Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)
1940-04-06 / nr. 15
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 „ particulari 250 « REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianul 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLIX • Nr. 15 SAMBATA 6 Aprilie 1940 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Boeme parisiene II de RADU GYR Thibmidet, în capitolul „Cénacles, Ateliers, Artistes“, (Histoire de la Littérature Frangaise“) motivează neparticiparea unor Lamartine, Hugo, Vigny sau Musset la comutul boemei din „rue du Doyenne"o motivează prin însăși structura sufletească a acestora, printr'un refuz de aderență al ființei lor întregi: Lamartine, puțin snob și pedant critic de artă, — Vigny, om de lume și temperament de izolat în acelaș timp, — Victor Hugo, burghez și ireproșabil tată de familie, — Musset, un adevărat dandy al saloanelor și marilor cafeuri parisiene. Cea de a doua boemă, subliniată de istoria literară, a țâșnit mult mai spontan, din sărăcie, cu sincer entusiasm pentru calda tovărășie de vis, vibrândă și generoasă, mult mai puțin agresivă față de principii și mult mai pură în ruperea ei de cotidianul burghez. O împletire de tristeți și febre romantice, de nonșalanse și elanuri lirice. Un iureș de suflete doldora de dragoste, înaltă temperatură de vis, cu expansivități zgomotoase, dar și cu melancolii și sfâșieri lăuntrice., Cu prospețimii de spirit, dar și cu permanenta pândă, din umbră, a ratării. Era boema lui Henri Murger, avându-și sediul într’o bătrână casă, din strada Canette, în fața cabinetului de lectură al d-nei Cardinal. Murger, Privat d’Aglement, Jean Wallon, Nadar, Champfleury, Auguste Vito, Alfred Delvau, Charles Barbara, erau camarazii de mizerie, de dulce trândăvie sau de frenetice petreceri. Henri Murger a scris romanul acestei boeme, încercând să poleiască sărăcia mansardei șii transfigurări, du-și prietenii în personagii de roman, cum, de pildă, pe Jean Wallon în Colline, iar pe Charles Barbara în filosoful Barbemuche. Vechea odae din strada Canette s’a mutat, așadar, într’o carte unde trâesc patru boemi: Schaunard, exersând, într’una, pe un clavir beteag; Rodolphe, Collíne, purtând in buzunare operele lui Malebranche, pictorul Marcel, mințindu-și sărăcia și așezând în locul mobilierului visat numai pânze pe care a pictat mobile. ,,Scénes de la vie de bohéme“, vesele sau triste, cu exuberante dezordini, lâncezeli ori lacrimi, cu grațiile florale ale unor Mimi, Musette, Phémie-Teinturière și cu înduioșătorul tip romantic de mici. neză parisiană bolnavă de piept, sintetizat în suava Mimi. Vervă și melancolie, prietenie și pitorească mizerie, dar, mai ales, tandrețe și vis. Henri Murger a scris o viață romanțată colectivă. Alfred Delvau a fost, în schimb, istoriograful acelei pagini de boemă, trăită intens, în „Henri Murger et la bohéme“, carte apărută în 1856. Din romanul lui Murger, Théodore Barrière a extras o comedie in cinci acte.1). Boema romantică, tip Gérard de Nerval și tip Henri Murger, proclamase ca sedii de vis și orgie interiorul camerei mobilate și al mansardei parisiene. Succesoarea boemei romantice, boema simbollistă, lansează cafeneaua. Tip specific al cafenelei boeme din acea epocă rămâne celebrul „Café Vachette“, curiozitate și magică atracție pentru provinciali și străini. Boema simbolistă, dintre 1890 și 1900, se apropie mai mult de spontaneitatea și autentic’tatea boemei Henri Murger. Mizerie, febră, absint, vis. Ernest Raynaud are, într’una din cele trei cărți ale sale de amintiri și precizări literare: „La molée symboliste“, o admirabilă evocare a unei seri la Paul Verlaine. Pe mese, dezordine, pahare, pe fund cu resturi de bere cumpărată din contribuția intregului grup boem... Două candelabre luminau încăperea, inundată de fum de tutun. Paradoxe scânteietoare, florete de spirit, jerbii de fraze virtuos despletite, dulce trândăvie... Două femei, pline de grație, de o sensibilitate artistică și de-o inteligență remarcabile, Sophie