Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-03-23 / nr. 13

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov A­B­O­NAMENTE, autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 particulari 250 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianul 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL X L­IX • Nr. 13 SAMBATA 23 Martie 1940 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU (urmare în pag. 8-a) Profesorul Nae lonescu de MIRCEA ELIADE Pentru toți elevii lui, pentru toți acei care l-au cu­noscut și l­-au iubit, moartea lui Nae lonescu este un lucru care nu poate fi realizat. De aproape 20­0 de ani, promoțiile de tineri studenți identificau în Nae lonescu, în „profe­sorul” lor,­­însăși Viața. Rareori a lăsat Dumnezeu pe pă­mânt un om mai viu , căci ființa lui întreagă, simțirea lui, gândirea lui, crescuseră toate la un loc, desăvârșindu­­se, sub semnul Vieții. Asta nu înseamnă, firește, că Nae Ionescu accepta primatul biologicului sau se lăsa furat de ereziile vitaliste. Cei cari i-au urmărit cursurile sale uni­versitare, i-au ascultat conferințele sau i-au cetit cu aten­ție articolele — știu cât de riguroasă îi era dialectica și cât de sever, în tehnicitatea lui, limbajul. Nimeni n’a urât mai mult ca el confuzia, aproximația, path­osul retoric, mistagogiile de tot felul și gnozele degradate. Viața, care, în conștiința elevilor săi, se identifica cu Nae lonescu — nu însemna frenezie, căci a fi viu în ordine spirituală e cu totul altceva decât a îngădui primatul formelor vieții organice. Nae lonescu era viu in totalitatea ființei sa­le ; de acee­a gândirea sa funcționa in conformitate cu pro­si­priile sale legi, fără a se lăsa amețită de rodul alitor expe­riențe extra­ raționale. Că legile proprii ale gândirii nu erau, la Nae lonescu, terorizate sau mutilate de acele săr­mane resturi de pozitivism sau psihologism, la modă încă pe timpul când luase el cunoștință de vocația sa filozofică, — este încă o dovadă a autenticității acestei vocații. Este într’adevăr foarte greu de acceptat moartea aces­tui om, care ne învățase să recunoaștem biruința vieții chiar în faptul năpraznic al morții, îmi dau bine seama, firește, că moartea pare o desprindere de viață numai pen­tru cei care rămân, căci pentru cel care se duce, moartea înseamnă o nouă naștere, prima etapă a reintegrării spiri­tului în condiția lui primordială, glorioasă. Chiar trupul recapătă, prin moarte, o nouă, mai mare, demnitate ; căci reintra in circuitul cosmic, eliberat de forma provizorie in care se zocuise. Dar toate inicruitie acestea, pe care Ie știm, nu ne pot mangaia, pe incnum­i am toti cei care ră­mânem. Viața noua, miraculoasa, pe care o începe un om prin propria sa moarte — ramane pentru cei vii o taina de nepătruns, iat in aceasta taina sut, întreaga, du­rerea acelora care-și dau seama că se afla încă in viață după plecarea lui Nae Ionescu. Uici, in asemenea împre­­jurari, nimeni nu mai poate judeca impersonal. N­ime­ni nu poate avea rana sa judece moartea unui om din punc­tul de vedere al celui care pleaca, și toți cei care l-am cunoscut și iubit pe Nae Ionescu, toți cei care ne obișnui­­sem sa-i­­#entr*iea­m­ eu însăși Viața — izbutim să înțele­gem, abstazi, ca moartea lui este totuși o noua, deși înmăr­muritoare, biruința a vieții; ca trecu­e sa june cam in ter­­menu impersonam, aam­u­ ne seama ca desavarșirea unui om se împlinește de obiceiu intr un chip tragic, copleșind in durere pe­conaiț­, din jurul lui. Nae Ionescu n a voit sa-și claueasca un sistem filozofic și nici nu pretins vreodata, ca are un asemenea sistem, pentru ei, orice sistem filozofic perfect ments, definitiv, era semnul supremei opriri pe loc , sau, cu neuitateie lui cuvinte deia