Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-03-09 / nr. 11

A­N PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități și Instituții 1000 UII de onoare 500 „ »articular­ 220 „ REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XL­IX • Nr. II SAMBATA 9 Martie 1940 «Redactor responsabil : MIHAI [NICULESCU Meșterul G. Petrașcu de K. H. ZAMBACCIAN Domnului Lazăr Munteanu, în amintirea pri­melor mele emoțiuni în intimitatea unei colec­­țiuni de artă. In adolescența mea eram un obicinuit vizitator al expoziții­lor Tinerimei Artistice, care aveau loc în clădirea rotondă de pe Bulevardul Brătianu, fosta Panoramă a Griviței, dărâmată astăzi. Pe atunci preferințele mele mergeau la pânze, ce-mi evo­cau scene mitologice, idile rustice sau peisaje suave, calitățile picturale propriu zise îmi scăpau și de aceea în fața tablouri­lor lui Petrașcu rămâneam în nedumerire, aveam senzații stranii, bănuiam ceva, dar firavele mele cunoștințe de artă, nu m’ajutau să pătrund îndeajuns în carcterul și valoarea unei adevărate opere. Ceva mai târziu după ce ochiul s’a mai educat, m’am îndreptat către acest mare meșter român și i-am rămas un entuziast admirator. Este în pictura lui Petrașcu o gravitate și o austeritate, o noblețe de coloare, valorificate prin cea mai autentică viziune plastică din arta noastră. Uneori pictura lui Petrașcu e halucinantă prin armoniile sale mai sumbre, colorile par țâșnite din pirosferă, lumini in­candescente dau un mister valorilor, îl văd pe artist ca un alchimist cu viziuni apocaliptice. Hotărit lucru, este în arta acestui meșter român, o licărire de geniu ce-l înrudește cu Greco, Goya și Cézanne. Intr’o convorbire avută cu unul din artiștii noștri mai pri­cepuți, am comparat pictura lui Petrașcu cu acea a unui spa­niol. „Un Velazquez ratat” mi-a ripostat el, nedându-și seama, că prin resentimentul său, s’a strecurat un omagiu intim pen­tru arta lui Petrașcu. In general o fatalitate ne împiedică să judecăm pe contim­porani la justa lor valoare, poate că ne lipsește un recul, ori­zontul nostru fiind prea strănut își încă plin de banalitățile vieții curente, suntem totuși mai indulgenți cu mediocritățile și le acordăm mai ușor simpatie. Ce­dează oare simțul nostru de proporție? tare ancestrale defor­Rămânem prizonierii prejudecăților în care ne complăcem și în fine ne vine foarte greu, să ne desprindem de rutină. Ca să nu ne cufundăm în istoria veacurilor, să ne amintim numai de cazuri din secolul trecut. Delacroix, Manet, Cézanne și alții, au întâmpinat enorme adversități; dar la noi, cine poate susține că Luchian și Petrașcu treceau prin 1910 drept cei mai reprezentativi pictori ai generației? Nu sunt încă pe buzele tuturor numele contimporanilor mai favorizați, cari și astăzi înțelinesc calea artei române? Totuși Petrașcu a învins, el are admiratori fanatici, cari au lărgit cercul amatorilor săi și astăzi arta meșterului s’a impus „nolens volens” și acolo unde uneori lumina pătrunde prin crăpăturile obloanelor. Cu prilejul decernării marelui premiu național de pictură în 1925, dacă n’ar fi fost stăruința dârză a unor tineri și va­loroși artiști» în cap cu Han și Tonitza, Petrașcu ar fi fost în­lăturat, iar mai târziu în alegerea sa ca membru al Acade­miei Române, susținătorii săi s’au prevalat de această primă indicație. La câteva zile după alegere, întâlnindu-mă o Excelență, care