Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-02-03 / nr. 6

/ PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU­ înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 m particulari 220 .. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LE] AN­U­L X LIX • Nr. 6 SAMBATA 3 Februarie 1940 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Portret de familie In glasul, peste timp, e ceas. Fundalul Sonor s’a netezit neanecdotic... Un cer de coacăze târzii despotic Și stoarse ’mbrățișează irealul Realității care din haotic Belșug, cernând, se ’mbracă ’n idealul Reliefului, trecut, profil pe malul Cuvântător, prezenței symbiotic. Făgăduit, cum trandafirii Detta îi curăță și-o desenează Miky. Vorbind, naiv, cu vorbele bunicicii, iar Nie își pregătește ’n râs vendetta De drum — și liniștea cea pământie E’n­iniștea văsduhului fetic. ȘTEFAN NENIȚESCU Despre cultura dirijată­­ de MIRCEA ELIADE la editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, iam a început să apară de curând o serie­­ de volume substanțiale și totuși accesibile unui nespecialist, în colec­ția „Miica Enciclopedie”. S’au tipărit până în prezent un tratat de anatomie, un calcul­ al probabilităților și un foarte frumos studiu asupra origin­ei Românilor, datorit d-iluii G. Brătilanu. „Miica Encilclo­pediie” completează în­­tr’un anumit sens, adresându-se unui public mai vast, „Bi­blioteca Enciclopedi­iă” pe care o editează Fundația „Re­gele Carol II” de mai mulți ani. Fără îndoială că gândul d-lui prof. Alex. Rosetti direc­torul editurii Fundației, a fost să pună l­a îndemâna publi­­cului românesc o serie de manuale și monografii,, semnate de autori competenții, asupra celor mai însemnate proble­me care alcătuiesc laolaltă o cultură. Este cel puțin sur­prinzător că în limba românească, deși s’au tipărit un nu­măr destul de mare de cărți, nu există lucrări grenerale, tratate fundamentale sau așa numitele „Introduceri”, fără de care un tânăr nu-și poate începe studiile personaje. In or­ice limbă europeană — printre care precizez că nu vreau să exeiiți spaniola, ungaria, poloneza, ca să nu mai vorbesc de limbile scandinave — se găsesc lucrări generale și tra­tate introductive asupra oricărei pr­obleme culturale, d­m­n toate științele, artele și filozofiile." Un tânăr cetitor român, care ar vrea, bunăoară, să citească o lucrare serioasă și de ansamblu asupra Renașterii, sau originiei limbajului, asu­pra fil­ozofiei grecești, sau teoriei rasselor, sau istoriei reli­­giunilor, sau buddhismului, sau descoperirilor geografice, etc.__trebuie să se adreseze librăriei streine. In limba ro­­­mână nu există, nici măcar in traduceri, asemenea lucrări indispensabile. Sunt anumite cârți a căror atentă lectură folosește maii mult decât un vraf întreg de Vieți romanțate și cărți de suspectă vulgarizare. Cine recitește Cetatea veche a lui Fustei de Coulanges, Civilizația Italiei în Renaștere­a lui Burckhardt, Pysché a lui Rohde, Cultura primitivă a lui Tybor sau Gândirea chineză a lui Marcel Gramet — ca să menționez doar câteva titluri care-mi vin la întâmplare sub condeiu — profită și se desfată cu mult mai mult de­cât dacă ar ceti o duzină de cărții de specialitate sau dile­tante publicate mai mult sau mai puțin recent asupra ace­lorași probleme. Din toate marile cărți de cultură publica­te in occident în ultimii 70—80 de anii, nu știu dacă sunt traduse două sau trei în românește. Cetatea veche a lui Fuster de Coulanges a fost tălmăcită și publicată doar a­­cum câțiva ani.­­?i atunci, tânărul cetitor care vrea să ca­pete o „introducere” temeinică într’um subiect oarecare, e nevoit să recurgă la lucrări de a doua și a trei­a mână, pe care le găsește printre noutățile librăriei sau la anticari. Ași scrise răniturile acestea cu mai puțină melancolie, dacă nu mi-ași aduce aminte câți ani am pierdut cu lecturi me­diocre sau dea dreptul proaste, pentru că nu aveam la înde­mână lucrările fundamentale — pe care în altă țară ori­cine s­e găsește pintre „cărțile clasice” ale librăriilor. Acum, când se vorbește atât de mult de cultură diri­jată, mă întreb dacă n’ar fi timpul să se procedeze la o ti­părire metodică a cărților de