Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)
1939-03-25 / nr. 12
ROPRIETAR : 30 C. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 »RECTOR ȘI ACTOR DELEGAT, STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE ; Lei pe * fr „ 120 pe 6 luni TELEFON; 3.30.10 (Urmare în pag. 2-a) Vocația lui Mefistofeles de MIRCEA ELIADE Comentatorii lui Faust au subliniat întotdeauna, ca un amănunt fundamental pentru înțelegerea gândirii goetheane, și totuși cu oarecare mirare, „curioasa indulgență" și chiar, după unii, „quasi simpatia" pe care o arată Dumnezeu lui Mefisto. „Pe cei de felul tău nu i-am urât niciodată, mărturisește Domnul în faimosul pasaj din Prologul în Cer, adresându-se lui Mefistofel. Dintre toate spiritele care neagă, bufonul (Schalk) e cel care mă plictisește mai puțin". Simpatia aceasta divină față de un demon atât de negator se silește s'o justifice Goethe în versurile imediat următoare: „Activitatea omului prea lesne începe să tânjească; îndată ce-ar putea, omul n'ar mai face nimic. De aceia, bucuros îi dau un tovarăș care să-l stimuleze, făcându-și astfel datoria de diavol". N'a scăpat nimănui gravitatea acestor mărturisiri. Căci în niciuna din confesiunile creștine nu se întâlnește o asemenea indulgență a Creatorului față de demon. Indulgență care e coherent justificată de Goethe: „activitatea omului prea lesne începe să tânjească...", dar care, s'o recunoaștem, își are și un temeiu extra-rațional; s'ar putea vorbi de o simpatie organică între Creator și Mefisto. Căci, e limpede, Domnul nu mărturisește că lenea și sterilitatea omului îl îndeamnă să dea acestuia un tovarăș dinamic și inventiv. El recunoaște că face lucrul acesta bucuros: „Drum gebich gern ihm den Gesellen zu..." Evident, pe Creator nu l poate sili nimic, nu-i poate nici măcar îndemna o anumită stare de lucruri (lenea omului, etc.), să intervină din nou în Creație. Dumnezeu, chiar în concepția lui Goethe, e pe deplin liber. Dar, una este să hotărască în perfectă libertate un anumit lucru (bunăoară, tovărășia între om și demon) și alta este să se bucure de hotărârea luată, așa cum mărturisește la începutul tragediei lui Faust. „Simpatia" este, de altfel, reciprocă. Mefisto, rămas singur după ce se închide Cerul și se despart arhanghelii, se destăinuiește cu o egală sinceritate. „Din când în când văd bucuros pe bătrân, și mă feresc s'o rup cu El. E destul de drăguț din partea unui mare Stăpân ca El să vorbească atât de omenește chiar cu Diavolul". Von Zeit zu Zeit seh'ich den Altengern... In versul acesta nu străbate numai ironia mefistofelică, așa cum am fi înclinați a crede la prima vedere. E ceva mai mult decât zeflemea în mărturisirea lui Mefisto, este oarecare melancolie, și nu foarte discret dor de a da ochii cu Creatorul. „Din când în când văd bucuros pe bătrân..." Aproape că o ar putea vorbi de o simetrie obscură între mărturisirea Creatorului și a lui Mefisto. Căci, îndată ce recunoaște simpatia care îl atrage spre Stăpânul zidirii, Mefisto se grăbește să și-o justifice printr'un raționament: „mă feresc s'o rup cu El"... căci „e destul de drăguț din partea unui mare Stăpân ca El să vorbească atât de omenește chiar cu Diavolul". Nu e nevoie să fii un dibaciu comentator al lui Goethe ca să-ți dai seama că poetul a fixat cu multă grijă, în acest Prolog în Cer, poziția „spiritului care neagă" față de Creator. Că, așadar, niciunul din aceste versuri nu cuprinde cuvinte întâmplătoare. Și, dacă acel genn („bucuros",) este pronunțat odată de Creator și odată de Mefisto, simetria aceasta își are un sens adânc. O simpatie reciprocă leagă pe