Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-03-02 / nr. 10

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 „ particulari 220 .. «EDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA APARE SĂPTĂMÂNAL BUCUREȘTI I Sir. Brezoianu 23-25 PREȚUL 5 LEI TELEFON 3.30.10 ANUL X­L­I­X • Nr. 10 SAMBATA 2­ Martie 1940 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Sincopa literaturii românești de JUDECEA EURJÜE Cei c­are frecventau librăria românească de acum 7—8 ani, nu le vine să-și creadă ochilor intrând astăzi într’o librărie. Aproape că nu mai întâlnesc cărți de literatură românească. „Noutățile sezonului”, cum se spune, sunt tot mai insistent semnate cu nume de autori iluștri — streini. Editurile care altădată lansau cu zgomot cărțile uimui Mi­hail Sadoveanu, Ceza­r Petrescu, Liviu Rebreanu — vorbesc astăzi de „marele scriitor america­u X”, sa­u de ..ilustra au­­toare a „celei mai bune biografii engleze”. Cetitorii care altădată întrebau „ce i s’a mai tipărit nou” — referi­ndu-se la cărțile românești — se mulțumesc să întrebe, astăzi, dacă s’a tradus ultimul roman al cutărui autor american, roman de care a aflat „văzându-l” întâi pe ecranul unui mare cinematograf. Este astăzi o modă a traducerilor, în­deosebi di­n literatura engleză și americană, modă care mulțumește deopotrivă și pe editor, șii pe cetitor. „Face bi­ne” să citești astăzi pe Cronin sau pe Pearl Buck, nu pen­­tru­­a ai avea o înclinare specială pentru subiectele sau sti­lul acestor autori — ci pur și simplu pentru că sunt autori americani moderni. Ceea c­e „se poartă” este, în primul rând, actualitatea anglo-saxonă — întocmai cum se purta, acum vreo zece anii, actualitatea franceză (Maurice Deko­bra) și cea italiană (Pitfcigrilli, Guido da Verona). Incon­­testabili că nicilunul din autorii la modă acum vreo 10 ani nu se compară cu cei la modă astăzi. Incontestabili că tra­duceril­­e de atunci erau inferi­oiare majorităț­ii traducerilor de astăzi. D­ar succesul de librărie al traiducierilor se datora, și într’-uin caz,­ și nu cellalt, în primul rând model. Se citesc astăzi romane bune englezești nu pentru că sunt bune, ci pentru că sunt englezești, și moderne. Căcii, evident, altmin­teri, da­că cetitorul sau editorul ar căuta însetat literatură bună — nu s’ar fi tradus 7—8 romane de Somerset Mau­gham înainte de a fi fost traidus Charles Dickens, Bronte, Thalckeraig, George Meredith, Samutl Butler, Thomas Hardy și alți luceferi ai romanului englezesc. Ași vrea să vorbesc cât mai limpede, ca să fiu bine înțeles. Este un mare noroc că am scăpat de Dekobra și Pittigrilli, și se citește astăzi Baring și Sinclair Lewis; nu doară că acești doi di­n urmă ar fi cine știe ce marii scriitori mon­­dialli (peste o sută de ani nu va mai vorbi nimeni de ei— deși se va vorbi de Bronte și de Hardy și de alții); dar, în orice caz, sunt scriitori, nu escroci ca ceilalți, autorii „la modă“ acum 10 ani. Este iarăși un noroc că s’au tradus atâtea romane anglo-­ame­ricane, pentru că cetitorii români vor învăța din lectura lor o sumă de lucruri pe care nu aveau cum să le învețe din exclusiva cetire a cărților ro­mânești. Vor învăța, bunăoară, că într’un roman bun au­torul poate pune orice fel de lucruri, și critică socială, și filozofie, și mistică, și multe alte lucruri pe deasupra. Ex­periența asta nu e de disprețuit, pentru că, văzând că