Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)

1939-07-01 / nr. 26

2 UNIVERSUL LITERAR 1 Iulie 1939 In interpretarea metafizică a artei, d. Lucian Blaga a deschis porțile spre o pajiște de lumi­nă, în care, cu cât pătrundem mai greu, cu atât răsplata e mai rodnică. O lumină spirituală smulsă din revelarea misterului, adică din presimțirea că la un moment dat ne aflăm apropiați de mister, pe cât e cu putință struc­turii noastre ontologice. In artă, misterul se lasă a fi convertit prin metaforă și prin mit. Ve­nind de departe, din adâncurile inconștientului și creind stilul prin categoriile abisale, metafo­rele și miturile revelatoare aduc în spirit plenitudinea luminii eu­forice din preajma Marelui Ano­nim. Metafizică a misterului, metafizica d-lui Lucian Blaga se declară deopotrivă o metafizică a inconștientului. In inconștient stau forțele unei cunoașteri ca­tegoriale, mult mai rodnice, poa­te, decât cunoașterea categorii­lor conștiente. Tot din inconști­ent țâșnesc năzuințele spre acele elemente ale lumii­­ cari par a purta în sine transparentă ma­rea taină a luminii, a echilibru­­­­lui, a împăcării. Inconștientul în­suși, domeniu ascuns dar atot­puternic și cre­ator de stil cultu­ral, se aseamănă cu acele ele­mente despre care știm că exis­tă și că dețin misterul vieții, dar care, îndată ce le vedem, își încetează existența. Condiția lor este să existe, fără a se arăta. Așa sunt: sângele, rădăcinile po­mului,­­ starea somnului, se­vele... In elementele purtătoare tainice de viață, sălășluește lu­mina primordială din preajma Marelui Anonim, ca principiul focului în pietre și al procreației în ape. Gândind astfel elemente­le, d. Lucian Blaga se încarcă cu cea mai înaltă sarcină mitică și revelatoare. Cu câtă venerație compară stilul cu „sângele“ sau cu „rădăcinile pomului“: „Feno­menul stilului, răsad de seve gre­le, își are rădăcinile împlântate în cuiburi dincolo de lumină. Stilul se înființează, ce-i drept, în legătură cu preocupările con­știente ale omului, dar formele pe care le ia, nu țin decât prea puțin la ordinea determinațiilor conștiente. Pom siminar, cu ră­dăcinile în altă țară, stilul își a­­dună sucurile de acolo, necon­trolat și nevămuit“ (Orizont­ și stil). Cum vom fi noi însă cât mai mult „sânge“ și cât mai mult „rădăcini“? Sângele tainic cre­ște în însuși trupul nostru, iar rădăcinile le are pământul. Marele fluviu al vieții curge prin înseși trupurile omenești, iar pământul cu „apele“ și „ră­dăcinile“ ne poartă la sânul lui iară să ne putem despărți vreo­dată. Din el am venit și în el ne vom întoarce. Din altă parte nu poate purcede lumina decât din această închinare pământului, și tuturor stihiilor lui. Ne stă­pânesc tăriile elementare, sti­hiile. Lor trebue să ne plecăm, fiindcă de alt­undeva nu se în­dură a veni lumina. Lumina tră­­ește în ele și moare în cenușa lor. De aceea lor se cuvine cre­dință și evlavie. Pentru a cu­prinde cât mai mult din taina lor, poetul se roagă pentru un trup uriaș — încăpător al marilor e­­lemente: D­ați-mi un trup voi, munților, mărilor, — dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin ! Pămăntul e larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi, prefă-te’n lăcașul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic. (Pașii Profetului) Iar altă dată, când, în fața ju­decății divine, pustnicul are de ispășit păcatul de a-și fi desfiin­țat trupul, el exclamă înspăi­mântat: Pămăntule, dă-mi trupul înapoi, Pămăntule tâlhar, de ce mi l-ai furat, dece mi l-ai ascuns în sânul tău de sloi ? De l-am hulit, a fost al meu : dă-mi trupul, trupul înapoi. (Op. cit.) Alături de pământ, în trup se aprind făcliile liniștei. Eu zac în umbra unor maci fără