Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)
1939-05-27 / nr. 21
UNIVERSUL LITERAR 27 Mai 1939 CINSTIREA LUI MIHAI EMINESCU așa cum se face la „Luna Bucureștilor“, e un fapt de-o rară și mare frumusețe. Nu știm cum am putea să punem mai bine pe hârtie satisfacția noastră cea mai deplină, pentru un gest care nu e unul de toate zilele. O minunată ediție a poeților sale, tipărită sntre un tiraj de mari proporții și un poem al poetului Aron Cotruș întregesc toată lumina acestei sărbătoriri. In zodia unui Rege al Cultură, încoronarea aceasta primește valoarea unui moment epocal. Laudele bucuriei noastre, tuturor inițiatorilor și d-lui general Victor Dombrovski, primarul Capitalei, care a știut atât de bine să aduca laurii gloriei pe fruntea celui mai mare poet al nosstru, „dela Nistru pan'la Tisa“, îndată ce vom avea pe birou cărțile mai sus amintite, vom mai stărui asupra acestui important eveniment. GEORGE DORUL DUMITRESCU va fi editat de „Fundații“ cu o monografie a Chișinăului. Cline cunoaște „La fetița dulcee“, acel pitoresc și savuros jurnal basarabean, nu poate decât să se bucure de apariția acestei cărți, în care George Dorul Dumitrescu a pus atâta mână, talent și muncă. Melancoliile și bărbile Chișinăului vor trăi, avea, in paginile cărții, pe care cu multă bucurie o anunțăm. Un fragment publicat in paginile noastre, a fost, credem, evocator și rar exemplu de poesie și informație. Alături de celelalte cărți din seria „Orașe“, Chișinăul va fi o carte care va fi bună și — deci — va place. 1 ION MOLDOVEANU Iată, din nou trebuie să-mi plec pe ana ca pe un stindard îndoliat, pentru că încă unul a plecat din rândurile noastre. Nu l-am cunoscut pe Ion Moldoveanu, dar condeele noastre au mers împreună în multe din foile literare ale Ardealului tânăr și altfel i-am gustat stihul de pure și elegiace nuanțe. Răpus în cine știe pe sanatoriu, poetul a tăcut, cu mâna rece pe-o ultimă pagină de capit, iar ochiul iare a văzut atâtea aurării, s’a înschis în sine. Se poate că prevedea că va muri in curând, căci ultima poezie scrisă de el a fost următoarea „Pământeană trecere“: Ca și unda Someșului Mic Lin voi trece calea cătiră dric Și discret m’oiu presăra în drum. Ca un cântec sau ca un parfum. Mi-or cânta plecarea în poem Păsări albe’n stih de recviem, Iar în noaptea înflorită, clară. Stele mari, crescute peste țară. Spiice’ngeafunchiate’m lanuri coapte, Vor svori plecarea mea în noapte Iar în sat, toate Măriuțeie Vor stropi cu lacrimi năfrămuțele. Și va fi, ca și cum Domnul Sfânt Ar trona o clipă pe mormânt, Când m’or trece’n înălțimi și har Clopote, cu glasul tot mai rar... „Lamoriștii“ de la Mediaș, vor avea datoria să pună între scoarțele unui volum, opera poetului plecat, așa precum Emil Giurgiu ,ca — cel care l-a cinstit pe George Bogdan... Niculae Cantoniera, Bogdan Amara, Bob Bulgaru, Al. Sahia, Anton Hulban, George Fetcu, Al. Călinescu, Silviu Boda și acum: Ion Moldoveanu. Iată un șir de morți premature și stupidei Din goana condeiului, o fierbinte lacrimă pe un mormânt nou și tânăr. SCRIAM ODATĂ intr’o revistă despre activitatea d-lui Ion V. Gruia, profesor la Facultatea de drept din București. Subliniam atunci claritatea unei minți și sugeram alcătuirea unei cărți despre „filosofia juridică a statului nostru“, carte care, după cât am auzit, va prinde să fie realitate la toamnă. Astăzi vrem doar să arătăm meritul d-lui Ion V. Gruia, in ceea ce privește corporatismul românesc, corporatism care stă la baza alcătuirii noului nostru parlament. Nu știm dacă toată lumea e informată că unul dintre primii preconizatori ai ideii acesteia este d. Ion V. Gruia; ne închipuim mulțumirea omului care își vede gândul confirmat și preschimbat în fapt viu. Dar pentru că în cadrul unei note nu se pot închega decât scheme de idei, făgăduim, nu peste prea multă vreme, un „medalion“ al unui om de idei și de cultură, care împreună cu alții câțiva, ilustrează știința nostră juridică. D. IOVAN DUCICI LA S. S. R. La recenta adunare generală a S. S. R.