Universul Literar, 1943 (Anul 61, nr. 1-18)

1943-06-10 / nr. 16

proprietar» SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23­ 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE, autorități și instituții 1000 le) particulare 12 luni 500 „ 4 6 luni 400 „ 3 luni 210 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI , Str. Brezoianu 23-23 TELEFON 3.3­0.10 VASILE PÂRVAN despre viață și moarte — Laus Poetae — „Pentru a avea o concepție optimistă asupra lumii­­ și vie­ții, e nevoie de un suflet pu­ternic. Numai un mare entu­ziast poate crede în existența unei legi universale etice, mai presus de urîțeniile morale evidente și aparent, precum­pănitoare ale vieții“. (V. Pârvan: „Memoriale”) Soarele își tremură ultimele mângâieri în asfințit; gândurile omului animă ultimele nădejdi. Dimineața, din nou, Soarele pâl­pâie viața plină de lumină și cântec; numai omul, poate, și-a oprit isborul gândului în negura stăncoasă a nopții, de Peste viața noastră, ca un sbor porumb, stărue neliniștea morții. Tăcerile morții cutremu­ră zările vieții și omul, rupt din plămada morții, se teme de ori­zonturile ei. Peste fire și vis, graiul liniștei eterne psalmodiază liturgica în­cântare a vieții. Și, din susurul argintiu al ei, oamenii adună, grijulii, mărgăritarul înșelător al surâsului, trudind, peste zile și ani, peste dăinuirea lui. Dar din­colo, peste zăgazurile întunecate, necunoscutul flutură misterios, flamurile tăcerii. Mărgăritarul surâsului a pierit în vâlvătăile visului. Viața s’a topit ca un strop de rouă, în soarele amăgi­tor al altor dimineți. Veșnicia tremură peste vis negura undui­toare a morții. Un mare poet al solitudinilor creatoare; un mare tăcut al fră­mântărilor interioare; un apostol al gândului și visului închinat vieții, Vasile Pârvan, ne poartă pașii pe pajiștile însorite ale u­­nei dureri unduitoare, din care, isvoarele vieții pline de har și farmec, duc, rostogolind limpe­zirile, marea seninătate a omului. Viața, în concepția lui Pârvan, nu-i fluturare de vis. Ea trebue să fie, atât de vie, ca să dăruiască omului, puterile necunoscute ale creației. Dăruind vieții noastre șterse, sufletul tainic al vieții in­terioare dăruim totul. Viața nu­mai așa trebuie trăită. „Marea noutate, marea creare, e iubirea aceasta continuă, ne­obosită, pentru gândul unic. El culege gândurile fiecărei zile, le cioplește după nevoia marei ope­re în care le închide, și, prin­­zându-le acolo cu însăși viața, cu însăși iubirea noastră, el cre­­iază o viață nouă, biruitoare a timpului, din viața noastră cea veche și roasă de timp"1). Viața închinată „gândului unic“ stărue în filosofia lui Pârvan, și, desigur, numai datorită acestui înalt concept a trecut, cu trupul chinuit de suferinți, peste pra­gurile strâmte ale ei, dorindu-șî zilele, pentru marea împlinire a visului pământean. Nu gloria tre­cătoarei vieți l-a ținut lipsit de pământ, ci visul diafan al crea­ției, l-a întărit în rămânerea lui, printre noi. „Gloria este o realitate spiri­tuală de caracter exclusiv social. Viața individuală nu poate fi to­tuși, o povară, de care să ne do­rim, liberați, prin moarte, adesea tocmai din cauza gloriei, în ori­ce caz cu toată gloria, oricât de multă satisfacție ar produce iu­birii de sine a individului și ori­câtă invidie celor dimprejurul lui“ 2). Creația ca factor existențial, contribue, în cea mai largă mă­sură, la justificarea trăirii vieții individuale. Nu viața noastră constittue elanul fericirii, ci