curs, „orice sistem filozofic este piatra de mormânt a garnitorului”. De un asemenea om, viața nu-i mai poate invața nume — și nei Dumnezeu nu-i mai poate revela nume, și cel mai mare bun ai vieții, după el, era capacitatea de a învăța­­ capacitatea, aurica, de a su­feri și de a rodi. Învățând el însuși, până în ultimul ceas al vieții sale, n a obosit sa învețe pe alții , invațandu-i, mai ales, singurul lucru important 111 orice iudele mustre î­iozo­­fica, inc­oua și pasiunea de a filozofa. Nae Ionescu a res­taurat tradiția umpenala a învățăturii filozofice, care inseamna gandiirea riguroasa a problemelor proprii, iar nu ganaaea pe cărțile altora. De aici nepasarea lui față de cartea de filozofie, disprețul lui față de „filozoful­­ tipărit”. .Marile schimbări ale omenirii, revo­luțiile spirituale care au transformat lumea de trei mii de ani încoace, toate au fost împlinite prin cuvântul viu: întotdeauna intr’o mare criză a istoriei universale, lumea a urmat pe cel care a vorbit și a învățat pe oameni cum să gândeasca asupra propriilor lor probleme: Buddha, So­­crate, profeții, Mântui­ravei, Mahomed — toți aceștia au vorbit omului fața către fața; chiar textele care au ră­mas de la ei sunt discursuri sau fragmente dictate în­ ins­pirațiile lor suprafirești. Faptul ca Nae Ionescu a fost profesorul­ universitar cel mai iubit și cu cei mai mulți elevi, se datorește tocmai acestui amanunt, ca el a invâțat pe tineri cum să gân­dească — și i-a încurajat să-și gândească problemele lor personale. „Problemele personale” sunt, de cele mai mul­te ori, foarte simple — și cam totdeauna aceleași: iubirea, moartea, mântu­rea. Numai când omul renunță de a fi el însuși, începe să se deose­bească de ceilalți. Numai proble­mele care nu sunt personale, devin din ce in ce mai nu­meroase, cu cât înaintăm în viață. Nae Ionescu a debutat in cariera sa universitară cu o lecție celebră: Iubirea ca act de cunoaștere. Problema aceasta — împreună cu pro­blema mântuirii — a rămas în centrul preocupărilor sale filozofice până in timpul din urmă. Tragedia omului, de la păcatul lui Adam încoace, Nae Ionescu o găsea întreagă in acest episod, incapacitatea omului de a iubi în chip abso­lut, incapacitate care se soldează cu neputința lui de a cu­noaște în chip absolut. De aceia sfinții sunt singurii care se pot apropia de Dumnezeu și-l pot cunoaște, pen­­tru că numai dragostea sfinților se apropie de o dragoste absolută — fără ca, totuși, să o poată vreodată atinge. Valoarea pe care o acorda Nae Ionescu vieții se datora în primul rând capacității de iubire pe care o păstrează oricare viață. Niciodată nu poți despera de un om care rămâne viu din punct de vedere spiritual. Numai omul a cărui inimă se împietrește, și a cărui viață se oprește pe foc — este un om, spiritualicește vorbind, pierdut. Ni­cio experiență și nicio greșală nu e decisivă, atâta timp cât viața spirituală nu e­­ împietrită. Sterilitatea este semnul morții, și sterilitatea este un păcat împotriva iubirii. Pe Nae Ionescu nu-i înspăimânta moartea fizică, adică tre­cerea omului într-o altă condiție cosmică. Moartea aceas­ta, pentru el, era o desăvârșire, căci însemna o apropiere a omului de Dumnezeu. Cumplită era, însă, pentru el moartea în viață, „oprirea pe loc”, împietrirea inimei , pă­catul împotriva iubirii, adică cel mai mare păcat împotriva Vieții. CIUCURENCU „Figurină” Colecția Em. Ottulescu Pentru a fi Concepută numai în epoca emoțio­nantelor Idile — ca aceea intitulată Lunei, Seara zilei de sărbătoare, sau Visul — prin care Poetul descoperea din ce în ce mai sinceră în tragica sfâșiere a forțelor sale fizice puterea miraculoasă de a-și însenina lăuntric ochii închiși prin iluminări tot mai radioase, și poate realizată prin transpunere