Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)

1939-07-22 / nr. 29

P­R­I­E­T­A­R: ANUL INIMI­I , NR. 29 30 C. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23... ABONAMENTE .* Lel 220 Pe 1 ® D REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA: APARE SĂPTĂMÂNAL CA MR­ATA P« 193Q DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU " „ 120 pe 6 luni , e­D . „ SAMBATA äf luIiG 1939 BUCUREȘTI I Str. BRezoIanu 23-25 DDU­ TIU­ c I UT înscrisa $.ub No. 163 Trib. Ilfov * . . . .. T . PrilrUL 5 LEI 1 ^ Autorități și instituții — Lei 500 TELEFON 3.30.10 Redactor responsabil: MISTL NICULESCU ■ [UNK]"n­ ■ ■ [UNK] [UNK]» ilr>,n»XI ..." ni— I­l—i ■ " In memoriam de VICTOR POPESCU Se împlinește un an, de când trista veste a morții mult iubitei noastre Regine Maria a îndurerat inimile românilor. Au plâns calde lacrimi ochii poporului. S'au îndurerat cei ce o știau întruchipare vie a blândeței ,a iubirii de țară, a neînfrântei credințe în victorie, care, alâturi de magnificul ei soț, a ajutat-o să sprijine suferința neamului, în zilele de cumplită restriște ale războiului. Privirea Ei duioasă a mângâiat luni dearândul chinurile celor ce pierduseră sânge pe altarul patriei. Fără teamă, ca o sfântă, a străjuit in mijlocul bolnavilor. Chipul Ei, pe care fiecie român îl cunoaște și-l iubește, cu tot ce înseamnă tăria și gloria Marii Românii, să nu fie acum decât un slon din gură în gură spus? Sâ nu mai fie decât o palidă amintire? Desigur că nu. Au fost pe lume ființe cari trăesc în memo­rie, cu tot atâta putere de prezență, ca în vremea pământeștei lor vieți. Regina noastră Maria e, fără îndoială, dintre aceste luminoase întruchipări. Legendară, prezența ei crește în intensitate, cuprinde ini­mile noastre care-i plâng sfârșitul, chiar în acelaș timp renasc cu mai mare încredere în viață, după exemplul nestrămutat dat de Ea. De Ea, Mama și Regina poporului român. De Ea, luptătoare­a dârză, apărătoare neînfricoșată a țarinei și demnității strămoșești, pe care astăzi, din alte lumi, ne în­deamnă ca, la rându-ne să le supărăm cu îndârjire. Prezența Reginei Maria, în clipele de grea cumpănă, re­­veghează ca un simbol al hotărîrei neamului, de a apăra ceea ce Ea ne-a îndemnat, cu graiul și cu fapta Ei vitează, să dobândim. Și o iubim cu aceeaș sfântă adorare cum am iubit-o și cum au iubit-o vitejii ce și-au dat viața cu capul pe brațele Ei, sau cari au lăcrimat la durerile rănilor, îmbărbătați de Ea. A plecat dintre noi. Dar numai trupul Ei nu mai este. A rămas mai departe, pentru veșniciie, pilda Ei și chipul Ei de-o neasemuită frumusețe, perpetuat în amintirea noastră, a tuturor, ca dintr'un basm al vremurilor apuse, păstrat în file îngălbenite de hronici vitejești. Să-i înălțăm o rugă fierbinte, un prinos pe altarul recu­noștinței. Și în parfumul de tămâe, în misterul de sub cupolele tăcutelor biserici, îngenunchiați în fața prea sfintelor icoane, să ne gândim la viața ei regească, o înălțătoare și prea fru­moasă viață, cum rareori este dat să vedem. Să ne reculegem câteva clipe și să ne gândim la Regina noastră, la Regina Maria. Regina Maria din an în an Actualități italiene de EMANOIL BUCUȚA de ALEXANDRU MARCU Dacă în zile de amintire, cum este cea de astăzi, Regina Maria se hotărăște să se în­toarcă între noi. Ea trebuie să fie la ceasul de acum, când seara se înalță odată cu stelele din Mare, într’un loc pe care știu că-l iubea cu deosebire. Este la Balcic, deasupra teraselor grădinii Palatului, un plop măreț- Toate cele dimpre­jur : perdelele de flori albastre, albe și roșii; apa dulce, care aleargă pe jghiaburi și cana­­luri sau cade străvezie de la un caz la altul; amforele care parcă adună liniștea în ele , casele cu ferestrele largi ca să poată îmbră­țișa toată zarea, sunt făcute sa­u aduse de stăpâna încoronată a acestui colț de lume. Plopul este mai vechiu decât noi toți. Vine din istorie, ca să poată