-ului, a fost ales membru de onoare Excelența Sa d. Iovan Dudei, ambasadorul Iugoslaviei la București, distinsul poet și gânditor. Gestul scriitorilor români nu este decât o meritată recunoaștere pe care intelectualitatea noastră o aduce poetului Iovan Dudei. „Comoara împăratului Radovan“, acea minunată carte, apărută nu de mult, a adus în fața publicului nostru scrisul unui spirit mare, ideile adânci ale unui desăvârșit poet. Iovan Dudid în „Societatea Scriitorilor Români“, iată un fapt care merită să fie aplaudat cu putere; un om ca dlovan Dudei, în mijlocul nostru, nu poate decât să cinstească și să ne bucure. Și tocmai de aceea — o adeziune totală și sinceră. UN VOLUM DE POESII care ne-a făcut o rară bucurie e „Calea lactee“ semnat Alexandru Baiculescu. Pe poetul acesta l-am întâlnit în ultimii ani, în unele reviste și întotdeauna i-am urmărit versul cu simpatie. Volumul pe care ni-l trimite de curând, e dovada unui frumos talent, pe care avem satisfacția să-l confirmăm. Intre atâția versificatori, un poet e un lucru rar — și Alexandru Baiculescu este, ceea ce se chiamă, un poet. Iată: „Ce de rugină, Doamnă, și cât [de triste sânt „Armurile iubirii aprinse de-altă [dată... „Pumnale de cuvinte în liniștea [brumată „Și-au îmbrăcat jilave mirosuri [de pământ“, precum și alte strofe și poesii de clară ținută lirică, ne vorbesc despre chemarea acestui poet. Dintr’un iureș de ocupații și de fapte, o caldă spunere de bine, d-lui Baiculescu ,autorul acestei frumoase „Căi lactee“. MIHAI EMINESCU ,,Ceea ce voim însă să amintim scriitorilor noștri în genere, sunt următoarele: Nu în imitarea formelor străine consistă adevărata propășire. Luați de la streini gustul de a pili și a lucra cu dalta scrierile voastre, luați de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficiență, respectul pe care ei îl au atât pentru obiectul pe care îl tratează, cât și pentru publicul căruia se adresează. Dar o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă și să fie origiinală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile ,obiceiurile și istoria lui pe geniul lui. Tot ce-ați produce în afară de geniul într’adevăr național (nu patriotico-liberalo-politic), nu va avea valoare și trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate“. (M. Eminescu,Opere, ed. îngrijită de prof. Ion Crețu, vol. 1530-531). IN „ROMANIA LITERARA“ ultimul număr, am cetit cu uimire un reportaj: „Viața sbuciumată a pictorului Ștefan Dumitrescu“ — spun „cu uimire“, fiindcă regretatul pictor nu se numește Dumitrescu ci Dimitrescu. Cum nu poate fi vorba, de o simplă „greșeală de tipar“, pentru că în toți reportajul stătu e această greșeală, ne permitem să facem remarcam aceasta. E păcat că numai la câțiva ani după moarte, să se comită erori de acest fel, ce va fi oare peste o sută de ani? Poate că n’ar strica puțină băgare de seamă, chiar și în cadrul unui simplu reportaj! „FRIZE“ editura de poesie condusă de Mihail Chirnoaigă și George Vaida, e un fapt care trebue mereu amintit. Pasiunea pură și dârză a acestor cronicari ai unei pure provincii, ne este întotdeauna un imbold și un semn bun. Cărțile scoase sub egida ei, mărturisesc: O deplină și adâncă înțelegere cârmuesc rosturile acestor albe mesagii, care ne sunt atât de aproape de inimă. Veninul verde și local, împrăștiat de un domn’ Ivașcu, asupra acestui elan, nu poate fi decât un semn al superiorității spiritului care conduce „Frize“-le. Otrava prezentată sub formă de „critică“ a fost întotdeauna prețuită la justa