dorinți, fără mustrări, fără căinți, și fără îndemnuri, numai trup, și numai lut. (op. cit. pag. 107). Conștiința lirică a tinerilor din cea mai nouă serie de poeți, cu a căror prezentare ne ocupăm, este stăpânită cotropitor de acea­stă semnificație metafizică a ele­mentelor. In poetica cea mai re­centă, cuvintele nu au un conți­nut emoțional sensibil, ci ele sunt utilizate numai ca purtă­toare a unei sarcini metafizice,— numai pentru funcția lor mitică. De­ci lipsa lor de coeziune plas­tică, simplificarea sintactică în beneficiul abstracțiunii, — înlo­cuirea armoniei interioare cu un retorism intențional, secarea iz­­voarelor afectivității în avântă­­rile sterile către Dar iarăși trebue transende­nță, să amintim de paradoxul influențelor. Epigonilor le scapă totdeauna ceva din formula de creație a marelui înaintaș. Un mic ele­ment, o frântură de „trăire“ im­ponderabilă lipsește din combi­nația chimică a precipitărilor fi­zice, și ceea ce oferă recipientul emoției pare simplu surogat. Ce a lipsit lui Vlahuță în soarta lui de epigon? Pentru ce au căzut în erezii arghezienii și barbienii? Răspunsul se află în legea ob­scură a intuiției, forța sufletea­scă autonomă care aduce în con­știință structurile artei. Tema cea mai răspândită în poezia cu a cărei descripție ne îndeletnicim, este aceea a „ele­­mentarizării“, a căutării semni­ficațiilor metafizice în elemente: sânge, pomi, ape, vânt, somn, și în primul rând în „pământ“ ca o sinteză a tuturor stihiilor in­fluente asupra destinului uman. Germinația e cântarea pămân­tului pe care se întrec s-o ascul­te poeții. Seva plantelor, printr’o clară analogie, este căutată și încărcată cu atribute ca și sân­gele hrănitor al vieții animale. Trecerea analogică de la incon­știentul uman dotat misterios cu categoriile revelației mistice, la anorganic și vegetal se face tot prin funcția metafizică. Iraționalul anorganic și vege­tal desvălue așa­dar un potențial de lumină, analogic cu organiza­rea vastă a categoriilor abisale, producătoare de matcă stilistică, din inconștient. S’a vorbit mult despre „misticismul“ sau „pri­mitivismul“ poeziei d-lui Lucian Blaga. Poetul este mistic în chip aparte totuși, fiindcă la intuirea trăirilor din iraționalul vegetal sau „elementar“, ajunge pe calea unei lucidități dialectice. Trece­rea de la „tristețea metafizică“ la lumina convertită, este o opera­ție de dialectică a inconștientului, a acelei rezerve a ființei în care trebue să avem mare încredere. Cât pentru primitivism, cuvân­tul are un conținut teoretic inte­ligibil. Spontaneitatea experien­țelor elementare Lucian Blaga din decurge la de puritatea in­tuițiilor, din intransmisibilă. originalitatea lor Poetul este în căutarea luminilor din început, din prima zi a creației și a întâ­iului paradis. Dar aceasta este o năzuință metafizică, și nu un artificiu psihologic, (primitivismul poeți­lor moderniști întorși din opor­tunitate la legendar) și nici o preferință experimentală a ci­vilizațiilor preistorice (o analiză a acestor valori a făcut-o d. Șer­­ban Cioculescu în articolul „Des­pre poezia d-lui Lucian Blaga“, în „Revista Fundațiilor Regale“, an. VI, a-nul 2.). Natura, în preocupările tine­rilor poeți, este departe deci de a avea o funcție sensibilă de ca­dru emoțional, ci ea este sche­matizată în abstract, pentru un randament transcendental. In ea curge fluviul sevei și al sânge­lui, ea se leagănă în marele somn al misterului, în care to­tuși știm sigur că se întâmplă ceva, ca în propriul nostru somn, când viața nu încetează. In na­tură sălășluește Marele Ano­nim. Nu-l cunoaștem, el stă în­conjurat de mister, dar știm că există, ca sângele, ca rădăcinile, ca viața în somn. A asculta me­lodia sevei, a