do­rința de a ferici viața altora, de a ușura chinurile mărunte ale ei, ne arde rugul sufletesc al crea­ției: „Putința de a­­ trăi noi înșine în sufletul altuia e singura ade­vărată valoare omenească“ (Pâr­van, Memoriale, pag. 58). Pârvan, pune astfel, viața noa­stră în legătură cu a altora, iar, u­neori, în preajma cosmosului. Pentru a micșora întristările sau bucuriile noastre, față de „pă­­mânteștile lucruri“, trebuie să comparăm soarta noastră cu „ne­sfârșitul Cosmosului“.. In­ imensitatea Cosmosului, via­ța noastră nu poate sta, o clipă, pe treptele existenței. Dar ne­mărginirile gândului nostru pot drumul toate înălțimile, într’o singură clipă ,acela, pe care Pârvan, o consideră, temelia vie­ții creatoare. Aproape toată opera lui Pâr­van este un adevărat imn în­chinat morții și tăcerii. Prin moarte și­ în moarte, filo­soful, găsește ultima alinare a gândurilor chinuite de neliniști și a visului sugrumat de realitate. Toată viața noastră, oricât de plină de glorie e tot către supre­ma alinare merge: moartea în­lănțuită de tăcere. „Și viața însăș, în întregul ei, e tot o luptă pentru tăcere —du­pă zadarnicile rătăciri ale copi­­lărei și tinereții pentru a vorbi. E, odată cu revelarea adâncimii celor ascunse în noi, lupta pen­tru a­­ cuceri tăcerea, pentru su­prema armonie a sunetelor care nu rănesc, a culorilor care nu strigă, a gândurilor care nu tur­bură , a iubirei care nu chiamă, ci merge“ (3). 1) V. Pârvan: Memoriale, pag. 69 2) Ibidem, pag. 42. 3) Ibidem, pag. 215 (Urmare în pagina 6-a) de SERGIU CRISTIAN Vasile Pârvan, în tinerețe ALEXANDRU TOCARIU Rochia roz Apare de 3 ori pe lună PREȚUL 10 LEI ANUL­UI Nr. 16 JOI 10 IUNIE 1943 Redactor responsabil: TRAIAN CHEUARIU Conștiința catolică „Chrétiens, au travail!", cu a­­ceastă exclamație își deschidea cândva paginile unul din cad­­tele „Construire", semnificativă publicație de cercetare și reva­lorificare a spiritului francez. Cu­prinsul paginilor dovedeau însă că era vorba de mult mai puțin decât o operă care să se rever­se pe întreaga întindere a co­munității creștine; frământații redactori ai caetului nu vizau decât poporul francez, deci nu­mai un anume sector al lumii catolice, ea însăși numai parte a celei creștine. Identificându­­le pe câte și trei, în acea splen­didă confuzie a viziunii univer­sale cu cea națională, care ca­racterizează conștiința popoa­relor „mari", creatoare de isto­rie, editorii nu făceau decât să reînvie o veche tradiție a spiri­tualității franceze, tradiție că­reia cultura umană îi datorește — pe toate planurile­­— cuceriri esențiale. Dar nu despre această regă­sire a unei conștiințe imperiale, — care rămâne una din cele mai rodnice cuceriri ale sufletu­lui francez torturat de drama momentanei prăbușiri politice,— vrem să vorbim aici. Ci despre o adevărată renaștere catolică pe care o trăește tineretul fran­cez de astăzi. Este, în acela­ș timp, o ciudățenie a destinului francez și o dovadă a potenția­lului creator disponibil încă la capătul atâtor încercări, faptul că Franța a trebuit să cunoască risipirea frenetică în ateism și raționalism, pentru a reînvia în creștinismul catolic, tot așa cum a trebuit să piardă cu indiferen­ță inexplicabilă ultimele insule coloniale pentru a-și redobândi conștiința imperială și colonială. Istoria catolicismului nu se poate, fără îndoială, rupe de prezența Franței, așa cum nu poate fi înțeleasă în afară de această prezență. Nu este vor­ba de istoria politică a bisericei