Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-05-06 / nr. 18

Șezătoarea de la teatrul Național Duminică ditai, s-a ținut la teatrul Național, prima șeză­toare literară­­ din dictat de șeză­tori pe c­are „Societatea scriito­rilor români“ îl organizează în principalele orașe­­ din țară. D. Mirc­ea Eliade a conferen­țiat despre: „Regina Maria scriitoare“. Dintre cărțile augustei au­to,arci, conferențiarul a­ analizat în mod deosebit „Visătorul de vise“ și „Ilderim“, arătând că temele desbătuite de Regina Ma­­ria, în operele sale de seamă, sunt simboluri străvechi pe pă­mântul nostru dacic, cu pătrun­dere adâncă în cultura, până la Meșterul Manele. Astfel, Re­gina scriitoare a dovedit că și-a legat sufletul printr-o profundă sinteză, nu numai de istoria dar și de cultura românească. După conferința d-lui Mirce­a Eliaide au urmat leaturile făcute de scriitori, din operele lor. D. Ludovic Dauș a citit poe­ziile: „Ne-ai rămas vie, Regină Marie“, omagiu Măritei Doam­ne; „Tristețe“ și „Crucile“. D. Matei Alexandrescu a citit din volumul „Leagăn de îngeri“, poeziile: „Căprioarele pășteau isvoarele“, și „Din strașină pi­cură pace“; a urmat d. Tudor Măinescu, care a făcut lectură din volumul de versuri „O fată mică se închină“; d. Constantin Fântâneru a citit o bucată de proză; d. Radu Boureanu a citit trei poezii: „Vreți un poem“, „Logofăt de taină“ și „Anna Maria“. A urmat d. Donar Muin­­teanu cu poeziile „Răsăritul soarelui“, „Trei oameni de ză­padă“ și Cântece de iubire“; D. Virgil Carianopol a citit „Plâns de servitor“, „Mama“, „Țăranii“, și, fiind bisat, „Femei de la noi“; d. George Gregorian a citit frumoasele poezii: „Fe­ricirea“, „Troița“, „Trei draci“; d. Ion Minulescu a încheiat șe­zătoarea citind: „Romanța soa­relui“, Glassul morilor“, „Seară rurală“ și „Marină“. 8 6 Mai 1939 L­iteraturii, artă, idei... Șezătoarea „Universului Literar“ la Craiova Duminică 14 Mai c., orele 11 dim., în sala festivă a colegiului național Carol I din Craiova, va avea loc o șezătoare literară a scriitorilor tineri din gruparea revistei „Universul Literar“ și cu prețiosul concurs al „Societății scriitorilor olteni“. Vor participa d-nii: Ion Biberi, N. Crevedia, Nicolae al Lupului, George Dorul Dumitrescu, Virgil Carianopol, Al. Raicu, Ștefan Baciu, Traian Lalescu, Const. Fântâneru, Radu A. Sterescu și Victor Popescu. Intrarea liberă. PREMIUL NAȚIONAL PENTRU POESIE cu frumoșii săi lauri, a poposit anul acesta, pe fruntea poetu­lui V. Voiculescu. Bucuria și mulțumirea noastră sunt de­pline, când ne gândim că gestul Suveranului a încununat cu a­­cest premiu, una din cele mai rare și mai puternice opere poe­tice. Suind cu pași siguri, de la „Poezii“, talentul poetului V. Voicu­lescu s’a realizat pe deplin în „Urcuș“, precum și în poesiile pe care le publică în revistele zilei. Crescută in zonele „Gân­dirii“, poesia d-lui V. Voiculescu este azi una dintre cele mai clare lire, sunetul ei plutind, grav și românește, sub cerul înalt și albastru al țării. Ne dăm­ îna­poi de la bilanțuri, pentru c că per­manentele surprize pe cari nu­ le oferă d. V. Voiculescu, îndrep­tățesc înscă multe așteptări. Ală­turi de bine-meritatul premiu Regesc, aducem și noi d-lui V. Voiculescu încântarea și satis­facția noastră cea mai sinceră, unind aplauzele noastre cu ace­leia aile tuturor iubitorilor de mare și adâncă poetețe. Pentru alegerea Suveranului, o adâncă reverență, iar pentru tâmplele cărunte ,ale celui ales, lauda inimilor noastre! „SILUETE FILOSOFICE“ se intitulează cartea d-lui Z. Sandu (N. Regman) După cele­brele „Schattenbilder“ ale lui Eulenberg și după portretele a­­tât de interesante ale domnului1 prof. I. M. Marinescu, D. N. Reg­m­an aduce în paginile acestui volum, marile umbre ale anti­chității elene. Zeno, Heraclit și Anaxagora, Elmpedocle, Diogen și Aristip -și alți eterni înțelepți trăesc în cartea d-lui N. Reg­m­an. Un stil vioi și colorat, pre­cum și o justă cunoaștere a a­­celor locuri în care s’au sbuciu­­mat „siluetele“ acestea, dau vo­lumului de față un timbru plă­cut și antrenant. D-nul N. Reeman ne-a dat o carte utilă și frumoasă; pentru aceasta, prețuirea noastră POETUL VINTILA HORIA e un spirit întreprinzător și te­merar. Talentul său atât de fru­mos manifestat în poesie, esseu, pamflet și critică, ne promite, pe foarte curând, un volum de nuvele. Mărturisim că îi aștep­tăm apariția cu nerăbdare și bucurie, mai ales că nu ne în­doim că nuvelistul Vintilă Horia nu va idesminți pe poet. Neliniș­titul și „europeanul““ din el, va închega o carte de clasice și si­gure linii, în care vom ceti des­pre zâmbetul lui Enzo Texga și despre atâția alți fantastici și îndrăgostiți cavaleri. DOMNUL R. DONICI e un om harnic și foarte sim­patic. Domnia-sa ne-a dat o mul­uime de traduceri din litera­tura rusească. Ultimul volum se numește „Bârfeala“ și e o cule­gere din schițele Umoristice ale lui Anton Cehov. Apreciem și subliniem efortul d-lui Donici, îi atragem în­să băgarea de sea­mă asupra formei — nu întot­deauna ,perfecte — a traduceri­lor d-sale. Și in fond, rostul unei traduceri este a reda întocmai frumusețile și farmecul origina­lului. O mai atentă migăleală a manuscriselor, credem că ar fi un ireal folos pentru munca in­grată a domnului R. Donici. „Bârfeala“, e un volumaș editat de „Vremea“ și se citește ușor, între o prăjitură și o cafea. Cehotv, nu e mare în aceste schițe și d. Donicii ar trebui să tradluCa și alte opere, mai ma­sive ale genialului povestitor rus. IN „REVISTA FUNDA­ȚIILOR REGALE“ pe luna Aprilie am dat, c­u mul­tă bucurie, de un fragment: „Coneina prădată“, semnat Teo­dor Scorțescu. Ne-am amintit de acel savuros „Popi“, cetit cu ani în urmă și am regăsit în „Coneina prădată“ aceleași ca­lități rare. D-nul Teodor Scor­­țescu este unul­­ dintre scriitorii cari­­ pot sta cu răbdare pe ma­nuscris, lucrâindu-l cu trudă și grije — de aici frumusețea, pa­ginilor sale. In acelaș nu­măr a­l revistei cetim patru frumoase poesii de Gherghinescu Vania, delicatul pozet care va tipări în curând o nouă culegere: „Pri­vighetoarea oarbă“. D-nul pro­fesor N. I. Herescu are un inte­resant studiu „Despre condițiile poesiei“, asupra­ căruia vom re­veni, pentru că d. N. I. Herescu este, azi, unul dintre cei mai in­dicați de a scrie despre acest subtil subiect. De altfel, ne vom permite, cât mai curând, să in­sistăm intr’o viitoare însemnare, asupra noului clasicism al lite­raturii noastre, curent în care d. Herescu este un factor de fru­moasă importanță. Tot cu acea ocazie vom scrie și despre tăl­măcirile din clasicii latini, acei neîntrecuți și eterni mânuitori ai poe­siei de întotdeauna. „Arta poetică“ a lui Horațiu, e mai actuală decât oricând! REVISTE ȘCOLĂREȘTI Efortul literar care pornește din băncile liceului, în­­ă, este un înduioșetor și frumos gest, pe care l-am subliniat mereu; prețuim, în acest sens, revista, li­ceului „Spiru Haret“ și a ..Co­legiului Național Sf. Sava“. Iată că poșta ne-a lăsat pe masă „Mugurul“, revista liceului ,,Mi­­ha­i Viteazul“ din București, care în­să nu se ridică la nivelul inte­lectual al celor amintite. Cu multă simpatie am evidenția o frântură