ei valoare, tot așa precum munca plină de talent a plutit cu mult deasupra acestor atacuri. „Frize“ este un elogiu adus tinereții creatoare. Elogiului — elogiul nostru. UN AN DE LA MOARTEA LUI OCT. GOGA s’a împlinit luna aceasta. In vâltoarea vremii, în goana fără de seamăn a zilelor, s’a scurs acest răstimp. Admiratorii și prietenii au comemorat această tristă zi, la Teatrul Național. D. prof. Istrate N. Micescu, intr’o rară cuvântare, a scos în relief marele merit al poetului plecat dintre noi. Ascultându-l pe d. Istrate Micescu, ni se părea uneori că vedem în sclipirile cuvintelor Domniei sale, luminoșii ochi ai cântărețului. Cuvintele d-lui Micescu au fost imn, psalm și spadă, în memoria unuia dintre cei mai mari poeți ai acestui neam. Un act din „Meșterul Manale“ și câteva poesii de Octavian Goga au făcut din prima noastră scenă, ceea ce ar trebui să fie întotdeauna un amvon. Pentru umbra poetului, o smerită și pioasă genuflexiune, iar pentru inițiatorii festivalului numai cuvinte de bine. ION POTOPIN e un poet care trăește la Caracal, scriind la cele mai tinere reviste. Ii urmărim cu atențiune condeiul și nu rareori am aflat în poesiile sale lucruri foarte frumoase. Ion Potopin lucrează la două cărți de proză, pe care le dorim cât mai închegate. Dar deocamdată ne mărginim să-i semnalăm prezența, rămânând ca în viitor să revenim asupra planurilor sale, devenite realități. Lui, ca și întregei „provincii“, amiciția și frăția noastră ,din aceste coloane, pe care le vrem cât mai mult în ritmul zilei și al inimii tinerești. CEA MAI DE FRUNTE publicație literară a Basarabiei, e revista „Viața Basarabiei“, ere e condusă de d. Pantelimon Halippa și apare de opt ani. In paginile ei am cunoscut pe talentatul N. P. Costenco, pe George Meniuc, Vladimir Cavarnali, Bogdan Istru, o întreagă falangă de autentici purtători de cuvânt. Din caetul pe Mai, remarcăm poesiile lui T. Nencev, V. Luțcan și un fragment de roman de N. F. Costenco. Este în „Viața Basarabiei“ un ritm de condeie, pe care îl urmărim cu frățească bucurie. Iată dacă ne grăbim să relevăm acest efort, mai ales după ce atrăsesem luarea aminte asupra unei alte foi basarabenee, care nu apare tocmai cum ar trebui. „Viața Basarabiei“, e o revistă frumoasă — și mai ales — necesară. SCRIITORII ROMÂNI au sărbătorit pe d. prof. Mihail Ralea, ministrul muncii, inițiatorul acelui rar eveniment care e casa de pensii a scriitorilor. Elanul și frumoasele cuvinte ce s’au rostit în acea seară, spun din plin despre gratitudinea tuturor mânuitorilor de condei, pentru omul care i-a înțeles și i-a îmbrățișat ca nici un altul. Dintre cuvântările rostite, publicăm în pag. I, „Slava“, discursul marelui orator și romancier, care e d. Ionel Teodoreanu. Domnia sa a concentrat în fraze venite din cea mai adâncă ascunzătoare a inimii, toată mulțumirea și lauda ce i se cuvine domnului Mihail Ralea. Chintesența scriitorimii române adunată în jurul acelei mese de omagiu, a ridicat în onoarea d-lui Ralea cupa de șampanie a unei frățești mulțumiri. Ceea ce vrem noi să însemnăm în cuprinsul acestei preamărunte note, este sincera și tinereasca noastră părere de bine pentru această instituție unică și bine-venită. Numai acest mare fapt îndeplinit, și numele domnului Ralea ar străbate anii „perennius aere", dus de toți cioplitorii de gând și cuvinte ! ȘTEFAN BACIIT PĂRINȚI ȘI COPII DIN ZILELE NOASTRE Sub titlul „Părinți și copii din zilele noastre” a tipărit ed. „Cugetarea” un roman de d. Mihail Negru, unul din scriitorii noștri contemporani, care caută să dea operelor lor un vădit tâlc moral. Romanul d-lui Negru cuprinde povestea unei familii de orășeni cumsecade, cari sunt smulși din echilibrul lor, pentru un moment, prin câștigarea unei mari sume de bani, la loterie. Autorul