papale care a primit loviturile cele mai puternice tocmai din partea Statului francez; este o constantă a liniei istorice Franței opoziția categorică îm­­­potriva universalismului politic pe care papalitatea l-a practi­cat adesea. Astăzi încă, în mij­locul tuturor frământărilor și în plină renaștere religioasă, cle­ricalismul, moștenitor tenace pe cât de lipsit de orizont istoric al acestui universalism, se vede exclus din zona preocupărilor tuturor grupărilor doctrinare ale tineretului francez. Este vorba mai puțin de o reacțiune contra unei anumite epoci din istoria națională, epocă în fond plină de glorioase întreprinderi și re­alizări care fac parte integrantă din strălucirea Franței, cât de o separație categorică a planuri­lor­ religios-politic, în care in­telectualitatea franceză stărue. Poziția aceasta principială nu impietează însă cu nimic asu­pra fenomenului religios. El tre­bue însă neapărat coroborat cu reacțiunea vădită a gândirii franceze față de raționalism. A­­firmația poate părea riscantă mai ales pentru cei familiarizați cu catolicismul cu „iz științific" al secolului XVIII—XIX. Conștiința catolică a Franței se conturează astăzi ca o expe­riență mistică, de fierbinte exal­tare. Oricât de paradoxal față de ceea ce afirmam mai sus, acea­stă trăire religioasă se suprapu­ne cu trăirea națională-istori­­cizantă, a Franței actuale. In mă­sura în care respinge clericalis­mul importator de formule, în a­­ceiași măsură noua gândire fra­­ceză dă suflu național conștiinței sale religioase. Catolicismul francez renaște astfel nu la um­bra comunității papale, ci sub impulsul sfinților pe care po­porul francez i-a dat acestei co­munități. Conștiința catolică se inte­grează în acest fel deopotrivă fenomenului religios, ca și ce­lui politic-doctrinar. Dacă a por­nit sau nu din acest din urmă sector, este mai puțin interesant, cu atât mai mult cu cât corela­ția în timp nu implică o legă­tură de cauzalitate, decât pentru cei care au neapărat nevoe de o atare legătură pentru pozițiile pe care se apără. Pe de altă parte, chiar numai „coincidența" acestor fenomene, ilustrând re­găsirea celor două direcții ale spiritului francez, dă perspecti­ve întregului proces de redeștep­tare națională. COSTIN I. MURGESCU Mea literara cu si tara moson­e de MELANIA HAYECK Din canid în canid trice litera­tură și în genere orice cultură simte nevoia să-și revizuiască valorile. Se înalță atunci câte un glas de autoritate, se deschid perspective, se creiază curente și idealuri și se refac în primul rând valorile critice. Nu știm cum se face, dar în acest proces sunt adesea implicați, mai din umbră sau, chiar direct, filosofii. Filosofii sunt însă atât de în­drăgiți de disciplina lor și pres­tigiul filosofiei este atât de mare, încât ei impun nu numai științei timpului lor, cu care de altfel fac mereu bună tovărășie, dar și li­teraturii și artei în genere. De filosofia unei epoci n’au scăpat niciodată diversele manifestări spirituale ale acesteia. Ea se in­filtrează pe încetul dar sigur și sfârșește prin a colora totul filo­sofic sau prin a creea cel puțin un climat în nota respectivă. Lucian Blaga știe că perspec­tivele filosofiei românești sunt deschise larg pe orizontul culturii noastre. Se bucură că metafizica culturii, așa cum a înfățișat-o în trilogia d-sale, s’a verificat atât de frumos și de pitoresc ori de câte ori a fost confruntată cu su­fletul românesc și cu creațiile lui. S’a simțit dintr’odată că a­­cest