adăposti sub el pe cei care fac istoria. Stă aplecat peste țărm, așa de mult, încât cineva ar putea să se suie, fără să se ție, luându-și vânt, pe tul­pina lui ! In fiecare clipă își schimbă înfăți­șarea. La o adiere este verde întreg, pentru­­că frunzele stau drepte pe crăci, și numai­decât apoi se face argintiu, pentru că frunzele s’au culcat. Era la fel în 1913, când l-am văzut întâia, singur lângă un zid, care tre­buia poate să apere de valuri și primea ca o pânză focuri de soare și de umbră. Cafeneaua mică de alături părea un cuib în desișul lui. El aștepta soarta, pe care singur o vedea. Intr’o zi Regina de departe s’a rezemat de coaja lui și s’a hotărît să-și ridice acolo un palat și niște grădini, iar podoaba cea mai frumoasă a acestor grădini și a acestui palat să fie el. Un jeț de piatră cu spătar înalt venețian sau brâncovenesc, i-a fost pus la rădăcină. Ar fi greu să se așeze în el om viu, atât este de alb și de rece. In acel fel stă Regina Maria, în rochiile ei fâlfâitoare, pe care care vântul nu le mai mișcă, și se uită pe mare. In fiecare an, de când viața ei nu se mai petrece între noi, vom veni aici ea asttăzi, și ne vom aduce aminte. Regina Maria a fost o fire isteață și iscodi­toare. Palatul din Balcic nu era clădit de mult, atunci cân­d a început să cheme în ei de la București și din țară oameni ca să se consfătuiască, își dădea seama că, ispitiți toc­mai de așezarea Ei, aveau să pornească spre portul cu faima cea nouă tot felul de oas­peți dornici să clădească și să schimbe. Putea să se clădească, dar nu trebuia să se schimbe! Firida aceasta de răsărit trebuia păstrată cu orice preț.­­Casele turcești să rămână ! Ulițele costite și spânzurate pe maluri să dăinuie! Gurile de cișmele să curgă și mai departe ! Mi-aduc aminte ca acum de una din acele adunări. Regina ședea pe un divan, în fere­geaua ei de sultană. Dealungul vetrei candele lucrate ca o dantelă atârnau de lănțuge. Soa­rele bătea în ele cu lumini albe sau verzi și le aprindea. Parcă slujba începuse. Regina vorbea repede și ochii ei albaștri treceau de la mine la vecinul meu. Era gata să se așeze în fruntea câtorva oameni d­e gust și de pricepere, și împreună să cerceteze fiecare propunere de schimbare, casă care se ridică, uliță care se taie. Puteau să fie între ei pictori, dar să fie și gospodari. Erau câteva clădiri ridicate peste noapte, potrivite cji ori­care alt oraș, dar nu cu Balcicul, și care tot peste noapte ar fi trebuit dărâmate. Ea în­săși avea să mai cumpere locuri în legă­tură cu cele vecchi. Să pue tufișuri și pomi- Să se înconjure de un parc. Să lucreze ne­contenit cât îi­ va­ fi dat să trăiască, în casa Ei dela Mare. Ne ruga să-I fim de ajutor! Să-I apărăm Balckul! Când plecam, soarele nu mai era în odăi. Candelele se stinseseră. Un câine lățos, negru și cu picioarele scurte, intrase nu se știe cum. Aducea de veste seara. Altădată era la Cotroceni. La ferestrele de la sălile de sus păreau nemișcate frunzele copacilor bătrâni­, începeau să se aurea­scă. Printre ele se vedeau cioburi de albastru de cer și câte un turn de casă înercat pe jumă­tate. Se credeai fără ființă și lipite numai pe geam, în legături subțiri de plumb, vitra­liu adus din alte țări pe vremea lui Șerban C­antacuzino, ctitorul dela 1680. De pe o ușe cu tăblii de stejar ,te așteptai să se arate însuși Domnul între boieri cu caftane scum­pe și fețe învățate bisericești, ca să vor­bească­ despre Sfânta­ Scriptura, care trebuia să meargă la ti­par. Nepotul, cu degetele sub­țiri, pe care-l întâlnim și astăzi în frescele din biserici de el înălțate, mișcându-i-se pe (Urmare în pag. 7-a) Dintre cele mai neobișnuite descoperiri arheologice fă­cute în Italia, de curând, ziarele o discută pe aceea a unei cruci de lemn, găsită de un lucrător in peretele de stuc din așa-zisa casă „a Bicentenarului“ din Herculanum — și anume: într’o odăiță întunecoasă de la etaj — unde