traduse pe vremuri pe la­­ departamentul Artelor, surprins fiind de această alegere m’a întrebat: Ce cred? I-am răspuns că algerea onora firește Academia, dar dân­sul mi-a replicat. ».Cred că era mai indicat­­, pentru că face o pictură mai academică”. — Să mă iertați Excelență, dar ce înțelegeți prin arta aca­demică? — „Academică sau clasică cum vrei, tot una e și m’a pă­răsit subit. In odaia mea de lucru stau în fața unor frumoase pânze de arte marilor înaintași ai picturei române, din privirea lor cu­leg senzații, contemplația lor îmi dă emoțiuni senine. Pânzele lui Petrașcu mă animează însă și imaginațiunea mea își ia aripi. Niște flori simple, cărciumărese de țară, pictate atât de pa­tetic de meșter, îmi apar prin dinamismul lor ca o cavalcadă. Văd roșuri ce încalecă rozuri și sar peste verde, strivind stig­mate galbene, e un iureș de culori. Am botezat tabloul acesta de flori „Caii lui Géricault” după numele marelui romantic francez, care picta cu aceiași vervă o întrecere de cai etc. Petrașcu făcând haz de comparația mea îmi mărturisim că tabietul fusese pictat cu încordare și spontan, deoarece fami­lia sa îl ațâțase la masă, făcându-i aluziuni de moliciune și bă­trânețe. Intr’una din naturile sale moarte, contrastul straniu al albu­lui mesei cu negrul fosforescent al fondului mă predispune la o stare transcendentală; în halucinantul climat al tablo­ului, un vas de metal îmi pare o nălucă și gândul meu se duce la Hamlet și recitez pasajul „A fi sau a nu fi”. Priviți marinele sale în cari modulează ondulațiuni transpa­rente de verde smarald, măritându-se cu uilm­amarinul zărilor îndepărtate, ce armonii nostalgice/ Intr’unele din pânze pic­torul așează monumental și câte o figură, pentru a da un ritm tabloului, da­r și prilej de discretă delectare a ochilor, cari ră­mân agățați de rozul unui văl sau de galbenul unei pălării de pac. In atmosfera vaporoasă a țărmurilor mării, paleta­­lui Pe­trașcu se înmoaie în fluiditate, contrastele se estompează, ne­grul se topește și roșul rămâne pe țărm, plutesc singure sma­raldul cu safirul, care fac un duet pe ape. In ambianța tihnită a interioarelor găsim „calm, lux și vo­luptate”. O pernă, un scrin sau un fotoliu de piele se animea­­ză prin paleta meșterului și par personaje de altă dată din pa­latele renașterii Venețiene. In unele figuri în care meșterull și-a transpus imaginea pro­prie, materia pare înmhn­ată în suflul vieței sale. Prin elanul juvenil al penelului și cromatică caldă, ne-a dat autoportretul de tinerețe dedicat lui Pilty, fiul artistului. Ceva mai târziu a construit robust și în forme largi, în armonie argintie, un au­toportret al maturității și înainte de a ne picta imaginea ex­presivă a Ultimilor ani (figura împărfunțată cu eșarfa roză) ne-a dat ace­a capodoperă din pragul bătrâneții (1923). Portre­tul artistului cu boneta roșie, pictură magistrală ce va trâm­bița în veacuri, că pe aceste vremuri neamul românesc a avut un superb colorist. E o comoară vie într’o pânză de a lui Petrașcu, pictura a­­ceasta prin calități specifice de materie ajunge cu timpul la străluciri de agată. „Pictura trebuie să fie ca vinul de cali­­ate, pe măsură ce se învechește să devină mai bună” mi-a spus-o pictorul. L’am surprins uneori în fața șevaletului pri­vind o pânză și apoi luând’o în mână, plimba palma sa pe su­prafața picturei, savurând tactil materia și