gânditor a adus filosofia ,d­­easă‘‘ și că ea va crește acum aproape de inima noastră, pentru o filosof­ie proprie se ostenesc și alții — Vasile Băncilă, Constan­tin Non­ca, Grigore Popa, Petru Ionescu — convinși că poporul român ascunde o facultate filo­sofică, căreia toate atribuitele ființei stale etnice îi garante­ază o desvoltare viitoare fecundă și ex­trem de originală. In această pri­vință, se așteaptă cu viu interes studiul lui Luciian Blaga despre filosofia română, din care a pu­blicat dolar introducerea („Despre viitorul filosofiei românești“ — Saeculum — nr. 1). Polemica — în treacăt fie spus — dintre Nichifor Crainic și fi­losoful nostru, căruia cel dintâi îi reproșează, cu o vehemență cunoscută, încumetarea de­ a­ con­cepe o metafizică românească în afara ortodoxiei, c­u elemente antiortodoxe chiar („superstiții f­olkloristice, mituri indiene, ere­zii creștnne“) și nici depuțin repre­zentativă pentru sufletul româ­nesc („o metafizică a babelor vrăjitoare“­ așa cum s’a exprimat în ultima d-sale „Gândire“) — polemica aceasta este deschisă. Lucian Blaga i-a pregătit un răspuns hotărîtor, suntem siguri, și cele dintâi argumente au și fost schițate în introducerea de care am pomenit mai sus. Dar odată cu înfiriparea filo­sofiei românești se operează lent și un fel de aclimatizare filoso­fică a culturii noastre. Tot d. Blaga încearcă să creieze un cu­rent, cerând de data aceasta cri­ticei noastre literare „să facă uz de perspective filosofice și chiar de perspective filosofice româ­nești“ (Critica literară și filoso­fia“ — Saei­u Iluim — Nr. 2). De­oarece critica noastră literară se află iarăși într’un impas, este bine să rezumăm acest articol pentru a fi cunoscut și pentru a încerc­a și o întâmpinare a lui. Plecând dela învinuirea că cri­tica românească a fost multă vre­me incjapab­ilă să aprecieze lite­ratura de sensibilitate și viziune metafizică, pentru că era împiedi­cată de prejudecata că, orice a­­duce­a filosofie în poezie este lipsit de valoare poetică. — d. Lucian Blagia îi face un întreg proces. Ne convinge apoi prin câ­teva exemple, — Bou­leau, Schle­gel, Brandes, Thibaudet, Gun­­dolf, Maiorescu, Gherea, Ibrăi­­leanu, — că „la spatele oricărui critic literar de o însemnătate oarecare a stat, totdeauna, o fi­losofie“ — și ne informează des­pre corespondența criticei aces­tora cu filosofia timpului sau a preferințelor lor. Dar d. Blaga este el însuși un spirit prea cri­tic ca să-și închipue că procesul criticei literare este asigurat doar de educația ei filosofică și se grăbește să precizeze : „Neapă­rat că facultatea esențială, ce se cere criticului literar este „gus­tul“. Nu ne gândim niciun mo­ment să tăgăduim acest lucru, sau să-l neglijăm. Dar criticului i se poate cere cu bună dreptate să-și îndeplinească o primă și elementară datorie față de pro­priiul său gust, adică să dea au­toritate și profunzim­e acestui gust, printr’o filosofie, pe care și-o însușește potrivit închinări­lor sale spirituale“. Critica care a asimilat mai fin și mai inteli­gent filosofia cu gustul pentru a deveni just cât trebuia și doctri­nară și impresionistă — este cea franceză. Principial însă, acesteia îi repugnă orice filosofie. In concluzie, Lucian Blaga reia procesul criticei literare româ­nești din ultimul timp și-i im­pută din nou, abținerea de la­ fi­losofie și ocolirea în special a celei românești. In excepție s’a constituit do­ar o încercare a lui Pompiliu Cons­­tantinescu, care în studiul