Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-05-27 / nr. 21

UNIVERSUL LITERAR 27 Mai 1939 CINSTIREA LUI MIH­AI EMINESCU așa cum se face la „Luna Bu­cureștilor“, e un fapt de-o rară și mare frumusețe. Nu știm cum am putea să punem mai bine pe hârtie satisfacția noastră cea mai deplină, pentru un gest care nu e unul de toate zilele. O mi­nunată ediție a poeților sale, tipărită sntre un tiraj de mari proporții și un poem al poetul­­ui Aron Cotruș întregesc toată lumina acestei sărbătoriri. In zodia unui Rege al Cultură, în­coronarea aceasta primește va­loarea unui moment epocal. Laudele bucuriei noastre, tutu­ror inițiatorilor și d-lui general Victor Dombrovski, primarul Ca­pitalei, care a știut atât de bine să aduca laurii gloriei pe frun­tea celui mai mare poet al nos­­stru, „dela Nistru pan'la Tisa“, îndată ce vom avea pe birou cărțile mai sus amintite, vom mai stărui asupra acestui im­portant eveniment. GEORGE DORUL DUMITRESCU va fi editat de „Fundații“ cu o monografie a Chișinăului. Cline cunoaște „La fetița dulcee“, acel pitoresc și savuros jurnal basa­rabean, nu poate decât să se bucure de apariția acestei cărți, în care George Dorul Dumitre­­scu a pus atâta m­­ână, talent și muncă. Melancoliile și bărbile Chiși­­năului vor trăi, a­vea, in pagi­nile cărții, pe care cu multă bucurie o anunțăm. Un frag­ment publicat in paginile noa­stre, a fost, credem, evocator și rar exemplu de poesie și infor­mație. Alături de celelalte cărți din seria „Orașe“, Chișinăul va fi o carte care va fi bună și — deci — va place. 1 ION MOLDOVEANU Iată, din nou trebuie să-mi plec pe ana ca pe­ un stindard îndoliat, pentru că încă unul a plecat din rândurile noastre. Nu l-am cunoscut pe Ion Moldo­veanu, dar condeele noastre au mers împreună în mult­e din foile literare ale Ardealului­ tâ­năr și altfel i-am gustat stihul de pure și elegiace nuanțe. Ră­pus în cine știe pe sanatoriu, poetul a tăcut, c­u mâna rece pe-o ultimă pagină de capit, iar ochiul i­are a văzut atâtea au­rării, s’a înschis în sine. Se poate că prevedea că va muri in curând, căci ultima poe­zie scrisă de el a fost următoa­rea „Pământeană trecere“: Ca și unda Someșului Mic Lin voi trece calea cătiră dric Și discret m’oiu presăra în drum. Ca un cântec sau ca un parfum. Mi-or cânta plecarea în poem Păsări albe’n stih de recviem, Iar în noaptea înflorită, clară. Stele mari, crescute peste țară. Spiice’ngeafunchiate’m lanuri coapte, Vor svori plecarea mea în noapte Iar în sat, toate Măriuțeie Vor stropi cu lacrimi năfrămu­țele. Și va fi, ca și cum Domnul Sfânt Ar trona o clipă pe mormânt, Când m’or trece’n înălțimi și har Clopote, cu glasul tot mai rar... „Lamoriștii“ de la Mediaș, vor avea datoria să pună între scoarțele unui volum, opera poetului plecat, așa precum Emil Giurgiu ,ca — cel care l-a cinstit pe George Bogdan... Niculae Cantoniera, Bogdan Amara, Bob Bulgaru, Al. Sahia, Anton Hul­ban, George Fetcu, Al. Călinescu, Silviu Boda și­ acum: Ion Mol­­doveanu. Iată un șir de morți premature și stupidei Din goana condeiului, o fierbinte lacrimă pe­ un mormânt nou și tânăr. SCRIAM ODATĂ intr’o revistă des­pre activitatea d-lui Ion V. Gruia, profesor la Facultatea de­­ drept din Bucu­rești. Subliniam atunci clarita­tea­­ unei minți și sugeram al­cătuirea unei cărți­­ despre „filo­­sofia juridică a statului nostru“, carte­­ care, după­­ cât am auzit, va prinde să fie realitate la toamnă. Astăzi vrem doar să arătăm meritul d-lui Ion V. Gruia, in ceea ce privește corporatismul românesc, corporatism care stă la baza alcătuirii­ noului nostru parlament. Nu știm dacă toată lumea e informată că unul din­tre primii preconizatori ai ideii acesteia este d. Ion V. Gruia; ne închipuim mulțumirea omu­lui care își vede gândul confir­mat și preschimbat în fapt viu. Dar pentru­ că în cadrul unei note nu se pot închega decât scheme de idei, făgăduim, nu peste prea multă vreme, un „medalion“ al unui om de idei și de cultură, care împreună cu alții câțiva, ilustrează știința nostră juridică. D. IO­VAN DUCICI LA S. S. R. La recenta adunare generală a S. S. R.-ului, a fost ales membru de onoare Excelența Sa d. I­ovan Dud­ei, ambasadorul Iugo­slaviei la București, di­stinsul poet și gân­ditor. Gestul scriitorilor români nu este decât o meritată recunoaș­tere pe care intelectualitatea noas­tră o aduce poetului Iovan Du­dei. „Comoara împăratului Rado­van“, acea minunată carte, apă­rută nu de mult, a adus în fața publicului nostru scrisul unui spi­rit mare, ideile adânci ale unui desăvârșit poet. Iovan Dudid în „Societatea Scriitorilor Români“, iată un fapt care merită să fie a­­plaudat cu putere; un om ca d­­lovan Dudei, în mijlocul nostru, nu poate de­cât să cinstească și să ne bucure. Și tocmai de aceea — o adeziune totală și sinceră. UN VOLUM DE POESII care ne-a fă­cut o rară bucurie e „Calea lactee“ semnat Alexan­dru Baicul­escu. Pe poetul acesta l-am întâlnit în ultimii an­i, în unele reviste și întotdeauna i-am urmărit versul cu simpa­tie. Volumul pe care ni-l trimite de curând, e dovada unui fru­mos talent, pe care avem satis­facția să-l confirmăm. Intre atâția versificatori, un p­o­et e un lucru rar — și Alexandru Baiculescu este, ceea ce se chia­­mă, un poet. Iată: „Ce de rugină, Doamnă, și cât [de triste sânt „Armurile iubirii aprinse­­ de-altă [dată... „Pumnale de cuvinte în liniștea [brumată „Și-au îmbrăcat jilave mirosuri [de pământ“, precum și alte strofe și poesii de clară ținută lirică, ne­ vorb­e­sc despre chemarea acestui poet. Dintr’un iureș­­ de ocupații și de fapte, o caldă spunere de bine, d-lui Baiculescu ,autorul aces­tei frumoase „Căi lactee“. MIHAI EMINESCU ,,Ceea ce voim însă să amin­tim scriitorilor noștri în genere, sunt următoarele: Nu în imita­rea formelor străine consistă a­­devărata propășire. Luați de la streini gustul de a pili și a­­ lucra cu dalta scrierile voastre, luați de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficiență, respectul pe care ei îl au atât pentru­ obiectul pe care îl tratează, cât și pentru publicul căruia se adresează. Dar o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă și să fie o­­rigiinală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tra­dițiile ,obiceiurile și istoria lui pe geniul lui. Tot ce-ați produ­ce în afară de geniul într’ade­­văr național (nu patriotico-libe­­ralo-po­litic), nu va avea valoare și trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate“. (M. Eminescu,­­Opere, ed. în­grijită de prof. Ion Crețu, vol. 1­530-531). IN „ROMANIA LITERARA“ ultimul număr, am cetit cu ui­mire un reportaj: „Viața sbu­­ciumată a pictorului Ștefan Du­­mitrescu“ — spun „cu uimire“, fiindcă regretatul pictor nu se numește Dumitrescu ci