Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)
1939-07-01 / nr. 26
2 UNIVERSUL LITERAR 1 Iulie 1939 In interpretarea metafizică a artei, d. Lucian Blaga a deschis porțile spre o pajiște de lumină, în care, cu cât pătrundem mai greu, cu atât răsplata e mai rodnică. O lumină spirituală smulsă din revelarea misterului, adică din presimțirea că la un moment dat ne aflăm apropiați de mister, pe cât e cu putință structurii noastre ontologice. In artă, misterul se lasă a fi convertit prin metaforă și prin mit. Venind de departe, din adâncurile inconștientului și creind stilul prin categoriile abisale, metaforele și miturile revelatoare aduc în spirit plenitudinea luminii euforice din preajma Marelui Anonim. Metafizică a misterului, metafizica d-lui Lucian Blaga se declară deopotrivă o metafizică a inconștientului. In inconștient stau forțele unei cunoașteri categoriale, mult mai rodnice, poate, decât cunoașterea categoriilor conștiente. Tot din inconștient țâșnesc năzuințele spre acele elemente ale lumii cari par a purta în sine transparentă marea taină a luminii, a echilibrului, a împăcării. Inconștientul însuși, domeniu ascuns dar atotputernic și creator de stil cultural, se aseamănă cu acele elemente despre care știm că există și că dețin misterul vieții, dar care, îndată ce le vedem, își încetează existența. Condiția lor este să existe, fără a se arăta. Așa sunt: sângele, rădăcinile pomului, starea somnului, sevele... In elementele purtătoare tainice de viață, sălășluește lumina primordială din preajma Marelui Anonim, ca principiul focului în pietre și al procreației în ape. Gândind astfel elementele, d. Lucian Blaga se încarcă cu cea mai înaltă sarcină mitică și revelatoare. Cu câtă venerație compară stilul cu „sângele“ sau cu „rădăcinile pomului“: „Fenomenul stilului, răsad de seve grele, își are rădăcinile împlântate în cuiburi dincolo de lumină. Stilul se înființează, ce-i drept, în legătură cu preocupările conștiente ale omului, dar formele pe care le ia, nu țin decât prea puțin la ordinea determinațiilor conștiente. Pom siminar, cu rădăcinile în altă țară, stilul își adună sucurile de acolo, necontrolat și nevămuit“ (Orizont și stil). Cum vom fi noi însă cât mai mult „sânge“ și cât mai mult „rădăcini“? Sângele tainic crește în însuși trupul nostru, iar rădăcinile le are pământul. Marele fluviu al vieții curge prin înseși trupurile omenești, iar pământul cu „apele“ și „rădăcinile“ ne poartă la sânul lui iară să ne putem despărți vreodată. Din el am venit și în el ne vom întoarce. Din altă parte nu poate purcede lumina decât din această închinare pământului, și tuturor stihiilor lui. Ne stăpânesc tăriile elementare, stihiile. Lor trebue să ne plecăm, fiindcă de altundeva nu se îndură a veni lumina. Lumina trăește în ele și moare în cenușa lor. De aceea lor se cuvine credință și evlavie. Pentru a cuprinde cât mai mult din taina lor, poetul se roagă pentru un trup uriaș — încăpător al marilor elemente: Dați-mi un trup voi, munților, mărilor, — dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin ! Pămăntul e larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi, prefă-te’n lăcașul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic. (Pașii Profetului) Iar altă dată, când, în fața judecății divine, pustnicul are de ispășit păcatul de a-și fi desființat trupul, el exclamă înspăimântat: Pămăntule, dă-mi trupul înapoi, Pămăntule tâlhar, de ce mi l-ai furat, dece mi l-ai ascuns în sânul tău de sloi ? De l-am hulit, a fost al meu : dă-mi trupul, trupul înapoi. (Op. cit.) Alături de pământ, în trup se aprind făcliile liniștei. Eu zac în umbra unor maci fără dorinți, fără