de poesie sa­u o nuvelă, dar mai toate contribuțiile se mențin în cadrul unor simple teme didactice. Nici o imagine juvenilă, nici o indrasneala ti­nerească, ci doar monotona re­­petiție a unui nume ,care s’ar pu­tea să dea și lucruri mai bune: Va­leriu Calciu. In rest­ul­ arti­col de I. Gh. leva, interesant. Apoi: Corneliu Golopenția, Ma­rie Antoinette Andressciu, Gh. Dumitrescu, etc. Putem spera oare și altceva? HARNICUL POET care semnează Petre Paulescu, a tipărit un volum de „psalmi“, întitulat „Luciferi de rouă“. Versul îi stă cu o mare, cu o prea mare facilitate sub condei și un mai strict autocontrol nu i-ar strica. Un tumult juvenil, un iureș de cuvinte frumoase, câteva originale întorsături de cuvinte și câteva poeme clar în­chegate merită elogii. Pentru ce­titorii noștri, decupăm din poe­­sia „In vie“: „Grădina-și pune’n poduri toți ’ pomii pentru iarnă . „Gutuile sunt coapte și doldora [de soare... „Iar prunele brumate pe preșuri [mari se’ntoarnă, „Și rând pe rând panere [le’nfuleică’n cămare“. ENTUZIASMUL TINEREȚII DOBROGENE s’a străins de câțiva ani în pa­ginile revistei „Festival“, care a­­pare la Silistra. E aici un grup de băeți plini de inimă, care a­­leargă și se abat pentru poesia noastră, cea de toate clipele. Mir­cea Papadopol merită strângere de mână, iar colabo­o­ratorii acestui poet, poeți și pro­zatori, elogii: Ion Aurel Mano­­lescu, Boris Deșliu, A. Ele­fte­rescu, C. Nic. Amărăsicu, V. Spi­­ridonică, Vasile Culică și toți ceilalți. O mențiune mai merită talentul lui Liuben Dumitru, care dă o pagină vie și intere­santă din lirica feminină bul­gară de azi­. Ne întrebăm însă ce caută asemenea „poezii”, în paginile curate ale „Festivalu­lui“: ....Sângele „Amantelor scamare sau „L-aș sorbi ca un vampir. [Ave!“... La inspirația asta „scârnavă” și sângeroasă, nu putem decât să ne întristăm, iar în ceea c­e privește acel „ave!“, noi îi stri­găm crediului autor: texe! A SCRIE, SCRIERE... Fără ni­ci un comentariu, tran­scriem dintr’o revistă basara­beană, „literară-icultura­lă“ ca­­rate mostre, pentru a căror au­tenticitate garantăm. Iată: „A­­ceste poeme este o nouă pla­chetă din colecția autorului“. Sau: „...sub impulsiunea pasiu­­nei și a unei inspirații bogate in imagini și talent, își toarnă duios versurile poemelor sale, cum o turturea pe ram în­ vară”. Asta, e „caleidoscop bibliogra­fic“. Pentru încheiere, o strofă de... poesie: „Altceva de veniai tu „Cu gurița căpșuniță „O văpaie rubinită „Și... cu miere în graiul tău!“ Mult e idulie și frumoasă, limba ce-o vorbim. ȘTEFAN BACIU D. IANCU BREZEANU IȘI PUBLICA MEMORIILE Săptămâna viitoare, edit „Universul” va lansa volumul „Memorii” al d-lui Iancu E­zeanu, una din cele mai î­rioase și mai populare fig din Teatrul Românesc. Publicarea memoriilor acel mare actor, a cărui carieră ar tică de aproape o jumătate veac a cinstit și cinstește pri noastră scenă, va constitui eveniment literar de o inse­nătate ce nu va scăpa nimăn Bogăția amintirilor, talen evocator și umorul autorului delecta pe cititorii acestui p țios volum. GRADINA LUI DUMNEZEI Editura Socec a lansat de 7 cărții noul roman al d-lui Mii Șerban, intitulat Grădina Dumnezeu. Nu de mult d­ si publicat un volum de nu­ Nunta de argint, care a dă dovada definitivă a posibiliti­lor creatoare ale autorului. G dina lui Dumnezeu este o fre de vaste proporții a societății mânești din ultimii ani. Vi anul oraș este urmărită și re­dă în toate semnificațiile ei, 5­brăcând firul unei duioase vestiri de dragoste1. Intr’un vânt o carte de un adânc ox­nesc, a cărei lectură lasă în­flerul cititorului o impresie c­tre cele mai puternice. [puhare, Mihail Șerban ^Miiiiiiiiii!iiii uimi lini niiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiL limit mini Citiți în colecția „UNIVERSUL LITERAR FLOAREA REGINEI” poeme de TEODOR SCARLAT | Cartea de viguroasă expresie lirică a­­ unuia dintre cei mai înzestrați poeți­­ tineri. 