tușa, îmi povesti» oariul unui pictor ce orbise, dar care continua să frecventeze expozițiile pipăind pictura și delectându-se cu modelajul unui sân sau cu relieful unui sold. Ca încheiere vom stărui, că Petrașcu caută mai întâi armo­nia și culoarea prin care forma ia viață, tot așa ca la Cézanne, care explica: „Au fur et à meaure que l’on peint, la forme se précise”. Acest nabab al coloarei plămădește instinctiv materia, care rămâne grasă și onctoasă, vânjoasă sau sclipitoare după caz: G. PETRAȘCU. Autoportret (Urmare în pag. 8-a) Amintiri despre Tonitza de G. BANEA Când în 1917, c­u vreo săptămână și ceva înainte de Paști, bulgarii ne-a­u mutat în cele 2 hanuri de la marginea de sus a Kârjailiei, pentru că cele două lagăre de jos din mijlocul orășelului, cel de la școală și cel de la hotel Ardă, se desființaseră, Petrică Ronda, bucu­ros că mă regăsise, m’a luat să stau cu el în aceeași odăiță, sus la etaj. Noua încăpere în care aveam să-mi petrec aproape un an, era mai arătoasă decât sălița rece și întunecoasă de la hotel­ardă. Era mai luminoasă, — avea două ferestre măricele — și poate din cauza al­beții părea veselă și prietenoasă. Eu cu Ronda ne-am așezat în partea dinspre drum, cu capul sub fereastă și cu picioarele spre mijlocul odăii, iar în partea dimpotrivă, cu picioarele spre noi, alți 4 ofițeri, la care s’a adăogat mai târziu al cincilea, Ionică Vieață- Lungă. Puturi dacă am fi avut pentru 6-7 inși, n’ar fi avut loc într’o încăpere cam de 3 pe 4 metri. Stăteam deci și dormeam, învelindu-ne cu hainele ce aveam, pe jos pe niște rogojini cu care ne dăruise într’un moment de entu­ziasm Chirnei, comandantul lagărului. Mai târziu ne-am făcut rost și de câte un sac umplut cu paie, lucru ce ni se părea un confort extraordinar. Cum am ajuns sus, eu ostenit de dru­mul la deal printre bolovanii ce mai rămăsese din vechiul caldarâm al ora­șului, m’am așezat pe o margine de ro­gojină, frânt în două, cu partea de sus a trupului sprijintă de zidul casei și cu picioarele întinse. Ascultam numai cu o ureche pe Ronda, care-mi spunea că s’a săturat deocamdată să tot facă pe bucătarul prizonierilor și că are să se mai odihnească și el în lagăr cu noi până l­a răzbi iar foamea. In timpul acesta, unul dintre cei 4 ce erau întinși înspre peretele opus, stând în capul oaselor, tot sucea și în­vârtea niște foi de hârtie. Cel care trebăluise cu acele foi era un om bine legat, vânjos, cu un chip rotund, în care două sprâncene stufoase umbreau și-i făceau și mai mari prin obscuritate doi ochi expresivi, vii ca de veveriță. Fața îi era rasă cu îngrijire și, cu toate liniile ce se lăsau de la nas spre colțurile gurii și în bărbie, avea ceva tineresc, deschis, de băiețaș. Col­țurile gurii puțin ridicate accentuau un zâmbet ghiduș. — Ce mai meșterești acolo, d. Toniță? întrebă Ronda, după obiceiul lui de a fi politicos la culme, chiar și cu cei mai apropiați. — Ni vezi ? Nu te uita că este așa de tăcut și modest, că el te-a și cântărit de mult și ca mâine îți toarnă și o poe­zie ca lui Ronda, adaogă artileristul din fund. — Dommu Sărbătoare, las’a uitării și d-ta, poezia, cum mi-a făgăduit și d. Tonița. Ronda fusese, am aflat mai târziu, tare nenorocit când se citise poezia maestrului, în care se spunea în versuri glumețe că Petrache Ronda e bun de tăiat mărunțel și de dat la „rățe“, gră­sun cum ajunsese după stagiul la