Transylvanie et seis habitants. Este aici, cum se vede, vorba de Românii din Ar­deal, pe care lăutarul i-a cunoscut de a­­proape. Francez de origină, A. de Ge­rando era ginerele contelui ungur Me­lik Tekeli, căruia îi și este dedicată opera. v . Date fiin­d legăturile familiare­­ ale au­torului pe de o parte, date fiind pe de altă parte condițiile politice și sociale din acel timp, este firesc ca autorul să pa­ră a fi prea binevoitor față­­ de poporul un­guresc și să ne­d­reptățeiască­­ pe Români. El împodobește deci , uneori, poate pe bună dreptate — pe țăranul u­ngur cu însușiri adese, dar face aceasta stabilind un contrast mejuistificat între Unguri și alte neamuri. Astfel țăranul ungur „nu e nici lacom de câștig h­a­iSasul, nici le­neș ca Valahul”, sau „Ungurul socotește că nu e demn de el să-și umple caisa cu copii ca Slovenii sau Valahii. Iapa nobilă nu dă naștere­­ decât unui mânz pe an, pe când scroafa cea vulgară naște o mulțime de purcei”. Convingere demo­grafică foarte discutabilă! Cu toate acestea , de Gerando recu­noaște fățilș — și acesta este un mare merit al imparțialității ce domnește in cea mai mare parte a operei sale — că Românii sunt urmașii coloniștilor lui Traian, că ei n’au părăsit niciodată Da­cia și că „aveau șefii lor naționali, când fură subjugați de Unguri”. (Urmare în pag. 2-a) II

Next