in­teligența și cultura „se poartă“ de către marii roman­cieri europeni sau americani — nu vor rezista eventualei inteligențe sau „discuții grele“ întâlnite într'un roman românesc. Nu vor mai cere romanului să fie ,,roman“; adi­că să-i spună ce s’a întâmplat cu personajul cutare, și nici­odată ce-a simțit, a gândit sau a visat el. Succesul de librărie al bunelor romane anglo-amintica­ne — spun bune, pentru că mai sunt și de al­t­fel—ar fii, desigur, un capital i inteligent învestit pentru viitorul literaturii ro­mânești. Or,ce s ar spune, cineva care a cetit ani dea rândul pe Baring și Uptom­ Sinclair— anevoie se va mai lăsa pă_ căiiți de popularull romancier autohton Ionescu sau Popescu, oricare ar fi numele sub care s’ar ascunde aceștia din urmă. Dar lucrurile nu se petrec l atât de simplu. Barning sau Upton Sinclair, deocamdată, n’au înlocuit numai pe Pittilgrilli și Dekobra — ci au scos pur și simplu din circu­lație majoritatea scriitoril­or români. Nu se mai scrie și nu se mai publică astăzi cărți românești. Cea mai bună do­vadă, singura carte literară românească, semnată d­e un autor cu renume, care a apărut din Octombrie până astăzi, a fost Prăvale Baba a lui Ionel Teodoreanu. Nu este numai întristător; este tragic. Lucrurile acestea se întâmplă numai la noi. Pentru c că ro­manele anglo-americane s’au tradus pretutindeni, dar ni­căieri n’au adus după siinte sincopa literaturii acele țări. Li­brăria franceză abundă de romane englezești traduse, dar cărțile franțuzești s­e întrec considerabil. In Germania, au fost traduse în întregime toți autorii la modă astăzi în Ro­mânia, și încă alte câteva sute pe deasupra, fără ca pro­ducția autohtonă să scadă. In Italia, cel puțin,, sunt tra­duși absolut t­oți autorii din lume; s’au tradus și vreo două­zeci de autori românii. Dar asta nu împiedecă literatura italiană să meargă înainte. Ce să mai spunem de librăria maghiară sau bulgară, atât de bogată în tălmăciri din toate limbile și din toate timpuriile?! Ați auzit însă vreodată de o criză a cărții naționa­le în a­cestie țări? Așa­dar, să fim bi­ne înțeleși. Succesul romanului anglo­­ameri­can este un fenomen universal verificat în toate li­brăriile lumii— dar nicăieri n’a adus du­pă si­ne strivirea literaturii autohtone, cum s’a întâmplat la noi. Cine e de vină? Toți sunt de vină, și editorii,, și scriitorii, și pețitorii. De data aceasta, există o admirabilă solidaritate româ­nească, la care trebuiesc adăugați și librarii, care reco­mandă cartea streină tradusă, pentru că e m­ai scumpă și mai „sigură“. Ne-am solidarizat cu toții împotriva cărții ro­mânești, cu rezul­tate care întreb­ cu mult așteptările, s’o recunoaștem cinstit. (Căci, cine ar fi putut spera ca o carte proastă ca Mătăniile a d-nei Barklay să ajungă în trei­­patru ani la 5 ediții, în timp ce Donna Aliba s’a împotmo­lit la ediția II?). Editorii sunt vinovați pen­trui­ă acum cinci ani, când li­teratura românească marcase cel mai mare succes de libră­rie înregistrat de la război la încoace, au publicat orice le-au căzut in mână, dela manuscrisul tânărului debutant, până la manuscrisul negustorului de literatură. S’au tipărit atâ­tea cărți mediocre în perioada de inflație literară româ­nească, încât cetitorul, de atâtea ori păcălit, a început să devină circumspect. Dar vina editorilor rămâne în picioare. PlEmitruică nimeni nu obligă pe editor să fie și un bun critic literar, să-și dea adică seama de valoarea cărții pe care o publică. Editorii englezi, care au oarecare experiență în ac­eeastă „branșă“, și care pe deasupra mai, sunt uneori și li­cențiați în litere (M. A.)