Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-04-06 / nr. 15

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 „ particulari 250 « REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianul 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL X­L­I­X • Nr. 15 SAMBATA 6 Aprilie 1940 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Boeme parisiene II de RADU GYR Thibmidet, în capitolul „Cé­­nacles, Ateliers, Artistes“, (Histoire de la Littérature Frangaise“) motivează nepar­­ticiparea unor Lamartine, Hu­­go, Vigny sau Musset la co­­mutul boemei din „rue du Do­yenne"o motivează prin în­săși structura sufletească a acestora, printr'un refuz de aderență al ființei lor întregi: Lamartine, puțin snob și pe­dant critic de artă, — Vigny, om de lume și temperament de izolat în acelaș timp, — Victor Hugo, burghez și ire­­proșabil tată de familie, — Musset, un adevărat dandy al saloanelor și marilor cafeuri parisiene. Cea de a doua boemă, subli­niată de istoria literară, a țâș­nit mult mai spontan, din să­răcie, cu sincer entusiasm pentru calda tovărășie de vis, vibrândă și generoasă, mult mai puțin agresivă față de principii și mult mai pură în ruperea ei de cotidianul burghez. O împletire de tristeți și fe­bre romantice, de nonșalanse și elanuri lirice. Un iureș de suflete doldora de dragoste, înaltă temperatură de vis, cu expansivități zgomotoase, dar și cu melancolii și sfâșieri lăuntrice., Cu prospețimii de spirit, dar și cu permanenta pândă, din umbră, a ratării. Era boema lui Henri Mur­­ger, avându-și sediul într’o bătrână casă, din strada Ca­­nette, în fața­ cabinetului de lectură al d-nei Cardinal. Murg­er, Privat d’Aglement, Jean Wallon, Nadar, Champ­­fleury, Auguste Vito, Alfred Delvau, Charles Barbara, erau camarazii de mizerie, de dul­­ce trândăvie sau de frenetice petreceri. Henri Murg­er a scris ro­manul acestei boeme, încer­când să poleiască sărăcia mansardei șii transfigurări, du-și prietenii în personagii de roman, cum, de pildă, pe Jean Wallon în Colline, iar pe Charles Barbara în filosoful Barbemuche. Vechea odae din strada Ca­­nette s’a mutat, așa­dar, în­tr’o carte unde trâesc patru boemi: Schaunard, exersând, într’una, pe un clavir beteag; Rodolphe, Collíne, purtând in buzunare operele lui Male­branche, pictorul Marcel, mințindu-și sărăcia și așezând în locul mobilierului visat numai pânze pe care a pictat mobile. ,,Scénes de la vie de bohé­me“, vesele sau triste, cu exu­berante­ dezordini, lâncezeli ori lacrimi, cu grațiile florale ale unor Mimi, Musette, Phé­­mie-Teinturière și cu înduio­șătorul tip romantic de mici. neză parisiană bolnavă de piept, sintetizat în suava Mimi. Vervă și melancolie, prie­tenie și pitorească mizerie, dar, mai ales, tandrețe și vis. Henri Mur­ger a scris o viață romanțată colectivă. Alfred Delvau a fost, în schimb, is­toriograful acelei pagini de boemă, trăită intens, în „Henri Murger et la bohéme“, carte apărută în 1856. Din romanul lui Murger, Théodore Bar­­rière a extras o comedie in cinci acte.1). Boema romantică, tip Gé­rard de Nerval și tip Henri Murger, proclamase ca sedii de vis și orgie interiorul ca­­merei mobilate și al mansar­dei parisiene. Succesoarea boemei roman­tice, boema simbollistă, lan­sează cafeneaua. Tip specific al cafenelei boeme din acea epocă rămâne celebrul „Café Vachette“, curiozitate și ma­gică atracție pentru provin­ciali și străini. Boema simbolistă, dintre 1890 și 1900, se apropie mai mult de spontaneitatea și au­­tentic’tatea boemei Henri Murger. Mizerie, febră, absint, vis. Ernest Raynaud are, în­tr’una din cele trei cărți ale sale de amintiri și precizări literare: „La molée symbo­­liste“, o admirabilă evocare a unei seri la Paul Verlaine. Pe mese, dezordine, pahare, pe fund cu resturi de bere cum­părată din contribuția intre­­gului grup boem... Două can­delabre luminau încăperea, inundată de fum de tutun. Paradoxe scânteietoare, flo­rete de spirit, jerbii de fraze virtuos despletite, dulce trân­dăvie... Două femei, pline de grație, de­ o sensibilitate ar­­tistică și de-o inteligență