sângelui, destăinu­irile stării de somn însemnează a primi semne de dincolo, reve­latoare semne. Aproape toți po­eții ascultă murmurul sevei. D. Aurel Marin o ascultă în ora nopții propice tainelor. Doar noaptea câteodată, când visese mănunchiuri. Pe cărțile umile se prăbușesc uitate, îmi aplecam urechea s’aud cum urcă ’n trunchiuri, bogata sevă, — ’n mare și grea singurătate. (Versuri, pag. 15) D. George Constant, luând a­­nalogic „sângele“ pentru „sevă“, vede cum: Ulițele doar, strune iubirilor și durerii, Flutură imnul crud al sângelui primăverii. (Țara Visului, pag. 47) La d. Traian Chelaru, îngerul lutului, marele deschizător de stihii ....................................... * » • I Vede lumina pământului proaspăt ca ’n ziua de atunci.... (Mircea Streinul, Poeții tineri bucovineni, pag. 37) Un îndemn de a surprinde cum crește porumbul îl dă d. George Drumur : Aplecați-vă spre umilința porum­bului să-l auziți în nopți cum pocnește din bălegar și singurătate, spre temelii de întuneric și cu ce chiar crește. (Loc. cit. pag. 57) La d. Lucian Blaga întâlnim aceste versuri: sau poate pe pământ e toamană și niște fructe coapte-mi cad mustoase, grele pe mormânt, desprinse dintr’un pom, care a crescut din mine. (Pașii profetului, pag. 42) La fel și d. Mircea Streinul se mărturisește: .... Vrea robul tău să moară, Doamne. Vrea ’n arbori iar să treacă, iar în grâne să circule, spre lauda ta, și ’n rouă să-și aburească răsuflarea, pâne să-­i fie inima, ca ’n două să i-o frângă. (Poeții tineri bucovineni, pag. 124) D. Iulian Vesper ne sfătuește să iubim ogoarele, ca Iisus: Pentru înfrățirea duminicală a oglinzilor cerești cu fața întunecată a pământului pentru rănile de seară, de noapte și de zi. Pentru sărbătorile țărânii atât de aproape de frunțile și privirile morților. (loc cit. pag. 144) La d. Grigore Popa triumfă lumina. Am trecut desculț peste obrazul pământului, Sărutând florilor creștetul sfânt. Simțeam suflarea Domnului pe ape și’n vânt Cum clătina roadele coapte ale pomului. Ghidam din frunză legile lumilor Și voia stihiilor de sus. Eram în seară iarba luminii din apus Așteptând să înflorească vatra luceferilor. (Cartea anilor tineri, pag. 49) D. George Fonea hinduește: M’aș vrea­­ ca seva odihnind în în ramuri ori sub pământ în bobul de secară. Ca să nu-mi știe omeneasca vreme Neliniștea ostatică din mine sau în alt loc . Mi-am lipit obrazul de țărînă Ca să simt în came urma lui Cum ghicești în piatra timpului Dumnezeul vechi care ne mână. (întoarcere în vreme, pag. 25 și 50) O simțire revelată îl bucură și pe d. Emil Giurgiuca: In larga pace când mirat auzi Cum sug altoit somn de­ argint din grâu, Ca pe un drum de flori și muguri cruzi,­ Simți duhul codrilor umblând pe râu. Vreau să renasc din purități de cremeni, Din ploaia de miresme să-mi adun Un suflet proaspăt macului asemeni Ce se trezește ’n zori mai crud, mai bun. (Anotimpuri, pag. 23) O transfigurare la fel încearcă și d. Ernest Bernea, care își po­tolește neliniștea metafizică prin întoarcerea lângă pământ. In sufletul meu crește o floare de lumină. Ca o putere nouă de înțelesuri plină. Mă reazăm în țărînă, urechia mi-o aplec, Prin trupul serii calde tot alte svonuri trec, Din latura pădurii plutind spre văi se lasă Un cântec plin de farmec din fluor de mătasă, Și mișcătoare valuri ridică bolți m aer De-ascult și văd aevea a vremurilor caer. (Gând și cântec, pag. 89) La d. George Vaida seva este spiritualizată : Sub clopotele pure de ceruri vegetale Ascult străbunii cum se -nalță­­ în pământ Și brațele înflorite îmi leagă pe umeri. De parcă sunt un mugur ferit de orice vânt. (Calm exterior, pag. 13) D. George A. Petre amintește pânda în vegetal­a lui Pan, din „Pașii profetului“: Pun la pământ genunchi și frunte Ca ’n primitiva rugă, Și-aud rodul trezit în grăunte Cum cere să sugă, sau Pândesc lung, cu urechea culcată Pe piept de pământ. Rădăcini fug sub scoarța ’ntunecată Și sperie somn de cuvânt. (Umbrele și lespezi, pag. 20 și 29) Iată-1 și pe d. M. D. Ioanid, căutând tâlcuri în anorganic. Dar pe când pe frunte palmele mi-aștern de CONSTANTIN 1FANTANERU S’alung din piatră somnul ce-o sufocă. Străbate ’n pieptul meu fratern Sens milenar adulmecat în rocă. (Meandre, pag. 93) D. Grigore Bugarin așteaptă o revelație din viața paradiziacă a animalelor necuvântătoare. E sărbătoarea strungii și a turm­elor. — Ii caut în mit obârșia urmelor. Im încălzesc tot sufletul ce-l am și l’am avut La focul marelui ei început. (Ameaz liniștit) D. George Meniuc se dărue în strădania de a înțelege călătoria materiei. Tânjesc svâcnind în sângele din alba mână Culorile soarelui și aroma din grădină. Câte plante, încă nerodite, azimă o vor! Toate minunile lumii o cheamă. Dă-i-o lor. (Interior cosmic, pag. 51) Iată o altă circulație a mate­riei la d. Alexandru Baiculescu: Știu bine — apoi, voi fi în sat stejar, Ori poate un isvor într’o pădure... Voi sprijini în creștet cerul clar Și ’n unda mea seninul larg să murmure... ^ Și turma mea poate-o veni întruh târziu Să-mi soarbă umbra tainică și lină Sau hoinărind pe urma -mi cu sufletul pustiu, Și-o căuta măicuța la umbra mea, do­dină. Cale lactee, pag. 22) (Va urma). CRONICA LITERARA Cercetare asupra poeziei noul III. „Somnul, sângele, pomul“... Un studiu despre d. Mihail Dragomirescu D. Tudor Vianu a tipărit în­­tr’o broșură lecția de deschidere a cursului de Estetică și critică literară, ținută anul acesta la facultatea de litere și închinată d-lui Mihail Dragomirescu. Sunt în prelegerea d-lui Tudor Vianu toate elementele indicate spre a orienta un studiu cuprinzător a­­supra operei criticului și esteti­cianului român. Punctul de ple­care al cercetării îl constitue Ti­­tu Maiorescu. Teoreticianul ju­nimist asigurase autonomia es­tetică a artei,­­ constată de Tu­dor Vianu, iar d. Mihail Drago­mirescu a mers mai departe și a întemeiat critica autonomă, spri­jinită numai pe principiile este­ticei. „Iată de ce astăzi, — scrie d. Vianu, — când denumirea de critică literară trece pentru în­tâia oară pe eticheta unei cate­dre aparținând învățământului superior românesc, se cuvine a recunoaște în personalitatea d-lui Mihail Dragomirescu, nu numai pe un înaintaș, dar pe un deschizător de drumuri (pag. 6). Spre a întări cât mai viguros temelia criticei literare autono­me, d. Mihail Dragomirescu a așezat-o pe stâlpii esteticei, iar estetica a sprijinit-o pe filozofie. D-sa se desprinde din șirul me­morabil al esteticienilor idea­liști, în care se numără, în vre­murile moderne, Kant, Scho­penhauer și Hegel. Conform gândirei filozofice idealiste, o­­pera de artă este produsul unei idei. Idea are o funcție filozofi­că și rezultă din întâlnirea su­fletului cu natura, după alte forțe decât ale psihologiei em­pirice sau al presiunei mediului ambiant. Psihologia care dă na­ștere operei de artă nu este cea obișnuită, comună la artist cu a tuturor indivizilor, — ci o altă psihologie, — care poate fi de­terminată cu numirea de inter­mitentă, după propunerea d-lui Vianu. Dar psihologia intermi­tentă se așează dincolo de viața socială și istorie, și ea explică o­­pera de artă numai în absolut, adică în domeniul esteticei pure. Este drept că unele opere se lămuresc prin condițiile istorice, prin viața artistului și momen­tul social, dar acestea sunt cele care nu ating tipul perfect al creației artistice, nu sunt capo­­d­opere. Obiectul propriu al cri­ticei literare îl formează