Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)
1940-01-27 / nr. 5
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autoritați și instituții 1000 lei de onoare 500 .. particulari 220 .. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL X LIX • Nr. 5 SAMBATA 27 Ianuarie 1940 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Spre timan Curg apele, șuvițe de cristal, Și’n preajma spumegatelor isvoare Destinul lor, sub zodii sclipitoare, Se’mbină într’un clocot triumfal. Dar scade’n șes avântul fluvial Cu cât isporește’n unda călătoare, Solemn, ecoul marei hrăpitoare , Un haos de’nceputuri în final. Tot astfel, sub a timpului povară, Iubirile, ce’n culmi se’ngemănară, Domul își poartă visul spre liman. O, să'nțelegi suprema despărțire. Intrând în taina morții cu’n elan Prevestitor de nouă zămislire ! I. GR. PERIETEANU (Urmare în pag. 8-a) „Subiectul“ în opera literara de ION BIBERI Am arătat într’un articol precedent că opera literară în proză îmbracă în genere forma unei fabulații, prin mijlocirea căreia artistul exprimă o realitate sufletească proprie, emoțională de cele mai multe ori. Rolul funcțional al subiectului, sau ca să reluăm expresia lui Goethe, al fabulei, apare deci precumpănitor în elaborarea artistică: pur imaginar sau reproducând fapte reale pe care artistul le interpretează personal, subiectul alcătuește osatura de susținere a operei. Stările sufletești ale artistului erau mai înainte difuze, nedefinite, pline de virtualități ; ele se concentrează, se definesc și capătă posibilitate de expresie în momentul când artistul se află în posesia subiectului, adică a succesiunii de fapte care vor alcătui axa de susținere și cristalizare a operei. Evenimentul trăit care va juca rolul de subiect al operei sau ficțiunea imaginată de artist, vor da nu numai expresie stărilor sufletești ale creatorului, dar le va defini și diversifica. Ceia ce era static și difuz în sufletul artistului devine, prin succesiunea fabulației și a stărilor de suflet care o întovărășesc, o desfășurare în timp. Povestirea subiectului, împlinirea lui treptată, priviejuește o succesie variată de stări sufletești, care nuanțează starea sufletească a autorului în momentul când acesta a început să scrie opera. După cum un povestitor își variază debitul și ritmul verbal după conținutul povestirii, tot astfel artistul va exprima în operă, pe măsură ce povestirea înaintează, o succesie variată de stări sufletești. Materialul faptic al povestirii nu apare deci ca un element convențional, destinat să mențină interesul cititorului; el are în operă un rol funcțional precis, oarecum catalitic, de a precipita expresia stărilor sufletești și a asigura comunicarea lor. Evenimentul, faptul concret, petrecut sau imaginat, fixează deci sensibilitatea și în acelaș timp o solicită, îi variază tonalitatea după succesia incidentelor sau epizoadelor narațiunii. Fără intervenția fabulației fondul sufletesc exprimat de artist ar fi rămas în stare virtuală, s-ar fi risipit și pierdut în uitare ; prin fabulație, stările sufletești se organizează, pot dura și sugera în alte conștiințe stări similare. După cum registrul emotiv trăit de un adormit în cursul unei nopți este pierdut pentru conștiința de veghe, neputând fi reconstituit în parte decât prin rememorarea fabulației onirice, deci prin asociația intimă a stărilor emotive cu țesătura faptelor de vis, tot astfel fabulația literară fixează și desvăluie viața emotivă a artistului. Se creiază deci asociații intime între fabulație și stările subiective ale creatorului. Disponibilitățile sufletești ale artistului, esențial flotante și vagi, se organizează prin asocierea lor cu țesătura unor fapte concrete, care le servesc de suport sau de vehicul. Vom înțelege acum procesul sufletesc de elaborare al fabulației, care în general reprezintă prelucrarea fantezistă a unui fapt real, ce a impresionat înrod deosebit sensibilitatea creatorului. Artistul purta în suflet o anumită dispoziție emotivă, o orientare sufletească generală ce nu putea fi însă în mod egal impresionată de mulțimea faptelor și impresiilor zilnice care îi solicitau luarea anume. Anumite fapte și întâmplări aveau însă, prin structura lor, un răsunet mai adânc asupra artistului, întâlneau dispoziții sufletești îngemănate, erau oarecum