Dimi­tres­cu. Cum nu poate fi vorba, de o simplă „greșeal­ă de tipar“, pentru că în toți reportajul stă­­tu e această greșeală, ne permi­tem să facem remarca­m aceasta. E păcat că numai la câțiva ani după moarte, să se com­ită erori de acest fel, ce va fi oare peste o sută de ani? Poate că n’ar strica puțină băgare de seamă, chiar și în cadrul unui simplu reportaj! „FRIZE“ editura de poesie condusă de Mihail Chirnoaigă și George Vaida, e un­ fapt care trebue mereu amintit. Pasiunea pură și dârză a acestor cronicari ai unei pure provincii, ne este în­totdeauna un imbold și un semn bun. Cărțile scoase sub egida ei, mărturisesc: O deplină și a­­dâncă înțelegere cârmuesc ros­turile acestor albe mesagii, care ne sunt atât de aproape de inimă. Veninul verde și local, împrăștiat de un domn’ Ivașcu, asupra acestui elan, nu poate fi decât un semn al superio­rității spiritului care conduce „Frize“-le. Otrava prezentată sub formă de „critică“ a fost întotdeauna prețuită la justa ei valoare, tot așa precum munca plină de talent a plutit cu mult de­asupra acestor a­­tacuri. „Frize“ este un elogiu a­­dus tinereții creatoare. Elogiu­lui — elogiul nostru. UN AN DE LA MOARTEA LUI OCT. GOGA s’a împlinit luna aceasta. In vâltoarea vremii, în goana fără de seamăn a zilelor, s’a scurs acest răstimp. Admiratorii și prietenii au comemorat această tristă zi, la Teatrul Național. D. prof. Istrate N. Micescu, intr’o rară cuvântare, a scos în relief marele merit al poetului plecat dintre noi. Ascultându-l pe d. Istrate Micescu, ni se părea une­ori că vedem în sclipirile cuvin­telor Domniei sale, luminoșii ochi ai cântărețului. Cuvintele d-lui Micescu au fost imn, psalm și spadă, în memoria unuia din­tre cei mai mari poeți ai aces­tui neam. Un act din „Meșterul Manale“ și câteva poesii de Oc­­tavian Goga au făcut din prima noastră scenă, ceea ce ar trebui să fie întotdeauna­ un amvon. Pentru umbra poetului, o sme­rită și pioasă genuflexiune, iar pentru inițiatorii festivalului numai cuvinte de bine. ION POTOPIN e un poet ca­re trăește la Cara­cal, scriind la cele mai tinere reviste. Ii urmărim cu atențiune condeiul și nu rareori am aflat în poesiile sale lucruri foarte frumoase. Ion Potopin lucrează la d­ouă cărți de proză, pe care le dorim cât mai închegate. Dar deocamdată ne mărginim să-i semnalăm prezența, rămânând ca în viitor să revenim asu­pra planurilor sale, devenite reali­tăți. Lui, ca și întregei „pro­vincii“, amiciția și frăția noas­tră ,din aceste coloane, pe care le vrem cât mai mult în ritmul zilei și al inimii tinerești. CEA MAI DE FRUNTE publicație literară a Basarabiei, e revista „Viața Basarabiei“, ere e condusă de d. Pantelimon Halippa și apare de opt ani. In paginile ei am cunoscut pe ta­lentatul N. P. Costenco, pe George Meniuc, Vladimir Ca­­varnali, Bogdan Istru, o în­treagă falangă de autentici pur­tători de cuvânt. Din caetul pe Mai, remarcăm poesiile lui T. Nencev, V. Luțcan și un frag­ment de roman de N. F. Cos­tenco. Este în „Viața Basara­biei“ un ritm de condeie, pe care îl urmărim cu frățească bucu­rie. Iată dacă ne grăbim să re­levăm acest efort, mai ales după ce atrăsesem luarea aminte a­­supra unei alte foi basarabenee, care nu apare tocmai cum ar trebui. „Viața Basarabiei“, e o revistă frumoasă — și mai ales — necesară. SCRIITORII ROMÂNI au sărbătorit pe d. prof. Mihail