Creator de bufonul care neagă. Iar melancolia pe care o putem descifra în cuvintele finale ale lui Mefisto, se referă fără îndoială la timpul îndelung care trebuie să se scurgă până ce se va afla din nou în prezența Creatorului. Von Zeit zu Zeit... Uneori, așadar, Mefisto e primit de Stăpânul lumii. Nu străbate oare în acest vers goethean — von Zeit și Zeit... ■— amintirea tulbure a unui ritm cosmic, în care Binele și Răul coincid un moment ca apoi să se despartă din nou, despicate în două extreme? Nu am fi îndrituiți să vedem în simpatia dintre Creator și Mefisto ceva mai mult decât concepția demonică a acțiunei și creației umane, așa cum a formulat-o Goethe, să vedem anume: ideia tradițională, universal răspândită, a „coincidenței contrariilor", a contopirii dintre Ființă și Neființă, a „totalizări" realului? Notele de față își propun să îndestuleze, între altele, și asemenea întrebări, care depășesc exegeza tragediei faustiene și își găsesc locul în speculația metafizică. Evident, în opera lui Goethe „simpatia" între Creator și demon are un tâlc bine precizat. E suficient să deschidem un bun comentar al lui Faust ca să găsim din belșug texte lămuritoare, culese din întreaga operă a poetului. Mefisto e demonul care oprește pe loc, și oprind, stimulează. Răul e necesar, s'a spus de atâtea ori, căci provoacă binele, întocmai ca eroarea, căreia Goethe îi acordă virtuți stimulatoare: „Dacă nu greșești, nu vei dobândi înțelegerea" (Wenn du nicht frst, kommst du nicht zu Verstand) spune Mefisto lui Homunculus (vers 7847). „Contradicția e ceea ce ne face productivi", mărturisea Goethe lui Eckermann (28 Martie 1827). „Uneori ajungem la deplină conștiință și înțelegem că o eroare poate să ne miște și să ne îndemne la acțiune întocmai ca și un adevăr" ,Maximen, nr. 85). Sau, și mai clar: „Natura nu se preocupă de erori, ea însăși le repară întotdeauna și nu se întreabă ce-ar putea ieși din „asta". (Texte culese din comentarul lui Manacorda, ed. III, p. 164 sq.), întocmai ca și eroarea, așadar, care e un moment necesar și activ în dialectica umană — Mefisto e un moment obligatoriu nu numai față de om, pe care îl dinamizează ispitindu-l, ci e obligatoriu chiar în Cosmos, în ceea ce Goethe numea (conformându-se metafizicei sale imanentiste) „Tot Unul". Formula aceasta — „Tot-Unul" — va ajunge mai clară cu cât ne vom depărta de Goethe și ne vom apropia de izvoarele inspirației sale (Giordano Bruno, Böhme, Swedenborg). Noi nu ne propunem să urmărim izvoarele sau filiația motivelor din Faust. Lucrul acesta a fost făcut, cu nesfârșită competență, de foarte mulți comentatori și exegeți ai tragediei goetheane. Studiul de față năzuiește să demonstreze coherența metafizică a unor motive străvechi, pe care le alegem într'adins din domenii disparate — poezie, iconografie, cosmologie, demonologie, etc. — tocmai pentru a dovedi permanența și universalitatea lor. Am preferat totuși să începem cercetarea de față printr'un comentariu la câteva versuri din Faust. In Goethe se întâlnesc, cu sau fără știrea lui, o seamă de curente de gândire care n'au mai fructificat opera niciunui european, după moartea poetului de la Wei APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII • NR. 12 SAMBATA 25 MARTIE 1939 Va Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU jt fi jrȘl Iubire Fluctuațiile criticei literare de ION BIBERI Inima mea peste milenii de piatră E amintire strălucitoare. Tot ce-a fost lacrimi și așteptări E astăzi soare. Și dacă uneori buzele strigă După un cuvânt, după o dimineață. Dacă timpul se ’ntunecă la pierduta viață. Liniștea veche