mustrări, fără căinți, și fără îndemnuri, numai trup, și numai lut. (op. cit. pag. 107). Conștiința lirică a tinerilor din cea mai nouă serie de poeți, cu a căror prezentare ne ocupăm, este stăpânită cotropitor de această semnificație metafizică a elementelor. In poetica cea mai recentă, cuvintele nu au un conținut emoțional sensibil, ci ele sunt utilizate numai ca purtătoare a unei sarcini metafizice,— numai pentru funcția lor mitică. Deci lipsa lor de coeziune plastică, simplificarea sintactică în beneficiul abstracțiunii, — înlocuirea armoniei interioare cu un retorism intențional, secarea izvoarelor afectivității în avântările sterile către Dar iarăși trebue transendență, să amintim de paradoxul influențelor. Epigonilor le scapă totdeauna ceva din formula de creație a marelui înaintaș. Un mic element, o frântură de „trăire“ imponderabilă lipsește din combinația chimică a precipitărilor fizice, și ceea ce oferă recipientul emoției pare simplu surogat. Ce a lipsit lui Vlahuță în soarta lui de epigon? Pentru ce au căzut în erezii arghezienii și barbienii? Răspunsul se află în legea obscură a intuiției, forța sufletească autonomă care aduce în conștiință structurile artei. Tema cea mai răspândită în poezia cu a cărei descripție ne îndeletnicim, este aceea a „elementarizării“, a căutării semnificațiilor metafizice în elemente: sânge, pomi, ape, vânt, somn, și în primul rând în „pământ“ ca o sinteză a tuturor stihiilor influente asupra destinului uman. Germinația e cântarea pământului pe care se întrec s-o asculte poeții. Seva plantelor, printr’o clară analogie, este căutată și încărcată cu atribute ca și sângele hrănitor al vieții animale. Trecerea analogică de la inconștientul uman dotat misterios cu categoriile revelației mistice, la anorganic și vegetal se face tot prin funcția metafizică. Iraționalul anorganic și vegetal desvălue așadar un potențial de lumină, analogic cu organizarea vastă a categoriilor abisale, producătoare de matcă stilistică, din inconștient. S’a vorbit mult despre „misticismul“ sau „primitivismul“ poeziei d-lui Lucian Blaga. Poetul este mistic în chip aparte totuși, fiindcă la intuirea trăirilor din iraționalul vegetal sau „elementar“, ajunge pe calea unei lucidități dialectice. Trecerea de la „tristețea metafizică“ la lumina convertită, este o operație de dialectică a inconștientului, a acelei rezerve a ființei în care trebue să avem mare încredere. Cât pentru primitivism, cuvântul are un conținut teoretic inteligibil. Spontaneitatea experiențelor elementare Lucian Blaga din decurge la de puritatea intuițiilor, din intransmisibilă. originalitatea lor Poetul este în căutarea luminilor din început, din prima zi a creației și a întâiului paradis. Dar aceasta este o năzuință metafizică, și nu un artificiu psihologic, (primitivismul poeților moderniști întorși din oportunitate la legendar) și nici o preferință experimentală a civilizațiilor preistorice (o analiză a acestor valori a făcut-o d. Șerban Cioculescu în articolul „Despre poezia d-lui Lucian Blaga“, în „Revista Fundațiilor Regale“, an. VI, a-nul 2.). Natura, în preocupările tinerilor poeți, este departe deci de a avea o funcție sensibilă de cadru emoțional, ci ea este schematizată în abstract, pentru un randament transcendental. In ea curge fluviul sevei și al sângelui, ea se leagănă în marele somn al misterului, în care totuși știm sigur că se întâmplă ceva, ca în propriul nostru somn, când viața nu încetează. In natură sălășluește Marele Anonim. Nu-l cunoaștem, el stă înconjurat de mister, dar știm că există, ca sângele, ca rădăcinile, ca viața în somn. A asculta melodia sevei, a sângelui, destăinuirile