acest fel. Poate că unele din elle ar putea fi „comandate” savanților și gândit­oriilor noș­tri. Dar cele mai multe ar trebui traduse, și traducerea a­­ceiasta ar fi împlinită de specialiști. Altfel tălmăcește un hollenisit Psyche a lui Erwin Rohde, și astfel ar fi ea tra­dusă de un simplu cunoscător all limbii germanie. Uneori, traducătorul, dacă este el însuși un specialist, poate com­pleta opera tradusă, adăugând în note ceea ce s’a descope­­rit nou în știința respectivă de la data când a apărut ver­siunea originală. Așa s’a întâmplat, bunăoară, cu tradu­cerea italiană a Filozofiei grecești a lui Zeller, făcută de un bun speciaist, care a adăugat copioase note critice și bi­bliografice textului clasic al savantului german. In orice caz, fapt este că în cultura românească lip­sesc deocamdată „cărțile mari”, acele cărți fundamentale care s­e citesc de mai multe ori în viață, și a căror primă lectură echivalează uneori cu o revelație. Nu e nicio rușine că tânăra cultură românească n’a putut încă creia ase­menea „cărți mari”. O cultură majoră, ca cea italiană, doar dacă a dat două sau trei asemenea „cărți mari” în ul­­timii 70 de ani. Dar cultura italiană nu s’a mulțumit cu aceste „cărți mari” autohtone. Faptul că a crestat Machia­velli al lui Vidari, Virgilio nel Medio Evo al lui Comparetti, Origini del Tepopea francese și alte câteva lucrări funda­­mentale, care se vor citi încă multă vreme după ce valoa­rea lor științifică va fi depășită, nu a îngăduit culturii ita­liene să ignoreze celeilalte „cărți mari” ale Europei. Și a­­proape toate aceste monografii clasice au fost traduse. Ca să ne reîntoarcem la cazul culturii românești, nu e nevoie să așteptăm până când un român va putea scrie o operă fundamentală asupra, să spunem, religiei grecești. Cartea lui Nielsson poate fi de pe acum tradusă, și ea va sluji de orientare și de documentare tânărului care ar dori să cunoască acest misterios sector al antichității. Exem­plele pot fi multiplicate la infinit, pentru că aproape nic­io operă clasdică de cultură n’a fost tradusă în românește. Se traduc, în schimb, puzderie de scriitori moderni. Librăria românească, sufocată acum zece ani de traduce­­r­ ® din Pittilgrilli, Dekobra sau G­u­ild­o da Verona — e in­vadată astăzi de traduceri din autorii englezi și americani. Firește că e un mare progres, de la Dekobra la Charles Morgan, și de la Pitttigrills la John Galsworthy și Aldous (Urmare In pag. 7-a). NINA BATAL! Flori In discuția, recunoaștem, destul de severă pe care vrem aici, noi am îndrăsni s’o continuăm să pretindem numai acea onestitate intelectuală care să se preocupe sincer de obiectul discuției, nu de persoana noastră nici de fanatismele ce ni s’ar atribui, am vrea anume să ni se spună numai dacă avem dreptate sau nu — e lucrul singur care interesează — dacă e a­­devărat cu un cuvânt că mărturisim o religie ale cărei articole de credin­ță totul le refuzăm în tot ce au ele real, activ, durabil, esențial... Nu punctul nostru de vedere astfel inte­resează — pentru sau împotriva lui Eminescu, nu! Alta este discuția. Interesează în­­tr’adevăr că societatea noastră care în toate formele ei de expresie se măr­turisește pentru Eminescu, ocupă în fond posiția paradoxală de a se găsi subt toate raporturile împotriva lui! Aceasta este desbaterea și în acest singur loc am vrea să ni se arate, dacă este posibil, contrariul... Până atunci totuș ce am văzut? Mai întâi un Eminescu a cărui poezie nu formează decât un loc comun, dar nicio aderență sinceră, sau am văzut un Eminescu pe care îl cuprindem în aceeaș frază admirativă în care nu ezităm să primim deopotrivă și pe cei mai hotărâți negatori ai lui, de pe vre­muri. Am văzut nu mai puțin că îl proclamăm pe Eminescu dar ne facem chip cioplit din chiar adversarii lui — atâtea statui care n’au alt sens decât să strige incoherența prin toate ora­șele și ipiețile noastre publice! Și mai era vorba de cultul unanim al poetului, de apoteoza lui de acum... Rămânea astfel o sumă de lucruri să le vedem. Intr’adevăr! Cultul acesta cum îl oficiem? Cu ce inteligență — cu ce pudoare! Cu­ ce sinceritate mai ales... Și inima noastră ce straniu echilibru își va