învie La vorbele tale de mult Și iar în stinsa viață Stau luminat și te-ascult. Și cum numai în melodii Cerul tăcut te iubește, In grădinile raiului meu Un dor pământesc înflorește. IULIAN VESPER Curentul științist și pozitivist al secolului trecut a avut numeroase ecouri în activitatea literară. Școala naturalistă poate fi socotită ca un rezultat ultim și depărtat al unei direcții spirituale al cărei punct de plecare trebue căutat în atitudinea obiectivă a omului de știință în fața universului neanimat. Prin imitație, romancierul își propunea o aceeași ținută morală de neparticipare la mișcările de suflet și la trepidanța de viață pe care căuta să o surprindă în viață eroilor săi; anulând imaginația și evadarea totală în gratuitatea visului, el își circumscria câmpul de activitate la descrierea impersonală a faptelor din jur; înlăturând decorul fantezist prin notația exactă și amănunțită a faptelor, romancierul tindea, cel puțin teoretic și în intenția lui primă, spre o obiectivitate comparabilă cu a omului de știință. Influența acestei mode intelectuale, consistând în esență în îndepărtarea principială a reacțiilor personale și în deosebi emotive în fața lumii, își găsește un echivalent în critica literară. Nu ne referim, desigur, la critica practicată de către reprezentanții înșiși ai școlii naturaliste. Critica lui Zola, manifestele sale ca și studiile sale teoretice, nu erau decât o lungă urmare de confesiuni lirice, de pamflete violente sau de exaltări intempestive ale școlii literare pe care o reprezenta; ne referim, cu deosebire, la critica cu năzuințe de științiism și impersonalism, în care coeficientul propriu al criticului, preferința sa subiectivă și îmbinarea sa nemărturisită, să fie înlăturate. După exemplul spiritului științific și în concordanță cu tendința sistematizantă în ordonanțe coherente de gândire, critica secolului trecut a cunoscut mai multe asemeni manifestări, cărora le-au corespuns reacții tot așa de caracterizate din partea criticei impresioniste sau, mai târziu, a diletanților și a disloratorilor de idei în genul lui Go urmărit și Gide. Critica literară parcurge astfel un drum întortochiat, cotind în direcții uneori opuse, orientată când înspre științismul obiectiv, când înspre subiectivismul mărturisit. Dar în toate aceste direcții de gândire și nuanțe docțrinale se pot desprinde preferințele intime ale criticului. Armătura teoretică nu era în realitate decât o suprastructură care se aplica uneori aderent, alteori fără articularea organică peste adevărata tehnică spirituală a criticului. Căci, adesea, dincolo de teoretizările criticului asupra propriei metode și împotriva lor se vădeau reacțiile personale ale acestuia, atitudini care nu-și recunoșteau o filiație exclusivă din ideile directoare ale armăturii teoretice adoptate. Critica rămâne în acest mod mai degrabă o mărturie directă a unui lector în fața producției literare curente, decât ilustrarea unei metode critice; opera criticului desvălue deci mai mult o nuanță de sensibilitate și o vibrație emoțională proprie, decât o direcție teoretică statornică. Tabloul sinoptic pe care l-am putea desena pentru a ilustra direcțiile divergente ale criticei literare din ultimile decenii ar presupune deci mai curând diferențieri de natură temperamentală și emotivă ale criticilor, decât opoziții de doctrine și școli. Acceptăm așadar în principiu toate orientările critice cu condiția ca aplicarea lor să nu se facă în spirit îngust, aservind definitiv criticul unui sistem închis, făcându-l impermeabil fenomenului literar considerat în varietatea lui de