—nu au curajul să judece singuri, ci au întotdeauna consilieri literari, cari citesc și referă a­­supra manuscriselor. Consilierii literari ar fi evitat edituri­lor românești o serie de grave greșelii, și, in or­­ce caz, ar fi pus capăt inflației de cărți proaste ori mediocre, care au descurajat publicul. Scriitorii sunt și ei de vină pentru­ că nu mai produc, de­cât intermitent și cu desquisit, lăsând pe cetitor să înțeleagă că a scris ca să-și respecte contractul. In clipa aceasta îmi vin în minte cel­ puțin n­ume de a șase scriitori care și-au câștigat un loc în literatura românelai­că, și care n’au mai creiat nimic de vreo zece ani. Fie că le-a secat vâna ins­pirației, fie că s’au lăsat prinși de treburi care n’au nimic a face cu arta, fie că s’au lenevit sau se luptă cumplit cu sărăcia— fapt este că nu mai scriu, își au fiecare scuzele lor— dar asta nu schimbă întru nimic situația, iar dacă e vorba de scuze, câte n’ar fi găsit Ballzac, și Dostoievski, și (Urmare în pag. 8-a) PAUL CÉZANNE Peisagiu Autoritatea lui Titu Maiorescu de ION VEVERCA Sunt înaintași cari trăiesc în sufle­tul și amintirea urmașilor prin ceea­ce au lăsat adevărat, frumos și mare, în scrisul lor, întruchipând în cărți focul și sbuciumul vieții pe care au purtat-o cu ei. Aceștia sunt cei mulți, cei obișnuiți in istoria culturii unui neam. Dar sunt încă din aceia cari, peste moștenirea scrisă, peste valoarea căr­ților, trăiesc prin vraja acțiunii lor, a latituidinei și cuvântului rostit, cre­­ind în jurul numelui lor acea fasci­­nare și autoritate pe cari timpul le transformă în valori ce se transmit că o tradiție vie. Aceștia sunt cei pu­țini, cei neobișnuiți în istoria culturii unui neam. Maiorescu a fost unul din aceștia din urmă. Numele și gândurile sale trăiesc — oricât s’ar apărea unora de curios — în sufletul și amintirea celor de azi, nu atât prin ceea ce a rămas în prea puținele lucrări scrise — cari circulă destul de rar mai alse în mâi­nile tineretului — ci prin valoarea acțiunii desfășurată în timpul vieții, prin autoritatea cuvântului rostit și a adevărului mărturisit, transmise, direct, pentru cei cari au mai apucat vremea lui, sau indirect, prin aceștia din urmă, pentru cei cari sunt azi încă la începutul luptei în viață. Maiorescu a scris, relativ, foarte puțin, dar a rodit în cultura noastră mai puternic decât dacă ar fi scris de o sută de ori mai mult. Secretul valorii acestei rodiri, stă în trei fețe deosebite ale activității sale: 1. în autoritatea pe care a câști­­gat-o de la început, seriozitatea și claritatea gândiri sale; 2. în autoritatea pe care o inspira gravitatea cuvântului rostit — trans­mis ca un adevărat „cuvânt de ordi­ne“ cultural pentru toți; 3) în autoritatea pe care o repre­zenta gestul și fapta omului față de acțiunea semenilor săi. Căci, Maiorescu, înainte de toate, a fost nu un mare filosof și nici un mare inspirat, ci un mare dascăl, care a știut­­ că valoarea acțiunii sale va fi nu în ceea c ce va putea face sin­gur, ci în ceea ce va putea îndemna pe alții să facă — în ceea ce va putea trezi și lumina în toți acei cari vor ajunge în contact cu el. De aceea, Maiorescu e