stării de somn însemnează a primi semne de dincolo, revelatoare semne. Aproape toți poeții ascultă murmurul sevei. D. Aurel Marin o ascultă în ora nopții propice tainelor. Doar noaptea câteodată, când visese mănunchiuri. Pe cărțile umile se prăbușesc uitate, îmi aplecam urechea s’aud cum urcă ’n trunchiuri, bogata sevă, — ’n mare și grea singurătate. (Versuri, pag. 15) D. George Constant, luând analogic „sângele“ pentru „sevă“, vede cum: Ulițele doar, strune iubirilor și durerii, Flutură imnul crud al sângelui primăverii. (Țara Visului, pag. 47) La d. Traian Chelaru, îngerul lutului, marele deschizător de stihii ....................................... * » • I Vede lumina pământului proaspăt ca ’n ziua de atunci.... (Mircea Streinul, Poeții tineri bucovineni, pag. 37) Un îndemn de a surprinde cum crește porumbul îl dă d. George Drumur : Aplecați-vă spre umilința porumbului să-l auziți în nopți cum pocnește din bălegar și singurătate, spre temelii de întuneric și cu ce chiar crește. (Loc. cit. pag. 57) La d. Lucian Blaga întâlnim aceste versuri: sau poate pe pământ e toamană și niște fructe coapte-mi cad mustoase, grele pe mormânt, desprinse dintr’un pom, care a crescut din mine. (Pașii profetului, pag. 42) La fel și d. Mircea Streinul se mărturisește: .... Vrea robul tău să moară, Doamne. Vrea ’n arbori iar să treacă, iar în grâne să circule, spre lauda ta, și ’n rouă să-și aburească răsuflarea, pâne să-i fie inima, ca ’n două să i-o frângă. (Poeții tineri bucovineni, pag. 124) D. Iulian Vesper ne sfătuește să iubim ogoarele, ca Iisus: Pentru înfrățirea duminicală a oglinzilor cerești cu fața întunecată a pământului pentru rănile de seară, de noapte și de zi. Pentru sărbătorile țărânii atât de aproape de frunțile și privirile morților. (loc cit. pag. 144) La d. Grigore Popa triumfă lumina. Am trecut desculț peste obrazul pământului, Sărutând florilor creștetul sfânt. Simțeam suflarea Domnului pe ape și’n vânt Cum clătina roadele coapte ale pomului. Ghidam din frunză legile lumilor Și voia stihiilor de sus. Eram în seară iarba luminii din apus Așteptând să înflorească vatra luceferilor. (Cartea anilor tineri, pag. 49) D. George Fonea hinduește: M’aș vrea ca seva odihnind în în ramuri ori sub pământ în bobul de secară. Ca să nu-mi știe omeneasca vreme Neliniștea ostatică din mine sau în alt loc . Mi-am lipit obrazul de țărînă Ca să simt în came urma lui Cum ghicești în piatra timpului Dumnezeul vechi care ne mână. (întoarcere în vreme, pag. 25 și 50) O simțire revelată îl bucură și pe d. Emil Giurgiuca: In larga pace când mirat auzi Cum sug altoit somn de argint din grâu, Ca pe un drum de flori și muguri cruzi, Simți duhul codrilor umblând pe râu. Vreau să renasc din purități de cremeni, Din ploaia de miresme să-mi adun Un suflet proaspăt macului asemeni Ce se trezește ’n zori mai crud, mai bun. (Anotimpuri, pag. 23) O transfigurare la fel încearcă și d. Ernest Bernea, care își potolește neliniștea metafizică prin întoarcerea lângă pământ. In sufletul meu crește o floare de lumină. Ca o putere nouă de înțelesuri plină. Mă reazăm în țărînă, urechia mi-o aplec, Prin trupul serii calde tot alte svonuri trec, Din latura pădurii plutind spre văi se lasă Un cântec plin de farmec din fluor de mătasă, Și mișcătoare valuri ridică bolți m aer De-ascult și văd aevea a vremurilor caer. (Gând și cântec, pag. 89) La d. George Vaida seva este spiritualizată : Sub clopotele pure de ceruri vegetale Ascult străbunii cum se -nalță în pământ Și brațele înflorite îmi leagă pe umeri. De parcă sunt un mugur ferit de orice vânt. (Calm exterior, pag. 13) D. George A. Petre amintește pânda în vegetala