însă capodoperele. Cu operele ce re­zultă mai mult din talent și vir­tuozitate se va ocupa în deosebi istoria literară. In sistemul d-lui Mihail Dragomirescu istoria li­terară cade pe un plan secun­dar, ca una ce nu poate explica esența capodoperei, (apariție dis­continuă), și care e condiționată eteronomic, în timp și în spațiu. Liberă de contingent, capodope­ra este un organism, în care se încheagă armonios năzuința for­mativă a spiritului. Organicului operei de artă îi dă d. Dragomi­rescu denumirea de psihofizic, pentru că spiritul este cel care ordonează aparența sensibilă și materială, după legile psiholo­giei intermitente. Rezumând prezentarea ideilor critice ale d-lui Dragomirescu, d. Tudor Vianu arată cum acea­stă concepție raționalistă și ana­litică a apărut într’o vreme a iraționalismului și intuiționismu­lui, deci foarte neprielnică abso­lutismului estetic. Dar intransigența criticului dă măreție doctrinei sale, al cărui triumf va fi într’o altă epocă, de idealism filosofic. Constatarea ultimă la care am ajuns în cronicele precedente și care se pare că este totuși primordială metafizicei, se poate formula astfel: realitatea, așa cum ne apare, este haotică, variată și mai cu seamă variabilă la infinit. Scho­penhauer, postulând acel principiu al individuațiunii la baza cunoașterii, a recunoscut implicit prin aceasta desti­nul trist și implacabil, care apasă asu­pra omului. Pe deoparte, intuind idea­lul, deci nădăjduind într’o împlinire a unității cosmice în stare să pună ordi­ne definitivă în sufletul nostru și să ne dea o fărâmă de certitudine, omul în­­setoșează după acea unitate mult dori­tă, încercând s-o realizeze în toate pla­nurile existențiale: etic, estetic, reli­gios, biofizic. Omul își dă seama, cu alte cuvinte, că unitatea lumii trebue reconstituită, că fericirea și soarta lui depind de gradul în care isbutește să se apropie de centrul însuși al lumii, de Dumnezeu sau de altceva. Pe de altă parte însă, nu este mai pu­țin adevărat că, așa cum este făcută fi­ința umană, posedând deopotrivă, pe lângă tendința de unificare (aceia care i-ar putea revela certitudinea, absolu­tul) și vocația tehnică a diversificării realității, — cunoașterea noastră va fi întotdeauna atenuată, mereu relativă, lupta între cele două tendințe ambiva­lente ale spiritului omenesc, continu­ând fără întrerupere. In plan etic, lupta se duce între bine și rău, după cum în planul teologic fac­torii se numeau Dumnezeu și Demon, în plan metafizic certitudine (absolut, fapt în sine, etc) și incertitudine (rela­tivul, lumea fenomenală, etc.). încercările moderne cu privire la au­tonomizarea esteticei și la fundamen­tarea frumosului ca știință proprie, se caracterizează de asemenea prin analiza paralelismului metafizic dintre cele două principii, ale oricărei estetice: fru­mosul și urîtul, care ar putea să tra­ducă, iarăși, termenii de mai sus, fru­mosul fiind condiționat la rîndu-i, de legea desăvârșitului echilibru formal, cu alte cuvinte, repausând tot pe voca­ția paradisiacă a unității, în luptă cu a­­cela demonică, a varietății haotice, a lipsei de simetrie. In sfârșit, în plan juridic, realitatea are a fi cunoscută tot în raport cu i­­deea originară, a unificării. Ii revine profesorului Mircea Djuvara meritul incasabil de a fi observat, într’un ad­mirabil e­seu cu privire la „Realitate, Adevăr și Drept”, publicat în „Anua­rul Institutului Internațional de Filo­zofie a Dreptului”, corelațiunea inti­mă și genetică dintre Cunoaștere și Re­alitate pe deoparte, ideea de adevăr și acela de justiție, pe de alta. Metafizic vorbind, „scopul” dreptului nu pare a fi de­cât unul­ de a restabili unitatea cunoașterii (realității), în stare să