Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)
1939-05-06 / nr. 18
Șezătoarea de la teatrul Național Duminică ditai, s-a ținut la teatrul Național, prima șezătoare literară din dictat de șezători pe care „Societatea scriitorilor români“ îl organizează în principalele orașe din țară. D. Mircea Eliade a conferențiat despre: „Regina Maria scriitoare“. Dintre cărțile augustei auto,arci, conferențiarul a analizat în mod deosebit „Visătorul de vise“ și „Ilderim“, arătând că temele desbătuite de Regina Maria, în operele sale de seamă, sunt simboluri străvechi pe pământul nostru dacic, cu pătrundere adâncă în cultura, până la Meșterul Manele. Astfel, Regina scriitoare a dovedit că și-a legat sufletul printr-o profundă sinteză, nu numai de istoria dar și de cultura românească. După conferința d-lui Mircea Eliaide au urmat leaturile făcute de scriitori, din operele lor. D. Ludovic Dauș a citit poeziile: „Ne-ai rămas vie, Regină Marie“, omagiu Măritei Doamne; „Tristețe“ și „Crucile“. D. Matei Alexandrescu a citit din volumul „Leagăn de îngeri“, poeziile: „Căprioarele pășteau isvoarele“, și „Din strașină picură pace“; a urmat d. Tudor Măinescu, care a făcut lectură din volumul de versuri „O fată mică se închină“; d. Constantin Fântâneru a citit o bucată de proză; d. Radu Boureanu a citit trei poezii: „Vreți un poem“, „Logofăt de taină“ și „Anna Maria“. A urmat d. Donar Muinteanu cu poeziile „Răsăritul soarelui“, „Trei oameni de zăpadă“ și Cântece de iubire“; D. Virgil Carianopol a citit „Plâns de servitor“, „Mama“, „Țăranii“, și, fiind bisat, „Femei de la noi“; d. George Gregorian a citit frumoasele poezii: „Fericirea“, „Troița“, „Trei draci“; d. Ion Minulescu a încheiat șezătoarea citind: „Romanța soarelui“, Glassul morilor“, „Seară rurală“ și „Marină“. 8 6 Mai 1939 Literaturii, artă, idei... Șezătoarea „Universului Literar“ la Craiova Duminică 14 Mai c., orele 11 dim., în sala festivă a colegiului național Carol I din Craiova, va avea loc o șezătoare literară a scriitorilor tineri din gruparea revistei „Universul Literar“ și cu prețiosul concurs al „Societății scriitorilor olteni“. Vor participa d-nii: Ion Biberi, N. Crevedia, Nicolae al Lupului, George Dorul Dumitrescu, Virgil Carianopol, Al. Raicu, Ștefan Baciu, Traian Lalescu, Const. Fântâneru, Radu A. Sterescu și Victor Popescu. Intrarea liberă. PREMIUL NAȚIONAL PENTRU POESIE cu frumoșii săi lauri, a poposit anul acesta, pe fruntea poetului V. Voiculescu. Bucuria și mulțumirea noastră sunt depline, când ne gândim că gestul Suveranului a încununat cu acest premiu, una din cele mai rare și mai puternice opere poetice. Suind cu pași siguri, de la „Poezii“, talentul poetului V. Voiculescu s’a realizat pe deplin în „Urcuș“, precum și în poesiile pe care le publică în revistele zilei. Crescută in zonele „Gândirii“, poesia d-lui V. Voiculescu este azi una dintre cele mai clare lire, sunetul ei plutind, grav și românește, sub cerul înalt și albastru al țării. Ne dăm înapoi de la bilanțuri, pentru c că permanentele surprize pe cari nu le oferă d. V. Voiculescu, îndreptățesc înscă multe așteptări. Alături de bine-meritatul premiu Regesc, aducem și noi d-lui V. Voiculescu încântarea și satisfacția noastră cea mai sinceră, unind aplauzele noastre cu aceleia aile tuturor iubitorilor de mare și adâncă poetețe. Pentru alegerea Suveranului, o adâncă reverență, iar pentru tâmplele cărunte ,ale celui ales, lauda inimilor noastre! „SILUETE FILOSOFICE“ se intitulează cartea d-lui Z. Sandu (N. Regman) După