1 in inni ■iii Maiii­i im mu im imn­ii miiiiiiaii m m imn im iii iui lillii miiiiiiiiii­iiimm !l![|N­CI]llllili!!lllllilllliil­ i|!lll!IllliliMNiIII!llil!iliili!C!i^ r­ Millllillllill Mlillilim TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL", BUCUREȘTI, SIR. BREZOIANU, 23 UNIVERSUL LITERAR Intinerec și Lumină (Urmare din pag. I) răpit pe Sită,, soția lui Rama, și a dus-o in insula Ceylon, este autorul presupus al tratatului d­e medicină magică infan­tilă Kumaratantra. Un demon, autor al unui ttratat cuprinzând formule și ri­tuale anti-dermoniiacte! Dar, cum re­marcă Dr. Filliozat, care a stu­dia­t în­­tr’o monografie specială acest tratat, în India, binele și răul, nu sunt decât „Ies aipparenc­es opposées qui voilent la Réa­­lité unique”. De altfel, India este plină de aseme­nea confuzii între bine și rău. Zeița Hârîtî, foarte cunoscută în budhilsmul chinez, a dobândit­­dreptul să mănânce copiii dintr’o regiune, în urma unei „fapte bune” făcută într’o altă viață (cf. Zallinoxis, I, p. 201). Mulți demoni au cu­cerit virtuțile lor ideimoniace prin forța magică a faptelor lor bune ante­cedente. Dar această „confuzie” își are tâlcul ei. O al ei, pentru cel foarte vrea să afle ab­solutul și să dobândească autonomia spi­rituală, ce poate însemna „răul” și „bi­nele”?! Sunt aprecieri cari își au un sens și o validitate numai în lumea a­­parenției ori, în această viață „ignorantă” pe care o ducem toți, în nivelul forme­lor (numai flpa) și ai­­­ delimitărilor in­dividuale. Dar acest nivel este lipsit de „realitate”; tot ce este plural și în deve­nire, este lipsit de realitate, este „ilu­zoriu”. Deci, și binele și răul, pentru ceul care se poate ridica, peste „contrarii”, sunt apr­e­cieri subiective, iluzorii, înțe­leptul (în sen­sul indian al cuvântului, cel care se detașează de lucruri) poate vedea cum coincid extremele și se to­pesc contrariile în unitatea divină, în absolut. De aceea toate tehnicile ascetic­­contemplative indiane învață pe înțelept să rămână indiferent în fața contrarii­lor: bine-rău, fru­mos-urât, plăcut-dure­­ros, caljd-frig, etc. Cel care a pornit pe drumul „mântuirii”, cel care tinde să do­bândească autonomia desăvârșită a spi­ritului, trebuie să realizeze în propria sa experiență „totalizarea” contrarilor, care este semnul Spiritului pur. Meia aceasta­ fundamentală — că toa­te „schimbările” și contrastele sunt a­­parente — se întâlnește încă­­ din tex­tele vedn­ce. In Aitareya Brahmana III, 44 se spune că Soarele „în realitate nu apune nici nu răsare” Oră kadâcavastam eti nodeti) ci numai se „răsuccește” (vipargasitate). Mișcarea­, devenirea, noaptea și ziua, sunt doarr aparențe; ele ne apar astfel numai nou­ă, care trăim condiționat („sub soare”, după expresia indiană). In realitate, Soarele, (simboli­zând, ca și la Dante, spiritul absolut, Divinitatea) nu „devine”, nu se schim­bă, ci se „răsucește” în joc (vipargasitate cuprinde ideia 1 de „manifestare”, dar nu de initera­re, ni­ci ide schimbarea poziției in Cosmos). Și textul adaugă: „cel care înțelege aista (ya evatm veda) realizea­ză conjuncția, asemănarea și identita­­tea­ de­ Cosmos (salokyatâm) cu El”, cu Soarele, adică cu Dumnezeu. Cel care înțelege că nu există „apus și răsărit”, atinge aceiași „lume” (loka) ca și Soa­rele — depășește, cui alte cuvinte, nive­lul cosmic profan, condiția­ umană, întreaga metafizică indiană — care, des și scrisă mai târziu, coexista cu tex­tele rituale vedice — își găsește funda­mentul și punctul de plecare în acest text. Toate ,­sistemele” filozofice indiene converg către o țintă unică: pluralitatea și devenirea sunt iluzorii sau, în orice caz, lipsite de semnificație; absolutul, spiritul, este în altă parte (neți!