Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)

1939-12-23 / nr. 51

■ RO­P­R­I­E­T­A­R : AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 Hctor și AD-TOR DELEGAT. STELIAN POPESC­­risă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE, autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 » particulari 220 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SAPTAMÂNAL PRETUL 7 LEI ANUL XLVIII • Nr. 51 SAMBATA 23 Decembrie 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU D­urerea din soarele cade pe umărul zilei Sub pomii lăuntrici, zac mari bălți de foi Durerea pe gânduri ia chipul Sibilei Și scurmă în tine oracole noi. In crcer, în suflet, în inimă cată Ascunsa spărtură pe unde pătrund Zănate cu­ aburi, veninul ce ’mbată Și nările ’și umflă cu taine din fund. O zvârcole șerpii încinși în coroane Sucitele brațe își zbate a sboruri Și-adulmecă soarta în vremi subterane Vânând viitorul cu haite de doruri. Tu sari s’o înnăbuși, o ’nchizi în chilii Și până ce iarăși e bună și calmă Cu mâna-i strângi gura de foc și nu știi Că-ți bâlgue sacre oracole ’n palmă. V. VOICULESCU n­ oaptea sfântă de I. LUGOSIANU­așterea pruncului divin a adus lumii cea mai mare antă a ei:­ertarea de păcatul originar, nădejdea și iubirii pentru toți, credința în viața viitoare. De în jurul sărbătoririi nativității au înflorit dati­­s’a desvoltat folklorul națiunilor, s’au înmulțit le­ Idele, au răsărit reprezentările plastice din imagina­­inspirată a artiștilor. Intr’o lume nutrită timp de le­de cetirea cărților sfinte, subiectele religioase au poate picturii un număr de capodopere mai impor­­t decât inspirația profană. Onografia Crăciunului e unul dintre cele mai bo­­i capitole ale picturii universale și nimic nu e mai presant decât evoluția ei sub îndoita înrâurire a des­­ârii ideilor religioase și a progreselor civilizației aicei artistice de la o epocă la alta. ti primele timpuri ale creștinătății scen­a nașterii e­rezentarea plastică a descrier­ii date de evangneliile civice. Isvorată din frazele simple ale noului testa­lt, ea traduce simplicitatea scenei nativitâții în foz­­e stângace ale artei începătoare creștine inspirate reminiscențele clasice.­­o începere din secolul al VI-lea, sub influența artei întâie și a lecturii evangheliilor apocrife, elemente se adaugă la reprezentarea plastică a nașterii lui Is. Fecioara Maria, întinsă pe pat și Iosif, cu înrăți­­ea tristă, par străini de ceia ce se întâmplă în jurul Asinul și noul încălzesc cu răsuflarea lor pe copilul vi. Zeremia și Salomea, cele două femei, care, după nghelule apocrife, au dat îngrijirile lor Fecioarel,­or pentru prima oară în iconografia nativității și în unul pian e reprezentată scena băii, care va ocupa ui loc timp de mai multe secole în istoria mozaicului frescei primitivilor, ca in mozaicul de la Capela Pa­nă din Palermo sau în fresca lui Pietro Cavallini din ila Maria in Transtevere la Roma. and la începutul secolului al 13-lea apare Giotto, anentele de căpetenie ale compoziției lui se aseamănă cele din epoca precedentă, dar el insuflă o viață­­á subiectului. Desenul lui precis e plin de mișcare, oarea lui vie plină de lumină și reprezentarea scenii re­capătă expresia afecțiunii, pe care o dă materii­­ea și a interesului, pe care-l trezește un eveniment­­ de mare ca nașterea Mântuitorului, fără ca solem­­area momentului să umbrească intimitatea familiară reșcei, renașterea liberală de tradiții, fără să fi rupt totuși, învinitatea lor, înalță și umanizează subiectul în ace­­l timp. Scena nașterii nu mai e nici o scenă de ști­­ință, nici de afectuoasă familiaritate. Pruncul Iisus ține centrul atenției artistului și privitorului. Fecioa­­ra genunchi îl adoră împreuna cu Sfântul Iosif sau­­ personagii ale istoriei sacre ori profane. Timp de­­ multe veacuri, de la trecento până după secolul al I’lea, și în deosebi în pictura renașterii, atât în Italia, și în arta nordică, numeroși artiști au realizat capo­­perele lor pe această temă a nativității. În secolul al XVII-lea și al XVIII-lea — în bună parte — influența directă sau îndepărtată a lui Correggio, pictori ca Domenichino, Maratta, Poussin, Rubens. (Urmare în pag. 2-a) U­z­ina de MATEI ALEXANDRESCU Cuptoarele mistuiau zilele și nopțile perechi, perechi. Oamenii treceau prin lume, ca ’ntr ’un exil, fără ei. Viața nu mai prețuia, dar câte unul