în cuvinte abia în 1829, zece ani mai târziu după acea con­cepție ideală, deci odată cu­­ celelalte idile — ca Liniștea după furtună, sau Sâmbăta satului — meditația in­titulată Pasărea solitară (11 passero solitario) mărturisește în lumea cre­ațiilor leopardiene aceeaș tendință, de a pune la contribuție experiența literară a Poetului, ca și experiența-i sufletească, de trăire personală, în scopul de a găsi o nouă expresie li­rică, prin care să-și deplângă singu­larizarea în viață, izolarea nevoită, fatală, prematur regretată și con­știentă. Intru aceasta, Poetul folosește în poezia Pasărea solitară un motiv bi­ne cunoscut în Lirica anterioară a tu­turor literaturilor: se compară pe sine cu cea mai romantică dintre zburătoarele lumii într’aripate, cu il passero solitario, cu acel minuscul turdus aganeus adică, pe care natu­­raliștii și dicționarele îl recunosc în­tr’o mică pasăre albastră, deprinsă a fugi de tovărășia tuturor celorlalte se­mene, bucuroasă de singurătatea ei, pe care și-o ascunde, cântând totuș, în spărturile stâncilor și pe culmea turnurilor căzute în ruină. Ideia acestei comparații nu era de­loc nouă. Comentatorii lui Leopardi au identificat aceeaș temă de cel puțin câteva ori, în cele mai variate momente ale Poeziei lumii: într-un Psalm de exemplu („factus sum sicut passer solitaires in teoto“), într’o poezie a lui Petrarca („Passer mai solitario in alcun tetto Non fu qu­­ant’io“), ba până și într’un fragment din poema lui Puici (Morgante), sau în Benvenuto Cellini, în timpul Re­nașterii, dacă nu într’un strambotto al lui Panfilo Lasso (Fr. Flora). Simple conincidențe tematice, sau izvoare direct folosite, atari prece­dente rămân, firește, tot atâtea punc­te de reper, menite să confirme per­petuarea „motivului“ în Lirica mo­dernă. Sigur este că acest „motiv“ își trăește prin Giacomo Leopardi, notează acelaș comentator, momentul culminant al vastei sale cariere. Primăvara da afară (prezentată în cadru de idilă, în care impresionează firescul versului, mai simplu aici a­­desea decât naivitatea unei bucolice populare); panica sărbătoare a reîn­­torcerii primăverii pe pământ, căreia nu i se sustrage decât ea, pasărea so­litară și el, poetul, este cadrul firesc în care ni se prezintă plastic ideia morală a poeziei: neparticipar­ea, din incapacitate sufletească, la tinerețe, în anii care-i sunt hărăziți, la sufe­rința constatării acestei incapacități adăugându-se presimțirea și mai chi­nuitoare a unor apropiate regrete. Traducerea acestei poezii a lui Leopardi, a doua din noul ciclu de prezentări leopardiene pe care le în­cerc, făcute în lumina înțelegerii pro­prii a rostului traducerilor din Lirica străină, este astfel făcută, încât să-i mijlocească oricăruia dintre noi po­sibilitatea de-a cunoaște poezia lui Leopardi direct, spre a se pătrunde de-a-dreptul de frumusețile pe care le cuprinde. Intr’un cuvânt, oricare dintre noi poate citi poezia în origi­nal, urmărind versiunea care-o înso­țește, i­a un simplu și binevenit in­termediar. Oricare dintre noi poate încerca deci emoția estetică, pe care i-o trezește sau nu poezia aceasta. In ajutorul îndeplinirii rolului de mai sus, versiunea care urmează este însoțită de textul original și de un comentariu al unor anumite alu­zii, precum și de oarecare observații de natură estetică, pe care le oferă în linii generale, comentatorul în prealabil arătat. IL PASSERO SOLITARIO D’in su la vetta della torre antica, Passero solitario, alia campagna Cantando vai finch é non more il giomo ; Ed erra Varmonia per guesta valle. Primavera dintorno Brilla nell’aria, e per li campi esulta, Si ch’a mirarla intenerisce il core. Odi greggi belar, muggire armenti; Gli altri augelli contenii, a gara insieme Per lo libero