celebrele „Schattenbilder“ ale lui Eulenberg și după portretele atât de interesante ale domnului1 prof. I. M. Marinescu, D. N. Regman aduce în paginile acestui volum, marile umbre ale antichității elene. Zeno, Heraclit și Anaxagora, Elmpedocle, Diogen și Aristip -și alți eterni înțelepți trăesc în cartea d-lui N. Regman. Un stil vioi și colorat, precum și o justă cunoaștere a acelor locuri în care s’au sbuciumat „siluetele“ acestea, dau volumului de față un timbru plăcut și antrenant. D-nul N. Reeman ne-a dat o carte utilă și frumoasă; pentru aceasta, prețuirea noastră POETUL VINTILA HORIA e un spirit întreprinzător și temerar. Talentul său atât de frumos manifestat în poesie, esseu, pamflet și critică, ne promite, pe foarte curând, un volum de nuvele. Mărturisim că îi așteptăm apariția cu nerăbdare și bucurie, mai ales că nu ne îndoim că nuvelistul Vintilă Horia nu va idesminți pe poet. Neliniștitul și „europeanul““ din el, va închega o carte de clasice și sigure linii, în care vom ceti despre zâmbetul lui Enzo Texga și despre atâția alți fantastici și îndrăgostiți cavaleri. DOMNUL R. DONICI e un om harnic și foarte simpatic. Domnia-sa ne-a dat o muluime de traduceri din literatura rusească. Ultimul volum se numește „Bârfeala“ și e o culegere din schițele Umoristice ale lui Anton Cehov. Apreciem și subliniem efortul d-lui Donici, îi atragem însă băgarea de seamă asupra formei — nu întotdeauna ,perfecte — a traducerilor d-sale. Și in fond, rostul unei traduceri este a reda întocmai frumusețile și farmecul originalului. O mai atentă migăleală a manuscriselor, credem că ar fi un ireal folos pentru munca ingrată a domnului R. Donici. „Bârfeala“, e un volumaș editat de „Vremea“ și se citește ușor, între o prăjitură și o cafea. Cehotv, nu e mare în aceste schițe și d. Donicii ar trebui să tradluCa și alte opere, mai masive ale genialului povestitor rus. IN „REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE“ pe luna Aprilie am dat, cu multă bucurie, de un fragment: „Coneina prădată“, semnat Teodor Scorțescu. Ne-am amintit de acel savuros „Popi“, cetit cu ani în urmă și am regăsit în „Coneina prădată“ aceleași calități rare. D-nul Teodor Scorțescu este unul dintre scriitorii cari pot sta cu răbdare pe manuscris, lucrâindu-l cu trudă și grije — de aici frumusețea, paginilor sale. In acelaș număr al revistei cetim patru frumoase poesii de Gherghinescu Vania, delicatul pozet care va tipări în curând o nouă culegere: „Privighetoarea oarbă“. D-nul profesor N. I. Herescu are un interesant studiu „Despre condițiile poesiei“, asupra căruia vom reveni, pentru că d. N. I. Herescu este, azi, unul dintre cei mai indicați de a scrie despre acest subtil subiect. De altfel, ne vom permite, cât mai curând, să insistăm intr’o viitoare însemnare, asupra noului clasicism al literaturii noastre, curent în care d. Herescu este un factor de frumoasă importanță. Tot cu acea ocazie vom scrie și despre tălmăcirile din clasicii latini, acei neîntrecuți și eterni mânuitori ai poesiei de întotdeauna. „Arta poetică“ a lui Horațiu, e mai actuală decât oricând! REVISTE ȘCOLĂREȘTI Efortul literar care pornește din băncile liceului, înă, este un înduioșetor și frumos gest, pe care l-am subliniat mereu; prețuim, în acest sens, revista, liceului „Spiru Haret“ și a ..Colegiului Național Sf. Sava“. Iată că poșta ne-a lăsat pe masă „Mugurul“, revista liceului ,,Mihai Viteazul“ din București, care însă nu se ridică la nivelul intelectual al celor amintite. Cu multă