Harlay și Rachilde, stimulau elanul și vivacitatea boemei din locuința unde Verlaine fusese instalat sub auspiciile lui Maurice Barrès. Verlaine, care, după cum se știe, era și un îndemănatec desenator, a prins, într’una din aceste seri boeme, din căteva linii și umbre de creion, schița grupului de prieteni. Cazals, la mijloc, în costum amintind epoca din jurul lui 1830, ține un discurs și-l însoțește de gesturi largi... Pe fotolii, pe scaune, pe divane, visători sau ironici: .Gabriel Vicaire, Henri d’Argis, Jean Moréas, Villiers de l’Isle Adam, Tailhad, Paterne Berrichon, Ary Renan, Lefèvre, Fernand Clerget, Alain Desveaux... Adesea, aceste seri verlaineiene culminau prin furia maestrului care, sufocat în strâmtoarea de colivie a micei odăi, își smulgea din eter bastonul și pălăria și irumpea pe ușă, spre cafeneaua „Frangoisier“. Atunci, întregul grup de amici îl urma, învățat cu accesele poetului și nescandalizat de atitudinile sale. La cafenea, maestrul își regăsea buna dispoziție și seara boemă se încheia într’o frenetică înfrățire. După Moréas și Paul Verlaine, un ultim reprezentant al boemei simboliste a fost Conversiunea , Boemei“ in operă lirică s’a produs mult mai târziu, în 1896, când Puccini a compus o muzică de rară tandrețe și fluiditate pe un text de Giacosa și Luigi Jelica, reprezentând-o la Torino. Un an după aceia,,în 1897, Ruggero Leoncavallo a încercat, la rândul său, o altă adaptare a „Boemei“, scriind o comedie lirică în patru acte, cântată, prima oară, la Venezzia. (Urmare în pas ultimii GEORGETA VINTILESCU MARIUS BUNESCU Compoziție Peisagiu Ne amintim uneori ce spunea Giovanni Papini despre Dante : pentru a-l înțelege, pretindea el, trebue să fii artist, catolic și florentin. Iată o afirmare gravă, categorică, răspicată parcă pentru a-l smulge pe Dante literaturei universale. Dacă aplicăm această concepție lui Ion Creangă, și încercăm a vedea în el un artist, un țăran și un moldovean, caracterizarea prin aceste trei cuvinte nu îngădue nicio împotrivire. Ion Creangă este întradevăr un artist al culorilor locale, al pitorescului, al frazei bogate în surprize, în amănunte, al stilului descriptiv și direct. El povestește așa cum ar vorbi. Prin firea lui, prin sensibilitate, prin orizontul intelectual, prin obiceiuri este un țăran, și nu dintre cei chiaburi sau pretențioși, sau din categoria mărginașilor, cu vorbe orășenești și purtări de târgoveț, ci un țăran autentic, crescut din mijlocul mediului rural, cu toate atributele de veacuri ale ființei sale sufletești și fizice. In Ion Creangă se oglindește prototipul țăranului răzeș, sceptic și ironic, batjocoritor chiar, mândru de țărănia lui pe care o poartă cu ostentație, refractar transplantării în mediul urban, îm sfârșit o figură exotică și bizară pentru lumea împestrițată a târgurilor. Amănunte savuroase din purtările în societatea ieșeană adeveresc cu prisosință acest fapt. Ion Creangă este exclusiv un moldovean, om blând și iertător, preface mânia în batjocoră și nu se lasă târîit de meschinăria practică a vieții. Sexualismul lui Ion Creangă este încă o față a spiritului moldovenesc. Nu este ns vorba nici de o sexualitate fie' și brutala, de o vulgaritate râncedă, de un naturalism fiziologic, ci de o voluptate șăgalnică și iscoditoare, așa după cum o insinuiază cu șiretenie Moș Nichifor Coțcariul. Limba lui Ion Creangă este moldovenească , și nu limba literară a cărturarilor ci limba vorbită a poporului. O limbă saturată de expresii savuroase, de cuvinte plastice, care prin ea însăși stârnește râsul, căci prea se potrivește lucrurilor și situațiilor, prea este lipsită de abstracțiuni, fixând imaginația creatoare a poporului pe conturul palpabil. Fiecare cuvânt este o imagină în sine, parcă ar fi o fotografie a unor senzații auditive și tactile. Glosariul lui Al. Vasiliu și G. T. Kirileanu la edițiile lui Ion Creangă este o ilustrare savuroasă a felului de a simți al unui popor. Geniul creator al țăranilor moldoveni se revarsă spumos în aceste