așteptate de artist. Aceste fapte, prin răsunetul pe care il suscită în viața artistului, prin corelația structurală pe care o au cu dispozițiile sufletești fundamentale ale acestuia, determină o adevărată organizare a stărilor sufletești mai înainte difuze și încorporarea lor într’o sinteză nouă de conștiință. Din această sinteză săvârșită subconștient și prin nenumărate tribuiri, rezultă o prelucrare adâncă a evenimentului exterior și încorporarea lui vieții artistului. Asocieri diverse, transpuneri și deformări, conduc la înjghebarea unei fabulații în care adeseaori evenimentul real, care a servit de sâmbure fabulației, apare de nerecunoscut. Dar în cursul elaborării ei, fabulația artistică se îmbogățește cu întreaga gamă sufletească a vieții interioare a artistului, pe care o anexează și încorporează, dar care, în acelaș timp, alcătuește un terment al definirii ei. Sinteza între structura fabulației și fondul emotiv al artistului este prin urmare completă, articulată organic. Examenul operelor literare dovedește intimitatea și coheziunea acestei suduri. Anumite disponibilități creatoare ale lui Balzac aflate în stare difuză au căpătat o orientare statornică în momentul în care romancierul a fost încunoștiințat de un prieten din provincie de existența unui avar, care avea să devină mai târziu modelul lui Grandet; „subiectul“ elaborat cu ajutorul câtorva idate concrete de viață, obținute de romancier, dacă nu ne înșelăm prin corespondență, a alcătuit un adevărat plan de lucru și o direcție de orientare a ritmului sufletesc al romancierului. Tot astfel, temperamentul lui Rabelais, amestec complex de veselie sănătoasă, revoltă mocnită și inclinație către farsă, a găsit în ambianța timpului, în anecdotele bufone ale povestirilor populare, un material narativ din care se vor alimenta aventurile lui Gargantua și Pantagruel . Goethe găsește în subiectul popular al lui Faust ADAM ȘI EVA 9 Episodul nașterei Evei din coasta lui Adam, așa cum ni s’a păstrat în capitolul I (2b—28) și II (7; 21—22) al Facerei, a dat de timpuriu prilej unor nesfârșite exegeze în cercurile învățaților evrei. O parte din aceste exegeze și comentarii rabinice — din epoca alexandrină încoace — ni s’a transmis. Intr’adevăr, dacă Eva a fost făcută din coasta lui Adam, se poate presupune că Adam era androgin; el întrunea ambele sexe. „Nașterea“ Evei a fost, deci, propriu zis despicarea primordialului androgin în două : bărbat și femeie. Se pare că acesta era dealtfel înțelesul pe care îl dedea exegeza rabinică textului biblic: „Adam și Eva erau făcuți spate în spate, lipiți la umeri ; atunci Dumnezeu i-a despărțit printr’o lovitură de secure, sau tăindu-i în două. Alții sunt de altă părere : primul om (Adam) era bărbat în partea dreaptă, și femeie în partea stângă ; iar Dumnezeu i-a despicat în două jumătăți“ (Bereshith rabba, I, 1, vol. 6, col. 2, etc., etc. — vezi texte în A. Haggerty Kroppe, The Birth of Eve, Gaster Anniversary Volume, p. 312—322). Rabbi Jeremiah ben Eleazar afirmă că Adam era bisexual, având două fețe, una bărbătească și alta femeiască. R. Samuel G. Nahaman crede că omul primordial a fost creiat „dublu“, lipit fiind de femeie, spate în spate, până când Dumnezeu s-a deslipit în două jumătăți. Un alt comentator știe că Adam a fost la început androgin, având două fețe și o coadă, și fiind bărbat pe o parte și femeie pe cealaltă (cf. referințe în Krappe, p. 314). După cum se vede, ideia androginismului lui Adam s’a menținut în iudaism și prin comentariile rabinice, în afară de scrierile mistice și kabbalistice, pe care le-am amintit în treacăt în articolul precedent, și care-și aveau izvorul în speculații de alt ordin și incontestabil mai vechi. In secolul trecut, mai mulți orientaliști, în frunte cu genialul François Lenormant, și-au pus întrebarea dacă nu cumva textul Facerii ni s’a tranmis modificat și dacă nu cumva propoziția : „Elohim a creiat pe om după înfățișarea sa ; El i-a făcut bărbat și femeie“ — trebuie cetită: „Elohim a creiat pe om după înfățișarea sa ; El l-a făcut bărbat și femeie“. Alt orientalist, Fr. Schwally, reluând ipoteza lui Lenormant, arată că pronumele personal otham („pe el“) nu are sens în fraza mai sus citată ; nu se poate referi la ha-adam, „om“, care e la singular și se raportează precis la Adam. Și