lui Pan, din „Pașii profetului“: Pun la pământ genunchi și frunte Ca ’n primitiva rugă, Și-aud rodul trezit în grăunte Cum cere să sugă, sau Pândesc lung, cu urechea culcată Pe piept de pământ. Rădăcini fug sub scoarța ’ntunecată Și sperie somn de cuvânt. (Umbrele și lespezi, pag. 20 și 29) Iată-1 și pe d. M. D. Ioanid, căutând tâlcuri în anorganic. Dar pe când pe frunte palmele mi-aștern de CONSTANTIN 1FANTANERU S’alung din piatră somnul ce-o sufocă. Străbate ’n pieptul meu fratern Sens milenar adulmecat în rocă. (Meandre, pag. 93) D. Grigore Bugarin așteaptă o revelație din viața paradiziacă a animalelor necuvântătoare. E sărbătoarea strungii și a turmelor. — Ii caut în mit obârșia urmelor. Im încălzesc tot sufletul ce-l am și l’am avut La focul marelui ei început. (Ameaz liniștit) D. George Meniuc se dărue în strădania de a înțelege călătoria materiei. Tânjesc svâcnind în sângele din alba mână Culorile soarelui și aroma din grădină. Câte plante, încă nerodite, azimă o vor! Toate minunile lumii o cheamă. Dă-i-o lor. (Interior cosmic, pag. 51) Iată o altă circulație a materiei la d. Alexandru Baiculescu: Știu bine — apoi, voi fi în sat stejar, Ori poate un isvor într’o pădure... Voi sprijini în creștet cerul clar Și ’n unda mea seninul larg să murmure... ^ Și turma mea poate-o veni întruh târziu Să-mi soarbă umbra tainică și lină Sau hoinărind pe urma -mi cu sufletul pustiu, Și-o căuta măicuța la umbra mea, dodină. Cale lactee, pag. 22) (Va urma). CRONICA LITERARA Cercetare asupra poeziei noul III. „Somnul, sângele, pomul“... Un studiu despre d. Mihail Dragomirescu D. Tudor Vianu a tipărit într’o broșură lecția de deschidere a cursului de Estetică și critică literară, ținută anul acesta la facultatea de litere și închinată d-lui Mihail Dragomirescu. Sunt în prelegerea d-lui Tudor Vianu toate elementele indicate spre a orienta un studiu cuprinzător asupra operei criticului și esteticianului român. Punctul de plecare al cercetării îl constitue Titu Maiorescu. Teoreticianul junimist asigurase autonomia estetică a artei, constată de Tudor Vianu, iar d. Mihail Dragomirescu a mers mai departe și a întemeiat critica autonomă, sprijinită numai pe principiile esteticei. „Iată de ce astăzi, — scrie d. Vianu, — când denumirea de critică literară trece pentru întâia oară pe eticheta unei catedre aparținând învățământului superior românesc, se cuvine a recunoaște în personalitatea d-lui Mihail Dragomirescu, nu numai pe un înaintaș, dar pe un deschizător de drumuri (pag. 6). Spre a întări cât mai viguros temelia criticei literare autonome, d. Mihail Dragomirescu a așezat-o pe stâlpii esteticei, iar estetica a sprijinit-o pe filozofie. D-sa se desprinde din șirul memorabil al esteticienilor idealiști, în care se numără, în vremurile moderne, Kant, Schopenhauer și Hegel. Conform gândirei filozofice idealiste, opera de artă este produsul unei idei. Idea are o funcție filozofică și rezultă din întâlnirea sufletului cu natura, după alte forțe decât ale psihologiei empirice sau al presiunei mediului ambiant. Psihologia care dă naștere operei de artă nu este cea obișnuită, comună la artist cu a tuturor indivizilor, — ci o altă psihologie, — care poate fi determinată cu numirea de intermitentă, după propunerea d-lui Vianu. Dar psihologia intermitentă se așează dincolo de viața socială și istorie, și ea explică opera de artă numai în absolut, adică în domeniul esteticei pure. Este drept că unele opere se lămuresc prin condițiile istorice, prin viața artistului și momentul social, dar acestea sunt cele care nu ating tipul perfect al creației artistice, nu sunt capodopere. Obiectul propriu al criticei literare