­neți!, „nu asta! nici asta!” din Upanishade), singurul mijloc de a dobândi autonomia spirituală este să depășești contrariile, să înțelegi l­ă binele și răul, Lumina și Intunerecul, etc., sunt momente ale ace­leași unități în­­ diverse­­ manifestări. „Totalizarea” atributelor și a contra­riilor în divinitate nu se întâlnește nu­mai în domeniul indian. In China, bu­năoară, com­ledența celor două principii contrarii este indicată chiar în icono­grafie și artă. Simbolul Imtumerecului (bufnița) se întovărășește cu simbolul l­umiiniii (fazanul). Mai limpede, lumina iese din îmtrumende, alcătuind laolaltă o „bi-umitație” dte felul celei întâlnite, în India. In arta indiană, este foarte frec­vent motivul așa nulmit Garuda și naga, un vultur care ține în ghiare u­n șarpe, îm­platiire­a simbolului solar cu cel sub­teran. La Minos, după cum arată Sir Arthur Evans (Palace of Minos, vol. IV, p. 188—190), capete de șerpi comple­tează un phoenix, pasere prin excelență solară. Toate­­ aceste reprezentări arti­stice au un sens metafizic foarte precis: coincidența contrariilor in divinitate." Aspectul dual se dat­or­ește activității sau inactivității divinității, care poate virtuală sau reală, latentă sau mani­fi­­estată. _­­ 1 . MIRCEA ELIADE Fericirile stalactitare (Urmare din pag. 1) împins spre această poziție de către experiența tragică a poe­­tului-profet care, respins de colectivitatea indiferentă față de mesianismul său, a ajuns și el la poezia izolării. In zadar, Joachim du Bellay și tovarășii săi din Pleiada Renașterii franceze au procla­mat, în faimosul manifest „De­fense et illustration de ila lan­­gue frangaise", înalta „misiu­ne sacră a poetu­lui"­, încer­când, prin aceasta, să atragă atenția societății asupra înves­tirii poetului cu daruri de în­ger bizar­i-a fost ursit acestuia să se retragă în fericirile tainice ale singurimilor sale de vis. Fericiri istedact­lare, cu albul lor imperiu de limpezime ciu­dată, din care suferința și tra­gicul spasm interior nu sunt eliminate, dar în care volup­tatea izolării și visul se rotun­jesc în fosforescența­ lor splen­doare. Fericiri stalactizare, ca­re nu presupun frigiditatea simțirii, ci, dimpotrivă, incan­descența emoției până la sta­rea de oglindă interioară­ pâ­nă la înalta claritate a visului înlăcrimat și singularizat... „Hyperion", din „Luceafă­rul" lui Eminescu.. trăește și el, desigur, aceste dureroase feri­ciri stalactitare. Dar gândul nostru se în­dreaptă, mai ales, spre poe­mul lui Giovanni Pascoli „Paolo Ucello", în care se pre­cizează, puternic, simbolul ar­tistului căruia viața îi refuză participarea la marile ei bucu­rii și căruia însăși Divinitatea îi desvălue adevăratul său rost: surghiunul în straniile­­ fe­riciri hermetice ale visului de­venit artă. Poemul lui Pascoli, suavul și inspiratul poet mort în Bo­logna la 1912, e un poem cu flori și păsări. Sunt de vis ale bătrânului păsările pictor Paolo di Dono, din Florența în­­trei Renașteri, aduse, din veac, să fâlfâe în poemul ita­lic și franciscan al lui Giovanni Pascoli. Paolo di