stăteau servitorii —, un culcuș de sclavă, unde se afla numai un dulăpior de lemn, în care s’a găsit un zar. Așa­dar, o cruce, ,un semn creștin în plină lume păgână. Să se fi infiltrat deci noua religie orientală, încă de pe a­­tun­ci, pe coastele Italiei de Sud ? Iată cel mai vechi exemplu de simbol­ cruciform pe care-l cunoaște arheologia creștină. Atâta numai că ar­heologii, ca și filologii, „certant“. Și atunci, s’a iscat pe această temă o susținută polemică, al cărei promotor este profesorul academician Amedeo Maiari, de al cărui nume se leagă cele mai autorizate cercetări la Herculanum și Pompei, în ultima vreme. Din inițiativa acestui arheolog — conducător al tutu­ror săpăturilor din regiunea Neapolului — s’a introdus recent o altă inovație menită să pună în valoare frumu­sețea ruinelor campane : iluminarea Pompeiului. Nu este vorba, se înțelege, despre instalarea de felinare electrice pe stradelele elegantului orășel greco-roman de vilegia­tură, ci de alcătuirea unui întreg sistem de reflectoare, menite să-i creeze vizitatorului iluzia perpetuă a lunii pline , iar această perpetuitate va învălui ruinele într’o înfricoșătoare permanență spectrală, corespunzând imo­bilității de forme în care le-a fixat pe veci moartea de foc. Greutatea era să se adapteze acest mijloc modern de iluminare cu electricitate, fără a schimba viziunea pom­­peiană într-o stampă oleografiată de cel mai romanțios prost-gust. Piețele publice, străzile, forurile, templele, au fost inundate de o lumină difuză, albăstrie, lunară, în vreme ce casele, în interior, rămân luminate în roșu a­­prins, spre a­ da impresia incendiului care le cuprinde, și acesta fixat într’o infricoșetoare permanență. Cu prilejul inaugurării solemne a acestui nou Pompei, au avut loc diferite manifestații coreografice, spre a re­produce animat ritmica cunoscutelor picturi pompeiane, in timp ce un concert simfonic și coral — peste cinci sute de executanți — a fost­ dat în Teatrul Mare, sub cerul liber, executându-se fragmente din­­ Wagner, din Beetho­ven, din Respighi (Imnul Romei) și din Puccini. O sopra­nă a cântat celebra arie a Castel Dive, spre a da intona­rea muzicală luminii albastre, verzi-pale, albe, roze, care împresura în tăcerea acelei nopți casele, statuile, fron­­toanele, grădinile din Pompei. Imensa torță incendiară a Vezuviului nu a participat la iluminație de data aceea; și-a perindat neauzită, fumul roșu, peste sclipirea stele­lor albe. Dacă în Renaștere, arhitectura italiană s-a integrat prin elementul vegetal, desvoltându-se astfel renumita artă a grădinilor, care a consacrat noul tip al vilelor se­nioriale din împrejurimile unor centre ca Ferrara, Man­tova, Roma sau Florența (vilele de la Tivoli, de la Sehifa­­nd­a, de la Cafaggiolo, Careggi sau Poggio a Caiano), as­tăzi arhitectura tinde a se întregi prin alt procedeu, care să-i dea relief și varietate: iluminarea. Planurile se dis­pun astfel pe fațade, prin încrucișarea mănunchiurilor de lumină proectate dintr’un punct invizibil, iar marmorele se patinează mai viu, sub reflexele luminilor diferit nu­anțate. Italia a cunoscut însă și acest procedeu, cu mult înainte de electricitate. Silueta palatelor ei comunale — la Sie­na, la Perugia, ori la Cremona — s’a iluminat, de când se știe despre ele, bine înțeles în zilele de festivități, cu puncte de flăcări și revărsări de lumină compactă, de­notând o adevărată artă și în acest sens, din partea meș­terilor anume specializați. Ne putem apoi ușor închipui ce însemnătate a căpătat asemenea preocupare la Roma, fiind­ vorba de Templul Vatican, atunci când se luminea­ză de Sfântul Petru. Peste jumătate de milion de „pa­­delle“ (cum li se spune candelelor care servesc la acea­sta) sunt aprinse de „Sanpietrini“ (meșterii cari se pricep să escaladeze marea cupolă), pe aceasta, pe îngerii și Sfin­ții de pe fronton, de-a­ lungul colonadelor fațadei, astfel ca Marea