găsi între atâtea contrarii în care va trebui s’o vedem împărțită! La aceste grave confruntări pe care le socotim mult întârziate dar cu­ a­­tât mai necesare aici, când vrem să privim societatea românească de azi în fața icoanei pe care ea pretinde s’o aibă, încercăm sentimentul penibil că inteligența noastră mai ales se găsește profund umilită — și nu știu ce gol, din toate aceste manifestări, anulea­ză chiar și cele mai fericite elanuri. „Cultul“ eminescian? Apoteoza poe­tului? Sensul lui profetic, sensul lui autonom care ne rezumă pe toti ?... Adevăruri? Probabil! Ce sunt totuș aceste triste serbări de cuvinte? Aceste declamații! Ce sunt ele într’adevăr, când pe străzile noastre s’au ridicat de bronz aproape toți adversarii din polemicile lui Mi­­hai Eminescu și toți negatorii lui­­ „Bulgăroi cu ceafa groasă“ și mai a­­les ,,Grecotei cu nas subțire“ — noi am făcut din toți aceștia statui, pe care e foarte probabil că avem încă orgoliul să le transmitem urmașilor... Dar să fie contemporanii noștri a­­tâta de ignoranți, să nu știe poate că Unul din sensurile lui Eminescu a fost tocmai lupta lui împotriva liberalis­mului, și că astfel aceste statui care s’au ridicat doctrinelor liberale, să zicem, unui C. A. Rossetti, de pildă, sunt incompatibile, sunt cel fără loc într’un cult eminescian, puțin în atmosfera acestui Eminescu-Absolut pe care-1 strigăm? Greșim noi atunci, sau exagerăm când spunem că Emi­nescu este incă intact și necunoscut ? Dacă am trăi cu adevărat sensurile eminesciene, dacă fervoarea care pare să ne agite acum ar fi cu adevărat simțită, cum am suporta de pildă ca unul din adversarii lui Eminescu să stea încă în mijlocul nostru, pe un fo­toliu de piatră, ca o inestetică apari­ție, în piața care se cheamă C. A. Ro­setti ! Dar în aceeaș ordine, o altă ima­gine care n’ar putea să ne părăsească acum­­­ în timpul încă destul de recent când exista un partid liberal, nouă ne-a fost dat să vedem guvernele a­­celui partid ducându-se cu pas foarte solemn să celebreze inaugurarea unui bust al lui Eminescu nu mai știu bine unde... Era comic sau trist? Era poate mai mult dureros! Dacă acest partid și-ar fi renegat atunci tradiția și nu­mele, gestul lui ar fi putut să fie o po­căință târzie, dar bine primită! Ve­­niau însă la bronzul trist al lui Emi­nescu urmașii „Caradalelor“, ai lui Giani, ai lui Cariadghhi și Pherechidis, ai pașoptiștilor și ai lui C. A. Rosetti... Glorioși de tradiția lor! Dar Eminescu continua să-i nege, privindu-i... Pole­mica lui încă nu s’a sfârșit. Nu era nn­!) V. „Universul Literar“ din 13 și 20 Ienua­rie, 1940. (Urmare în pag. 8-a) Eminescu intact (III)1) Confruntări.-Eminescu și timpul nostru de TOMA VLĂDESCU Of­iciază ^Toat Arborii — In bătaia vântului, Legănați pe nevăzute toarte, Cădelnițează smirna frunzelor moarte, In larguri, pe fața pământului. Caut cu ochii lumina firavă Sfâșiată pe creste de munte, Cu mâinile îmi pipăi pe frunte întristarea ca un doliu de gravă. Imensele goluri din univers Multiplicate ecouri în mine își strâng: Pretutindeni avânturi se frâng — Parcă și amintirile s’au șters. Stărue în auz și în depărtare Un duet care se întinde, Fără de margini pustiu mă cuprinde Ca după propria-mi înmormântare... GHERGHINESCU VANIA 0 (Urmare în pagin­a 7-a) Poezia întunericului și a morții de C. N. NEGOIȚA Există, în fluviul de lumină, cu iradieri nesfârșite, al Căii Laptelui, o pată întunecată, un gol imens, cu adâncimi inson­dabile. Acolo, în Crucea Nor­dului, lângă strălucitoarea stea Deneb, se deschide o fereastră către marele necunoscut al ce­lorlalte universuri, dincolo de putința cercetării, dincolo de simțurile obișnuite omenești. Nicăeri tenebrele nu apar mai vaste, nicăeri neantul nu-ți a­­pare mai deslușit și fiorul în­tunericului nu este mai cutre­murător. De câte ori am încercat să cuprind imaginea desăvârșită a nopții, de câte ori am vrut să întruchipez aevea icoanele că­lătoriilor subpămăntene, fie din peregrinarea lui Eneas în teribilul Orcus, la lumea celor de dedesubt, fie din sumbra coborâre a lui Dante în Infern, tabloul întunericului crunt, tot de acel gol din Calea Lactee mi-a fost redat. Vă amintiți de versurile lui