Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)

1939-07-08 / nr. 27

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă s­ ub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE : Lei 220 pe 1 an „ 120 pe 6 luni Autorități și instituții — Lei 500 REDACȚIA­ ȘI ADMINISTRAȚIA: BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII , Nr. 27 SAMBATA 8 iulie 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU *6 Cultul mătrăgunei de MIR­­CE A ELIADE ii In Munții Apuseni, mătrăguna se cu­lege „pe dragoste“, „ pe măritat“, „pe joc“, „pe băutură“, pe „urît“, etc. O culeg două femei mai în vârstă, Marțea și pe nemânicate, pornind disde dimineață, ca să nu întâlnească pe nimeni în drum. Planta trebuie să se afle departe de sat, ca să nu se audă nici cântatul cocoșilor, nici pisicile mim­ând. Pe drum, femeile nu-și vorbesc. „La culesul ei se duc cu pâine, sare și cu un ban. O caută spunând rugăciunile în gând și găsind-o, în locuri mai ferite, procedează la culesul ei. Cule­gătoarele trebuie să se desbrace și să facă trei mătănii cu fața spre răsării. O încon­joară apoi de trei ori, în timp ce-i des­cântă sau o vrăjesc. Mătrăguna este apoi scoasă cu sapa, și culcată către răsărit. In locul de unde au scos-o, femeile așează pâinea, sarea și banul, cari constitui­esc „plata mătrăgunei“. Ea trebuie plătită căci altfel pe lângă că nu-i de leac, dar noaptea va striga pe cei care au cules-o să o ducă de unde au adus-o, iar dacă nu o duc, se răzbună. In cele din urmă, femeile așează pământul săpat în locul de unde au scos mătrăguna și apoi fac cele trei mătănii cu fața spre apus. Aces­tea fiind terminate, femeile se așează spate -n spate, una cu fața la răsărit iar cealaltă la apus, iar cea care-i cu fața spre apus ridică mătrăguna și o predă celeia cu fața în spre răsărit. Cu aceasta, culegerea ei se termină“ (8). Când se culege „pe dragoste“, cele două femei se strâng în brațe, se sărută și își vorbesc cuvinte înflăcărate. Invârtindu-se în jurul ei (urme, probabil, din dansul ritual pe care l-am întâlnit în alte părți din România), femeile descântă : „Mătrăgună, Doamnă bună, Nu te iau de bolunzît și te iau pe îndrăgit, Nu te iau să bolânzești Ci te iau să îndrăgești“ (9). Dacă e culeasă pentru măritiș, se cântă descântecul cunoscut pretutindeni în Ro­mânia, cu mici variante: „Mătrăgună, Doamnă bună, Mărită-mă ’n astă lună. De nu ’n asta ’n haialaltă, Să nu fiu nemăritată. Că s’a ras r­oada de ceartă, Degetele de inele Și grumazii de mărgele“ (10) Când se culege „pe urît“ — adică, persoana căreia îi este adresată vraja să nu fie nici îndrăgită, și nici măcar sim­patizată de altă lume — culegătoarele se întorc cu fața de la mătrăgună și scărpi­­nându-se la spate, spun : „Eu te iau, Pe ce te iau ? Pe urît, nu pe plăcut Nici pe văzut, Cine te-o lua sau te-o bea, Numai cu dosu te-o vedea, Cu fața ba“ (11). Atunci când se culege „pe joc“, — adică, persoana căreia îi este adresată mătră­guna, să fie necontenit poftită de flăcăi la horă — cele două culegătoare se în­vârtesc de trei ori în jurul mătrăgunii, strigând : „Hop, hop, hop, Cu mine ’n joc, Mătrăgună Doamnă bună“(12). In Moldova, județul Vaslui, mătrăguna — căreia i se mai spune Doamna mare, împărăteasa — slujește îndeosebi pentru făcut dragoste. Fetele și femeile care o întrebuințează, trebuie să se primenească (Urmare în pag. ultimă) Perspective critice de ION BIBERI Examinând critic condițiile elaborării artistice, a părții de meșteșug scriitoricesc ce intră în înjghebarea operei lite­rare ca și a conținutului de viață care alcătuește substanța și adâncimea actului artistic, nu ne putem interzice surprin­derea în fața operelor masive ale scriitorilor de excepțio­nală fecunditate. Este în această producție susținută și în această periodicitate regulată a elaborării, un element care neagă principial mecanismul integrării psih­ologice, al se­dimentărilor și limpezirilor interioare ce ajung la maturația elaborării artistice și la creația conturată. O producție hiper­trofiată cantitativ, presupune gestație lăuntrică neîndestulă­toare, diluție, prelucrare grăbită și realizare artistică, în ge­nere, deficientă; ea implică mai ales utilizarea până la is­tovire a unor formule și scheme formale, care înlocuesc prin comoditatea repetiției lor nevoia permanentei și reînoitei ela­borări a mijloacelor literare. Putem, într'adevăr, admite cu greutate că un scriitor, care are un ritm de producție de trei sau patru cărți pe an, continuată pe o