Ralea, ministrul muncii, inițiatorul acelui rar eveniment care e casa de pensii a scriitorilor. Elanul și frumoasele cuvinte ce s’au rostit în acea seară, spun din plin des­pre gratitudinea tuturor mânuito­rilor de condei, pentru omul care i-a înțeles și i-a îmbrățișat ca nici un altul. Dintre cuvântările rostite, publi­căm în pag. I, „Slava“, discursul marelui orator și romancier, care e d. Ionel Teodor­eanu. Dom­­nia sa a concentrat în fraze ve­nite din cea mai adâncă ascun­zătoare a inimii, toată mul­țumirea și lauda ce i se cuvine domnului Mihail Ralea. Chinte­sența scriitorimii române adunată în jurul acelei mese de omagiu, a ridicat în onoarea d-lui Ralea cupa de șampanie a unei fră­țești mulțumiri. Ceea ce vrem noi să însemnăm în cuprinsul acestei prea­mărunte note, este sincera și tinereasca noastră părere de bine pentru această instituție unică și bine-venită. Numai acest mare fapt îndeplinit, și numele domnu­lui Ralea ar străbate anii „peren­­nius aere", dus de toți cioplitorii de gând și cuvinte ! ȘTEFAN BACIIT PĂRINȚI ȘI COPII DIN ZILELE NOASTRE Sub titlul „Părinți și copii­ din zilele noastre” a tipărit ed. „Cu­getarea” un roman de d. Mihail Negru, unul din scriitorii noștri contemporani, care caută să dea operelor lor un vădit tâlc mo­ral. Romanul d-lui Negru cuprin­de povestea unei familii de o­­rășeni cumsecade, cari sunt smulși din echilibrul lor, pen­tru un moment, prin câștigarea unei mari sume de bani, la lo­terie. Autorul arată cu îndemâ­nare psihologică, cum banul tulbură sufletele, și cum, în gos­podăria d-lui Tătarcea, eroul cărții, tihna nu vine decât după ce se risipesc banii aduși de în­tâmplare. Recomandăm „Pă­rinți și copii din zilele noastre’ ca pe o lectură interesantă și instructivă. UN NOU VOLUM DE SCI UMORISTICE, de Avere, în traducerea lui R. Don.­ In editura „Universul” vă părea,, săptămâna viitoare,­­ volum de schițe datorite mi lui humorist rus Arcadie Al­ceneo. Volumul e intitulat viciu prietenesc” Și a fost dus de d. R. Donici. Numele lui Arcadie Avereș este îndeajuns de cunoscut blicului românesc prin nu­mele „Povestirile unui cinic’s „Manual pentru leneși”, trag tot de d. R. Donici, volume s’au bulcurat de o critică eti­oasă și de aprecierea unană a cititorilor. „Serviciu prietenesc” est culegere de 20 de schițe de tentic humor, scrise de un alt fin și inteligent, adân­c cur­­ator al sufletului omenesc observator caustic al slăbicii­lor omului Nu ne îndoim Că și acest volum de schițe de Avercel va fii primit de public și o presă cu a­ceeaș căldură. REVISTA „VIATA SOCIAL­ 4 C. T. R.” DIN CLUJ A apărut a­ rci pe Aprilie­ revistei „Viața Socială C. F. din Cluj. Această publicație condusă de d. Vasile I. Vior, meritos tânăr cărturar care, cadrat ca f­uncționar în ad­nistrația c. f. r„ găsește nimi să-și întindă puterile de mul și asupra literaturii. Intr’al­văr, valoarea publicației „Vis socială c. f. r.”, constă în fap­tă, pe lângă îndrumările pre­sionale ceferistei, în paginile I se tipărește și literatură, is­­tind uneori să impună nu noi, cum e acela al d-nei Sti­ Patriciu, autoare de versuri teres­ante. Dar revista d-lui Vasile I Vior mai slujește și ca semn­ conștiință trează a români și lui, în regiunile mărginașe hotarelor. Apărând la, grav ungară, cea mai sensibilă d|­tre granițele țării, „Viața so­ală c. f. r.” are funcția și