cuvinte sau construcții de limbă. Vorbirea curentă se dovedește mai bogată decât cea literară. La sfârșitul secolului XIX, când arta literară năzuia către intelectualizare și urbanizare, când cuvintele se modelau după noțiuni de circulațiune universală, Ion Creangă se pune de acurmezișul, se împotrivește acestui fel de exprimare, și întoarce drumul către arta poporului, crudă și sinceră, fără subtilități psihologice și artificii literare. Adevărata școală literară a lui Ion Creangă au fost clăcile din Humulești; din graiul oamenilor bătrâni a cules el povestirile și în felul lor chibzuit și pe îndelete, cum se așezau la vorbă, a descoperit darul descrierii. La clăcile lungi de iarnă, când limbile se dezleagă și sporovăială nu mai are haz, poveștile se țin una de alta, imaginația scormonește noi întâmplări, într’o curgere molcomă, cârmuită fără grabă, și firul întrerupt după miezul nopții este reluat a doua seară. „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai este“, spun oamenii din partea locului și spunea și Ion Creangă. Ar fi greu de precizat ce parte anume aparține fanteziei sale, și care asta se leagă de memorie. Scriitorul cu virtuțile lui creatoare se întrepătrunde cu geniul inventiv al poporului. Ion Creangă mărturisește psihologia unei rase și este prin aceasta un tip reprezentativ. Nu-l putem prin urmare desprinde de țărănii moldoveni, și cu toată tendința noastră, de firesc orgoliu, de a face din el un tip universal, el rămâne un exponent al unei înconjurimi geografice limitate. „Țărănia“ și moldovenismul lui Ion Creangă sunt două realități prea autentice pentru a putea alia toate înțelesurile pe un plan universal. Totuși universalismul lui Ion Creangă există, în însăși demonstrația faptului că valorile literare sunt expresii ale geniului etnic și prin arta lui, prin personagii și măestrită închipuire îl vedem mărit dincolo de țărănie și moldovenism. Este surprinzător însă că pentru o categorie de cititori și chiar de literați, limba lui Ion Creangă, moldovenismele lui sunt privite cu oarecare curiozitate. Această limbă bogată a fost totuși folosită de un neam de cărturari și de scriitori: este limba lui Mihai Eminescu și a lui B. P. Hasdeu, a lui Calistrat Hogaș și M. Sadoveanu, deci trebue înțeleasă și prețuită. Dacă Ion mai moldovean decât Creangă a fost ceilalți, dacă regionalismul lui este mai pronunțat, și totuși a izbutit să fie un mare artist, aceasta înseamnă că particularismul etnic este o valoare în sine, căreia nu-i trebuia haina convențională și uniformă a limbei oficiale. Ion Creangă n’a fost academician și nu este nici academic. In mijlocul povestirea se enunță proverbe, înțelepciuni poporane, vorbe care pentru fiecare moldovean înseamnă o filosofie practică a vieții, bunul simț și observațiunea directă în corelațiune cu traiul de toate zilele. Astfel se petrece o trecere nevăzută de la existența concretă a oamenilor la povestea zugrăvită literar. Când citești bunăoară Soacra cu trei nurori, nici nu bagi de seamă că este o povestire închipuită, căci gândul este furat de concretizarea aproape umană a întâmplărilor așa încât participarea cititorului este directă, fără putința de a întrevedea ficțiunea sau contribuția imaginației. In Capra cu trei iezi dușmănia dintre cumătrul lup, hapsân și perfid, și mama capră, este aidoma conflictului dintre o biată văduvă și lacomul celibatar îmbătrânit în rele. Capra și lupul se umanizează de parcă ar fi chiar oameni din Humulești, făpturi înzestrate cu virtuți și defecte omenești. Cât de ireală pare la prima înfățișare povestirea Dănilă Prepeleac, atât de verosimil se arată tipul prostănacului șugubăț în diferitele lui ipostaze. Lucrurile merg astfel până la un punct, când Dănilă se întâi(Urmare în pag. 8-a) înger și „...Sfântul s’a născut la Canopus unde abia se poate respira fiindcă aerul e înțesat de demoni“. Fraza pe care o citez e desprinsă dintr’o foarte veche istorie. Deci un sfânt s’a născut la Canopus unde trona desfrâul, în aerul pestilențial, tixiit