îl formează însă capodoperele. Cu operele ce rezultă mai mult din talent și virtuozitate se va ocupa în deosebi istoria literară. In sistemul d-lui Mihail Dragomirescu istoria literară cade pe un plan secundar, ca una ce nu poate explica esența capodoperei, (apariție discontinuă), și care e condiționată eteronomic, în timp și în spațiu. Liberă de contingent, capodopera este un organism, în care se încheagă armonios năzuința formativă a spiritului. Organicului operei de artă îi dă d. Dragomirescu denumirea de psihofizic, pentru că spiritul este cel care ordonează aparența sensibilă și materială, după legile psihologiei intermitente. Rezumând prezentarea ideilor critice ale d-lui Dragomirescu, d. Tudor Vianu arată cum această concepție raționalistă și analitică a apărut într’o vreme a iraționalismului și intuiționismului, deci foarte neprielnică absolutismului estetic. Dar intransigența criticului dă măreție doctrinei sale, al cărui triumf va fi într’o altă epocă, de idealism filosofic. Constatarea ultimă la care am ajuns în cronicele precedente și care se pare că este totuși primordială metafizicei, se poate formula astfel: realitatea, așa cum ne apare, este haotică, variată și mai cu seamă variabilă la infinit. Schopenhauer, postulând acel principiu al individuațiunii la baza cunoașterii, a recunoscut implicit prin aceasta destinul trist și implacabil, care apasă asupra omului. Pe deoparte, intuind idealul, deci nădăjduind într’o împlinire a unității cosmice în stare să pună ordine definitivă în sufletul nostru și să ne dea o fărâmă de certitudine, omul însetoșează după acea unitate mult dorită, încercând s-o realizeze în toate planurile existențiale: etic, estetic, religios, biofizic. Omul își dă seama, cu alte cuvinte, că unitatea lumii trebue reconstituită, că fericirea și soarta lui depind de gradul în care isbutește să se apropie de centrul însuși al lumii, de Dumnezeu sau de altceva. Pe de altă parte însă, nu este mai puțin adevărat că, așa cum este făcută ființa umană, posedând deopotrivă, pe lângă tendința de unificare (aceia care i-ar putea revela certitudinea, absolutul) și vocația tehnică a diversificării realității, — cunoașterea noastră va fi întotdeauna atenuată, mereu relativă, lupta între cele două tendințe ambivalente ale spiritului omenesc, continuând fără întrerupere. In plan etic, lupta se duce între bine și rău, după cum în planul teologic factorii se numeau Dumnezeu și Demon, în plan metafizic certitudine (absolut, fapt în sine, etc) și incertitudine (relativul, lumea fenomenală, etc.). încercările moderne cu privire la autonomizarea esteticei și la fundamentarea frumosului ca știință proprie, se caracterizează de asemenea prin analiza paralelismului metafizic dintre cele două principii, ale oricărei estetice: frumosul și urîtul, care ar putea să traducă, iarăși, termenii de mai sus, frumosul fiind condiționat la rîndu-i, de legea desăvârșitului echilibru formal, cu alte cuvinte, repausând tot pe vocația paradisiacă a unității, în luptă cu acela demonică, a varietății haotice, a lipsei de simetrie. In sfârșit, în plan juridic, realitatea are a fi cunoscută tot în raport cu ideea originară, a unificării. Ii revine profesorului Mircea Djuvara meritul incasabil de a fi observat, într’un admirabil eseu cu privire la „Realitate, Adevăr și Drept”, publicat în „Anuarul Institutului Internațional de Filozofie a Dreptului”, corelațiunea intimă și genetică dintre Cunoaștere și Realitate pe deoparte, ideea de adevăr și acela de justiție, pe de alta. Metafizic vorbind, „scopul” dreptului nu pare a fi decât unul de a restabili unitatea cunoașterii (realității), în stare