simpatie am evidenția o frântură de poesie sau o nuvelă, dar mai toate contribuțiile se mențin în cadrul unor simple teme didactice. Nici o imagine juvenilă, nici o indrasneala tinerească, ci doar monotona repetiție a unui nume ,care s’ar putea să dea și lucruri mai bune: Valeriu Calciu. In restul articol de I. Gh. leva, interesant. Apoi: Corneliu Golopenția, Marie Antoinette Andressciu, Gh. Dumitrescu, etc. Putem spera oare și altceva? HARNICUL POET care semnează Petre Paulescu, a tipărit un volum de „psalmi“, întitulat „Luciferi de rouă“. Versul îi stă cu o mare, cu o prea mare facilitate sub condei și un mai strict autocontrol nu i-ar strica. Un tumult juvenil, un iureș de cuvinte frumoase, câteva originale întorsături de cuvinte și câteva poeme clar închegate merită elogii. Pentru cetitorii noștri, decupăm din poesia „In vie“: „Grădina-și pune’n poduri toți ’ pomii pentru iarnă . „Gutuile sunt coapte și doldora [de soare... „Iar prunele brumate pe preșuri [mari se’ntoarnă, „Și rând pe rând panere [le’nfuleică’n cămare“. ENTUZIASMUL TINEREȚII DOBROGENE s’a străins de câțiva ani în paginile revistei „Festival“, care apare la Silistra. E aici un grup de băeți plini de inimă, care aleargă și se abat pentru poesia noastră, cea de toate clipele. Mircea Papadopol merită strângere de mână, iar colabooratorii acestui poet, poeți și prozatori, elogii: Ion Aurel Manolescu, Boris Deșliu, A. Elefterescu, C. Nic. Amărăsicu, V. Spiridonică, Vasile Culică și toți ceilalți. O mențiune mai merită talentul lui Liuben Dumitru, care dă o pagină vie și interesantă din lirica feminină bulgară de azi. Ne întrebăm însă ce caută asemenea „poezii”, în paginile curate ale „Festivalului“: ....Sângele „Amantelor scamare sau „L-aș sorbi ca un vampir. [Ave!“... La inspirația asta „scârnavă” și sângeroasă, nu putem decât să ne întristăm, iar în ceea ce privește acel „ave!“, noi îi strigăm crediului autor: texe! A SCRIE, SCRIERE... Fără nici un comentariu, transcriem dintr’o revistă basarabeană, „literară-iculturală“ carate mostre, pentru a căror autenticitate garantăm. Iată: „Aceste poeme este o nouă plachetă din colecția autorului“. Sau: „...sub impulsiunea pasiunei și a unei inspirații bogate in imagini și talent, își toarnă duios versurile poemelor sale, cum o turturea pe ram în vară”. Asta, e „caleidoscop bibliografic“. Pentru încheiere, o strofă de... poesie: „Altceva de veniai tu „Cu gurița căpșuniță „O văpaie rubinită „Și... cu miere în graiul tău!“ Mult e idulie și frumoasă, limba ce-o vorbim. ȘTEFAN BACIU D. IANCU BREZEANU IȘI PUBLICA MEMORIILE Săptămâna viitoare, edit „Universul” va lansa volumul „Memorii” al d-lui Iancu Ezeanu, una din cele mai îrioase și mai populare fig din Teatrul Românesc. Publicarea memoriilor acel mare actor, a cărui carieră ar tică de aproape o jumătate veac a cinstit și cinstește pri noastră scenă, va constitui eveniment literar de o insenătate ce nu va scăpa nimăn Bogăția amintirilor, talen evocator și umorul autorului delecta pe cititorii acestui p țios volum. GRADINA LUI DUMNEZEI Editura Socec a lansat de 7 cărții noul roman al d-lui Mii Șerban, intitulat Grădina Dumnezeu. Nu de mult d si publicat un volum de nu Nunta de argint, care a dă dovada definitivă a posibilitilor creatoare ale autorului. G dina lui Dumnezeu este o fre de vaste proporții a societății mânești din ultimii ani. Vi anul oraș este urmărită și redă în toate semnificațiile ei, 5brăcând firul unei duioase vestiri de dragoste1. Intr’un vânt o carte de un adânc oxnesc, a cărei lectură lasă înflerul cititorului o impresie ctre cele mai puternice. [puhare, Mihail Șerban ^Miiiiiiiiii!iiii uimi lini niiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiL limit mini Citiți în colecția „UNIVERSUL LITERAR FLOAREA REGINEI” poeme de TEODOR SCARLAT | Cartea de viguroasă expresie lirică a unuia dintre cei mai înzestrați poeți tineri. 