Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)
1939-12-23 / nr. 51
■ ROPRIETAR : AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 Hctor și AD-TOR DELEGAT. STELIAN POPESCrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE, autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 » particulari 220 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SAPTAMÂNAL PRETUL 7 LEI ANUL XLVIII • Nr. 51 SAMBATA 23 Decembrie 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Durerea din soarele cade pe umărul zilei Sub pomii lăuntrici, zac mari bălți de foi Durerea pe gânduri ia chipul Sibilei Și scurmă în tine oracole noi. In crcer, în suflet, în inimă cată Ascunsa spărtură pe unde pătrund Zănate cu aburi, veninul ce ’mbată Și nările ’și umflă cu taine din fund. O zvârcole șerpii încinși în coroane Sucitele brațe își zbate a sboruri Și-adulmecă soarta în vremi subterane Vânând viitorul cu haite de doruri. Tu sari s’o înnăbuși, o ’nchizi în chilii Și până ce iarăși e bună și calmă Cu mâna-i strângi gura de foc și nu știi Că-ți bâlgue sacre oracole ’n palmă. V. VOICULESCU n oaptea sfântă de I. LUGOSIANUașterea pruncului divin a adus lumii cea mai mare antă a ei:ertarea de păcatul originar, nădejdea și iubirii pentru toți, credința în viața viitoare. De în jurul sărbătoririi nativității au înflorit datis’a desvoltat folklorul națiunilor, s’au înmulțit le Idele, au răsărit reprezentările plastice din imaginainspirată a artiștilor. Intr’o lume nutrită timp de lede cetirea cărților sfinte, subiectele religioase au poate picturii un număr de capodopere mai import decât inspirația profană. Onografia Crăciunului e unul dintre cele mai boi capitole ale picturii universale și nimic nu e mai presant decât evoluția ei sub îndoita înrâurire a desârii ideilor religioase și a progreselor civilizației aicei artistice de la o epocă la alta. ti primele timpuri ale creștinătății scena nașterii erezentarea plastică a descrierii date de evangneliile civice. Isvorată din frazele simple ale noului testalt, ea traduce simplicitatea scenei nativitâții în foze stângace ale artei începătoare creștine inspirate reminiscențele clasice.o începere din secolul al VI-lea, sub influența artei întâie și a lecturii evangheliilor apocrife, elemente se adaugă la reprezentarea plastică a nașterii lui Is. Fecioara Maria, întinsă pe pat și Iosif, cu înrățiea tristă, par străini de ceia ce se întâmplă în jurul Asinul și noul încălzesc cu răsuflarea lor pe copilul vi. Zeremia și Salomea, cele două femei, care, după nghelule apocrife, au dat îngrijirile lor Fecioarel,or pentru prima oară în iconografia nativității și în unul pian e reprezentată scena băii, care va ocupa ui loc timp de mai multe secole în istoria mozaicului frescei primitivilor, ca in mozaicul de la Capela Pană din Palermo sau în fresca lui Pietro Cavallini din ila Maria in Transtevere la Roma. and la începutul secolului al 13-lea apare Giotto, anentele de căpetenie ale compoziției lui se aseamănă cele din epoca precedentă, dar el insuflă o viațăá subiectului. Desenul lui precis e plin de mișcare, oarea lui vie plină de lumină și reprezentarea scenii recapătă expresia afecțiunii, pe care o dă materiiea și a interesului, pe care-l trezește un eveniment de mare ca nașterea Mântuitorului, fără ca solemarea momentului să umbrească intimitatea familiară reșcei, renașterea liberală de tradiții, fără să fi rupt totuși, învinitatea lor, înalță și umanizează subiectul în acel timp. Scena nașterii nu mai e nici o scenă de știință, nici de afectuoasă familiaritate. Pruncul Iisus ține centrul atenției artistului și privitorului. Fecioara genunchi îl adoră împreuna cu Sfântul Iosif sau personagii ale istoriei sacre ori profane. Timp de multe veacuri, de la trecento până după secolul al I’lea, și în deosebi în pictura renașterii, atât în Italia, și în arta nordică, numeroși artiști au realizat capoperele lor pe această temă a nativității. În secolul al XVII-lea și al XVIII-lea — în bună parte — influența directă sau îndepărtată a lui Correggio, pictori ca Domenichino, Maratta, Poussin, Rubens. (Urmare în pag. 2-a) Uzina de MATEI ALEXANDRESCU Cuptoarele mistuiau zilele și nopțile perechi, perechi. Oamenii treceau prin lume, ca ’ntr ’un exil, fără ei. Viața nu mai prețuia, dar câte unul o