său critic despre poezia lui Tudor Arstoel, a dat considerațiilor sale o premeniire filosofică. Experiența aceasta nouă critica o făcea toc­mai față de o filosofie româ­nească a culturii. Articolul se încheie cu îndem­nul către o filosofizare cu orice preț a criticei noastre literare. Indemnul­ d-lui Luc­an Blaga a plecat de la două îngrijorări, cât privește critica literară a timpu­lui. Una se sprijină pe constata­rea că aceasta și-a permis in ultimul timp prea mult impre­sionism, prea a fost prezumțioa­­să crezând că poate judeca totul după legile savuroase ale gustu­lui și ale impresiilor. Cealaltă, în dorința de-a grăbi conformis­mul criticei la spiritualitatea vre­mii, care stă sub semnul impe­rial al etnicului, trimite noua generație de crit­ci să-și împros­păteze judecățile la fântânile fi­losofiei autohtone. Care? E cam greu de spus. A­­ceea pe care a prins-o în sbor metafizic însuși d. Blaga și care, sub o formă sau alta, in ideolo­gie, în poezie, în artă, plutește în vazuuri. Critica literară este un gen li­terar ne-o înaxpeniență rea avă, deși își are rostul și metodele ei proprii. Fiind incontestabil creație, ea­ este însă una. .lue­ pro-­o­tativă. Facultatea aceasta creiază genului critic obligațiunea, de­altfel iminentă, de-a se înnoi, de-a se adapta, de-a evolua o­­dată cu producția literară. Este o iluzie să se creadă într-o știință generală și impersonală a criti­cei. Această iluzie poate dura cât o epocă determinată a creației li­terare sau legată de renumele unuia sau altuia dintre critici. Critica este un gen mimetic și subiectiv. A-i cere să devie egală cu sine, dogmatică și definitivă, însemnează a o scoate din rostu­rile ei firești, care sunt interpre­tative, suple și mobile dar nu mai puțin legate de­ o metodă proprie. Dar pentru că instrumen­tul acesteia este unul extrem de delicat și susceptibil de arbitrar și puțină anarhie — este nece­sară din când în când o punere la punct a ei printr-un act de critică a criticei. Acest instru­ment este judecata de valoare. Prin ea critica trebue să-și o­­biectiveze impresiile, să le dea o organizare dincolo de imediata intuiție și emoție artistică. Aces­tea trebuesc ridicate la rangul de judecată critică pentru care tre­bue găsit tonul și stilul adecuat cât privește exprimarea lor. Ta­lentul critic este într’adevăr un talent. Condițiile lui inteligente și temperamentale sunt: gustul și subtilitatea analizei, simt estetic și electiv, sinceritate valori­fica­­toare și un fel de emotivitate lu­cidă, capabilă să mențină crea­­țiunea critică acolo unde îi este locul, adică între artă și știință. Față de universul poetic, pe care prin simțire bogată și prin im­presii alese, îl trăește ca un ade­vărat artist, criticul trebue să adopte o luciditate vecină cu știința. El este fără îndoială un literat dar unul obligat să utili­zeze un material abstract. Stilul critic utilizează în voie figurile de stil și își poetizează explica­țiile, dar nu se poate pierde în divagații literare. (Urmare în pag. 5-a) OCTAVIAN ANGHELUȚĂ Natură statică VECHI LEGĂTURI ARTISTICE GERMANO-ROMÂNE încercarea de a stabili legăturile dintre cul­tura germană și cultura care a înflorit pe te­ritoriul locuit de Românii, se izbește, pentru perioada premergătoare sec. al XIX-lea, de di­ficultăți derivând din însăși particularitatea culturele românești, de a fi fost până la finele sec. al XVIIII-lea, direcționată de spiritul re­ligios ortodox-răsăritean. Arta ,ra, firește