Universul Literar, 1944 (Anul 62, nr. 1-18)

1944-06-10 / nr. 16

PROPRIETARI SOC. AN ..;i £v‘V­ERSUL“ BUCUREȘTI, t­REZGIANU 25­­ i1 DIRECTO­R 1 AU­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU In ierni­tuli No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE «a­torit iți si instituții 1000 lai particulara 12 luni 500 „ 6 luni 400 „ 3 luni 210 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23—21 TELEFON 3.30.10 Apare de 3 ori pe luni PREȚ VI 20 LEZ ANUL LIII Nr. 16 Sâmbătă 10 Iunie 1944 Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU Vechimea civilizației umane de CONSTANTIN MICU Atunci cân­d se atribue zorilor omenirii începuturile cele mai umile, se comite cea mai vulgară eroare cu pu­tință. Luându-se drept termen de comparație stadiul ac­tual al popoarelor primitive, în credința absurdă că ele ar reflecta starea primară a omenirei, se scapă din vedere faptul că aceste popoare, departe de a reflecta tipul uman primordial, sunt exemplare cu totul degenerate, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere intelec­tual și moral. Originele civilizației omenești nu trebuesc căutate în fundul colibelor tunguze sau a cavernelor pe­­lagiene. Omul cavernelor nu este strămoșul omenirei ac­tuale. Leagănul umanității civilizate trebuește căutat in exemplarele ei de elită iar nu în exemplarele ei degene­rate. Întreaga civilizație a omenirei este creațiunea unei rase superioare, care nu are nimic de-a face cu indivizii societăților africanice sau oceanice, care reprezintă cazuri de entropie, de regresiune a omului până sub limita ani­malității, din motive pe care știința viitorului, mai puțin dogmatică, simplificatoare și conformistă decât aceea tre­cută, va rămâne să le determine printr’o mai justă cu­noaștere și interpretare a fenomenelor. Pe de altă parte, originea civilizației omenești nu tre­buește identificată nici cu manifestările, relativ recente, ale epocei de piatră, înaintea căreia se presupune că s ar întinde o perioadă inițială de barbarie, în care omul a dus o existență zoologică, lipsită de cultură. Cercetările mai noui de geologie și studiile de mitologie comparată, întreprinse în ultima vreme, au scos la lumină un mate­rial documentar inedit cu privire la incitarea spiritului civilizator al omului și la vechimea civilizației umane-Socotim cu totul remarcabile, în această privință, con­tribuțiile savantului german Edgar Dacqué, director al institutului geologic din München, care în lucrările lui „Urwelt, Sage und Menschheit“ (Eine naturhistorische — methaphysische Studie, München, Oldenbourg, 1927), „Das verlorene Paradies“ (Die Seelengeschichte der Menschheit, München, Oldenburg 1940), „Die Erdzeital­ter“ (München, Oldeinbourg 192«) înfățișează o sinteză fericită a tuturor rezultatelor obținute până acum de stu­diile asupra începuturilor omenirii. Urmând tradiția sta­tornicită în „Mutterrecht und Urreligion“ de Johan Jakob Bachofen și continuată de Erwin Rhode in „Psyche“, Dacqué reconstituește istoria planetară a omului, folosind materialul revelator al miturilor, care material e cu mult mai prețios decât toate documentele, inscripțiile, uneltele și scheletele utilizate până acum de știința arheologiei, biologiei și antropologiei, întrucât miturile se întind asu­pra unor epoci cu mult mai îndepărtate decât acelea la cari se pot referi celelalte isvoare științifice mai sus men­ționate J). Rezultatul principal al studiilor lui Dacque, care supu­ne unei analize erudite cele