sentinele, iată pentru ce acu­i­tatea ei merită să fie semna­lată cum se cuvine. Literatură, arta, idei. f AMURGUL POEZIEI (Urmare din pag. l­a) în stânca vieții. Fiecare clipă este un val și fiecare val roade în trupul nostru, ne macină, ne clatină, ne surpă implacabili. Fiecare dintre noi nu este, așa­dar, de­cât o locuință vremelnică a tinereții. Fer­mecătoarea vizitatoare nu stă la noi decât puțin și abia după ce a plecat ne dăm sea­ma­­ că n’am știut să folosim clipele petre­cute cu prețiosul musaifir. Adeseori nici nu ști­m pe cine am găzduit în trecătoa­­rea noastră formă. Câți oameni n’aț­ întâlnit, care nu-și mai aduc aminte să fi fost odată tineri? Căci nu e de ajuns să ai douăzeci de anii. „Tinerețea nu e o grație pe care zeii o acordă tuturor“ Mauriac). Ea nu este o vârstă.­­Franșoii sunt oa­meni care nu îmbătrânesc niciodată și bă­trâni care n’au fost niciodată tineri. Tine­rețea e o stare sufletească, o formă a spi­ritului nostru. Grecii vechi, care n’au împărțit cu ni­meni meșteșugul miraculos de a crea mi­turi și simboluri, întruchipaseră tinerețea în zeița Ilébe, fecioara pe care Hera o ză­mislise respirând un trandafir. O femeie miroase o floare și tinerețea se naște. O femeie și o floare, atât de puțin și atât de mult. Tinerețea e făcută mai întâi din curiozi­tate, din dorința de a cunoaște. A fi tânăr înseamnă sa fi puturi asediat de o mie de întrebări, a fi mirat în fiecare clipă de miile de chipuri ale vieții. E momentul când se pun toate problemele, deodată, și cele mai mari. Tinerețea este apoi o stare de nedeter­minare: tânărul e omul disponibil. El as­piră către viața totală și nu renunță la ni­mic, pe când omul care nu mai e tânăr, omul matur, realizat, se obține printr’o în­treagă serie de renunțări și de limitări, care adesea sunt schilodiri. . . Tinerețea este și ambiție. La douăzeci de ani, omul e lacom și vrea să aibă tot: glo­rie, iubire, bani (deși, firește, nu se întrea­bă niciodată ce a făcut pentru a le meri­ta). In jurnalul său intim, sub data de 10 iulie 1816, liceanul V. Hugo însemna: „Je veux être Chateaubriand ou rien“. Hugo a­­vea atunci 14 ani! Tinerețea mai este generozitate, simpa­tie dezinteresată, putere de a admira. Ca și iubirea, tinerețea dă fără să ceară, ea dorește să servească. In urmă, omul matur devine mai egoist, mai plin de el, mai invi­dios. Tinerețea însă e capabilă de entu­ziasm: ea admiră cu sinceritate. Deaceia tineretul e cel care face reputațiile, în po­litică, în artă, în literatură, oriunde. In ciuda tuturor Academiilor și Universități­lor, tineretul a impus pe Baudelaire și tot el îl menține. Din dorința de a se dărui, naște la tineri gustul prețios pentru prie­tenie sau pentru camaraderie. Această tre­buință de întovărășire sufletească este, ală­turi de iubire, ceia ce îi face farmecul. Și, în fine, și mai presus de toate, tine­rețea este un farmec, pur și simplu. Cali­tatea de a fi tânăr face din viața noastră o încântare când suntem, și ne vrăjește amintirea după ce nu mai suntem tineri. Tinerețea este poezia vieții. Și cum s’ar putea închipui tinerețe fără poezie, care este cântecul inimii? Poezia face parte din însăși firea omului; este e­­ternul refugiu pentru tristețea metafizică pe care natura a pus-o în fiecare dintre noi. Ea împacă pe om cu destinul său și-l face mai bun. Mai mult chiar, ea nu poate locui