să abiliteze în spiritul omului certitudinea. Cum se dovedește însă legătura dintre realitate și adevăr? Cum putem îndepărta obsesia tristă, moștenită de la Schopenhauer, anume că vocația preeminentă a omului, în virtutea acelei voințe pământene de a fi cât mai variat, de a exista felurit în exterioritate, este individitarea, fărâmițarea haotică a realității, iar nu sinteza, unificarea, apropierea de realitate? Trăind sub osânda unui atare blestem metafizic, evident că Schopenhauer nu putea decide, cu privire la posibilitatea de cunoaștere a omului, decât că aceasta este foarte mărginită și sortită a sea relativă la infinit, a se depărta tot mai mult de centru. De aici și credința că numai prin suferință, adică prin negarea violentă a vieții, ne putem apropia de realitate. Este evidentă apropierea dintre concepția schopenhaueriană și nirvana vedică, la care de altfel Schopenhauer trimite expres de atâtea ori, mai ales în „Fundamentul moralei”. Nu trebue deasemenea uitat, că însuși Kant se arătase foarte sceptic cu privire la posibilitatea omului de a cunoaște lucrul în sine (numen), deci de a se reface unitatea lumii. Din acest punct de vedere, cum am arătat într-o cronică precedentă, Schopenhauer este un fidel adept al tezei kantiene, întreg efortul metafizicei moderne se caracterizează prin încercarea de a atenua concluziunea negativă a lui Kant din „Estetica Transcendentală” și de a-i contesta vigoarea implacabilă. Sub o formă sau alta, se tinde către acea nesperată unificare a realității, în stare să confere omului cunoașterea certă. Lăsând deoparte autorii de specialitate, ale căror opinii le-am semnalat până acum, tendința de unificare se regăsește deopotrivă și la baza literaturii actuale la scriitorii cei mai „haotici“. (In cărțile unui Aldous Huxley de exemplu, a cărui recentă lucrare „La fin et ses moyens” nu este decât un apel continuu la echilibru și la unitate). Atunci când am discutat cartea de esseuri a lui Huxley, am arătat însă cât de sărace sunt posibilitățile de investigație metafizice ale acestui scriitor, altminteri un excelent creator de beletristică. * Revenim la realitatea juridică și la raportul dintre aceasta și ideea de adevăr. In ce mod se implică reciproc? Care este fundamentul metafizic al ideei de justiție? Dar adevărul, pe ce se întemeiază? Și, prealabilă atâtor întrebări, următoarea: care este modalitatea cunoașterei acestor idei, deci ce este cunoștința, ce este realitatea? In lucrarea citată, prof. Mircea Djuvara demonstrează astfel unitatea realității juridice: „Obiectul unui adevăr este întotdeauna o realitate, iar o realitate, atât cât poate fi cunoscută, este întotdeauna obiectul unui adevăr” (pag. 84. Ile Annuaire). Această afirmațiune, pentru a fi înțeleasă, trebue pusă în legătură identică cu următoarea: „dacă există o contradicție (între diferitele specii de realități) aceasta însemnează că unele dintre ele nu sunt adevărate, adică nu sunt realități. Trebue deci ca o unificare prin sistematizare, să fie posibilă între toate realitățile posibile”. De aci concluzia că „orice cunoștință cuprinde virtual în sine toate adevărurile și toate realitățile posibile”. (Ibid. pag. 85). Va trebui să continuăm a expune întregul concept despre teoria cunoașterii, pentru a putea ajunge la concluziunea anunțată, cu privire la ideea de unificare în raport cu realitatea. Se va vedea cum ideea de Justiție, ca și ideea de Bine, ca și ideea de Frumos, — aceste esențe fenomenologice în sensu „valorilor” lui Max Scheler — opereaz o sinteză și o reducție logică neîntreruptă între cunoaștere și realitate. Cronica ideilor Realitate și unificare de MIRCEA MATEESCU