o da, cu noroc, pe o floare de tei. Vorbeau prin semne. In șipotul focului topit Tristețile se arcuiau ca niște păstrăvi jucăuși Și ’n obrazul dospit Bateau flăcările cu mâini de păpuși. In răstimpuri sirena ca un buhai de colindă Și la poartă oamenii se schimbau­­ mort pe viu. Cerul nu se vedea cum nu se văd în oglindă Inima și câte nici nu le scriu. Modelele genezei de LUCIAN BLAGA, Membru al Academiei Române Lărgirea necurmată a frontului preo­cupărilor trebuia în chip oarecum fi­resc să ne îndrume la un moment dat și spre problema genezei cosmice. Din nefericire ținutul acesta umbros și plin de ruinele ciclopice ale problematicei cosmologice nu e decât prea puțin cercetat de la un timp încoace. Tema, deși mai păstrează ceva din prestigiul ei arhaic, e ocolită cu oarecare sfială din partea filosofilor. întrebările pri­mordiale — sunt ele în adevăr căzute definitiv în desuetudine, sau poate că pentru o bucată de vreme au obosit numai focurile indeletnicirei speculati­ve? — Sub năvala de avertismente ale criticismului, gândirea ultimului veac s'a complăcut într'o stare de ti­miditate metafizică. Timidității i s'a spus câtva timp prudență, absența apetitului speculativ Cum însă se pre­lungește din cale afară, noi credem mai de grabă că această timiditate e semnul unei infirmități. Un organ în divorț cu exercițiul se stinge ca ochiul ținut la un regim de noapte. Aseme­nea spectacole nu cer însă să fie pri­vite cu brațele încrucișate, ci invită mai vârtos la luarea unor măsuri de îndreptare. Filosoful are desigur lati­tudinea de a se apleca să examineze limitele, pe cari o înaltă rânduială le impune cunoașterii. Urmează­­­ însă de aici că filosoful trebue să-și sugrume numai decât toată patima azurie, cu care cerul l-a dăruit? Obârșia lumei, sau geneza celor văzuite și nevăzute! Tema poartă pe trupul ei rune și răni. Rune cu semnificații pierdute — cine le va tălmăci din nou? Răni dobân­dite în luptă cu toate îndoelile — cine le va vindeca? Recunoaștem din plin că momentul istoric al criticismului e ireversibil. Și mai recunoaștem că de această împre­jurare va trebui să fie seama orice nouă filosofie sau orice viitoare teolo­gie. Ar fi o mare greșală să se creadă că un Kant a trăit degeaba. Omul a devenit o ființă de două ori mai trea­ză pe urma eforturilor criticiste, nu știm însă de ce visurile omului n'ar putea să devină, la rândul lor, și ele, de OT’­ moH rt fi în pr­emi îv. —li­~ I Dacă odată cu criticismul s'a decla­rat în om un categoric și binevenit spor de conștiință, nu înțelegem de ce acest spor trebue neapărat să fie în­soțit de sterilitate! Să facem loc, cât mai mult loc criticei! Să facem loc, cât mai mult metafizicei! Lozincile, deși o­­puse, ar putea să se țină reciproc în e­­chilibru, împrumutând preocupărilor spirituale o tensiune de boltă. Fie po­pasurile făcute pentru dobândirea unei depline lucidități, tot atâtea prilejuri de nou și iarăși nou avânt construc­tiv . Făcând pomelnicul sistemelor de­functe, vom însemna că cel din urmă sistem cosmologic, care a dominat in­telectualitatea europeană, a fost „ma­terialismul energetic". In ciuda tuturor reacțiunilor spiritualiste, vitaliste, idea­liste, și chiar în ciuda rezervei, pe care un anumit criticism, ajustat la nevoile epocei, a isbutit să o impună față de orice metafizică, inclusiv deci față de materialismul energetic, nu s-ar putea spune că intelectualitatea europeană e vindecată de această concepție. Ea a pătruns cu intensitate de psihoză. A­­vem chiar certitudinea că majoritatea oamenilor de știință, de obicei, de o extremă naivitate în problematica me­tafizică, profesează, în ascuns sau pe față, una din variantele materialismu­lui energetic. Prin ce se caracterizează toate aceste variante ale materialis­mului energetic, care nu deformează nici în fața evidenței? Autorii concep­ției, la care ne­ referim, erau stăpâniți de o ambiție, pe care astăzi începem să n­ o mai înțelegem, de ambiția de a recurge pentru explicarea lumii la da­tele cele mai gi­osolane promovate la rang de principii. Procedeul ni se pare grav pervertit de spiritul plebeu al vea­cului. In „etajele" unui palat plebeul nu solului". Materialismul energetic tunde toate existențele de „aura" lor și le privește de jos în sus, spunând: „Da­­ți-mi materia și energia, ca să vă arăt cum din amestecul acestor substanțe, lipsite de orice