del fan miile giri, Pur festeggiando il loro tempo migliore : Tu pensoso in disparte il tutto miri; Non compagni, non voli, Non ti cal d’allegria, schivi gli spassi; (Urmare în vag. 8-a) cunoaște pe Leopardi de ALEXANDRU MARCU Selma Lagerlöf A doua zi după ce primise consacrarea premiului Nobel — la drept v­orbind, mai mult o recunoaștere omagială a merite­­lor u­nei scriitoare de mult consacrată prin i­­mensa popularitate și admirația unanimă a publicului cititor de pretutindeni — se spune că primul gând, tradus numai­decât în faptă, al scriiitoarei suedeze Selma La­­garlöf a fost să răscumpere casa bătrânea­scă împreună cu domeniul strămoșesc din Vermland-ul natal, Morbacka 1). Și e caracteristic faptul că numele acesta figu­rează pe coperta unei cărți de amintiri, pentru că cele mai prețioase, acelea care ne întovărășesc până la moarte­, mângâin­­du-ne cu blânda lor adiere, sunt amin­tirile vârstei și locurilor magice ale copii­lării. Toți marii scriitori au avut intuiția excepționalei valori a­ celor dintâi amin­tiri și cărțile lor cele mai frumoase le-au scris sub înrâurirea prestigiului incompa­rabil pe care-l înfățișa .priveliștea virgi­nală a­ lumii asupra căreia s’au deschis uimiți ochii lor, în aurora vieții, și ale cărei răsfrângeri feerice a lăsat urme ne­șterse în sensibilitatea atât de receptivă a vârstei­­ copilăriei. (Nu spunea Kipling, scriitorul ale cărui opere au fermecat co­pilăria și căruntețea milioanelor de citi­tori, aceste cuvinte de adânc înțeles: , Da­­ți-mi cei șase ani dela începutul vieții oricui și vă prezic un mare scriitor; restul e (fără însemnătate“?). Așa sunt „Cărțile junglei“, de K­pling și „Le grand Meanhes“ de Alain-Fournier sau „Amin­tirile“ lui Creangă și „Medelenii“ lui Io­nel Teodoreanu și tot­­ astfel „Legenda lui Gösta Berling“ de Selma Lagerlöf. Carac­teristic și comun acestor cărți este nespu­sa ușurință a lunecării pe deasupra rea­lităților­­ cotaidiane, a irumperii într’o lume străbătută și transfigurată de poeziei, în rare, închipuire și realitate s­e împletesc în cea mai firească conviețuire. Amintirile Selmei La­gerlöf, din care lipsesc indiscrețiile autobiografice, ne da­u­ în schimb măsura uimitoarei precocități și a predispoziției înăscute a scriitoarei, de a exprima fără să-i trădeze taina, lu­mea fantastică a legendelor și supersti­țiilor locale, lăsându-ne să întrevedem cât era de intimă și totală participarea ei la atmosfera­­ lor miraculoasă. Ele nu sunt, propriu vorbind, nici me­morii, adică ceea ce înțelegem obișnuit prin acest­­ cuvânt: o înșirare­­ cronologică a eta­pelor drumului străbătut în viață, 6­ epi­soade răslețe în care retrăesc, cu o minu­nată frăgezime peisagii și scene familiare din copilărie și tinerețe, laolaltă cu frag­mente de un interes mai special, asupra începuturilor și primelor succese în ca­­cariera de scriitoare. Care au fost aceste succese? Sunt aproape toate titlurile căr­ților apărute după­­„Legenda lui Gösta Berling“, dar mai ales „Legende despre Cris­tos“, „Ierusalimul din Dalecarlia“ „Ierusalimul din Țara Sfântă“ și ferme­și­cătoarea ..Călătorie a lui Nils Holgers­­son“, una din cele mai populare cărți in Scandinavia, cărți în care fantasticul le­gendar și poezia trecutului dau și mai mu­lt preț unor pagini de adevărată mă­reție epică. Zilele­­ trecute, ziarele au publicat știrea morții celebrei scriitoare suedeze, în at­mosfera tragicelor evenimente care au zguduit recent Nordul european. E una din cele mai dureroase pierderi din câte au încercat, în ultima vreme, literatura europeană. Rămâne totuși, mângâietor, gândul că Selma Lagerlöf a avut răgazul să-și trăiască destinul ei, să spună tot ce avea de spus, într’un­­­el care-i va face de neuitat ,amintirea. MIHAI