1 in inni ■iii Maiiii im mu im imnii miiiiiiaii m m imn im iii iui lillii miiiiiiiiiiiiimm !l![|NCI]llllili!!lllllilllliil i|!lll!IllliliMNiIII!llil!iliili!C!i^ r Millllillllill Mlillilim TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL", BUCUREȘTI, SIR. BREZOIANU, 23 UNIVERSUL LITERAR Intinerec și Lumină (Urmare din pag. I) răpit pe Sită,, soția lui Rama, și a dus-o in insula Ceylon, este autorul presupus al tratatului de medicină magică infantilă Kumaratantra. Un demon, autor al unui ttratat cuprinzând formule și rituale anti-dermoniiacte! Dar, cum remarcă Dr. Filliozat, care a studiat într’o monografie specială acest tratat, în India, binele și răul, nu sunt decât „Ies aipparences opposées qui voilent la Réalité unique”. De altfel, India este plină de asemenea confuzii între bine și rău. Zeița Hârîtî, foarte cunoscută în budhilsmul chinez, a dobânditdreptul să mănânce copiii dintr’o regiune, în urma unei „fapte bune” făcută într’o altă viață (cf. Zallinoxis, I, p. 201). Mulți demoni au cucerit virtuțile lor ideimoniace prin forța magică a faptelor lor bune antecedente. Dar această „confuzie” își are tâlcul ei. O al ei, pentru cel foarte vrea să afle absolutul și să dobândească autonomia spirituală, ce poate însemna „răul” și „binele”?! Sunt aprecieri cari își au un sens și o validitate numai în lumea aparenției ori, în această viață „ignorantă” pe care o ducem toți, în nivelul formelor (numai flpa) și ai delimitărilor individuale. Dar acest nivel este lipsit de „realitate”; tot ce este plural și în devenire, este lipsit de realitate, este „iluzoriu”. Deci, și binele și răul, pentru ceul care se poate ridica, peste „contrarii”, sunt aprecieri subiective, iluzorii, înțeleptul (în sensul indian al cuvântului, cel care se detașează de lucruri) poate vedea cum coincid extremele și se topesc contrariile în unitatea divină, în absolut. De aceea toate tehnicile asceticcontemplative indiane învață pe înțelept să rămână indiferent în fața contrariilor: bine-rău, frumos-urât, plăcut-dureros, caljd-frig, etc. Cel care a pornit pe drumul „mântuirii”, cel care tinde să dobândească autonomia desăvârșită a spiritului, trebuie să realizeze în propria sa experiență „totalizarea” contrarilor, care este semnul Spiritului pur. Meia aceasta fundamentală — că toate „schimbările” și contrastele sunt aparente — se întâlnește încă din textele vednce. In Aitareya Brahmana III, 44 se spune că Soarele „în realitate nu apune nici nu răsare” Oră kadâcavastam eti nodeti) ci numai se „răsuccește” (vipargasitate). Mișcarea, devenirea, noaptea și ziua, sunt doarr aparențe; ele ne apar astfel numai nouă, care trăim condiționat („sub soare”, după expresia indiană). In realitate, Soarele, (simbolizând, ca și la Dante, spiritul absolut, Divinitatea) nu „devine”, nu se schimbă, ci se „răsucește” în joc (vipargasitate cuprinde ideia 1 de „manifestare”, dar nu de initerare, nici ide schimbarea poziției in Cosmos). Și textul adaugă: „cel care înțelege aista (ya evatm veda) realizează conjuncția, asemănarea și identitatea de Cosmos (salokyatâm) cu El”, cu Soarele, adică cu Dumnezeu. Cel care