Bazilică să se transfigureze într-un desen arhi­tectonic punctat cu lumini. Mulțimea adunată în acea (Urmare în pag. ultimă) ‘Dă-mi înapoi grădinițe La porțile la care­­ intind un taler. Mă latră câinii amintirii tale. Vântul clatină cătinele — Dă-mi înnapoi grădinile. Ce 'nmulți plopii mei, plopii serii ! Tu ești fata de-i plac ofițerii. Ai rămas cu sufletul tău, cu törteiul. Eu — cu inelul lui Saturn. Aprilie­­ și rupe scrisorile — Mie, poame n'or să-mi mai dea merii — Nu meriți ninsorile lum­ii. Aceea ce n'ai cunoscut răul și binele — Dă-mi înnapoi albinele, grădinile. Singur, singur, numai cu manife­rele albe, prelungi — Dă-mi înnapoi grădinile, fântânile. Nopțile — lunci. Toamna și-a redat în parc vinele — Poți tu rănile să-i alini ? Unde, unde, templu-mi restaurru­l ? Dă-mi înnapoi tot soarele, tot aurul. Dă-mi înnapoi minunile — grădinile. Gravă, privirea-mi căpruie Inghiață ca gerul. Când luna pe clină își scoate brățara. Mi-ai fost tu mie țara Și cerul ? Pacoste, cu buclele rățoi Cu ochii, bobocii, cum sunt trandafirii, Dă-mi înnapoi luminile — grădinile, Săimi refac Raiul, Raiul dragostei dezamăgite. N. CREVEDIA „ Mătrăgună, Doamnă­ bună “ Mătrăguna se mai pune sub pie­trele morii, ca să atragă oamenii să macine făină la moara aceia. (39). Cârciumarii o folosesc pentru a-și înmulți mușterii. „Se plătesc atunci două femei care știu s’o culeagă. A­­cestea iau tot felul de băuturi din cârciumă, apoi pâine, sare, un ban și praf, acesta deasemeni din cârciu­mă, după ce l-au învârtit de trei ori în jurul unui butoiu, contrar mer­sului soarelui. Cu toate acestea se înconjoară mătrăguna, închinând și dorindu-le celor ce intră în­­ cârciu­mă să nu mai iasă cu punga plină de-acolo. Astfel culeasă, ea se pune sub butoiul cu vin sau, puțină din ea, în băutură. Se și crede, despre unele cârciumi, că pentru aceea merge lumea la ele, pentru că-i du­ce mătrăguna“ (40). Aceiași credință în Moldova. Cârciumarii așează mă­trăguna descântată pe butoiul de vin sau rachiu, care se sfârșește în 2—3 zile, „căci lumea bea de se înebu­­nește din el“ (41). de MIRCEA ELIAD­E Credința că cine are mătrăgună îi poate cere orișice și se îmbogățește repede — credință care e frecventă în Europa Centrală — există și în Moldova (jud. Vaslui). „Dacă te duci într’o zi de Duminică acolo, în câmp la dânsa, și-i dai mâncare și băutu­ră — vin cu pâine — și-o iei cu lău­tari și cu norod acasă, și dacă pe ur­mă o ții tot în cinste și te arăți voios, nu te sfădești cu nimeni și nu blăs­­temi, — că de te scapi cu ceva din­­tr’acestea, te omoară — apoi, poți s’o trimeți ori și unde, și să-i ceri orișire, că-ți aduce și-ți dă (sublinie­rea e a noastră, N. B.). Dar atât să știi: să nu care cumva să treacă Du­minecă fără a nu-i aduce lăutari și români din sat, să facă joc, iar tu să fii tare bucuros, mai ales în ziua asta“ (42). Poporul român cunoaște și alte burueni de leac care trebuiesc culese cu formula mătrăgunei. In Basara­bia, toate plantele medicinale și ma­gice care se culeg înaintea Rusalii­lor, trebuiesc săpate după ce culegă­­toarea se apropie de ele și pune pu­țină pâine lângă tulpină. Atunci se spune: „Eu vă dau pâine și sare. Dar voi să-mi dați leac și „sănătate“. Se cere chiar, în unele locuri, să-ți iei cămașe curată când pleci să cu­legi burueni. Iarba numită în Basa­rabia „buruiana lui Bărboi“ are „chipul diavolului“, adică „rădăcina încolăcită în chipul diavolului“. Pa­­re-se că această plantă este tot o „mătrăgună“, căci e bună de lipi­tură și trebuie săpată cu o tehnică asemănătoare desgropării mătrăgu­nei. Anume, se sapă Marți seara; cel care o culege, nu trebuie să privea­scă înapoi nici când se duce, nici când se întoarce; trebue să fie îm­brăcat cu cămașă curată și să nu vorbească tot drumul. Punând o bu­cățică de pâine și o bucățică de pân­ză la rădăcină, rostește: (Urmare în pag. ultimă) Castelul Reginei Maria, de la Balcic.

Next