NICULESCU 1) Morbadka, (Ed. Stock, Paris, 1937). (Urmare in pas ultimă) Gândire fara suferința de CONSTANTIN NOICA Acum câțiva ani ,un tânăr francez exclama : „La pensée bourgeoise, pensée sans dou­­leur“!... Nu mai știu exact ci­­ne-l revoltase, dar aproape ori­cine putea să-l revolte. Căci la fiecare pas întâlnești oameni cari pot face, fără suferință, un program de reformă socială și politică, se pot gândi, fără suferință ,la origina lumii și la sfârșitul ei, după cum pot creia cadre teoretice pentru propria lor vieață, tot fără su­ferință. Sau cu singura sufe­rință gramaticală și lexicală de­ a­­ trebui să rostească lucru­rile într’o formă onorabilă. Sunt destul de mulți astăzi, mai ales tineri ,de la noi sau din alte părți decât Franța, cei cari să creadă că tineretul francez­­ contemporan stă sub acest pă­cat al gândirii fără de suferin­ță. Nu numai că spiritul socie­tății franceze, al acestei socie­tăți mai de­vreme cumințite de istorie decât altele, pare multo­ra burghez , dar ușurința cu totul excepțională prin care o gândire își atinge expresia, în limba franceză, ca și îndruma­rea ei către forme retorice (școala franceză păstrează în­că o „clasă de retorică și nu e retorica termenul final într’o cultură care și-a atins matu­ritatea, la un popor aflat la o încheiere de ciclu ?) toate fa­vorizează impresiunea, cu pri­vire la tineretul în chestiune, că rostește prea ușor și con­­struește prea liber. Dar e, poate, o simplă im­­presiune. Știm bine că ea e confirmată în unele cazuri, după cum știm că în alte ca­zuri tineretul acela stă prea mult sub prestigiul celor de altă vârstă, într’o țară unde, poate din pricina denatalității dar și — în aparență para­doxa­l — din cauza vitalității celor bătrâni, aceșia sunt de­osebit de activi. Socotim însă că a extinde această judecată asupra întregului tineret fran­cez e un act de nedreptate, is­­vorînd probabil din voluptatea de­ a ponegri, puțin, poporul și cultura față de cari aproape toate celelalte popoare și cul­turi europene au resimțit un complex de inferioritate. Ceea ce, mai ales, ne face să privim ca nedreaptă califica­rea tineretului francez drept unul a cărui gândire e lipsită de suferință, este prezența în sânul său a unor grupuri, unde problemele puse nu purtau de fel pecetia conformismului. Dimpotrivă ,prin felul cum se puneau, ca și prin conținutul lor, problemele acelea aveau un caracter dramatic, căruia în­tâmplările europene din ulti­mul timp i-au adăugat un ac­cent de suferință. Este vorba de grupul acela de reviste, l’Ordre Nouveau, Esprit, Plans, Réactions, apărute în jurul lui 1930 și trădând, în ciuda di­versității lor ,o frământare cu adevărat dureroasă. Dintre ele, l’Ordre Nouveau și mai ales Esprit, aduceau a­­titudinea aceasta curioasă — dar în fond, poate, singura vrednică de­ un autentic cărtu­rar tânăr — de a fi în același timp împotriva formelor vechi de vieață spirituală, a societății franceze și­ a celor înrudite ei, ca și împotriva formelor no­i de vieață spirituală, propuse și în parte înfăptuite în alte state. Nici capitalismul și or­dinea democratică, nici comu­nismul și rânduelile sale, cu atât mai puțin fascismul, în felul în care se realizează aiu­rea, nu ispitea gândirea ace­stor tineri cărturari francezi­ Ei își închegau doctrina în ju­rul unui anumit „personalism“, în care primatul spiritualului și înțelesul creștin al acestui primat aveau un cuvânt ho­­tărîtor de spus. Dar isbitor și cu adevărat dramatic, era mai puțin înte­meierea pozitivă pe care­ o dă­deau doctrinei lor, cât încerca­rea preliminară de­ a o defini prin împotrivire cu doctrinele existente. Iar în această pri­vință răfuiala, cu stările de lu­cruri existente în Franța însăși, era atât de polemic și hotărît

Next