înțelege că nu există „apus și răsărit”, atinge aceiași „lume” (loka) ca și Soarele — depășește, cui alte cuvinte, nivelul cosmic profan, condiția umană, întreaga metafizică indiană — care, des și scrisă mai târziu, coexista cu textele rituale vedice — își găsește fundamentul și punctul de plecare în acest text. Toate ,sistemele” filozofice indiene converg către o țintă unică: pluralitatea și devenirea sunt iluzorii sau, în orice caz, lipsite de semnificație; absolutul, spiritul, este în altă parte (neți!neți!, „nu asta! nici asta!” din Upanishade), singurul mijloc de a dobândi autonomia spirituală este să depășești contrariile, să înțelegi lă binele și răul, Lumina și Intunerecul, etc., sunt momente ale aceleași unități în diverse manifestări. „Totalizarea” atributelor și a contrariilor în divinitate nu se întâlnește numai în domeniul indian. In China, bunăoară, comledența celor două principii contrarii este indicată chiar în iconografie și artă. Simbolul Imtumerecului (bufnița) se întovărășește cu simbolul lumiiniii (fazanul). Mai limpede, lumina iese din îmtrumende, alcătuind laolaltă o „bi-umitație” dte felul celei întâlnite, în India. In arta indiană, este foarte frecvent motivul așa nulmit Garuda și naga, un vultur care ține în ghiare un șarpe, împlatiirea simbolului solar cu cel subteran. La Minos, după cum arată Sir Arthur Evans (Palace of Minos, vol. IV, p. 188—190), capete de șerpi completează un phoenix, pasere prin excelență solară. Toate aceste reprezentări artistice au un sens metafizic foarte precis: coincidența contrariilor in divinitate." Aspectul dual se datorește activității sau inactivității divinității, care poate virtuală sau reală, latentă sau manifiestată. _ 1 . MIRCEA ELIADE Fericirile stalactitare (Urmare din pag. 1) împins spre această poziție de către experiența tragică a poetului-profet care, respins de colectivitatea indiferentă față de mesianismul său, a ajuns și el la poezia izolării. In zadar, Joachim du Bellay și tovarășii săi din Pleiada Renașterii franceze au proclamat, în faimosul manifest „Defense et illustration de ila langue frangaise", înalta „misiune sacră a poetului", încercând, prin aceasta, să atragă atenția societății asupra învestirii poetului cu daruri de înger bizari-a fost ursit acestuia să se retragă în fericirile tainice ale singurimilor sale de vis. Fericiri istedactlare, cu albul lor imperiu de limpezime ciudată, din care suferința și tragicul spasm interior nu sunt eliminate, dar în care voluptatea izolării și visul se rotunjesc în fosforescența lor splendoare. Fericiri stalactizare, care nu presupun frigiditatea simțirii, ci, dimpotrivă, incandescența emoției până la starea de oglindă interioară până la înalta claritate a visului înlăcrimat și singularizat... „Hyperion", din „Luceafărul" lui Eminescu.. trăește și el, desigur, aceste dureroase fericiri stalactitare. Dar gândul nostru se îndreaptă, mai ales, spre poemul lui Giovanni Pascoli „Paolo Ucello", în care se precizează, puternic, simbolul artistului căruia viața îi refuză participarea la marile ei bucurii și căruia însăși Divinitatea îi desvălue adevăratul său rost: surghiunul în straniile fericiri hermetice ale visului devenit artă. Poemul lui Pascoli, suavul și inspiratul poet mort în Bologna la 1912, e un poem cu flori și păsări. Sunt de vis ale bătrânului păsările pictor Paolo di Dono, din Florența întrei Renașteri, aduse, din veac, să fâlfâe în poemul italic și franciscan al lui Giovanni Pascoli. Paolo di Dono, scornitor, din