miare și va rămâne mare­ pentru cultura românească nu prin propriile sale creații, ci prin opera de conducător al cre­ației timpului său. Ca dascăl și îndrumător, M­aiores­­cu era așa cum trebuia : un spirit sceptic, extrem de lucid, cu simțul măsurii și al valorii, un logician și în primul rând, deci, un spirit critic — un intelectual. Dar nu era inte­lectualul sterp al unei dialectici ri­sipite în erudiție și catalogări de ier­bar, ci intelectualul viu, vibrant, pornit să promoveze ce e frumos și bun, neîntâlnit, adevărat și und­e, dornic să însuflețească pe cei­­ din jurul său pentru asemenea lucruri, îndemnat să cr­eieze o „nouă direc­ție“ a culturii și vieții românești. Puterea de însuflețire o găsea în se­riozitatea și armonia cuvântului și în seriozitatea și armonia vieții sale. Maiorescu nu se juca nici cu gându­rile, nici cu cuvintele, nici cu faptele. El a­­ cer­ut dela început cu gravitate o altă atitudine românească: o gân­dire românească, o luptă românească și o faptă românească, terminând cu „retorii și limbuții“, cu „beția de cuvinte“, cu neologismele și etimo­­logism­ul latinizant, renunțând la a mai fi neisprăviți în gând, nevolnici în faptă și nesinceri în amândouă. ,Cu asemenea aplecări și aseme­nea intenții, Maiorescu a găsit neîn­doios ecou în sufletul fiilor cei buni ai neamului. Pe aceștia i-a descoperit și i-a încurajat pe drumul cel adevă­rat, a devenit oarecum adevăratul lor părinte. Acesta este cel dintâi și cel mai însemnat merit al lui Maio­rescu. Pentru cultura românească de la sfârșitul veacului trecut și începutul­­ celui de azi, Maiorescu rămâne astfel instrumentul unei renașteri. El dă mai presus de toate generației sale conștiința încrederii în propriile pu­teri și trezește în ea simțul demnită­ții și responsabilității vieții: aceasta — cu toate adversitățile Prin și amărăciunile — el a creiat școală și rămâne un moment î­n istoria culturii și vieții noastre naționale. Noi cei de azi, la sărbătorirea de acum a împliinirei unui veac de la nașterea sa, numai așa îl putem în­țelege pe Maiores­cu, trăind în sufle­tul și amintirea noastră cu această moștenire. Spovedania de noapte Știu că ai plecat într’o lungă călătorie Iubitul meu tăcut și solitar ca munții după asfințit Mâinile tale niciodată nu le-am atins Și dragostea mea a rămas ascunsă ca lacul sub nuferi. Unde sunt ochii tăi, iubitul meu In ce limpezi ceruri i-a zidit Dumnezeu? Ochii tăi, noapte în care se înfiripau legende Și’n fața cărora toate animalele pădurii începeau să viseze. Unde e mândrul tău port, iubitul meu Singur, pe drumul regilor, numai stelele ți-1 văd Cerurile, numai cerurile călătoare Iți însoțesc pașii în călătoria cea mare. Fruntea ta, înalta ta frunte, iubite Ce albă lumină de lună o face mai albă? O, pe care cărări de stele ’nzăpezite M’ai uitat și m’ai regăsit, iubitul meu Cu fața mea dintâi pe care n’o cunosc nici eu ? O, iubitul meu, în cea mai adâncă noapte Departe de tine cum viața-i de tine departe Caut cuvintele care să te­ apropie de mine Caut cuvintele prin care să te trezesc în dragoste din Dar stelele coboară ’ncet spre dimineață Pe fruntea mea e încă scris cuvântul Viață, moarte ANIȘOARA ODEANU Meșteșugul crucilor de lemn de SIMION STOLNICU Definiția scrisului else își admite — dacă este îngăduit s’o reamintim — o extraor­dinară libertate în alegerea subiectelor. Astfel, un e­ssen