mai originale documente ale mitologiei universale, recent scoase la lumină 7) este ideea că omul este contemporan primelor manifestări ale vieții pe pământ, iar nu o apariție târzie a quaternarului, cum se credea până acum și că încă de la manifestările lui cele mai îndepărtate pe cari ni le relatează miturile, omul se află în posesiunea elementelor fundamentale ale oricărei civilizații: limbajul, scrisul, religia și vieața socială. ?) Herman Günther arată în cartea lui „Der arische We­rkönig und Heiland“ (Balle an der Saale, 1923, pag. 56) că majoritatea miturilor umanității sunt contemporane sau­­ primele începuturi ale vieții, pe pământ și că funcțiunea esențială a mitu­ri este aceea de depozitare și transmisiune a adevărului istoric. Cuvântul „mit“, spune Günther, vine de la grecescul MITOS = fir de legă­tură (Einschlngfaden). Grecescul MITOS semnifică ace­laș lucru ca și indieu, și ironicul Mithra, ze­u al legăturii,­­al contractelor sociale și uman divine. Du­pă cum însuși numele arată, mit în­seamnă fir de legătură, cale spre cunoașterea originei și esenței lucrurilor. 2) , Das Gilgwnesch-Epos“, neu übersetzt von A. Ungand, erk­lärt von H. Gressmann (Forschungen zur Religion, und Literatur des" alten und neuen Testament) Heft M, Gottingen 1911; , Die Mayahandsohriift“, übersetzt wenn C. Förstemann, Dresden 1892 ; F. Schellas : „Die Göttergestalten der Mayaihandschrift“. Dresden 1897 ; H. Zimmern: „Biblische und .Babylonische Urgeschichte“ (herausgegeßen von der Vorderassiatisohe Gese Uschaiit) Leipzig 1903 ; A, Ungand : Die Religion der Baby onier und Assyrer, Jena 1921; P. Jensen: Das Gyîgamesch Epos in der Weltliteratur. Stras­bourg 1906). (Urmare în pag. 2-a) EUGEN DRAGUȚESCU IdHă Criza romanului francez de OVIDIU DRIMEA industrializeze maniera. In sfârșit, mulți din ei sunt pre­cați departe de patrie : Gide în Africa de Nord, Maurois la fel, Julies Romains în America... Evenimentele din 1940 n’au avut re­­pencusiuni serioase în tematica roma­nului. Mari romane de răsboiu, n’au a­­părut. In schimb criza spirituală, efect al evenimentelor, e rem^vab­i tradusă în opere ca „Jacques“ a lui Chr. Mégret sau „Michel, au í Affranchissement" a lui Max Hermant. Fără’nduna’ă însă că pentru des­volta­rea acestui gen, roman­cierilor francezi le lipsesc două lucruri : timpul și libertatea, pe care cenzura o stânjenește oarecum. Niciun temperament excepțional însă nu s’a impus, niciun nume nou. Prin­tre scriitorii care cultivă tradiția cea mai franceză — aceea a romanului psi­hologic — câștigă autoritate din ce în ce mai mult, Marcel Artland. Talente tiner­e : Ei, Laveigne („Le bassin du roi”) și Jean Blanzat (,„L’Ora °e au matin“). Scriitori ca Louis GuLroux („Le Pain des Rêves“) sau Marc Ber­nard („Par­eils ä des ennfants“) continuă tradiția romanului zis „populist“, roma­nul vieților simple și umile. Tendințe noi, — nu sunt. Doar o a­­firmare, o exacerbare a valului de ro­­mantism, fie ep­ e, fie revoltat, fie fan­tastic. Formele de manifestare sunt des­tul de distincte. E o formă de reaclui­une a individului împotriva opresiunii unei lumi prea mecanizate. E o altă formă, de protest împotriva ipocriziei și a fal­selor convenții sociale („L’Etranger” Profesorul Guinard, titularul catedrei de franceză de la Universitatea din Ma­drid, într’un interview dat săptămâna­lului El Esplamoll, rezumă cadrul litere­lor franceze actuale, referindu-se în special la situația romanului. Panorama romanului francez e pre­zentată în