văipsele, de umbre și dimineți, în Florența sculptorului Lorenzo Ghiberti și în vremea lui Donatello și Brunelleschi, era sărac, încovoiat de ani și adânc iubitor de pasări cântătoare și flori. Pentru marea lui dragoste de sburătoare fusese poreclit Ucello. Pasăre. Din viața lui săracă, bucurată doar de penelul care-i zugrăvea flori și aripi multicolore, s'a inspirat Pascoli. Dar să pășim în frumusețea și în simbolul acestui minunat poem italic, care a fost tradus în românește (1930) de către un pasionat cunoscător al liricii italiene, d. Pimen Constantinescu. In cocioaba lui Paolo Ucello e un perete fermecat. Pe el, bătrânul meșter, în dragostea-i de pasări și flori, a pictat lujere cu frunze și potire, arbori, pini, meri, migdali și smochini, încărcați de flori și fructe, printre care săgetează sboruri limpezi sau amurgite de aripi. Sub vopselele pictorului, peretele s'a prefăcut într'o grădină. Peretele acesta, care zâmbește din lumini și culori, e singura fericire a visătorului meșter. E atâta de sărac, încât nu-și poate aduce, în bordei, cel puțin o floare adevărată. Oftează și, de dorul ei, o iscă, din văpsele, pe lumina strâmtă a zidului. Dar, mai ales, tânjește după o pasăre vie. A văzut un cintezoi în colivie și l-ar vrea alături, în colibă. De dragul lui, îl zugrăvește și pe el printre celelalte sboruri ce urcă și coboară zidul. Și colțul de rai, vrăjit din penel, înflorește, zi de zi, cu aripi și corole, și mângâe visul și sărăcia moșneagului îndrăgostit de cântec și culoare... Ci tot privind peretele cu viață ciudată și moartă, pe care i-a dăruit-o el, îngânduratul pictor uită, în calma seară florentină, să-și mai spună angelus-ul. Și gândul îi dorește, iarăș, un sbor viu , o privighetoare sau, baremi, o mierlă. Un cântec viu în collivie i-ar aduce toată înseninarea. Atâta a fost dorința din inima bătrânului meșter. Dar iată că Sfântul Francisc din Assisi — care și el iubește păsărelele — aude murmurul din sufletul pictorului și se coboară, încet, în bordei, venind chiar prin livezile zugrăvite pe perete. Il dojenește, cu bunătate, pe râvnitor, pentru dorința lui și-i pune mâna peste inimă: „și nu simți în ea decât un tremur viu de aripioare"... Sfântul înțelege ce fericire mică dorește Paolo, dar, la rândul său, îl face să priceapă că numai păsărelele zugrăvite pe zid sunt adevărate și că numai acelea sunt cu totul ale sale, și nu sborurile de afară, de dincolo de vis și de penel. Și pleacă Sfântul Francisc, trecând din nou printre florile de pe perete... El se topește în decorul vesperal, iar pictorul visează adormit, sub razele de lună. Acesta e poemul lui Giovanni Pascoli. Poem, din care puritatea atmosferei serafice și, în deosebi, subtilitatea concepției și adâncimea simbolului au făcut o podoabă a liricii italiene. Bătrânului Ucello viața pământeană nu-i dărue nimic. Viața, luimea înconjurătoare, se refuză nâscocitorului de frumos, împrejmuit numai de fericiri visate, de visul zugrăvit pe hârtie sau pe ziduri. Ucello trăește numai din închipuire și culori. Din desfătarea ssborurilor și florilor pictate. Din viața pe care penelul său a creiat-o dincolo de viața lumii. Unica fericire la care are dreptul, în dureroasa dar stalactitara lui solitudine de creiator. Divinitatea trimete lui Paolo Ucello un sacru herald, pe Sfântul Francisc, ca să-i arate rostul său și fericirile adevărate : fericirea grădinii cu pasări de pe zid. Și acest Sfânt Francisc, „sărăcuțul Domnului”, care pogoară printre livezile de pe