poate să discute foarte bine despre metaforă sau, la pro­­priu, despre motoria Diesel. Intru­cât acest motor con­stituie ca greutate și precizie a forței o valoare de uma­nism față de altele, ar fi chiar un subiect rozalb pen­­tru un ess­eu! Totuși acest mod este o unealtă cu două tăișuri. Esseul răscumpără su­ficient favoarea multiplicită­ții subiectelor la îndemână, prin limitele ce le impune în cadrul fiecăruia. Nu se împa­că noia cu prea multă litera­­tură, nici cu prea multă spe­cialitate. Și, mai ales, respec­tă acele granițe care se con­tinuă din domeniul stilistic în conștiința morală a scrii­torului așa cum linia Magi­­not, să zicem, ar fi prelungi­tă, într’un fel, prin fortifica­țiile de est ale Țârilor­ de­ Jos. Am beneficiat de această larghețe a genului, în tim­pul din urmă, înjghebând un șir de articole din tema con­centrărilor militare și a răz­boiului isbucnit în 1939. Ne­greșit, asta nu înseamnă a bate monedă din orice lucru. Nu înseamnă a specula o chestiune de modă, pentru simplul motiv că pârjolul de azi depășește mizera noțiune a actualității din care gaze­tăria își suge hrana. Nu-i, dacă observăm puțin mai a­­tenți, o „actualitate gazetă­rească“. In Franța faptul a fost înțeles din vreme, sub o mai mare presiune a epocii, iar scriitorii civili precum și cei de la hotar, eclipsăndu i pe ziariștii năuciți de eveni­­mente, se întrec în desbate­­rea acestora, în rânduri com­puse, adeseori sub semnul pe­­renității. Dar tocmai aici, în cursa lor de întrecere se află și răul, a scrie despre război sau mai precis despre furun­culoza Europei de acum, fiind un meșteșug teribil de ispiti­tor în Occident. Noi l-am numi „meșteșugul crucilor de lemn“ și iată de ce. Sunt foarte mulți căzuți cu acea­stă ocazie într’o anumită ex­tremă iar printre uscături au ajuns să se prenumere, spre regretul nostru, chiar pro­­ducțiile unor condeie cu re­putație mondială. Unii având la activ cărți faimoase de­spre conflictul din 1914, bine­­voesc să se amestece și în noua literatură de război cu o lăudabilă cutezanță de specialiști dar și cu un aer cam prea bonom, în pantofi domestici de pâslă. Hotărît, trebuie să se fi modificat o­­dată cu tactica militară și optica scriitorului din front... Pe acesta, n’ar fi exclus să-l intrige, de exemplu, vo­ voșia de vechiu meșter în a pune în mișcare, pe hârtie, siluete cu gamelă, din coloa­nele ce le umple regulat ce­­lebrul autor al „Crucilor de lemn“. Desigur, d. Roland Dorgelos care ne-a înduioșat odinioară prin paginile unde răniții sunt aduși într’o ca­tedrală din a cărei cupolă un „Ane Maria“ ninge impeca­­bil peste tărgile cu suspine încremenite, va mai putea să fie pe placul soldatului nou. In sfârșit, unele condeie din revistele franceze au reușit să fie deplin insuportabile, căutând să îndulcească reve­lionul celor din avantposturi: „...Către voi, o, da, numai că­tre voi nu se îndreaptă găn­­dul, scumpi ostași cari faceți sărbătorile sub promoroacă sau vârstî pe jumătate, în apa tranșeelor“, etc., etc. Noi, din bietul Orient, am scris pentru câțiva prieteni militari și civili, am abu­zat poate cu prea multe basme de răbdarea d-lor, în­să, ce-i drept, n’am­ oferit astfel de șabloane, asemenea invocații ticluite în aburi de șvarț. Soldatul francez a limpezit dintr’un condei chestiunea printr’o carte poștală adre­sată de pe câmpul de opsiu­(Urmare în pas, ultimi)

Next