Dono, scor­­nitor, din văipsele, de umbre și dimineți, în Florența sculp­torului Lorenzo Ghiberti și în vremea lui Donatello și Brune­lleschi, era sărac, încovoiat de ani și adânc iubitor de pa­sări cântătoare și flori. Pentru marea lui dragoste de sburătoare fusese poreclit Ucello. Pasăre. Din viața lui săracă, bucurată doar de pe­nelul care-i zugrăvea flori și aripi multicolore, s'a inspirat Pascoli. Dar să pășim în frumusețea și în simbolul acestui minunat poem italic, care a fost tradus în românește (1930) de către un pasionat cunoscător al li­ricii italiene, d. Pimen Con­­stantinescu. In cocioaba lui Paolo Ucello e un perete fermecat. Pe el, bătrânul meșter, în drago­­stea-i de pasări și flori, a pic­tat lujere cu frunze și potire, arbori, pini, meri, migdali și smochini, încărcați de flori și fructe, printre care săgetează sboruri limpezi sau amurgite de aripi. Sub vopselele pictorului, peretele s'a prefăcut într'o grădină. Peretele acesta, care zâmbește din lumini și culori, e singura fericire a visătoru­lui meșter. E atâta de sărac, încât nu-și poate aduce, în bordei, cel puțin o floare ade­vărată. Oftează și, de dorul ei, o iscă, din văpsele, pe lumina strâmtă a zidului. Dar, mai ales, tânjește după o pasăre vie. A văzut un cintezoi în co­livie și l-ar vrea alături, în co­libă. De dragul lui, îl zugră­vește și pe el printre celelalte sboruri ce urcă și coboară zi­dul. Și colțul de rai, vrăjit din penel, înflorește, zi de zi, cu aripi și corole, și mângâe vi­sul și sărăcia moșneagului îndrăgostit de cântec și cu­loare... Ci tot privind peretele cu viață ciudată și moartă, pe care i-a dăruit-o el, îngându­ratul pictor uită, în calma seară florentină, să-și mai spună angelus-ul. Și gândul îi dorește, iarăș, un sbor viu , o privighetoare sau, baremi, o mierlă. Un cân­tec viu în collivie i-ar aduce toată înseninarea. Atâta a fost dorința din inima bătrânului meșter. Dar iată că Sfântul Francisc din Assisi — care și el iubește păsărelele — aude murmurul din sufletul pictoru­lui și se coboară, încet, în bor­dei, venind chiar prin livezile zugrăvite pe perete. Il doje­nește, cu bunătate, pe râvnitor, pentru dorința lui și-i pune mâna peste inimă: „și nu simți în ea decât un tremur viu de aripioare"... Sfântul înțelege ce feri­cire mică dorește Paolo, dar, la rândul său, îl face să pri­ceapă că numai păsărelele zugrăvite pe zid sunt adevă­rate și că numai acelea sunt cu totul ale sale, și nu sboru­­rile de afară, de dincolo de vis și de penel. Și pleacă Sfântul Francisc, trecând din nou printre florile de pe perete... El se topește în decorul vesperal, iar pictorul visează adormit, sub razele de­­ lună. Acesta e poemul lui Gio­vanni Pascoli. Poem, din care puritatea atmosferei serafice și, în deosebi, subtilitatea con­cepției și adâncimea simbo­lului au făcut o podoabă a liricii italiene. Bătrânului Ucello viața pă­mânteană nu-i dărue nimic. Viața, luimea înconjurătoare, se refuză nâscocitorului de fru­mos, împrejmuit numai de fe­riciri visate, de visul zugră­vit pe hârtie sau pe ziduri. U­­cello trăește numai din închi­puire și culori. Din desfăta­rea ssborurilor și florilor pic­tate. Din viața pe care penelul său a creiat-o dincolo de viața lumii. Unica fericire la care are dreptul, în dureroasa dar stalactitara lui solitudine de creiator. Divinitatea trimete lui Paolo Ucello un sacru herald, pe Sfântul Francisc, ca să-i arate rostul său și fericirile adevă­rate : fericirea grădinii cu pa­sări de pe zid. Și acest Sfânt Francisc, „sărăcuțul Domnu­lui”, care pogoară printre live­zile