Virgiliu ? Tenent media omnia silvae, Cocytusque sinu labens cir­­cumvenit afro. Quod și tantus amor menti, si tanta cupido est, Bis Stygios innare laeus, bis nigra videre Tartara... (Pădurile închid de pretu­tindeni calea , cu negru trestiș și cu bălți o’ngrădește Cocitul. Dar de te mână ’ntr’atâta voin­ța și dorul te-alunga, Styxul și’ncolo și’ncoace să-l treci și de dată’ndoită Tartarul negru să-l vezi...) Pe aceste urme au mers toți scriitorii cari au venit după dulcele cântăreț mantovan, Virgiliu, ca să zugrăvească m­u­liple hirni? aice. Sunt­doar și alte opere ale antichi­tății, în care dorința de a scruta tărâmul de peste hota­rele vieții este lămurită. Dar nicăeri, cadrul nu este mai fi­resc ; nicăeri închipuirea nu epuizează tot ceea ce se poate spune despre Infern. Imaginea creștină a lui Dan­te, pe care ne-o aduce Infernul său, este strâns legată și ea de tabloul virgilian. Și până mai târziu, până la poezia sepulcrală, până în pragul romantismului, duhu­rile celor pieriți din viața pă­mântească se preumblă tot prin locuri asemănătoare cu acelea clasice. Este lucru prea cunoscut că mitologia nu a separat prin mari deosebiri viața de aici și cea de dincolo. Că lumea telu­rică și cea a zeilor se țesea ar­monios, după aceleași legi! Despărțirea definitivă, prin abisuri de netrecut, o datorăm creștinismului. Oricâtă renu­nțare ar fi pre­dicat creștinismul, prin sepa­rația celor două lumi a des­chis perspectivele unui mai a­­prig dor de viață. Tânguirea păgână după cel care se pre­gătea să treacă ad inferos nu făcea să se presimtă un rămas bun pentru eternitate... Zeii umblau printre oameni, sufle­tele călătoare, strămoșii iubiți și protectori, nu se depărtau prea mult de cămin. De aceea plânsul nu era sfâșietor și la­crimile vetine constituiau doar un rit puțin îndoliat. Războinicii trăiau și după ce au căzut, împreună cu caii, și mereu se chemau laolaltă. Pausania nu ne descrie specta­colul minunat al câmpului de la Maraton . Atenienii morți în luptă se deșteaptă apoi în fiecare noapte; fantomele os­tașilor se zăresc într’o lumină misterioasă și până în depăr­tări nechezatul armăsarilor se aude. Acest sentiment al vieții și de după moarte, lângă pămân­t Cyisîc. -'-rl.cz­i tirk., ■ sfix. "sp.St.at .­K.. -gis«. tradițiile popoarelor, în sufle­tul primitiv, laolaltă cu atâtea semne din poezia populară. Creștinismul a făcut deose­birea tranșantă între cele două lumi. Și astfel a împins dra­gostea fierbinte pentru viață, peste limitele cunoscute de antichitate. Alături de renunțarea ana­horetă, evanghelia predică și toarnă în inimi suflul unei iubiri nesfârșite de florile câmpului, de mireasma aeru­lui îmbălsămat și mai ales de lumina dulce a zilei. Ecoul acestei legături cu viața, cu soarele și cu lumina în deosebi, străbate poezia de pretutindeni și manifestă sen­timentele reale ale muritori­lor, înainte de despărțirea fa­tală. Un mare poet al romantis­mului italian, Ugo Foscolo, în poemul său , Sepolcri redă imaginea luptei dintre viață și moarte, dintre lumină și în­tuneric, într’un chip magistral. Versurile acestea sunt edifi­catoare pentru sentimentul co­mun în umanitate: Rapian gli amici una favilla ■ai sole A illuminar la sotterranea nőtte, Pereche gli occhi dell’uom cer­­can mormdo II sole, e tutti l’ultimo sospiro mandano i petti afla fugente luce. Așa­dar, prietenii răpesc o scânteie, ca să ilumineze noap­tea cea subterană , ochii omu­lui care moare privesc soare, iar ultimul suspin către al tuturora este îndreptat spre lumina ce le fuge și tot le scapă pentru veșnicie. Deseori, urmărind prin ur­­mare întunericul și moartea, ce sunt strâns înlănțuite, în poezia sepulcrală a celor veghi, ca și a celor moderni, — icoana despărțirii mi-a apărut dure­roasă în epoca nouă, și plină de seninătate în antichitate. Versurile lui Foscolo mărturie. Chipul cum se sunt re­prezintă, bunăoară, moartea unei tinere fete, într’un stră­vechi basorelief, în haină de sărbătoare, este la celălalt pol al cunoașterii omenești despre tainele existenței. La fel și în poezia noastră populară, despărțirea este dra­matică. Părăsirea luminii, pen­tru întunericul ce nu are mar­gini, apare chinuitoare.

Next