re­marcabile, Sophie Harlay și Rachilde, stimulau elanul și vivacitatea boemei din lo­cuința unde Verlaine fusese instalat sub auspiciile lui Maurice Barrès. Verlaine, care, după cum se știe, era și un îndemănatec desenator, a prins, într’una din aceste seri boeme, din că­­teva linii și umbre de creion, schița grupului de prieteni. Cazals, la mijloc, în costum amintind epoca din jurul lui 1830, ține un discurs și-l în­­soțe­ște de gesturi largi... Pe fotolii, pe scaune, pe divane, visători sau ironici: .Gabriel Vicaire, Henri d’Argis, Jean Moréas, Villiers de l’Isle A­­dam, Tailhad, Paterne Berri­­chon, Ary Renan, Lefèvre, Fernand Clerget, Alain Des­­veaux... Adesea, aceste seri verlaine­­iene culminau prin furia ma­estrului care, sufocat în strâmtoarea de colivie a mi­cei odăi, își smulgea din eter bastonul și pălăria și irumpe­a pe ușă, spre cafeneaua „Fran­­gois­i­er“. Atunci, întregul grup de amici îl urma, învă­­țat cu accesele poetului și ne­scandalizat de atitudinile sale. La cafenea, maestrul își re­găsea buna dispoziție și seara boemă se încheia într’o frene­tică înfrățire. După Moréas și Paul Ver­laine, un ultim reprezentant al boemei simboliste a fost­­­ Conversiunea , Boemei“ in operă lirică s’a produs mult mai târziu, în 1896, când Puccini a compus o muzică de rară tan­drețe și fluiditate pe un text de Giacosa și Luigi Jelica, repre­­zentând-o la Torino. Un an după aceia,,­­în 1897, Ruggero Leon­cavallo a încercat, la rândul său, o altă adaptare a „Boemei“, scri­ind o comedie lirică în patru acte, cântată, prima oară, la Venezzia. (Urmare în pas ultimii GEORGETA VINTILESCU MARIUS BUNESCU Compoziție Peisagiu Ne amintim uneori ce spunea Gio­vanni Papini despre Dante : pentru a-l înțelege, pretindea el, trebue să fii artist, catolic și florentin. Iată o afirmare gravă, categorică, răspicată parcă pentru a-l smulge pe Dante literaturei universale. Dacă aplicăm această concepție lui Ion Creangă, și încercăm a vedea în el un artist, un țăran și un mol­dovean, caracterizarea prin aceste trei cuvinte nu îngădue nicio împo­trivire. Ion Creangă este întradevăr un artist al culorilor locale, al pito­rescului, al frazei bogate în surpri­ze, în amănunte, al stilului descrip­tiv și direct. El povestește așa cum ar vorbi. Prin firea lui, prin sensi­bilitate, prin orizontul intelectual, prin obiceiuri este un țăran, și nu dintre cei chiaburi sau pretențioși, sau din categoria mărginașilor, cu vorbe orășenești și purtări de târgo­veț, ci un țăran autentic, crescut din mijlocul mediului rural, cu toate a­­tributele de veacuri ale ființei sale sufletești și fizice. In Ion Creangă se oglindește prototipul țăranului răzeș, sceptic și ironic, batjocoritor chiar, mândru de țărănia lui pe care o poartă cu ostentație, refrac­tar transplantării în mediul urban, îm sfârșit o figură exotică și bizară pentru lumea împestrițată a târgu­rilor. Amănunte savuroase din purtările în societatea ieșeană adeveresc cu prisosință acest fapt. Ion Creangă este exclusiv un moldovean, om blând și iertător, preface mânia în batjocoră și nu se lasă târîit de mes­chinăria practică a vieții. Sexualis­­mul lui Ion Creangă este încă o față a spiritului moldovenesc. Nu este­­ ns­­ vorba nici de o sexualitate fie­­' și brutala, de o vulgaritate râncedă, de un naturalism fiziologic, ci de o voluptate șăgalnică și isco­ditoare, așa după cum o insinuiază cu șiretenie Moș Nichifor Coțcariul. Limba lui Ion Creangă este mol­dovenească , și nu limba literară a cărturarilor ci limba vorbită a po­porului. O limbă saturată de expre­sii savuroase, de cuvinte plastice, care prin ea însăși stârnește râsul, căci prea se potrivește lucrurilor și situațiilor, prea este lipsită de ab­stracțiuni, fixând imaginația crea­toare a poporului pe conturul palpa­bil. Fiecare cuvânt este o imagină în sine, parcă ar fi o fotografie a unor senzații auditive și tactile. Glosariul lui Al. Vasiliu și G. T. Kirileanu la edițiile lui Ion Creangă este o ilus­trare savuroasă a felului de a simți al unui popor. Geniul creator al ță­ranilor moldoveni se revarsă spu­mos