de pe peretele pictat — prin opera de artă a mașteru­lui de frumos — nu vine el, oaire, ca să divulge, încă o­­dată, legătura mistică dintre artist și divinitate ?... Artistul, inițiat al divinității, îi poartă mirul și sâmburele de lumină, dar și osânda izolării și a fe­ricirilor abstracte, înrudirea, prin concepție și simbol, a acestui poem italic cu „Luceafărul" lui Eminescu, cu meșterul Manole din „Le­genda Mănăstirii Argeșului" și cu „Moise" al lui Vigny e vădită. In toate aceste poeme întâlnim deopotrivă, ideea cor­donului mistic și constelat care subordonează geniul, divinității,­­ și concepția izolării artistului. Artistul nu se poate sustrage misiunii lui cu geneză paradisiacă. Rece, ea îl țintuește în stranii solitu­dini, despărțindu-l de fericirile lumești și de destinul colecti­vității. Despărțirea aceasta, rupe­rea aceasta, apare în toate poemele amintite ; dar nu în­totdeauna această rupere este și tragică sfâșiere interioară, tragică renunțare a partici­pării la idealurile omenești. Astfel, în poemul lui Pascoli, ea devine tainică resemnare, dulce renunțare senină. In „Luceafărul" lui Eminescu, Hyperion, — după ce cunoa­ște refuzul de ghiață al Divi­nității, —­ durut și însângerat o clipă, se resemnează și el. Hyperion își dă seama, limpe­de, de imposibilitatea adap­tării sale la „cercul strivit" al lumii și, redevenit conștient de menirea lui, retrece în împie­trire de cleștaruri/ sideralizat și apoi linie, cu zece dispreț pentru cei pe cari „norocul" îi „petrece"... Atitudine, diferențiază aceia a lui L. de Lisle din , sommeil du condor". In ac poem, vulturul imens care ridică pentru a dormi „de Fair géré, les ailes toutes gr des", simbolizează grav liniiști, orgoliul de ghiață creiatorului înălțat, de­asul lumii, impasibil și nedurat, spații moarte. In schimb, pentru „Mo­rs al lui Alfred de Vigny, bze­rea lui, dependența de d­nitate, menirea lui stalactite sunt o permanentă sfâșiere uriașă lespede de suferit Bă­rânul profet iudeu cerșe bunul somn pământean: „ic ser-moi m'endormir du se men­ de la terre"... Pentru Hyperion, nefer­rea renunțării lumești dure vremelnic, transformându­­curând, în conștiința rece deplină a sideralizării, a c finului său de clară și înc solitudine , pentru Moise, siunea lui profetică se conf dă cu cea mai dramatică , care, cu nefericirea absolută La rândul său, meșterul F nole, din baladă, se supi celui mai însângerat destin meșter ,creiator, celei mai iiicile ruperi de viață, de­­ a auzit, în somn, glasul din „șoapta de sus”, care­­ prec Dumnezeu lui Hyperion,a cerut jertfa totală a fericirii menești pentru ridicarea în mină a Mănăstirii Sfinte, — operii de artă. Șovăelile sbaterile lui Manole se trec inutile. Meșterul își zidăreț cu lacrimă și sânge, ren­­tarea pământeană, în plai Lucrează ca fascinat, sub F nota divină — momentul creație — care-i ordonă nunțarea și sacrificiul or­besc. Dar nici după jertfa feric­irii lumești, meșterul nu pot pogorî pe pământ. Rămas le legătură cu țărâna, izolat acoperișul mănăstirii, (pe c­­ea operii de artă), el înce­că să se întoarcă între cei jas, își croește aripi­le și Dar nu sunt decât de vii. M­ierul se sfărâmă ca o comă în ciocnirea cu pământul... In niciuna din operele mai sus, făuritorul de frort nu-și primește, însă, destii — când osândă, când astre fericire singulară — cu are suavă renunțare, cu atâta li­pede resemnare, ca în poea lui Giovanni Pascoli, încântătoare, minunate riciri stalactitare ! RADU GYR Tixa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-I. P. T. T. Nr. 24464-939

Next