da, cu noroc, pe o floare de tei. Vorbeau prin semne. In șipotul focului topit Tristețile se arcuiau ca niște păstrăvi jucăuși Și ’n obrazul dospit Bateau flăcările cu mâini de păpuși. In răstimpuri sirena ca un buhai de colindă Și la poartă oamenii se schimbau mort pe viu. Cerul nu se vedea cum nu se văd în oglindă Inima și câte nici nu le scriu. Modelele genezei de LUCIAN BLAGA, Membru al Academiei Române Lărgirea necurmată a frontului preocupărilor trebuia în chip oarecum firesc să ne îndrume la un moment dat și spre problema genezei cosmice. Din nefericire ținutul acesta umbros și plin de ruinele ciclopice ale problematicei cosmologice nu e decât prea puțin cercetat de la un timp încoace. Tema, deși mai păstrează ceva din prestigiul ei arhaic, e ocolită cu oarecare sfială din partea filosofilor. întrebările primordiale — sunt ele în adevăr căzute definitiv în desuetudine, sau poate că pentru o bucată de vreme au obosit numai focurile indeletnicirei speculative? — Sub năvala de avertismente ale criticismului, gândirea ultimului veac s'a complăcut într'o stare de timiditate metafizică. Timidității i s'a spus câtva timp prudență, absența apetitului speculativ Cum însă se prelungește din cale afară, noi credem mai de grabă că această timiditate e semnul unei infirmități. Un organ în divorț cu exercițiul se stinge ca ochiul ținut la un regim de noapte. Asemenea spectacole nu cer însă să fie privite cu brațele încrucișate, ci invită mai vârtos la luarea unor măsuri de îndreptare. Filosoful are desigur latitudinea de a se apleca să examineze limitele, pe cari o înaltă rânduială le impune cunoașterii. Urmează însă de aici că filosoful trebue să-și sugrume numai decât toată patima azurie, cu care cerul l-a dăruit? Obârșia lumei, sau geneza celor văzuite și nevăzute! Tema poartă pe trupul ei rune și răni. Rune cu semnificații pierdute — cine le va tălmăci din nou? Răni dobândite în luptă cu toate îndoelile — cine le va vindeca? Recunoaștem din plin că momentul istoric al criticismului e ireversibil. Și mai recunoaștem că de această împrejurare va trebui să fie seama orice nouă filosofie sau orice viitoare teologie. Ar fi o mare greșală să se creadă că un Kant a trăit degeaba. Omul a devenit o ființă de două ori mai trează pe urma eforturilor criticiste, nu știm însă de ce visurile omului n'ar putea să devină, la rândul lor, și ele, de OT’ moH rt fi în premi îv. —li~ I Dacă odată cu criticismul s'a declarat în om un categoric și binevenit spor de conștiință, nu înțelegem de ce acest spor trebue neapărat să fie însoțit de sterilitate! Să facem loc, cât mai mult loc criticei! Să facem loc, cât mai mult metafizicei! Lozincile, deși opuse, ar putea să se țină reciproc în echilibru, împrumutând preocupărilor spirituale o tensiune de boltă. Fie popasurile făcute pentru dobândirea unei depline lucidități, tot atâtea prilejuri de nou și iarăși nou avânt constructiv . Făcând pomelnicul sistemelor defuncte, vom însemna că cel din urmă sistem cosmologic, care a dominat intelectualitatea europeană, a fost „materialismul energetic". In ciuda tuturor reacțiunilor spiritualiste, vitaliste, idealiste, și chiar în ciuda rezervei, pe care un anumit criticism, ajustat la nevoile epocei, a isbutit să o impună față de orice metafizică, inclusiv deci față de materialismul energetic, nu s-ar putea spune că intelectualitatea europeană e vindecată de această concepție. Ea a pătruns cu intensitate de psihoză. Avem chiar certitudinea că majoritatea oamenilor de știință, de obicei, de o extremă naivitate în problematica metafizică, profesează, în ascuns sau pe față, una din variantele materialismului energetic. Prin ce se caracterizează toate aceste variante ale materialismului energetic, care nu deformează nici în fața evidenței? Autorii concepției, la care ne referim, erau stăpâniți de o ambiție, pe care astăzi începem să n o mai înțelegem, de ambiția de a recurge pentru explicarea lumii la datele cele mai giosolane promovate la rang de principii. Procedeul ni se pare grav pervertit de spiritul plebeu al veacului. In „etajele" unui palat plebeul nu solului". Materialismul energetic tunde toate existențele de „aura" lor și le privește de jos în sus, spunând: „Dați-mi materia și energia, ca să vă arăt cum din amestecul acestor substanțe, lipsite