de vicii, din putreziciune și luxură, într’un climat odios, s’a născut omul care prin miracolul unei vieți curate, a răscumpărat păcatele mediului natal. Un sfânt, adică cineva care s’a ridicat peste demon, care a învins timpul, care a ruinat autoritatea timpului, cineva pe care transcendența l’a asimilat, luându-l îngerul sub ocrotirea sa. Se pare — este pur neștiințifică observația — că sfinții și poeții, poezia fiind și ea o pătimire, un ascetism prin metodele ei, apar ca semnele necesității însăși, în clipele de gravă decădere, în clipele imorale, de hotar, de restriște, ale omenirii, când ca la Canopus, demonii domi k Opera lui Creanga si Humulestii 1 99 Sjit de NICOLAE ROȘU Demon de EMIL BOTTA nă aerul. O anumită înflăcărare, un romantism al atitudinilor sublime — și nu e prea lesne să copiezi legenda și să imiți originile — propunea și practica fuga : fuga din timp, salvarea din secol ca dintr’o corabie amenințată, evadarea din lume. Sfinții se refugiau în singurătate și poeții se izolau în sanctuarele fantaziei toraim cu aescat egoism după ei, un superb cortegiu de umbre. Și ceuații, cei munți, neînsemnații cari nu aveau de spus ceva deosebit, se pierdeau in amărăciune și moarte. Dar absolutul nu e un lucru pe care să-l anexezi și să-l iei în robie și Dumnezeu nu se retrage niciodată din istorie și niciodată nu fuge, nici chiar când a fără e întunerec deplin și porțile sunt larg deschise. A smulge viața cu rădăcini cu tot și, ca pe o plantă, a o muta în ait ioc, e marele pacat mare mâhnește cerul. Predica în pustie e un act de orgoliu nebun și, totodată, un act de nebună desperare. Sfantul de la Canopus a acceptat Lumea și istoria, a trăit desperarea, a locuit în sânul ei, în mizerabila ei realitate și prin acest fapt a anulat-o, i-a negat natura și a îndurat timpul și spulberdjndu-L prin aceasta,l-a prefăcut in vecinicie. Ce înțeles și ce importanță are pentru sufletul ars de conștiința și setea mântuirii dacă, până la urmă, istoria și timpul său l’au ucis cu pietre? Concluzia ca și cauza vieților noastre, stă in ceruri. Și dacă la Canopus noianul demonilor cucerise aerul, sunt desigur și locuri unde plutesc îngerii, unde se manifestă divinul și unde un om împovărat de cugete rele, un triumf, un monstru al materiei, ar pieri, s’ar sufoca. Nu oricine mate să respire aerul in care se scutură aripile îngerilor și nu-i e dat și să se îmbete cu asemenea vin locuri bătute de îngerii dragi nouă, ai religiei și ai poeziei, nu îngerii purtând armele rațiunii „substanțele intelectuale“ ale lui Descartes, îngerii savantelor descaieri metafizice, regiunile acestea niciun atlas nu le notează, firmă vorba de o topografie a spiritului. Wiliam BUike, de pildă, ni-i desene cu geniu în poemele și gravurile sale, l-a văzut deci aere scăldați în lumina Domnului, tremurând in frigul ce-i revărsa eternitatea asupră-le și a luat parte la tenbilul lor colocviu, deși cred că poetul acesta jumătate strigoi a dormit într’o grădină printre florile șovăitoare cari in somn i-au alintat obrajii și el s’a trezit strigând împotriva scientismului, împotriva legilor la modă, împotriva lui Bacon, Locke Newton Și a întregului unișivers că îngerii sunt. Și poate că îngerii aceea erau dacă nu simple flori cum am pretins, oricum erau fiii libertății și imaginației sale. Flori, suspine, îngeri, exaltările profeției și tragediei, cine mai știe! Dar după cum învinuim demonul că există, să condamnăm și trista veleitate, aspirația dureroasă de a fi, a îngerului. Să admitem demonul și îngerul doar in starea de esență, de principiu, dualismul maniheian al binelui și al răului; dar să nu le îngăduim ipostazele și chipul, să nu tolerăm nici rânjetul diavolului, nici diamantinul surâs al îngerului. Să ne apropiem tot mai mult de neant și să ne solidarizăm cu neantul. Și toate acestea să le săvârșim cu ironie ca o batjocură pe care ne-o aruncăm nouă înșine, asemeni, acelui cuceritor ce și-a ars corăbiile cu care trebuia să se întoarcă acasă, el și ceata lui.