manifestări. Punem deci accentul pe suplețea și comprehensiunea criticului, așa cum se manifesta în activitatea lui concretă, în momentul luării de contact direct cu o operă literară. In acest mod, rigorile spiritului sistematic pot fi atenuate, închistarea l într-o formulă exclusivă poate face nesimțit loc unei evadări dincolo de barierele limitative ale sistemului. In contact cu substanța multiformă a vieții, criticul uită schemele lud uscate și poate judeca limpede, nestânjenit de încadrări impuse. Există însă o categorie de critică literară care reprezintă negația oricărei nuanțe și a oricărui simț literar; ea e îngust sistematică și tiranic pozitivistă; metoda ei de lucru este de o rigoare inutil științifică, iar concluziile sale dezolant de exacte și de categorice: această critică ignorează masaiia, aproximativul, îndoiala și provizoriul; ea disecă necruțător și decretează pedant concluzii definitive. Cititorul a înțeles: este vorba de un diletantism critic, în care neofiți entuziaști țin să ilustreze în această disciplină fluctuantă, validitatea unor teorii științifice la modă. Criticii improvizați sunt adepți fără rezerve ai unor mode intelectuale de mare prestigiu: în secolul trecut ei apărau de pildă științismul sombrozian, astăzi ei sunt adepți ai freudismului. In posesia unui instrument de cercetare psihologică, ei au înțeles că aplicarea lui în domeniul literar poate reprezenta un punct de vedere fecund. Principial, poziția este, desigur, valabilă. Ea se poate înscrie împreună cu celelalte orientări în câmpul vast al doctrinelor critice. Am văzut însă că dacă orice poziție ideologică este în principiu acceptabilă, valoarea criticei care o reprezintă este în funcție de finețea analizei și înglădierea spirituală a criticului. Este ceea ce lipsește, în general, diletantismului critic care ilustrează teoriile antropologice sau psihopatologice la modă. S-a ajuns în lipsia acestor calități cardinale ale spiritului critic, prin aplicarea stângace, exclusivă și sistematică a teoriilor științifice la o interpretare tendențioasă și neînțelegătoare a câtorva opere literare esențiale. Victimele notorii ale acestor aplicări de teorii științifice în critică au fost Edgar Poe, scriitorii simboliști și Charles Baudelaire. Rând pe rând socotiți ca „degenerați“, psihopați sau minați de tare morbide necruțătoare, acești autori au fost amănunțiți în faptele lor de viață cele mai neînsemnate, pentru ca, în urmă, pe cale deductivă, să se poată explica geneza operelor lor literare. Analiza critică a fost însă îndeobște primară, înțelegerea operelor literare respective de a dreptul lizibilă, iar mânuirea instrumentului științific a fost făcută fără abilitate. Criticii diletanți nu au avut în primul rând îndestulătoare înțelegere a relativismului valorii teoriilor la modă; au crezut în valoarea koca în niște fapte definitiv statornicite, atunci când în realitate acestea nu erau decât simple ipoteze de lucru și explicări ce nu aveau în sine nimic absolut și indiscutabil, dar mai presus de toate, ei nu au avut corespondența sufletească necesară cu operele respective, pentru a le putea cuprinde în nucleul lor central și în semnificația lor estetică. Printre numeroasele lucrări aplicând metoda psihanalitică, se remarcă totuș încercări interesante, deși, sunt numeroase raporturi, prea rigide și lipsite de intuiție sigură. In general însă, aplicarea directă a psihanalizei în critică, considerată în spiritul ei îngust și specializat, trebue socotită numai ca o manifestare de diletantism fără consecințe. Rămâne deci direcția de lucru, și mai ales spiritul