în slujba acelorași țeluri, cu atât mai mult cu cât trecutul sbruciumat, de lupte, împilări și refugii, a Românilor, exilase orice preocupare spiritua­lă în adăposturile mănăstirilor fortificate, care se ridicau, ca niște adevărate cetăți ale româ­nismului, în văile Carpaților.1. Dependente de Biserica Orientală, prin structură și adminis­trație, mănăstirile ortodoxe românești­­ era fi­resc să se izoleze de tot ceea­­e nu reflecta spi­ritul „dreptei credințe”. Totuși, dorința expresă a unor principi lumi­nați, călătoriți prin Occidint și căutând să a­­plice în țară bunele pilde culese acolo, a făcut să sosească în Țările Române, dându-le de lucru aici­ meșteri apuseni. Așa s­e face că o foarte pronunțată trăsătură stilistică gotică se poate observa la bisericile din Moldova, întocmai puțin în Muntenia, după oarecare semne de influență romanică. Renaș­terea își impune, prin filiera Veneto-Carom­atină, noile forme arhitectonice sub marele construc­tor care a fost principele prea-creștin Constan­tin Brâ­ncoveanu. Aceste determinări morfolo­gice nu sunt încă îndeajuns de­­ puternice ca să se poată încetățeni definitiv, nici atât d­i im­portante ca să ne îndreptățească a vedea în ele mai mult decât simple influențe efemere. Momentul în care arta Apusului are într’ade­­văr toate șansele să prindă în principatele ro­mâne, sosește abia când, sub imperiul circum­stanțelor istorice, prefacerile interne aduc­­ spi­ritului laicizant, odată cu o nouă viziune lumii, descătușată de tradiționalismul bisericesc, a nevoia unui nou tip de artă, începutul sec. al XIX-lea este epoca când se introduc în țară, atrași de posibilitatea unor câștiguri mai bănoase decât ar fi putut realiza aiurea, cu bruma de tectonică pe care o cunoș­teau, o serie de artiști foarte mediocri, dar care aveau totuși, asupra zugravilor bisericești au­tohtoni, avantajul unei tradiții realiste ce co­respundea întocmai nevoii de ,,adevăr“ a men­talității nou create în principate prin contac­tul tineretului cu gândirea Europeană, la Uni­­­versiitățil­e mari din Ge­rmania, Franța sau Italia. O suimă de pictori, de diferite naționalități, francezi ca Mondonville, italieni ca Schiavoni, cehi cum Ktoladek, elvețieni­ ca Trenkk, pentru a nu cita­ decât câțiva, îndeplinesc rând pe rând pentru burghezia administrativă românească, rolul de furnizori de efigii, fiind tratați ca orice alți­ meșteșugari, cu munca venală și produse exigibile la termen. Dintre aceștia ,știe și ger­manul din Zagreb Carol Wallenstein (n. 1795). Studiase­­ la Viena, unde domnea pe atunci aca­demismul rigid și mediocru al lui Rafael Mengs, reprezentat de rectorul Academiei de Arte Frumoase, Heinrich Fuger. Venit cam pe la vârsta de 22 de ani în țară, Wellenstein se că­sătorește cu o româncă din Slatina, întemeind aici o familie, și se asimilează. Ajunge profe­sor de desen la gimnaziile b­ucureștene, asu­­mându-și în felul acesta rodul de îndrumător pentru primii pași ai celor ce vor deveni mai târziu pictorii mai de seamă ai epocii­­ printre care și tânărul Theodor Aman, unul din viitoa­rele glorii ale picturii românești în sec. XIX, întemeietor al celei­­ dintâi colecții publice de pictură în România­, (prin 1849), i­a Heinstein inspiră, prin acest pseudo—muzeu, gust Româ­nilor de a avea unul cu adevărat. In acelaș timp Gheorghe Asachi încerca în Moldova lu­cruri asemănătoare. Contactul cu Mueinichen-ul, va fi fo­st desigur, pentru mulți, rodnic. Vechiul oraș bavarier de