atunci, orientalistul german corectează pronumele personal otham („pe ei“), punându-l la singular, otho („ pe el“) — modificând textul biblic așa cum l-am reprodus și noi mai sus. Iar în ceea ce privește cuvântul zâlu, Schwarly amintește că în context el nu înseamnă „coastă“, ci „parte“, sens care e frecvent în limba ebraică atunci când e vorba de partea (laturea) unui cort, templu munte, etc. (Cf. latinescul costa, care a dat fr. cote, „coastă“, și coté, „parte“ ; vezi referințele în Krappe, p. 311—312). Nu știu în ce măsură această corectare a textului biblic a fost acceptată de u:Ologi. În orice caz, semitologii pot sta oricând mărturie că în tradiția rabinică și exegetică ebraică, expresia „i-a făcut pe ei bărbat și femeie“ a fost înțeleasă în sensul „l-a făcut pe el bărbat și femeie“. Numai așa se pot explica citatele din comentatorii evrei, reproduse mai sus. De altfel, Adam fiind „primul om“, el trebuia să fie conceput androgin — căci aproape în toate tradițiile religioase din lume, omul primordial era înfățișat ca androgin. Yama, primul om al mitologiei indiene, înseamnă „geamăn“; în texte ceva mai tardive, aflăm că el are o soră, Yama, întocmai după cum în tradiția iraniană Yama are o soră geamănă, Yimal. Aceste „perechi primordiale“ sunt, de fapt, o versiune mai tardivă și mai raționalistă a mitului „omului primordial“, care era androgin. Primul om în mitologia germanică era Tuisto, cuvânt care trebuie pus în legătură cu vechi-norvegianul tvistr („bipartit“), vedicul dvis, latinul bis, etc. (Krappe, p. 319). Folkloristul Krappe ajunge la concluzia că androginismul omului primordial era o trăsătură specifică tradiției indo-europene, și că mitul lui Adam bisexul se datorește unei influențe a acestei tradiții asupra mitologiei semite. Lucrul e cu putință, pentru că mitologiile indo-europeană și semită s’au influențat reciproc încă din cele mai vechi timpuri. Dar ni se pare de o minimă importanță — cel de MIRCEA ELIADE puțin, în cercetarea sumară pe care ne-am propus-o — stabilirea unor eventuale influențe asupra formelor istorice a mitului androginului, deoarece, după părerea noastră, acest mit își are rădăcinile în preistorie și în protoistorie, își, pe de altă parte, el nu se întâlnește numai în Asia și Europa, ci aproape pretutindeni în lume. Ca să cităm numai un exemplu, etnograful J. Winthuis, care a studiat în deosebi problema bisexualității la Australieni (Zweigeschlechterwesen , Mythas unde Kult der Steinzeit, etc.), a dovedit printr-o copioasă documentare că primul om era conceput de Australieni ca fiind „complet,“ androgin. Exemplele pot fi ușor multiplicate, și ne vom îngădui să menționăm unele din ele când vom republica într’un volum, amplificate și cu oarecare bibliografie, articolele de față. Cine nu-și amintește de „omul primitiv“ al lui Platon (Banchetul, § 16, sq.), care era și el androgin și avea o formă sferică ? Sfera, rotundul — erau formule ale desăvârșirii, și de câte ori în istoria spiritualității europene se pune viguros problema desăvârșirii omului, de câte ori se construiește ideal un nou tip de umanitate, de atâtea ori apare, cu o prea suspectă frecvență ca să mai poată fi explicate prin coincidențe, următoarele teme : sfera infinită și geometria mistică — și androginismul. Platon e un bine cunoscut exemplu în această privință. Exemple mai puțin cunoscute asupra „sferei infinite“ în speculațiile romanticilor germani, ale filozofilor Naturii din Renaștere și ale mistico-geometrilor de tip pitagorician — se găsesc în cartea lui Dietrich Mahnke, Unendliche Sphäre und Allmittelpunkt (Halle, 1937), care nu discută totuși tema androginului și nu remarcă ciudata „coincidență“ pe care am menționat-o mai sus. Ceea ce este și mai semnificativ. Australienii își închipuie omul primitiv — ca și Kurma, totemul ancestral, care i-a dat naștere — sub o formă sferică, fără a avea membrele bine diferențiate. Ceea ce verifică încă odată că ,,rottundul“ este formula arhaică a plenitudinii nediferențiate, a „totalizării“ tuturor contrariilor, a desăvârșirii primordiale — și că de câte ori omul, fie „primitiv“, fie înțelept ca Platon, încearcă să formuleze o stare umană perfectă sau un cosmos armonic, folosește acest simbol. Ca să ne reîntoarcem la androginismul propriu zis. Din scurtele noastre indicații s’a