lungă perioadă de timp, să poată închide între scoarțele cărților astfel scrise, o experiență reînoită de viață și o menținere la un nivel ar­tistic superior. Desigur, calitatea producției unui atare scrii­tor va fi inegală; alături de realizări puternice, se pot înșirui producții de serie, incontestabil interioare, sau ce e și mai rău, dea dreptul mediocre. Dar nu asupra acestui punct avem a insista. Inegalitatea presupune încă un nivel artistic: o car­te susținută poate compensa o întreagă serie de volume ra­tate. Dar ceia ce trebue să ne rețină, este că deprinderea acestei activități incontinente, evoluând către succes de li­brărie și concesii față de gustul public, minează însăși re­sursele de creație ale unui autor. Acesta își reproduce în manifestări în aparență variate, dar în realitate identice, un acelaș fond de viață interioară. Un atare artist, prin repeta­rea acelorași motive și prin exploatarea neobosită a ace­lorași resurse, va prezenta dealungul operei monotonia re­luărilor și reproducerilor în serie. Lipsa răgazului contem­plativ, a adâncirii interioare, a reflecției asupra propriei tehnici artistice, dar mai ales a unei primeniri a experienței sale de viață, îl condamnă unei veșnice și obositoare auto­­pastișări. Istoria literară înregistrează astfel opere de mare întindere cantitativă, rămase caduce prin lipsa unui suflu creator inițial, și banalizate prin repetiția câtorva teme fun­damentale. Suntem îndreptățiți să presupunem că destinul acestor opere ratate deopotrivă prin lipsă de primenire interioară a creatorului, și prin lipsă de meșteșug elaborat, ar fi fost altul dacă în loc de a se risipi în­trio producție dezordonată și fără autocontrol critic, autorii și-ar fi îngăduit reculegeri și revizuiri, care i-ar fi condus la câteva creații durabile. In acest caz, experiența de viață și autenticitatea de simțire pe care o avem fiecare din noi s'ar fi putut exprima cu relief și putere într'o operă de mare intensitate, în loc să se fi di­luat nesubstanțial în zeci de volume insemnificative. In a­­cest sens,cuvântul marelui romancier, căruia îi plăcea să spună că fiecare om este destoinic să scrie un roman pu­ternic, romanul propriei lui vieți, este plin de semnificație. Exemple din istoria artelor și a Vieții literare vin în spri­jinul credinței noastre. Cazul lui Eugene Froonentin, atât de des menționat, ni se prezintă în minte, probant. Iată un ar­tist, în acelaș timp pictor și scriitor. In activitatea lui plastică a avut o producție aproape prestigioasă: câteva mii de de­semne și numeroase tablouri. Sensibilitate vie, cu ascuțimi și nostalgii, încadrat însă unui meșteșug artistic rămas în lungul anilor egal cu el însuși, incapabil de evoluări și a­­dânciri, pictorul Fromentin este un artist de serie. Calitățile (Urmare în pag. ultimă) Gântec pentru t’rania poetului Iovan Ducici Plecăm, plecăm, ne deslipim de toate Ne rupem sufletul de tot ce-am strâns aici. Ca ’n amintiri ne vede depărtarea Plutind mereu, din ce în ce mai mici. Ne ’ntind ’nainte țărmurile brațe Și brațele uscate cad ’napoi... Oraș după oraș ne ia de mână Și se ’ntristează și zâmbesc cu noi. Nu ne oprește însă nici un loc Ne ducem fără țintă, fără drum. San Marc, ne bate miezul vieții Și toate pân’ aici au fost de fum. Plecăm, plecăm și ’n fiecare zi Ne ruginește ’n suflete speranța. In urmă e trecutul neguros Și înainte, ca o ceață, Franța. Charles Maurras la Academie de TOMA VLADESCU Am citit discursul de recepție al lui Charles Maurras a Academie, dar în fața acestei rare pagini de elocință, le noblețe încă i mai mult, sentimentul meu a fost că omul era aproape prezent, că mă găsisam eu însumi în fața lui auzindu-1, ca atunci câ­nd l-am văzut întâia oară la „Pem­­­anența“ Acțiunii franceze din rue Saint André des Arts, sau mai târziu când mi-a fost dat să-l cunosc în patria lui Mistral, la Maillane. ...Minute care rămân, care nu se mai pot sfârși! [Dacă aș isbuti să redau acum emoția care mă ține când aceste zile de­pline fericiri spirituale îmi revin atâta de zi, și dacă, așa cum spun oamenii cari nu fac mult lux de cuvinte, dacă mi-ar fi într’adevăr posibil să exprim a­­tâta cât simt — probabil că și aici ar putea să apară mai sigură, așa cum este, bogată de raze, figura marelui om pe care vreau să-l evoc... Pricep încă mai bine cuvântul lui Valéry când, soli­citaț­i să colaboreze la un omagiu pentru poetul Mus­ic­ii iterioare, a eșutat un minut, a eșutat spunând că de Maur­­as nu s’ar putea vorbi „qu’â la maniere d’un sonnet...