bucă­tărie. Astea le-am aflat mai în urmă, dar în momentul întrebărilor nu știam încă nimic, pentru că cel întrebat le făcu semn să tacă și își urmă liniștit lucrul. După un timp ne arătă ce fă­cuse. Văzându-mă că stau atât de li­niștit, — parcă eram căzut de mal — fusese ispitit să-mi prindă în 2-3 schițe atitudinea. Mi le-a și arătat apoi. In câteva linii și chipul și trupul. Fața îmi era, cum mă văzuse el puțin cam din profil, numai linii ascuțite, ce ară­tau scofâlceala și slăbiciunea după ră­nire, iar restul trupului era așa cum putea să se înfățișeze în sdrențale cu care plecasem din spitalul bulgăresc. A adăugat apoi ca un fel de lămurire pentru toți că eu sunt un model ideal pentru un pictor, deoarece stau nemiș­cat. — Te cred, a răspuns artileristul Sărbătoare, dacă l-a cumințit șrapnelul bulgăresc. Nuimmai că, să vezi d-ta, măi meștere, că postul ăsta în care ne țin bulgarii, o să ne facă pe toți niște mo­dele ideale pentru pictat. Urmând unui îndemn tainic, m’am a­­propiat de pictor și repede am ajuns prieteni buni. Era un om cult în cea mai preten­țioasă accepție a cuvântului și la el cultura era altoită pe un caracter ge­neros, care l-a oprit întotdeauna de la vreo izbucnire de mânie, ori nerăbdare. Viața noastră în lagăr a fost strâns legată de el. De aceea i-am și făcut o largă parte în cartea ce-am scris-o des­pre acele zile neuitate. Pentru că sărăcia era tot mai mare în lagăr, cum am mai spus și în carte, toți băieții își găsiseră câte o meserie, ba de croitor, ba de cismar. Măiestrul nos­tru era bărbier. Tundea părul și rădea bărbile cu mare îndemânare. Această (Urmare în pag. 8-a) AUREL DIACONESCU. Peisaj Balcic. Pentru cunoașterea Orientului de MIR­CE­A ELIADE Aka Güzdü se va petrece în România, ar putea fi un bun prilej de meditație pentru fiecare din noi. Ce cunoaștem din viața spirituală și cultu­rală a Orientului apropiat ? Câți dintre cărturarii noștri stăpânesc una din limbile sud-estului european sau ale Orientului ? Facem parte — și ca așezare geografică, și prin descendență culturală — din Răsărit, dar privirile noa­stre sunt îndreptate exclusiv spre Apus. Dacă nu cunoști ultima carte a celui mai nou dintre scriitorii francezi, ești considerat „incult“. Dacă nu poți vorbi cu amănunte de­spre Paris, Viena, Nisa sau Londra, ești privit cel puțin cu mirare. Dar nu tulbură pe nimeni faptul că nu cunoaș­tem niciun autor turc, grec sau sârb; că nu știm nimic despre cultura lor modernă, despre problematica lor spiri­tuală ; că n’am învățat să iu­bim peisajul și trecutul isto­ric al Asiei Mici ; că n’avem prieteni la Ankara, Athena, Beiruth sau Cairo, așa cum avem la Berlin, Paris sau Londra. Firește, nu e nevoie să re­nunțăm la ,,luminile Apusu­lui“, ca să învățăm să iubim și să cunoaștem Răsăritul. Putem, cel mult, să contro­lăm această pasiune a noa­stră pentru Occident și cul­tura occidentală, ca să găsim timp și energie și pentru în­țelegerea Orientului. Dacă n’ar fi decât faptul că suntem de aici, din părțile răsărite­ne ale Europei, nutriți secole dearândul cu spiritualitatea m­us­­­uf­ană — și ii­ că ar f­i de ajuns pentru a justifica in­teresul nostru pentru Orient. Dar nu e numai atât. Se pe­trece, astăzi, o mare schim­bare în istoria lumii. Asta re­intră in istorie. Orientul în­cepe să activeze, autonom, în istoria universală, unde înce­tase de a mai fi prezent de la Gengiz