tonuri închise. Romanul francez oferă un aspect confuz, fără acea vigoare cu care se prezintă poezia ultimilor trei ani, și fără acea tendință de reînviere a dramei istorice, caracte­ristică teatrului. Criza romanului francez e determi­nată, poate, de cauze externe, pur ma­teriale , criza de hârtie și dificultatea transporturilor. Tentativa editurii elve­țiene „Editions du Milieu du Monde“, cu imensele sale storuri de hârtie, e in­teresantă dar cu efecte prea imitate. Dificultățile materiale determină tirajul mult prea redus și, în consecință, grave perturbări pentru autori și editori. Foar­te frecvent e cazul când cartea e reți­nută la librar mult înaintea apariției. Cât despre popularele romane polițiste, ating prețuri aproape fabuloase. Cauzele externe însă nu sunt sufici­ente pentru a exao­c­a situa­ția actuală. In­că înainte de război se putea ob­erva o oboseală, în inactivitatea romancieri­lor, atât de fecunzi între 1920—1925. Azi, marile figuri ale acelei generații publică puțin : Duhamel nu prea îna­intează cu seria „Cronicei familiei Pas­­quier“ iar Mauriac, eu ..La Ph­arrei­enne“ nu aduce nimic nou. Alții, ca regretatul Girauidoux sau Montherlant, au început să se dedice teatrului. Alții, ca P’erre Benoit sau Paul Morand, continuă să-și (Urmare în pagina 3-a) MARIUS BUNESCU Ruine la Târgoviște r— I ...... ■ ■ ■ ■ [UNK] [UNK] [UNK] «■ *■ [UNK] [UNK] ■ „ —~ In anul 1913, apărea de sub tipar car­tea lui Nicolae Densușeanu, intitulată „Dacia preistorică“. Cu un an înainte, această lucrare fusese prezentată la A­­cademia Română în termeni nespus de favorabili, de către Dr. C. I. Istrati, om de valoare considerabilă, fără să fie însă specialist într’ale istoriei. Autorul giganticului volum de peste o mie de pagini mari, își dăduse sfâr­șitul în anul 1911, iar o însemnare din­­tr’un ziar al vremiii îi anunțase astfel moartea: „La sfârșitul săptămânii tre­cute ziarele publicau, probabil după informațiile poliției, o notiță, cu carac­tere mici, cam în această cuprindere . S’a găsit mort la locuința sa din strada Sfinților, Niculae Densușeanu, biblio­tecarul statului major al armatei. Cam tot atât ar fi spus și rubrica decesuri­­lor dela Ofițerul Stării Civile, și ca concluziune, Niculae Densușeanu se despărțea de lume tot așa de modest precum trăise în ea. Nu pleca din lu­mea aceasta cu sgomot și alaiu, pent­ru­­că ziua de înmormântare nu era — ca pentru numeroși alții, singura în care i­ se mai pomenea numele“ *). A murit Nicolae Densușeanu, mul­țumit poate că munca luii de aproape treizeci de ani fusese răsplătită cu ma­nuscrisul cărții „Dacia preistorică“. Nu fusese pretențios în vieață și nu a avut curajul să ceară Providenței ră­gaz spre a-și vedea opera tipărită. Și-a dat duhul în sărăcia în care trăise o vieață întreagă, ca mai toți oamenii mari ai acestui neam, oameni ce n au pretins nici afet de tun, nici chip de bronz la răscruce de drum. S’a stins Nicolae Densușeanu și în loc de flori la mormânt, urmașii s’au pornit să-i încununeze munca nepre­cupețită cu sudalme. COMENTARII de D.