arată cu îndemânare psihologică, cum banul tulbură sufletele, și cum, în gospodăria d-lui Tătarcea, eroul cărții, tihna nu vine decât după ce se risipesc banii aduși de întâmplare. Recomandăm „Părinți și copii din zilele noastre’ ca pe o lectură interesantă și instructivă. UN NOU VOLUM DE SCI UMORISTICE, de Avere, în traducerea lui R. Don. In editura „Universul” vă părea,, săptămâna viitoare, volum de schițe datorite mi lui humorist rus Arcadie Alceneo. Volumul e intitulat viciu prietenesc” Și a fost dus de d. R. Donici. Numele lui Arcadie Avereș este îndeajuns de cunoscut blicului românesc prin numele „Povestirile unui cinic’s „Manual pentru leneși”, trag tot de d. R. Donici, volume s’au bulcurat de o critică etioasă și de aprecierea unană a cititorilor. „Serviciu prietenesc” est culegere de 20 de schițe de tentic humor, scrise de un alt fin și inteligent, adânc curator al sufletului omenesc observator caustic al slăbiciilor omului Nu ne îndoim Că și acest volum de schițe de Avercel va fii primit de public și o presă cu aceeaș căldură. REVISTA „VIATA SOCIAL 4 C. T. R.” DIN CLUJ A apărut a rci pe Aprilie revistei „Viața Socială C. F. din Cluj. Această publicație condusă de d. Vasile I. Vior, meritos tânăr cărturar care, cadrat ca funcționar în adnistrația c. f. r„ găsește nimi să-și întindă puterile de mul și asupra literaturii. Intr’alvăr, valoarea publicației „Vis socială c. f. r.”, constă în faptă, pe lângă îndrumările presionale ceferistei, în paginile I se tipărește și literatură, istind uneori să impună nu noi, cum e acela al d-nei Sti Patriciu, autoare de versuri teresante. Dar revista d-lui Vasile I Vior mai slujește și ca semn conștiință trează a români și lui, în regiunile mărginașe hotarelor. Apărând la, grav ungară, cea mai sensibilă d|tre granițele țării, „Viața soală c. f. r.” are funcția și sentinele, iată pentru ce acuitatea ei merită să fie semnalată cum se cuvine. Literatură, arta, idei. f AMURGUL POEZIEI (Urmare din pag. la) în stânca vieții. Fiecare clipă este un val și fiecare val roade în trupul nostru, ne macină, ne clatină, ne surpă implacabili. Fiecare dintre noi nu este, așadar, decât o locuință vremelnică a tinereții. Fermecătoarea vizitatoare nu stă la noi decât puțin și abia după ce a plecat ne dăm seama că n’am știut să folosim clipele petrecute cu prețiosul musaifir. Adeseori nici nu știm pe cine am găzduit în trecătoarea noastră formă. Câți oameni n’aț întâlnit, care nu-și mai aduc aminte să fi fost odată tineri? Căci nu e de ajuns să ai douăzeci de anii. „Tinerețea nu e o grație pe care zeii o acordă tuturor“ Mauriac). Ea nu este o vârstă.Franșoii sunt oameni care nu îmbătrânesc niciodată și bătrâni care n’au fost niciodată tineri. Tinerețea e o stare sufletească, o formă a spiritului nostru. Grecii vechi, care n’au împărțit cu nimeni meșteșugul miraculos de a crea mituri și simboluri, întruchipaseră tinerețea în zeița Ilébe, fecioara pe care Hera o zămislise respirând un trandafir. O femeie miroase o floare și tinerețea se naște. O femeie și o floare, atât de puțin și atât de mult. Tinerețea e făcută mai întâi din curiozitate, din dorința de a cunoaște. A fi tânăr înseamnă sa fi puturi asediat de o mie de întrebări, a fi mirat în fiecare clipă de miile de chipuri ale vieții. E momentul când se pun toate problemele, deodată, și cele mai mari. Tinerețea este apoi o stare de nedeterminare: tânărul e omul disponibil. El aspiră către viața totală și nu renunță la nimic, pe când omul care nu mai e tânăr, omul matur, realizat, se obține printr’o întreagă serie de renunțări și de limitări, care adesea sunt schilodiri. . . Tinerețea este și ambiție. La douăzeci de ani, omul e lacom și vrea să aibă tot: glorie, iubire, bani (deși, firește, nu se întreabă niciodată