însemne nobiliare și părăsite de Dumnezeu, se precipită, ca într'o retortă, spațiul cu toate fenome­nele, viața cu toate speciile, gândirea și simțirea cu toate modurile, adică lu­mea, cu tot ce ea cuprinde". Cât pri­vește faptele, cari ar refuza o aseme­nea reducție, ele sunt scoase cu forța din sala­­ judecății și declarate simple amăgiri. Cei ce își iau osteneala să răsfoia­scă puțin și prin istoria gândirii uma­ne se dumiresc degrabă. Logica „ex­plicației" n'a fost în toate timpurile a­­ceeași. Din contră, logica explicației se schimbă, stând sub poruncile cea­sului. In orice caz, a „explica" un lu­cru, nu a însemnat totdeauna tendința (Urmare în pag. 12) Maica Domnului cu Iisus în brațe C­răciunul Acum o mie nouă sute treizeci și nouă de ani, unde­va într’un staul, s’a născut propovăduitorul celei mai a­­dânci înțelepciuni. Convin­gând, modest și simplu, prin bunătatea sufletului, plătind cu viața adevărul, a deschis omului porțile fericirii. Câte s’au întâmplat de­ a­­tunci până acuma! Câtă fră­mântare, cât sânge a curs ce vremuri tulburi au încre­țit fruntea omenirii, ce gro­zăvii s’au înfăptuit în nu­mele credinței, ce scump, al­teori, au ispășit convingerea lor apologeții creștinismului, luptând cu orbirea și răuta­tea oamenilor. S’au cufundat vremurile până fapte, la cumplite și josnice Au pierdut oamenii de VICTOR l’CTESCU­ din nou cumpănirea. Au ui­tat nu numai dragostea, dar și justiția, acel de mare preț al înțelepciunii vechi, din spusele lui Hesiod, dar Au uitat păgâna aceasta, dreapta înțelepciune, precum nu s’au mai oprit cu inima la cuvintele blândului Iisus: „Aceasta vă poruncesc, să vă iubiți unul pe altul“, (Ioan 15, 17). Au redevenit prada instinctelor animale, deslănțuite din mijlocul pă­durilor, disprețuind și stră­vechea învățătură, fie ea chiar păgână, precum au a­­runcat în lături credința creștină. Au făcut multe și totul, spre a se dovedi­­ mai josnici, mai lipsiți de minte. Anii s’au scurs de-atunci, puteau odată măcar, oamenii, încerca să treacă dincolo de frământările lor mici. Dar vremile, deși s’au schimbat, ei n’au înaintat. Deși s’au sbătut necontenit, mintea lor nu e mai departe ca atunci. Doar un lucru e altfel: a­­cum nu mai cred, fiindcă credința li se pare învechită, iar blajinul Iisus se vede disprețuit, deoarece convin­gerile Sale nu mai corespund vremurilor noastre. Timpul de le-ar fi fost lă­sat să înflorească. Dar nu ! Oamenii nu au primit ușurință să fie stăpâniți cu de ceea ce se arăta mai înalt de­cât micimea Lor. .­­”s~0~~v £ ș. u. cWL.Maimi­cește din îndelung timp pe cer. Cine oare ar îndrăzni să afirme că lipsește actualita­tea. Așijderea credința­ este un fapt ce se întregește sub ochii noștri. (Gibier). Ei bine, noi îndrăznim s’o lovim. Dintre noi, prieteni buni, unii indiferenți, o dă­­rîmă în scurte cuvinte. De ce nu i-am ruga s’o cunoască în­tâi. Omenire sbuciumată ce suntem, de ce oare în numele unei științi pe care n’o cu­noaștem decât din auzite, voim cu orice preț să sfărî­­măm o credință ce n’o avem și nu am înțeles? Când cer­cetători, apostoli ai noștri, savanți, martiri pe tărîmul lor, se sbat o viață întreagă și generații adesea se succed pentru dobândirea unui cât de mic adevăr, și nu-și pierd credința, decât în focul ti­nereții, cel mult, când nu cunosc îndeajuns domeniul ce vor cerceta, noi simpli oa­meni privim disprețuitori biserici, râdem înțelepciunii creștine, ...și ne credem minunați. Muști de-o zi pe o lume mică de pe măsură cu cotul, jon­glăm cu teorii, ce nu știm bine cum se chiamă. In drum către materialis­mul desăvârșit, omenirea ui­tă de biserică și uită cine i-a dat dreptul la viață.. Acum o mie nouă sute treizeci și nouă de ani, părea omenirea pornită pe calea cea bună, dar de­ atunci pâ­nă astăzi, doar pe același loc a rămas. Idealurile mici, tot ele sunt mult prețuite, pre­cum și nimicurile au căutare. Cu toții suntem deștepți și știm multe, chiar să înfrân­­gem o credință învechită. Atunci oamenii aveau mă­car scuza de a nu voi primi­rea unui lucru nou și necu­noscut; azi nu fac decât să ridiculizeze ceva vechi și ne­cunoscut. Crăciun de iarnă, minuna­tă datină, când se va întâm­pla ca reculegerea în amin­tirea Nașterii Domnului să fie tuturor sensul vieții. Odată cu zăgazurile min­ților rupte, Crăciun de iarnă, să-ți înălțăm o rugă: „Iartă­­le lor Doamne, că nu știu ce fac ”.

Next