­TILEA Vasile Pârvan elogiază „Dacia preis­torică” a acestuia cu cuvintele „roman fantastic de mitologie și filologie ab­surdă”. Nu voim să scădem cu nimic prestigiul ilustrului învățat, fiind in­contestabilă valoarea sa de specialist, dar delicatețea, cu care a judecat munca titanică a lui Densușeanu, nu i­ se poate ierta, cu toate că și-a adus și el prețios răbol în ceea ce privește pro­blema dacică. I Natural, vorbind despre opera cuiva, ne avem dreptul să o privim ținând seama de persoana celui ce a scris-o ! Valoarea ei primează! Elogiind însă un mare om, conștiința ne ordonă să înși­­ruim alături de calități și păcatele. Po­porul român a cunoscut multe figuri insemnate printre fiii săi, și mulți din­tre aceștia pe lângă opere de valoare necontestabilă au lăsat în urma lor și mari păcate. Nu spre laudă, cei ce por­nesc să-i ilustreze pe acești înfăptui­tori, orbiți de ceea ce ei au creat, uită momentele de ispită, falsificând întru­câtva personalitatea celor în cauză. Așa s’a întâmplat cu Vasile Pârvan ale cărui cuvinte , „roman de mitolo­gie și filologie absurdă”, au rămas epi­tet admis de toți urmașii­ cărții lui Densușeanu. Pe Pârvan îl complectează, cu ace­leași idei despre „Dacia preistorică”, Andrieșescu și el ilustru profesor de istorie, pentru ca după el, specialiștii istoriei să pomenească foarte rar des­pre această carte și atunci ca despre o culegere de legende. Judecata­­ nedreaptă a istoricilor a fost, poate, cauza că problema dacică s’a acoperit dintr’un început de colbul uitării. Chestiunea trebue privită însă și din alt punct de vedere. Nicolae Densușea- Una dintre mințile cele mai luminate pe care le-a dat Moldova veacului trecut și care a lăsat urmele adânci ale unei serioase activități li­terare, este Alecu Russo, lup­tător naționalist pe primul plan. Cu o largă și temeinică cultură, cu un spirit critic bine format, cu calități de organizator, el a însemnat o afirmare luminoasă în an­samblul culturii și literaturii noastre începătoare. Trăgându-se dintr’o veche familie de proprietari basa­rab­eni, cu rădăcini bine în­fipte în istorie, cunoscuți ca dregători în divanurile dom­nești de altădată, înrudiți cu familiile boierești cunoscute din Moldova, ajunși apoi mari arendași și exploatatori de moșii și păduri. Alecu Russo, născut la 17 Martie 1819, în Chișinău, s’a bucu­rat de o creștere aleasă, dar a avut o copilărie tristă și îndurerată. Mama sa a mu­rit tânără, lăsându-l orfan, apoi tatăl s-a recăsătorit cu altcineva, din care căsătorie au mai rezultat trei copii. Poetul nostru a fost un ne­dreptățit și un izolat în fa­milie, dragostea tatălui, sub stăruința mamei vitrege, a­­trăgându-i dragostea și inte­resul mai mult, sau chiar ex­clusiv asupra copiilor din ul­tima căsătorie. Alecu Russo a trebuit să cunoască de mic copil drumurile pribegiei și ale înstrăinării. De satul scurtei copilării îl leagă a­­proape toate amintirile. Cli­pele acelea de viață nevino­vată în mijlocul naturii bine­cuvântate de Dumnezeu l-au urmărit cu stăruință pretu­tindeni în anii grei ai înstrăi­nării. De la vârsta de 12 ani, copi­lul orfan de dragostea, duio­șia și înțelegerea mamei, după ce va fi învățat proba­bil școală rusească, a trebuit să plece, trimis de părintele său, cu care de altfel nu se prea înțelegea din lipsa de a­­fecțiune a acestuia, în Elve­ția, pentru continuarea stu­diilor. A urmat într-un insti­tut de lângă Geneva, stând acolo până în anul 1835, fără să se mai reîntoarcă acasă nici măcar în vacanță. Pen­tru frumusețile elvețiene, a păstrat întotdeauna un cult deosebit. Un suflet izolat și copleșit de suferință nu pu­tea să se simtă decât at ras de înălțimile înzăpezite ale co­roanei alpine, de bogata ver­­deții și de varietatea peisa­­giului. Dese­ori stă pe gân­duri și face legături intre munții falnici ai Elveției și munții copilăriei sale din Moldova. Cu prilejul ducerii sale la studii, scriitorul a cu­noscut