ce a făcut pentru a le merita). In jurnalul său intim, sub data de 10 iulie 1816, liceanul V. Hugo însemna: „Je veux être Chateaubriand ou rien“. Hugo avea atunci 14 ani! Tinerețea mai este generozitate, simpatie dezinteresată, putere de a admira. Ca și iubirea, tinerețea dă fără să ceară, ea dorește să servească. In urmă, omul matur devine mai egoist, mai plin de el, mai invidios. Tinerețea însă e capabilă de entuziasm: ea admiră cu sinceritate. Deaceia tineretul e cel care face reputațiile, în politică, în artă, în literatură, oriunde. In ciuda tuturor Academiilor și Universităților, tineretul a impus pe Baudelaire și tot el îl menține. Din dorința de a se dărui, naște la tineri gustul prețios pentru prietenie sau pentru camaraderie. Această trebuință de întovărășire sufletească este, alături de iubire, ceia ce îi face farmecul. Și, în fine, și mai presus de toate, tinerețea este un farmec, pur și simplu. Calitatea de a fi tânăr face din viața noastră o încântare când suntem, și ne vrăjește amintirea după ce nu mai suntem tineri. Tinerețea este poezia vieții. Și cum s’ar putea închipui tinerețe fără poezie, care este cântecul inimii? Poezia face parte din însăși firea omului; este eternul refugiu pentru tristețea metafizică pe care natura a pus-o în fiecare dintre noi. Ea împacă pe om cu destinul său și-l face mai bun. Mai mult chiar, ea nu poate locui decât în sufletele bune, așa cum spunea în simplele sale versuri poetul Gianandrea: Grli angeli han’ fatto i canti, Solo in canto paria l’amore. Gli angeli hanno il caniare trovato, Quando si canta, non si pensa a male. îngerii au făcut cântecele. Numai în cântec vorbește iubirea îngerii au descoperit cântecul. Cine cântă nu se gândește la rău. Un om sau o generație la care lipsesc curiozitatea pentru lucrurile spiritului, dorința de a cunoaște, fantezia, ambiția, entuziasmul, devoțiunea, este un om sau o generație fără tinerețe ,fără farmec, fără poezie. Omul sau generația aceia e lipsită de posibilitatea însăși de a fi tânără. Ca să poți fi tânăr trebue mai înainte de toate să ai timp: timp liber pentru citit, pentru lungi taifasuri, pentru rătăciri fără țel, pentru lucru dezinteresat. Otium cognitationem parti, spuneau cei vechi: cugetarea naște din răgaz. Dacă toate acestea lipsesc, zadarnic vom aștepta chipul zâmbitor al tinereții: el nu se va arăta niciodată. Și această absență va fi marea desnădejde a vieții noastre. De când e lumea, nu știu dacă un strigăt a fost mai tragic decât acela al lui Giovanni Papini, în cartea lui autobiografică, Un nomo finito: „Eu n’am avut tinerețe“. Nu sunt acestea destule motive ca să predic tineretului reîntoarcerea la gustul poeziei? Să mi se îngădue totuși să mai adaug unul. Se spune de obicei că omul are totul comun cu restul cerațiunii, afară de grai. Dar și graiul poate fi comparat cu sunetele prin care unele vietăți par să se înțeleagă între ele. Scrisul însă, puterea de a păstra și graiul și gândirea negrăită, acesta este cu siguranță numai și numai al omului. Scrisul este, deci, semnul distinctiv al neamului omenesc, demnitatea speciei noastre. Și cum cea mai înaltă, mai perfectă întrebuințare a scrisului o formează literatura ,adevăratul titlu de noblețe al omului este acela de a fi scornit această frumoasă zădărnicie. De mângâiere, în acelaș timp, pentru cei care se pot folosi de divina biata Katharina Mansfield pe patul de la biata Katherine Mansfield pe patul de suferință, în ultima zi a jurnalului ei : „Dumnezeu fie lăudat ca ne-a acordat grația de a scrie“. N. I. HERESCU „...Când ființă nu era nici neființă...