decât în sufletele bune, așa cum spu­nea în simplele sale versuri poetul Gianan­­drea: Grli angeli han’ fatto i canti, Solo in canto paria l’amore. Gli angeli hanno il caniare trovato, Quando si canta, non si pensa a male. îngerii au făcut cântecele. Numai în cântec vorbește iubirea îngerii au descoperit cântecul. Cine cântă nu se gândește la rău. Un om sau o generație la care lipsesc curiozitatea pentru lucrurile spiritului, do­rința de a cunoaște, fantezia, ambiția, en­tuziasmul, devoțiunea, este un om sau o generație fără tinerețe ,fără farmec, fără poezie. Omul sau generația aceia e lipsită de posibilitatea însăși de a fi tânără. Ca să poți fi tânăr trebue mai înainte de toa­te să ai timp: timp liber pentru citit, pen­tru lungi taifasuri, pentru rătăciri fără țel, pentru lucru dezinteresat. Otium cognitatio­­nem parti, spuneau cei vechi: cugetarea naște din răgaz. Dacă toate acestea lipsesc, zadarnic vom aștepta chipul zâmbitor al tinereții: el nu se va arăta niciodată. Și această absență va fi marea desnădejde a vieții noastre. De când e lumea, nu știu dacă un strigăt a fost mai tragic decât a­­cela al lui Giovanni Papini, în cartea lui autobiografică, Un nomo finito: „Eu n’am avut tinerețe“. Nu sunt acestea destule motive ca să predic tineretului reîntoarcerea la gustul poeziei? Să mi se îngădue totuși să mai adaug unul. Se spune de obicei că omul are totul co­mun cu restul cerațiunii, afară de grai. Dar și graiul poate fi comparat cu sune­tele prin care unele vietăți par să se înțe­leagă între ele. Scrisul însă, puterea de a păstra și graiul și gândirea negrăită, acesta este cu siguranță numai și numai al omu­lui. Scrisul este, deci, semnul distinctiv al neamului omenesc, demnitatea speciei noa­stre. Și cum cea mai înaltă, mai perfectă întrebuințare a scrisului o formează lite­ratura ,adevăratul titlu de noblețe al omu­lui este acela de a fi scornit această fru­moasă zădărnicie. De mângâiere, în acelaș timp, pentru cei care se pot folosi de divi­na biata Katharina Mansfield pe patul de la biata Katherine Mansfield pe patul de suferință, în ultima zi a jurnalului ei : „Dumnezeu fie lăudat ca ne-a acordat grația de a scrie“. N. I. HERESCU „...Când ființă nu era nici neființă...“ (Urmare din pag. I­­tive bărbatul e transformat magic în femeie, chiar în momen­tul inițierii sale, cu alte cuvinte, încearcă să dobândească ceea ce incidentia oppositorum în propria sa ființă. Căci prin inițiere tânărul trece de la pubertate la maturitate; devine el însuși, bărbat; și chiar când se realizează această trecere la virilitate, el experimentează simbolic polul contrar, feminita­tea. Simultan cu potențarea masculinității sale, se promo­vează „feminitatea" sa, în așa fel încât ambele poluri să coincidă și să coexiste un oarecare timp, alcătuind un om desăvârșit. Androginul, de altfel, nu e decât o copie după tipul ideal al zeului. Divinitatea ea însăși este androgină, pentru că di­vinitatea totalizează contrariile.