“, și eu cum aș încerca acuma s’o fac ? Cu ce fior ! Știam desigur despre Charles Maurras, acum 10 sau 12 ani, esențialul — din fericire... In linia spiritului fran­ez îl vedeam prestigios venind să ducă mai departe, dar cu o strălucire particulară, flacăra unor glorioase vieți are s’au chemat Ronald, de Maistre, Tiaine sau Renan, Prance, Bourget — aceste „belles, chéres ombres“ pe care il acum le zăria pare că, le însufleția din nou subt ilustra Cupolă care-l primia... Qu'est le destin qui nous sépare Et saura-t-il nous réunir ?... Era așa­dar, Maurras, acest om din istorie — dar viu! Predestinat, el, să depositeze atât trecut încărcat de lucru nepieritor — dar bogat el însuș­­i deopotrivă, de promi­siunea certă a aceluiaș spirit ascendent, în magnifica lui furată. Franța, în ce are ea esențial, Franța care creează — gândind, simțind, cântând... Și în acest miracol, Maur­us, una din expresiile cele mai dominante și sigure­­ îm­preună cu Maurice Barrès, nu va fi dat el, Maurras desi­­gur, din tot timpul nostru, cele mai pasionante răspun­­suri inteligenței și inimii, și într’o epocă atât de febrilă n care totul era negație, nesiguranță, stridență, nu va i instalat el câteva puncte fixe de gravă lumină, în care­­ ne putem regăsi ? N’a visitat toate extremele, nu s’a­­limbat pretutindeni — cu acele avide priviri damnate pe care le spune Psyché ! Iată ce mă exalta mai mult, de ate ori mă gândiam, în omul acesta făcut parecă să arate unitatea din atâtea lumi de fum în care am crezut, — Iar care mai ales nu s’ar fi resemnat fără să ne spună spatele sigure, câteva adevăruri „dans une haute evi­­dence“, laborios câștigate, depărtatul secret după care fu­­sise... Apoi criticul Acțiunii franceze, polemistul... Dar­­oetul mai ales, artistul : pe acesta, mai mult decât tot, videam de dor să-l cunosc... Refugiat din simplicitățile extraordinare, stranii și insidioase ale lui Edgar Poe, din Dastoiewski sau Gide, din Ibsen, din Baudelaire tot atâta e mult firește — aceste mari umbre aeriene, apăsătoare au grele ! — se va pricepe mai bine fervoarea cu care rm­­am, cu jind, această adevărată ramură de măslin a at­tudinei interioare pe care Charles Maurras știa atât e înalt s’o arate ca un fel de nouă figură a lumii ! Dar cu toată această severă și luminoasă rigoare care are să-l definească, oricât mai ales am vrea să-l pri­vin inflexibil și grav —, acest Charles Maurras care, la 0 de ani, își făcea apariția în cenaclurile din cartierul alin „revant d’helléniser le monde“, — cu dragostea lui­­ Mistral, de Mediterană, de tihnitele vieți ale țăranilor , pescarilor în pitoreștile mai provensale, pe acest Char­es Maurras într’adevăr eu îl compuneam mai mult în elul meu, după chipul acelor rapsozi de cari amintește ’laton, cari colindau vechea He’adă cântând pe Homer , încercând să descifreze înțelepciunea din versurile acre... ★ Și ce-mi spuneam în acest calm Octombrie, când co­­piam spre rue Saint André des Arts ? Ce versuri atât de mult cunoscute mă purtau pe bulevardele sgomotoase — ce „musică“ într’adevăr pe care am de altfel orgoliul că și astăzi o pot spune pe din afară ! Psyché, vows étes ma souffrance Vows nows mourez au vent d’Aillewrs Vos yeux sont Ids cle I’apparemce Et uaicittants aomme des fleurs Et, Psyché, vows étes mon réve... Chemam de departe țărmul voluptuos și fertil al mării pe care poetul a văzut pentru prima oară ziua — Le vent d’ouest, au seuil béant De ta maison \sur le rivage, încercam să cuprind tot acest „destin“ în exaltanta fi­gură pe care acum o vedeam ! Eram în fața lui... Conferința începuse de câteva mi­nute, conferința unui student de Acțiune franceză. Maur­ras asista... Am intrat tipu­l în fundul sălii — și îl pri­­viam. N’aș ști aproape nimic din tot ce s’a spus ! N’am făcut decât să-l privesc... Capul acesta liberat „des noc­turnes horreurs“, această frunte înaltă și liberă, certe „fête de lion“ de care vorbește Daudet, și privirile lui mai ales, aceste priviri de flăcări pe care le înnecau nu știu ce adânci depărtări marine... Eu le primiam acum, pe toate, ca să nu mai dispară nici până azi, dar le primiam în concertul grav de aceste somptuoase cadențe ale musicii interioare pe care nu încetam să mi le repet — și pe care mi le-am spus în seara asta până târziu, pe bulevardele singure, când numai dimineața m’a întors acasă puțin melancolic, dar entuziast... In numărul viitor: „Amintiri despre Charles Maurras“. VIRGIL CARIANOPOL

Next