“ (Urmare din pag. Itive bărbatul e transformat magic în femeie, chiar în momentul inițierii sale, cu alte cuvinte, încearcă să dobândească ceea ce incidentia oppositorum în propria sa ființă. Căci prin inițiere tânărul trece de la pubertate la maturitate; devine el însuși, bărbat; și chiar când se realizează această trecere la virilitate, el experimentează simbolic polul contrar, feminitatea. Simultan cu potențarea masculinității sale, se promovează „feminitatea" sa, în așa fel încât ambele poluri să coincidă și să coexiste un oarecare timp, alcătuind un om desăvârșit. Androginul, de altfel, nu e decât o copie după tipul ideal al zeului. Divinitatea ea însăși este androgină, pentru că divinitatea totalizează contrariile.Problema aceasta e dezbătută în studiul nostru, de apropiată apariție, De la Seraphia la Venus barbata. Intr- adevăr, orice divinitate este polară, căci ea cuprinde toate formele și toate posibilitățile. Iahveh este bun și mânios în acelaș timp. Dumnezeu, așa cum a fost cunoscut chiar de către cei mai desăvârșiți oameni, teologii și misticii, este înspăimântător pierea de divinitate te poate ucide sau te și blând. Apropoate mântui. Experiența mistică este rapt și agonie, ea descoperă sufletului omenesc durerea abisală și extazul desăvârșit. In cele mai pure forme ale experienții religioase, adică în eres- Cronica ideilor (Urmare din pag. II) tinism, intuiția aceasta primoridală s'a păstrat și a ata culmi înfricoșătoare, pe care numai teologia mistică le pite cerceta.Ne grăbim să adăugăm că punctul de vedi teologic asupra polarității divine, așa cum se găsește el scrierile lui Pseudo-Areopagitul, Meister Eckardt și Cusanul nu cade în limitele acestui studiu. De asemenea, nici spedlațiile metafizice asupra neantului, de ex. Leonardo da Vin( Leibnitz, abatele Galiani, Hegel, etc.). In India, alături de forma blândă a unei divinități exict o formă mânioasă (Krodha-murti). Zeul Rudra-Shiva dist:ge și creiază, întocmai ca zeițele fertilității din Asia, ca sunt în acelaș timp divinități ale rodniciei și a le distruge, ale nașterii și ale morții. Am văzut, însă, că înțeleptul indic, care tinde la depășirea condiției umane, se străduiește suprime în experiența și conștiința lui orice fel de extremă adică,să dobândească o stare de perfectă neutralitate și indiferență, să devină impermeabil la durere și bucurie, etc., devină autonom. Această depășire a extremelor, pe care în pieptul indian o caută prin asceză și contemplație, înseamnă totuși o coincidență a contrariilor. In conștiința înțelesului nu mai există conflicte, întocmai după cum în experieța lui nu mai subsistă contrariile: durere și bucurie, poftă repulsie, frig și cald, plăcut și neplăcut, etc. Se petrece și el o „totalizare" care corespunde „totalizării" extremelor divinizate. De altfel, așa cum am arătat, în altă parte (Cosncal homology and Yoga), nici nu e posibilă o desăvârșit din punct de vedere indian, dacă nu se realizează o „totazare" a extremelor; neofitul încearcă la început să-și cosmeze întreaga lui experiență, omologându-și-o cu ritmurile ca domină Universul („soarele" și „luna"), dar după ce a regizat această cosmizare, el tinde să unifice „Soarele" și „Lua", adică să totalizeze întreg Cosmosul, refăcând unitate primordială de dinainte de Creație. Unitate care nu înseamnă haosul pre-creației, ci ființa nediferențiată, în care tot formele sunt reabsorbite. Există în orice ritual și orice act mistic un paradox fudamental, când se face posibilă coincidența unui fragme (cărămida altarului) cu totul (Prajapati), a nimicului (om) cu ființa (Dumnezeu), a non-valorii (obiectul profan) cu valorea absolută (sacrul). Prin aceste rituale omul se reintegrea, în tot, neființa lui coincide cu Ființa divină. Pentru a face p sicii un asemenea paradox, e nevoie de așa numita rupe de nivel, adică sfărâmarea Cosmosului și re-creiarea lui îtr'o singură unitate, în care omul nu mai e despărțit de o