Khan și Baiazid. Popoarele asiatice încep să-și creieze propriul lor destin. De la japonezi — care au dat, cei dintâi, semnalul deșteptă­rii — și până la arabi, cu care suntem aproape vecini, Orientul întreg se trezește la o viață proprie, în conformi­tate cu tradițiile lor istorice și forțele lor creiatoare. Ama venitra in istorie de­­ven­ nu, asiatica , regasmul-ui, adică, propun sa substanța și urmariu-și propria sa voca­ție. Orientul, a tat ea veacuri m­ui departe de centrele cre­­latoare de cultura, începe să colaboreze efectiv la apairea unei lumi noi, întemeiate pe valori spirituale ecumenice — așa cum nu prea s'au mai răspândit m Apus după Marea ac­rușina (indi­idualismul) și Renaștere (naturalism,ul). ne va vedea curând, atunci când valorile spirituale orientale își vor găsi interpreți m­ai di­baci in fața occidentalilor — ca­­ viața orientală nu este „confuza”, „haotica“ și ,,rrus­­tică", nici in ordinea metafi­zica, nici vn cea etică sau so­ciala. Se va vedea că viziu­nea orientală a lumii și a o­­mului e mult mai coherentă și mai vastă decât concepțiile moderne, fie ele vitaliste, ra­ționaliste sau atomiste. Reintrarea Asiei în istorie va aduce după sine mari schimbări de perspectivă. U­na, am conștiințele imediate .I­S­i Li, dip U­ •inv­ ”­rea popoarelor orientate de Occident — de pe urma că­ruia au suferit arăta in ulti­mele nouă sute de ani. Sim­patie nu va arăta, deocam­dată, Orientul, decât acelor țăn care nu și-au exercitat sub niciun fel stăpânirea a­­supra-i, și nici nu amenință ca va face lucrul acesta in­­tr­’un viitor apropiat, deaceia, este foarte propabă că Sud- Estul european se va bucura de o mare considerație în toate centrele orientale , pen­tru că, pe deoparte acest Sud- Est este totuși in Europa, și ca atare prețios pentru presti­giul și experiența sa — iar pe de altă pare, pentru că acest Sud-Est aparține prin tradiția sa culturală și prin atitudinea sa pacifică, orien­tului. Noi, românii, nu putem ră­mâne indiferenți față de a­­ceastă transformare totală a lumii cu care ne învecinăm. Căci este, într’o mare măsu­ră, lumea noastră și, chiar până nu ne dăm seama, vor­bim aceiași limbă spirituală. Civilizațiile țărănești și struc­tura morală a acestui Orient — fie el creștin, musulman sau „păgân“ — se aseamănă. In sufletele acestor noroade ale Răsăritului zac încă ne­istovite rezerve de energie creiatoare. Crizele care ame­­nință culturile occidentale, nu sunt primejdioase în Orient. In istoria modernă a spiritu­lui — istorie care începe cu Renașterea — Orientul încă nu și-a adus partea lui de contribuție personală. Euro­pa, și întreaga cultură mo­dernă, s’a făcut fără orien­tali. Dar toate semnele arată că reintrarea Asiei în istorie va aduce cu sine și o înflo­rire excepțională a culturilor orientale, culturi care, de data aceasta, vor vorbi lumii în graiul lor, iar nu într’un graiu împrumutat. România este considerată, în tot Orientul apropiat, ca o țară mare și puternică. Se cuvine să dovedim vecinilor noștri că avem și o mare cul­tură, sinteză desăvârșită între Orient și Occident. Dar pen­tru asta, trebuie să învățăm să iubim valorile spirituale creiate în Orient, să le iu­bim și, uneori, chiar să le al­jut­ăm să pătrundă în lumea largă prin inițiativa și pres­tigiul nostru. Cultura româ­nească va fi chemată să joa­ce, în această regiune unde (Urmare in pag. ultimă)

Next