abi­liteze în spiritul omului certitudinea. Cum se dovedește însă legătura din­tre realitate și adevăr? Cum putem în­depărta obsesia tristă, moștenită de la Schopenhauer, anume că vocația pree­minentă a omului, în virtutea acelei voințe pământene de a fi cât mai va­riat, de a exista felurit în exterioritate, este individitarea, fărâmițarea haotică a realității, iar nu sinteza, unificarea, apropierea de realitate? Trăind sub o­­sânda unui atare blestem metafizic, e­­vident că Schopenhauer nu putea de­cide, cu privire la posibilitatea de cu­noaștere a omului, decât că aceasta este foarte mărginită și sortită a sea relativă la infinit, a se depărta tot mai mult de centru. De aici și credința că numai prin suferință, adică prin negarea vio­lentă a vieții, ne putem apropia de rea­litate. Este evidentă apropierea dintre concepția schopenhaueriană și nirvana vedică, la care de altfel Schopenhauer trimite expres de atâtea ori, mai ales în „Fundamentul moralei”. Nu trebue de­asemenea uitat, că însuși Kant se ară­tase foarte sceptic cu privire la posibi­litatea omului de a cunoaște lucrul în sine (numen), deci de a se reface uni­tatea lumii. Din acest punct de vedere, cum am arătat într-o cronică preceden­tă, Schopenhauer este un fidel adept al tezei kantiene, întreg efortul metafizicei moderne se caracterizează prin încercarea de a atenua concluziunea negativă a lui Kant din „Estetica Transcendentală” și de a-i contesta vigoarea implacabilă. Sub o formă sau alta, se tinde către a­­cea nesperată unificare a realității, în stare să confere omului cunoașterea certă. Lăsând deoparte autorii de spe­cialitate, ale căror opinii le-am semna­lat până acum, tendința de unificare se regăsește deopotrivă și la baza lite­raturii actuale la scriitorii cei mai „ha­otici“. (In cărțile unui Aldous Huxley de exemplu, a cărui recentă lucrare „La fin et ses moyens” nu este de­cât un apel continuu la echilibru și la uni­tate). Atunci când am discutat cartea de esseuri a lui Huxley, am arătat însă cât de sărace sunt posibilitățile de in­vestigație metafizice ale acestui scrii­tor, altminteri un excelent cre­ator de beletristică. * Revenim la realitatea juridică și la raportul dintre aceasta și ideea de a­­devăr. In ce mod se implică reciproc? Care este fundamentul metafizic al i­­deei de justiție? Dar adevărul, pe ce se întemeiază? Și, prealabilă atâtor între­bări, următoarea: care este modalitatea cunoașterei acestor idei, deci ce este cunoștința, ce este realitatea? In lucrarea citată, prof. Mircea Dju­vara demonstrează astfel unitatea rea­lității juridice: „Obiectul unui adevăr este întotdeauna o realitate, iar o reali­tate, atât cât poate fi cunoscută, este întotdeauna obiectul unui adevăr” (pag. 84. Il­e Annuaire). Această afirmațiune, pentru a fi în­țeleasă, trebue pusă în legătură identică cu următoarea: „dacă există o contra­dicție (între diferitele specii de reali­tăți) aceasta însemnează că unele din­tre ele nu sunt adevărate, adică nu sunt realități. Trebue deci ca o unificare prin sistematizare, să fie posibilă între toate realitățile posibile”. De aci con­cluzia că „orice cunoștință cuprinde virtual în sine toate adevărurile și toa­te realitățile posibile”. (Ibid. pag. 85). Va trebui să continuăm a expune în­tregul concept despre teoria cunoaște­rii, pentru a putea ajunge la concluziu­nea anunțată, cu privire la ideea de unificare în raport cu realitatea. Se va vedea cum ideea de Justiție, ca și ideea de Bine, ca și ideea de Frumos, — a­ceste esențe fenomenologice în sensu „valorilor” lui Max Scheler — opereaz o sinteză și o reducție logică neîntre­ruptă între cunoaștere și realitate. Cronica ideilor Realitate și unificare de MIRCEA MATEESCU

Next