putut vedea că omul primordial a fost conceput ca bisexual — fie el Adam, Yama, Yima sau Kurma australian. Antropologia aceasta, care afirmă că tipul desăvârșit de umanitate nu poate fi decât „total“, adică androgin, nu a rămas o simplă creație mitică în conștiința popoarelor care au formulat-o. Ea e Situația scriitorului de NICOLAE ROȘU Unii scriitori au fost scoși la pensie. Aceasta nu înseamnă însă că au fost înlăturați din vreo slujbă oarecare, după cum se întâmplă cu ceilalți pensionari, că odată pe lună se vor ducea o percepție fiscală pentru a-și încasa suma potrivită cu munca depusă altădată, că în sfârșit, în restul timpului, se vor plimba prin Cișmigiu, se vor odihni sau vor avea grijă de nepoți. Un scriitor adevărat nu se pensionează niciodată și nimeni nu-i poate scoate la pensie din slujba condeiului său. Muza și talentul nu cunosc legea de pensionare și nici nu o vor cunoaște vreodată. Se vor scrie lucruri de nădejde și după releatul pensionării, după cum s’au scris și mai înainte. Limita nu începe de aici, dela o anumită vârstă, după cum nu începe nici dela alta mai juvenuă, ci de acolo de unde au hotărît ursitoarele. Dacă au fost generoase, scriitorul va muri cu conaciul in mană, daca au fost sgârcite, va fi din pruncie un hulit al Parnasului. Vasile Alecsandri bunăoară a scris pană aproape de a muri, și de bună seamă că în clipa, când a dat luntrașului Charon pitacul trecerii peste râurile infernului a făcut și versuri, de s’a minunat și hâtrul barcagiu de atâta verbozitate lirică. Costache Negruzzi ar fi murit cu pana în mână. Chiar in anul morții lui apar în Convorbiri Literare articole trimise de dânsul, iar în ceilalți următori, vin la rând alte manuscrise. Gheorghe Asachi, bătrân fiind, încă mai avea poftă de hartă polemică, deși Albina lui, după cum pretindea Mihalache Kogălniceanu, ajunsese un bondar supărător. Vedem așadar că nu vârsta presupune scoaterea la pensie a unui scriitor. Dar pe vremea aceia, acum o sută de ani, nici nu se pomenea de un lucru atât de folositor unor bătrânețe liniștite. Condiția de viață a scriitorului s’a înrăutățit de la o zi la alta, peste capul lui s’au adunat necazuri multe și grele. Din aristocrat vizionar a decăzut în starea de plebeu și proletar. Nici munca scrisului nu dezășuește bunul trai. Sunt prea puțini acei care trăesc exclusiv din munca lor literară. Ii putem număra pe degete. Trei, patru, cinci, cel mult zece. La o țară de douăzeci milioane de locuitori sunt prea puțini, infinit de puțini, numărul lor este atât de mic, încât nici nu poate fi băgat în seamă. Dacă punem problema astfel, pe scurt, a trăi din scris, nu vom găsi o definiție cuprinzătoare calității de scriitor. Mateiu I. Caragiale a publicat trei cărți: un roman, un volum de versuri și o povestire fantastică. Prea puțin cantitativ, pentru a fi un scriitor mare. Dar calitativ foarte mult. Iată un criteriu. Bibliografia critică a lui Mateiu I. Caragiale este mai mare, ca număr de pagini, decât opera lui. Argumentul este prea puternic pentru a mai avea nevoe de o întărire. Dar firul acestei discuții poate fi luat mai de departe, și cu mai mult temeiu, Mihai Eminescu n’a trăit din poeziile lui și nici din lucrările literare în proză. A făcut gazetărie, a trăit din gazetărie. Era gazetar. Poezia ? A spus el însuși „Poezie-sărăcie!“, și așa a rămas până în zilele de astăzi. Poezie scriind, sau gazetărie făcând, Mihai Eminescu a fost acelaș: pur, apalinic, înălțat peste vremelnicie, vizionar al eternității. Mihai Eminescu nu s’a interesat de soarta poeziilor lui, publicate în volum, decât atunci când Titu Maiorescu l-a îndemnat. Se pot trage de aici mai multe concluzii: (Unbare in pag. ultimă) Port TRAIAN CORNESCU Gântec de soartă Dulce ca primăverile, Blîndă’n lumini ca luna, Fata din toate serile, Fata din totdeauna. Ochii mocnind, ca verile, Sub cer senin, furtuna. Fata din toate serile, Fata din totdeauna. Toamnă’mpărțind averile In vînt, și arzînd, cununa. Fata din toate serile, Fata din totdeauna. Albă de ger poverile iernii ’ntețind și struna, Fata din toate serile, Fata din totdeauna. Alta mereu și una, Veșnicind mîngîierile, Nemiloasa și buina ! Ea ne’nalță tăcerile, Ne’nțelege durerile Și ne farmecă’ntr’una ! Fata din toate serile, Fata din totdeauna... ȘTEFAN STǍNESCU (Urmare în pag. 8-a)