de orice însemne nobiliare și părăsite de Dumnezeu, se precipită, ca într'o retortă, spațiul cu toate fenomenele, viața cu toate speciile, gândirea și simțirea cu toate modurile, adică lumea, cu tot ce ea cuprinde". Cât privește faptele, cari ar refuza o asemenea reducție, ele sunt scoase cu forța din sala judecății și declarate simple amăgiri. Cei ce își iau osteneala să răsfoiască puțin și prin istoria gândirii umane se dumiresc degrabă. Logica „explicației" n'a fost în toate timpurile aceeași. Din contră, logica explicației se schimbă, stând sub poruncile ceasului. In orice caz, a „explica" un lucru, nu a însemnat totdeauna tendința (Urmare în pag. 12) Maica Domnului cu Iisus în brațe Crăciunul Acum o mie nouă sute treizeci și nouă de ani, undeva într’un staul, s’a născut propovăduitorul celei mai adânci înțelepciuni. Convingând, modest și simplu, prin bunătatea sufletului, plătind cu viața adevărul, a deschis omului porțile fericirii. Câte s’au întâmplat de atunci până acuma! Câtă frământare, cât sânge a curs ce vremuri tulburi au încrețit fruntea omenirii, ce grozăvii s’au înfăptuit în numele credinței, ce scump, alteori, au ispășit convingerea lor apologeții creștinismului, luptând cu orbirea și răutatea oamenilor. S’au cufundat vremurile până fapte, la cumplite și josnice Au pierdut oamenii de VICTOR l’CTESCU din nou cumpănirea. Au uitat nu numai dragostea, dar și justiția, acel de mare preț al înțelepciunii vechi, din spusele lui Hesiod, dar Au uitat păgâna aceasta, dreapta înțelepciune, precum nu s’au mai oprit cu inima la cuvintele blândului Iisus: „Aceasta vă poruncesc, să vă iubiți unul pe altul“, (Ioan 15, 17). Au redevenit prada instinctelor animale, deslănțuite din mijlocul pădurilor, disprețuind și străvechea învățătură, fie ea chiar păgână, precum au aruncat în lături credința creștină. Au făcut multe și totul, spre a se dovedi mai josnici, mai lipsiți de minte. Anii s’au scurs de-atunci, puteau odată măcar, oamenii, încerca să treacă dincolo de frământările lor mici. Dar vremile, deși s’au schimbat, ei n’au înaintat. Deși s’au sbătut necontenit, mintea lor nu e mai departe ca atunci. Doar un lucru e altfel: acum nu mai cred, fiindcă credința li se pare învechită, iar blajinul Iisus se vede disprețuit, deoarece convingerile Sale nu mai corespund vremurilor noastre. Timpul de le-ar fi fost lăsat să înflorească. Dar nu ! Oamenii nu au primit ușurință să fie stăpâniți cu de ceea ce se arăta mai înalt decât micimea Lor. .”s~0~~v £ ș. u. cWL.Maimicește din îndelung timp pe cer. Cine oare ar îndrăzni să afirme că lipsește actualitatea. Așijderea credința este un fapt ce se întregește sub ochii noștri. (Gibier). Ei bine, noi îndrăznim s’o lovim. Dintre noi, prieteni buni, unii indiferenți, o dărîmă în scurte cuvinte. De ce nu i-am ruga s’o cunoască întâi. Omenire sbuciumată ce suntem, de ce oare în numele unei științi pe care n’o cunoaștem decât din auzite, voim cu orice preț să sfărîmăm o credință ce n’o avem și nu am înțeles? Când cercetători, apostoli ai noștri, savanți, martiri pe tărîmul lor, se sbat o viață întreagă și generații adesea se succed pentru dobândirea unui cât de mic adevăr, și nu-și pierd credința, decât în focul tinereții, cel mult, când nu cunosc îndeajuns domeniul ce vor cerceta, noi simpli oameni privim disprețuitori biserici, râdem înțelepciunii creștine, ...și ne credem minunați. Muști de-o zi pe o lume mică de pe măsură cu cotul, jonglăm cu teorii, ce nu știm bine cum se chiamă. In drum către materialismul desăvârșit, omenirea uită de biserică și uită cine i-a dat dreptul la viață.. Acum o mie nouă sute treizeci și nouă de ani, părea omenirea pornită pe calea cea bună, dar de atunci până astăzi, doar pe același loc a rămas. Idealurile mici, tot ele sunt mult prețuite, precum și nimicurile au căutare. Cu toții suntem deștepți și știm multe, chiar să înfrângem o credință învechită. Atunci oamenii aveau măcar scuza de a nu voi primirea unui lucru nou și necunoscut; azi nu fac decât să ridiculizeze ceva vechi și necunoscut. Crăciun de iarnă, minunată datină, când se va întâmpla ca reculegerea în amintirea Nașterii Domnului să fie tuturor sensul vieții. Odată cu zăgazurile minților rupte, Crăciun de iarnă, să-ți înălțăm o rugă: „Iartăle lor Doamne, că nu știu ce fac ”.