artă, de va fi dat — oricât de puțin sufletește pregătiți vor fi ajuns în el — totuși, o primă idee despre­­ arta occidentală. Aici se formează de pildă George Lemeni sau Lemni (n. 1820), elev al prof. PiMy, trecând apoi la Roma­, la vestita Accademia di San Luca, acum în deca­dență. Tot la Muenchen studiază George Panaiteanu- Bardasare (n. 1816), care rămâne în capitala Bavarieior 18 ani (de la 1840—1858), după care se întoarce profesor la Școala de Arte Frumoase din Iași de curând creată, devenind în curând și directorul proaspăt înființatei pinacoteci ie­șene­­(1860). Moare în 1900 octogenar, nu fără să lase doi buni elevi: pe Constantin Stahi, pic­tor minuțios de naturi moarte într’un gruist foar­te germanic, și pe Emanoil Panaiiteanu-Bar­­dasare, acesta din urmă trimis ca bursier la Berlin, în 1867, care-ll­­ socotea un de către Domnitorul Carol, „­Wunderkind”. Acest al­ doilea Bardasare, nepot al primului, avea să accentueze tendința unchiului său, p­e a impune constituirea unui stil de pictură, la noi, după modelul academismului german. Pictorul de formație italiană, Ida Leopa, e­­levuil Academiei di San Luca, sau Mișu Popp, elevul­ și asociatul primului la Brașov, portretiști și pictori religioși prin excelență, au trecut și ei prin școala germană dacă nu altfel cel puțin prin intermediul Viennei. Astfel Mișu Pop, arde­lean din Făgăraș, plugar d­e origină, studiază la Academia Sf.­­Ana din Viena, cu profesorul Gietttopffer. George Tătărescu, (născut 1818), u­nu­l dintre cei mai cunoscuți pictori românii din secolul trecut, format și­ el în Italia,, expune la Expoziția Internațională din Viena (1873), și este, prin filiera picturii bisericești oficiale din Rusia, pe c­are­ o frecventează, influențat oare­cum indirect de prerafaeliții germani (Nazaree­­mii, în frunte cu Overbeck), care la rândul­­lor influențează pictura religioasă rusească. Dacă stilul nouei școan­e de pictură ce se forma în sec. XIX pe teritoriul Nord-dunărean, n’a păstrat în ceea ce a prod­us mai prețios, im­pulsurile primite de la aca­demiismul german, e poate pentru că pictorii Români cei mai talen­tați, recrutați mai toți din păturia sănătoasă a țărănimii, având un sistem necontrafă­­uit de reacții, și un instinct precis, n’au putut accepta convenționalismul rigid­iștii fad al niciunui aca­­demism( cu aceiași ușurință cu care-l acceptă conformismul fiilor de familii boerești),­­deprinși să nu contrazică în niciun ffel dogmele autorită­ții, fie chiar și în materie d­e artă. Preferința tinerilor Români a mers c­ăttre pic­torii independenți. Impresionismul Mitteleuro­­pean d­e mai târziu ia răspuns la noi mai just decât academismul german. Dependența de Franța, a oricăror pictori independenți din Eu­ropa timpului neputând fi contestată­, către pic­tura franceză s’au îndreptat și Românii. Forja­rea unui stil se ta­ce, prin Aman — Gr­igorescu — Andreescu — Luchoian, sub zodiile firma­mentului picturii franceze, din­­ care pictorii Ro­mâni, — departe de a pastișa —, n’au liurat de­cât­­ o lecție de autenticitate. Așa se face că, în perioada următoare procesului formării stilului, când școala­ românească devenise­, în jurul lui 1890, o realitate, spiritul român s’a putut în­drepta din nou către tradiția de onestitate, se­riozitate și muncă a artei germane. Mulți­ dintre postluctoraniști se vor îndrepta iarăși spre Muenchen și spre tradițiilie artei germane, cum sperăm să putem arăta în­tr’un capitol viitor. ION FRUNZETTI

Next