­­Problema aceasta e dezbă­tută în studiul nostru, de apropiată apariție, De la Seraphi­­a la Venus barbata. Intr- adevăr, orice divinitate este polară, căci ea cuprinde toate formele și toate posibilitățile. Iahveh este bun și mânios în acelaș timp. Dumnezeu, așa cum a fost cunoscut chiar de către cei mai desăvârșiți oameni, teologii și misticii, este înspăimântător pierea de divinitate te poate ucide sau te și blând. Apro­poate mântui. Experiența mistică este rapt și agonie, ea descoperă sufletului omenesc durerea abisală și extazul desăvârșit. In cele mai pure forme ale experienții religioase, adică în eres- Cronica ideilor (Urmare din pag. II)­ tinism, intuiția aceasta primoridală s'a păstrat și a ata culmi înfricoșătoare, pe care numai teologia mistică le pi­te cerceta.­­Ne grăbim să adăugăm că punctul de vedi teologic asupra polarității divine, așa cum se găsește el scrierile lui Pseudo-Areopagitul, Meister Eckardt și Cusanul nu cade în limitele acestui studiu. De asemenea, nici sped­lațiile metafizice asupra neantului, de ex. Leonardo da Vin( Leibnitz, abatele Galiani, Hegel, etc.). In India, alături de forma blândă a unei divinități exict o formă mânioasă (Krodha-murti). Zeul Rudra-Shiva dist:­ge și creiază, întocmai ca zeițele fertilității din Asia, ca sunt în acelaș timp divinități ale rodniciei și a le distruge, ale nașterii și ale morții. Am văzut, însă, că înțeleptul indic, care tinde la depășirea condiției umane, se străduiește suprime în experiența și conștiința lui orice fel de extremă adică,­­să dobândească o stare de perfectă neutralitate și indi­ferență, să devină impermeabil la durere și bucurie, etc., devină autonom. Această depășire a extremelor, pe care î­n pieptul indian o caută prin asceză și contemplație, înseam­nă totuși o coincidență a contrariilor. In conștiința înțele­sului nu mai există conflicte, întocmai după cum în experie­ța lui nu mai subsistă contrariile: durere și bucurie, poftă repulsie, frig și cald, plăcut și neplăcut, etc. Se petrece și el o „totalizare" care corespunde „totalizării" extremelor divinizate. De altfel, așa cum am arătat, în altă parte (Cosn­cal homology and Yoga), nici nu e­­ posibilă o desăvârșit din punct de vedere indian, dacă nu se realizează o „tota­zare" a extremelor; neofitul încearcă la început să-și cosm­­eze întreaga lui experiență, omologându-și-o cu ritmurile ca domină Universul („soarele" și „luna"), dar după ce a re­gizat această cosmizare, el tinde să unifice „Soarele" și „L­ua", adică să totalizeze întreg Cosmosul, refăcând unitate primordială de dinainte de Creație. Unitate care nu înseam­nă haosul pre-creației, ci ființa nediferențiată, în care tot formele sunt reabsorbite. Există în orice ritual și orice act mistic un paradox fu­damental, când se face posibilă coincidența unui fragme (cărămida altarului) cu totul (Prajapati), a nimicului (om) cu ființa (Dumnezeu), a non-valorii (obiectul profan) cu valo­rea absolută (sacrul). Prin aceste rituale omul se reintegrea, în tot, neființa lui coincide cu Ființa divină. Pentru a face p sicii un asemenea paradox, e nevoie de așa numita rupe­ de nivel, adică sfărâmarea Cosmosului și re-creiarea lui î­tr'o singură unitate, în care omul nu mai e despărțit de o vinitate, și Cosmosul nu mai e fracturat în milioane­ de fra­mente. Problema aceasta a ruperii de nivel este însă pre­complicată pentru a o putea dezbate într'un sfârșit de artico­l vom relua cu alt prilej. Deocamdată, să observăm că­ și-unitatea divină ră­punde unei nevoi fundamentale a minții omenești: reintega­rea omului în Cosmos printr'o absolută unificare. In aceasi unificare dispar extremele și ee topesc contrariile, nefiin devine ființă, răul coincide cu binele, profanul