în aceste cuvinte sau construc­ții de limbă. Vorbirea curentă se dovedește mai bogată decât cea li­terară. La sfârșitul secolului XIX, când arta literară năzuia către intelectua­­lizare și urbanizare, când cuvintele se modelau după noțiuni de circula­­țiune universală, Ion Creangă se pune de acurmezișul, se împotrivește acestui fel de exprimare, și întoarce drumul către arta poporului, crudă și sinceră, fără subtilități psihologi­ce și artificii literare. Adevărata școală literară a lui Ion Creangă au fost clăcile din Humulești; din gra­iul oamenilor bătrâni a cules el po­vestirile și în felul lor chibzuit și pe îndelete, cum se așezau la vorbă, a descoperit darul descrierii. La clă­cile lungi de iarnă, când limbile se dezleagă și sporovăială nu mai are haz, poveștile se țin una de alta, i­­maginația scormonește noi întâm­plări, într’o curgere molcomă, câr­muită fără grabă, și firul întrerupt după miezul nopții este reluat a doua seară. „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai este“, spun oamenii din partea locului și spunea și Ion Creangă. Ar fi greu de precizat ce parte anume aparține fanteziei sale, și care asta se leagă de memorie. Scriitorul cu virtuțile lui creatoare se întrepă­trunde cu geniul inventiv al popo­rului. Ion Creangă mărturisește psih­ologia unei rase și este prin a­­ceasta un tip reprezentativ. Nu-l putem prin urmare desprinde de ță­rănii moldoveni, și cu toată tendința noastră, de firesc orgoliu, de a face din el un tip universal, el rămâne un exponent al unei înconjurimi geografice limitate. „Țărănia“ și moldovenismul lui Ion Creangă sunt două realități prea autentice pentru a put­ea alia toate înțelesurile pe un plan universal. Totuși universalis­mul lui Ion Creangă există, în în­săși demonstrația faptului că valo­rile literare sunt expresii ale geniu­lui etnic și prin arta lui, prin perso­nagii și măestrită închipuire îl ve­dem mărit dincolo de țărănie și mol­dovenism. Este surprinzător însă că pentru o categorie de cititori și chiar de lite­rați, limba lui Ion Creangă, moldo­venismele lui sunt privite cu oare­care curiozitate. Această limbă bo­gată a fost totuși folosită de un neam de cărturari și de scriitori: este lim­ba lui Mihai Eminescu și a lui B. P. Hasdeu, a lui Calistrat Hogaș și M. Sadoveanu, deci trebue înțeleasă și prețuită. Dacă Ion mai moldovean decât Creangă a fost ceilalți, dacă regionalismul lui este mai pronun­țat, și totuși a izbutit să fie un mare artist, aceasta înseamnă că particu­larismul etnic este o valoare în sine, căreia nu-i trebuia haina convențio­nală și uniformă a limbei oficiale. Ion Creangă n’a fost academician și nu este nici academic. In mijlocul povestirea se enunță proverbe, înțelepciuni poporane, vor­be care pentru fiecare moldovean înseamnă o filosofie practică a vie­ții, bunul simț și observațiunea di­rectă în corelațiune cu traiul de toate zilele. Astfel se petrece o tre­cere nevăzută de la existența concre­tă a oamenilor la povestea zugrăvită literar. Când citești bunăoară Soa­cra cu trei nurori, nici nu bagi de seamă că este o povestire închipui­tă, căci gândul este furat de concre­tizarea aproape umană a întâmplă­rilor așa încât participarea cititoru­lui este directă, fără putința de a în­trevedea ficțiunea sau contribuția i­­maginației. In Capra cu trei iezi dușmănia dintre cumătrul lup, hap­sân și perfid, și mama capră, este aidoma conflictului dintre o biată văduvă și lacomul celibatar îmbă­trânit în rele. Capra și lupul se u­­manizează de parcă ar fi chiar oa­meni din Humulești, făpturi înzes­trate cu virtuți și defecte omenești. Cât de ireală pare la prima înfăți­șare povestirea Dănilă Prepeleac, atât de verosimil se arată tipul pro­stănacului șugubăț în diferitele lui ipostaze. Lucrurile merg astfel până la un punct, când Dănilă se întâi­(Urmare în pag. 8-a) înger și „...Sfântul s’a născut la Canopus unde abia se poate respira fiindcă aerul e înțesat de demoni“. Fraza pe care o citez e desprinsă dintr’o foarte veche istorie. Deci un sfânt s’a născut la Canopus unde trona desfrâul, în aerul