vinitate, și Cosmosul nu mai e fracturat în milioane de framente. Problema aceasta a ruperii de nivel este însă precomplicată pentru a o putea dezbate într'un sfârșit de articol vom relua cu alt prilej. Deocamdată, să observăm că și-unitatea divină răpunde unei nevoi fundamentale a minții omenești: reintegarea omului în Cosmos printr'o absolută unificare. In aceasi unificare dispar extremele și ee topesc contrariile, nefiin devine ființă, răul coincide cu binele, profanul coincide c sacrul, pluralitatea coincide cu unitatea. Ne oprim aici, că de aici înainte se deschide o gravă problemă de metafizici de fapt, de aici începe orice metafizică. Și noi nu ne-am propus decât să arătăm vicisitudinele și „aventurile" unei idi în istorie, iar nicidecum să o dezbatem sau să o rezolvăm La capătul acestui itinerariu — pe care l-am redus l-am simplificat excesiv, dar pe care nădăjduesc să-l refacem cândva, așa cum se cuvine, înțelegem cuvintele Domnului, di Prologul lui Faust: „Dintre toate spiritele care neagă, bufonul e cel care nu plictisește mai puțin". Și înțelegem, de asemenea, câtă dreptate avea Shake;peare afirmând (în Macbeth, I, 3), paradoxal: ...and nothing is But what is not. MIRCEA ELIADE înțelege teoria valorilor, întreprinsă cu o profunzime rar întâlnită de către Max Scheler, discipol convins al lui Husserl. Referindu-se la valorile morale, în lumina explicațiunilor date, ne dăm seama de ce Scheler afiirma că „binele real” se obține printr-o inversiune și reducțiune a experienței vulgare. Este punctul de vedere al școalei fenomenologice, schițat mai sus, raportat la teoria valorilor morale. Și atunci, de unde vine caracterul obiectiv, ireductibil in calitate, deci apt pentru a fi criteriu, al valorilor? Răspunsul este pregătit, din chiar faptul că ele au fost înțelese ca esențe fenomenologice, repauizând, cum afirmă Scheler „pe valoarea unui spirit infinit și personal și pe lumea valorilor care i se prezintă acestuia” („Kants Formalismus”... p. 94). Citatul trebue înțeles astfel: Spiritul, Binele, esențele ireductibile, aceste calități fără semnificație logică directă” — cum se numește Gurvitch, se încarnează în realitate și o pătrund. Incarnarea valorilor în realități poate să fie deplină sau insuficientă. In primul caz, avem de a face cu valori absolute, în cel de al doilea, cu valori relative. Prin urmare, ierarhia valorilor este determinată de gradul în care acestea au devenit imanente existenții. Faptul că unele valori sunt relative (cum este cazul lui „sotien”, al lu „devoir être” — și nu avem spațiul necesar pentru că să explicăm acum de ce) — nu le răpește totuși caracterul obiectiv și aprioric, pentru că, după Scheler, „nicio calitate ireductibilă din lume nu este subiectivă”. Intr’un studiu mai cuprinzător, vor trebui analizate criticile pe care Gurvitch le aduce teoriei valorilor, astfel cum a fost elaborată de Scheler și continuată de Nicolai Hartmann. Gurvitch nu își poate desminți apartenența lapsihologicismul francez, deși încearcă, la rânduri o fundamentare obiectivă a valorilor. Și ni se pare că trece prea ușor peste următoarea distincțiune: intuiția fenomenologică, provenită din reducția, logică, tinde și este aptă a enunța criterii, esențe, valori, în vreme ce intuiția psihologică, vitalistă, a „realității imediate”, se referă la cu totul altceva: la materia primă, la experiența vulgară, aceea care urmează a se încadra și a fi judecată conform criteriilor, neputând fi niciodată substituită acestora. MIRCEA MATEESCU 1 „La vie morale et l’aubelă”, Flammarion, Paris 1938, pag. 197. TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL", BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU, 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-I. P.T. T. Nr. 24464-939