coincide c sacrul, pluralitatea coincide cu unitatea. Ne oprim aici, că de aici înainte se deschide o gravă problemă de metafizici de fapt, de aici începe orice metafizică. Și noi nu ne-am pro­pus decât să arătăm vicisitudinele și „aventurile" unei idi în istorie, iar nicidecum să o dezbatem sau să o rezolvăm La capătul acestui itinerariu — pe care l-am redus l-am simplificat excesiv, dar pe care nădăjduesc să-l refacem cândva, așa cum se cuvine, înțelegem cuvintele Domnului, di Prologul lui Faust: „Dintre toate spiritele care neagă, bufonul e cel care nu plictisește mai puțin". Și înțelegem, de asemenea, câtă dreptate avea Shake;­pe­are afirmând (în Macbeth, I, 3), paradoxal: ...and nothing is But what is not. MIRCEA ELIADE înțelege teoria valorilor, între­prinsă cu o profunzime rar în­tâlnită de către Max Scheler, discipol convins al lui Husserl. Referindu-se la valorile morale, în lumina explicațiunilor date, ne dăm seama de ce Scheler a­­fiirma că „binele real” se obține printr-o inversiune și reducți­­une a experienței vulgare. Este punctul de vedere al școalei fe­nomenologice, schițat mai sus, raportat la teoria valorilor mo­rale. Și atunci, de unde vine carac­terul obiectiv, ireductibil in ca­litate, deci apt pentru a fi cri­teriu, al valorilor? Răspunsul este pregătit, din chiar faptul că ele au­ fost în­țelese ca esențe fenomenologice, repauizând, cum afirmă Scheler „pe valoarea unui spirit infinit și personal și pe lumea valorilor care i se prezintă acestuia” („Kants Formalismus”... p. 94). Citatul trebue înțeles astfel: Spiritul, Binele, esențele ireduc­tibile, aceste calități fără sem­nificație logică directă” — cum se numește Gurvitch, se încar­nează în realitate și o pătrund. Incarnarea valorilor în reali­tăți poate să fie deplină sau in­suficientă. In primul caz, avem de a face cu valori absolute, în cel de al doilea, cu valori rela­tive. Prin urmare, ierarhia va­lorilor este determinată de gra­dul în care acestea au devenit imanente existenții. Faptul că unele valori sunt relative (cum este cazul lui „sotien”­, al lu „devoir­ être” — și nu avem spațiul necesar pentru că să ex­plicăm acum de ce) — nu le ră­pește totuși caracterul obiectiv și aprioric, pentru că, după Sche­ler, „nicio calitate ireductibilă din lume nu este subiectivă”. Intr’un studiu mai cuprinză­tor, vor trebui analizate criti­­cile pe care Gurvitch le a­­duce teoriei valorilor, astfel cum a fost elaborată de Scheler și continuată­­ de Nicolai Hart­mann. Gurvitch nu își poate desminți apartenența la­­psiholo­­gicismul francez, deși încearcă, la rânduri o fundamentare o­­biectivă a valorilor. Și ni s­e pare că trece prea ușor peste următoarea distincțiune: intui­ția fenomenologică, provenită din reducția, logică, tinde și este aptă a enunța criterii, esențe, valori, în vreme ce intuiția psi­hologică, vitalistă, a „realității imediate”, se referă la cu totul altceva: la materia primă, la experiența vulgară, aceea care urmează a se încadra și a fi ju­decată conform criteriilor, ne­putând fi niciodată substituită acestora. MIRCEA MATEESCU 1 „La vie morale et l’au­belă”, Flammarion, Paris 1938, pag. 197. TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL", BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU, 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-I. P.T. T. Nr. 24464-939

Next