pestilențial, tixiit de vicii, din putreziciune și luxură, într’un climat odios, s’a născut omul care prin miracolul unei vieți curate, a răscumpărat păca­tele mediului natal. Un sfânt, adică cineva care s’a ridicat peste demon, care a învins timpul, care a ruinat autori­tatea timpului, cineva pe care transcendența l’a asimilat, luându-l îngerul sub ocrotirea sa. Se pare — este pur ne­științifică observația — că sfinții și poeții, poezia fiind și ea o pătimire, un ascetism prin metodele ei, apar ca semnele necesității însăși, în clipele de gravă decădere, în clipele imorale, de hotar, de restriște, ale omenirii, când ca la Canopus, demonii domi­ k Opera lui Creanga si Humulestii 1 9­9 Sj­it de NICOLAE ROȘU Demon de EMIL BOTTA­ nă aerul. O anumită înflăcă­rare, un romantism al atitu­dinilor sublime — și nu e prea lesne să copiezi legenda și să imiți originile — propunea și practica fuga : fuga din timp, salvarea din secol ca dintr’o corabie amenințată, evadarea din lume. Sfinții se refugiau în singurătate și poeții se izolau în sanctuarele fantaziei to­raim cu aescat egoism după ei, un superb cortegiu de um­bre. Și ceuații, cei munți, ne­­însemnații cari nu aveau de spus ceva deosebit, se pier­deau in amărăciune și moar­te. Dar absolutul nu e un lucru pe care să-l anexezi și să-l iei în robie și Dum­nezeu nu se retrage nici­odată din istorie și niciodată nu fuge, nici chiar când a­ fără e întunerec deplin și por­țile sunt larg deschise. A smulge viața cu rădăcini cu tot și, ca pe o plantă, a o muta în ait ioc, e marele pacat­­ mare mâhnește cerul. Predica­­ în pustie e un act de orgoliu nebun și, totodată, un act de nebună desperare. Sfantul de la Canopus a acceptat Lumea și istoria, a trăit desperarea, a locuit în sânul ei, în mize­rabila ei realitate și prin acest fapt a anulat-o, i-a negat na­tura și a îndurat timpul și spulberdjndu-L prin aceasta,­­l-a prefăcut in vecinicie. Ce înțeles și ce importanță are pentru sufletul ars de con­știința și setea mântuirii dacă, până la urmă, istoria și timpul său l’au ucis cu pietre? Concluzia ca­ și cauza vieților noastre, stă in ceruri. Și dacă la Canopus noianul demonilor cucerise aerul, sunt desigur și locuri unde plutesc îngerii, unde se manifestă di­vinul și unde un om împovă­rat de cugete rele, un triumf, un monstru al materiei, ar pieri, s’ar sufoca. Nu oricine mate să respire aerul in care se scutură aripile îngerilor și nu-i e dat și să se îm­bete cu asemenea vin­­ locuri bătute de îngerii dragi nouă, ai religiei și ai poeziei, nu îngerii purtând armele ra­țiunii „substanțele intelec­tuale“ ale lui Descartes, înge­rii savantelor descaieri meta­fizice, regiunile acestea niciun atlas nu le notează, firmă vor­ba de o topografie a spiritului. Wiliam BUike, de pildă, ni-i desene cu geniu în poemele și gravurile sale, l-a văzut deci aere scăldați în lumina Domnului, tremurând in fri­gul ce-i revărsa eternitatea asupră-le și a luat parte la tenbilul lor colocviu, deși cred că poetul acesta jumă­tate strigoi a dormit într’o grădină printre florile șovăi­toare cari in somn i-au alin­tat obrajii și el s’a trezit stri­gând împotriva scientismului, împotriva legilor la modă, îm­potriva lui Bacon, Locke Newton Și a întregului uni­și­vers că îngerii sunt. Și poate că îngerii aceea erau dacă nu simple flori cum am pretins, oricum erau fiii libertății și i­­maginației sale. Flori, suspine, îngeri, exaltările profeției și tragediei, cine mai știe! Dar după cum învinuim demonul că există, să condamnăm și trista veleitate, aspirația du­reroasă de a fi, a îngerului. Să admitem demonul și îngerul doar in starea de esență, de principiu, dualismul manihe­­ian al binelui și al răului; dar să nu le îngăduim ipostazele și chipul, să nu tolerăm nici rânjetul diavolului, nici dia­mantinul surâs al îngerului. Să ne apropiem tot mai mult de neant și să ne solidarizăm cu neantul. Și toate acestea să le săvârșim cu ironie ca o bat­jocură pe care ne-o aruncăm nouă înșine, asemeni, acelui cuceritor ce și-a ars corăbiile cu care trebuia să se întoarcă acasă, el și ceata lui.

Next