peretele pictat — prin opera de artă a mașterului de frumos — nu vine el, oaire, ca să divulge, încă odată, legătura mistică dintre artist și divinitate ?... Artistul, inițiat al divinității, îi poartă mirul și sâmburele de lumină, dar și osânda izolării și a fericirilor abstracte, înrudirea, prin concepție și simbol, a acestui poem italic cu „Luceafărul" lui Eminescu, cu meșterul Manole din „Legenda Mănăstirii Argeșului" și cu „Moise" al lui Vigny e vădită. In toate aceste poeme întâlnim deopotrivă, ideea cordonului mistic și constelat care subordonează geniul, divinității, și concepția izolării artistului. Artistul nu se poate sustrage misiunii lui cu geneză paradisiacă. Rece, ea îl țintuește în stranii solitudini, despărțindu-l de fericirile lumești și de destinul colectivității. Despărțirea aceasta, ruperea aceasta, apare în toate poemele amintite ; dar nu întotdeauna această rupere este și tragică sfâșiere interioară, tragică renunțare a participării la idealurile omenești. Astfel, în poemul lui Pascoli, ea devine tainică resemnare, dulce renunțare senină. In „Luceafărul" lui Eminescu, Hyperion, — după ce cunoaște refuzul de ghiață al Divinității, — durut și însângerat o clipă, se resemnează și el. Hyperion își dă seama, limpede, de imposibilitatea adaptării sale la „cercul strivit" al lumii și, redevenit conștient de menirea lui, retrece în împietrire de cleștaruri/ sideralizat și apoi linie, cu zece dispreț pentru cei pe cari „norocul" îi „petrece"... Atitudine, diferențiază aceia a lui L. de Lisle din , sommeil du condor". In ac poem, vulturul imens care ridică pentru a dormi „de Fair géré, les ailes toutes gr des", simbolizează grav liniiști, orgoliul de ghiață creiatorului înălțat, deasul lumii, impasibil și nedurat, spații moarte. In schimb, pentru „Mors al lui Alfred de Vigny, bzerea lui, dependența de dnitate, menirea lui stalactite sunt o permanentă sfâșiere uriașă lespede de suferit Bărânul profet iudeu cerșe bunul somn pământean: „ic ser-moi m'endormir du se men de la terre"... Pentru Hyperion, neferrea renunțării lumești dure vremelnic, transformânducurând, în conștiința rece deplină a sideralizării, a c finului său de clară și înc solitudine , pentru Moise, siunea lui profetică se conf dă cu cea mai dramatică , care, cu nefericirea absolută La rândul său, meșterul F nole, din baladă, se supi celui mai însângerat destin meșter ,creiator, celei mai iiicile ruperi de viață, de a auzit, în somn, glasul din „șoapta de sus”, care prec Dumnezeu lui Hyperion,a cerut jertfa totală a fericirii menești pentru ridicarea în mină a Mănăstirii Sfinte, — operii de artă. Șovăelile sbaterile lui Manole se trec inutile. Meșterul își zidăreț cu lacrimă și sânge, rentarea pământeană, în plai Lucrează ca fascinat, sub F nota divină — momentul creație — care-i ordonă nunțarea și sacrificiul orbesc. Dar nici după jertfa fericirii lumești, meșterul nu pot pogorî pe pământ. Rămas le legătură cu țărâna, izolat acoperișul mănăstirii, (pe cea operii de artă), el încecă să se întoarcă între cei jas, își croește aripile și Dar nu sunt decât de vii. Mierul se sfărâmă ca o comă în ciocnirea cu pământul... In niciuna din operele mai sus, făuritorul de frort nu-și primește, însă, destii — când osândă, când astre fericire singulară — cu are suavă renunțare, cu atâta lipede resemnare, ca în poea lui Giovanni Pascoli, încântătoare, minunate riciri stalactitare ! RADU GYR Tixa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-I. P. T. T. Nr. 24464-939