teoriei, care aplicate în analiza literară pot conduce la rezultate uneori valabile. Dar măsura reușitei acestei orientări nu trebuește condiționată atât de valabilitatea teoriei pe care o ilustrează examenul critic, cât de calitățile de pătrundere ale criticului. Teodorescu - Sion Portret Frumusețea poporului român văzută de streini de prof. ION F. BURICESCU Anatole de Demidoff publică la Paris în 1840un jurnal de călătorie intitulat Voyagie dans la Russie meridionale et la Chiméer par la Hongrie, la Valachie et la Moldavia. Sosind in Muntenia, cu vaporul, din suisul Duării, acest călător vine în atingere cu poporul nostru pemttru prima oară la Schela (probabili în Oltenia) și se duce, însoțit de câțiva prieteni, să vadă satul Cermei, la un kilometru departe de țărmul apei. Fiind zi de Duminică, bărbații ședeau pe vine fără ocupație, pe la porțile lor și fumau. Femeile formau grupuri aparte, fără să fie închise” — lucru pe care Demidoff îl observă în mod speciali, gândindui-lste desigur la obiceiul turcesc de a ține femeile în hiaresm. El spune maii departe, că „așezate aleme jois pe un picior, în timp ce cellalt genuinohiu, ridicat în sus, se atinge de bărbia lor, (femeile) ședelau de vorbă. Deși ciudată, această latitudine (bette pose) este grațioasă; ea învederează un fel de nepăsare, care este cu totul în armonie cu fizionomia galeșă a celor mai multe„ femei tinere”. Mai târziu, la Giurgiu), asistând la bâlciul local, Demidoff vorbește de „fetele voinice ale Munteniei”, de galbenii ,dealuri, cari împodobesc capul și gâtul unor fete, destul de urâtei, pe când „multe figuri nobile și idrăguțe n’aveau drept podoabă decât o bilată safiră de parale”. Ceea ce face ca Demidoff, dealtfel destbul de bun înțelegător al stărilor de lucruri dela noi, să nu stăruie mai mult asupra chestiunii de care ne ocupăm, este graba, cu care el trece prin Țările române. El recunoaște însuși, la un moment dat, că în cele vre-o pattru zile, cât a mers cu poșta, de la Focșani la Saulieni prin Iași, n’a putut cunoaște decât prea puțin Țara Moldovei. Un călător, care cu toata aparența că nu ne este binevoitor, spune totuși o mulțime de lucruri frumoase despre neamul nostru, este A. de Gerando, care a publicat la Baris, in 1845, lucrarea sa în două volume, intitulată La Transylvanie et seis habitants. Este aici, cum se vede, vorba de Românii din Ardeal, pe care lăutarul i-a cunoscut de aproape. Francez de origină, A. de Gerando era ginerele contelui ungur Melik Tekeli, căruia îi și este dedicată opera. v . Date fiind legăturile familiare ale autorului pe de o parte, date fiind pe de altă parte condițiile politice și sociale din acel timp, este firesc ca autorul să pară a fi prea binevoitor față de poporul unguresc și să nedreptățeiască pe Români. El împodobește deci , uneori, poate pe bună dreptate — pe țăranul ungur cu însușiri adese, dar face aceasta stabilind un contrast mejuistificat între Unguri și alte neamuri. Astfel țăranul ungur „nu e nici lacom de câștig haiSasul, nici leneș ca Valahul”, sau „Ungurul socotește că nu e demn de el să-și umple caisa cu copii ca Slovenii sau Valahii. Iapa nobilă nu dă naștere decât unui mânz pe an, pe când scroafa cea vulgară naște o mulțime de purcei”. Convingere demografică foarte discutabilă! Cu toate acestea , de Gerando recunoaște fățilș — și acesta este un mare merit al imparțialității ce domnește in cea mai mare parte a operei sale — că Românii sunt urmașii coloniștilor lui Traian, că ei n’au părăsit niciodată Dacia și că „aveau șefii lor naționali, când fură subjugați de Unguri”. (Urmare în pag. 2-a) II