și Viena, despre care avem deja el relatări extrem de prețioase. După atâta tre­cere de vreme de peregrinări, Alecu Russo se reîntoarce în Moldova prin 1835, tobă de carte, știind o muțime de limbi străine (franceză, ger­mană, italiană), fapt ce re­iese din operele pe care le-a scris mai ales în franțuzește. Prin 1837 ajută tatălui său la treburile gospodărești ale moșiei Dorna, dar colabora­rea dintre ei nu durează mult din cauza situației familiale speciale. Ruptura se produce și Alecu Russo e nevoit să-și croiască un rost de sine stă­tător. Lucrurile se petreceau prin 1841. Disperat, s-a adresat Dom­nitorului cu două cereri, pen­tru a fi numit în magistra­tură. Abia după ultima su­plică a primit o soluție satis­făcătoare. E numit judecător la Piatra. Aci scriitorul se pare că a iubit mai mult că­rările munților decât ședin­țele tribunalului, își pierdea cea mai mare parte din timp cu plimbările, în ritmul tră­surii, spre a scăpa de obsesia tristeței. Președintele său nu era însă mulțumit de lipsu­rile tânărului magistrat și a­­cesta intenționa să-l înlocu­iască. Probabil că Demnita­rul a aflat aceste lucruri, sau că tânărul magistrat a făcut altceva, încât în 1846 a pe­depsit. După ce a părăsit ma­gistratura, Alecu Russo s-a stabilit ca avocat la Iași, unde se ocupa și de politică. Re­prezentarea a două comedi­oare — Bătălia Ambițioasă și Jicnițerul Vadră — i-au atras surghiunirea la schitul Soveja din Vrancea. Acolo a stat izolat, într’o viață se­dentară, fără cărți, în plină iarnă. Acolo însă s’a lăsat în­demnat și atras spre comorile populare, descoperind Mio­rița. După ieșirea din schit și până la 1848 a stat la Iași. Marea mișcare de eliberare îl prinde în hora ei. Russo ia parte activă la revoluție, tre­buind să plece, după insuc­ces, în pribegie. In Ardeal e arestat și acuzat de fapte gra­ve, de spionaj, întemnițat și amenințat cu condamnarea. Scapă cu mare greutate. După ce, cu greu, scapă din ghia­­rele ungurilor, trece în Bu­covina, apoi la Paris, trecând prin Viena. Reîntors în țară își reia, la Iași, meseria de avocat. In 1851, mama sa vi­tregă murind, Russo e numit epitrop al averii tatălui său, stins la Galați în 1849. Dea­­semenea a fost administrato­rul moșiei lui Iancu Alecsan­­dri, avocat al Băncii Națio­nale și a moștenit o avere de la fiica poetului Al.TIm­so­­verghi. Ca avocat, i-a mers foarte bine, asigurându-și o viață ușoară și plăcută. Dar s-a apucat și de arendășie, dovedindu-se un slab și ne­calculat admini­str­ator. Toți au avut pagube în urma ad­ministrării lui, chiar și prie­tenul lui, poetul Vasile Alec­­sandri. Insă sănătatea îi era șu­bredă, astfel că în 1859, anul înfăptuirii Unirii, la câteva zile numai marelui act, deja împlinirea se stinge din viață, rol de boli și plin de datorii, bucurându-se insă de o înmormântare solemnă, fi­­indu-i depuse rămășițele în curtea bisericii Bărboi. Ast­fel, Russo era un om de lume, plăcându-i excursiunile, fu­matul, câinii de tovărășie și natura, cu darurile ei bogate și binecuvântate. Deși a avut o viață tristă și frământată de necazuri de familie și de meseria de aren­daș, Alecu Russo a dovedit o permanentă preocupare de problemele sprituale și inte­lectuale. A fost un sp­rit bine format și instruit. Comorile de viața au­ohtonă, pe cari le-a înțeles mai bine decât orice ait contemporan, dato­rită culturii sale alese, l-au atras cu deosebire. El este chiar un premer­gator al lui Alecsandri, căruia i-a procu­rat un bogat material, pentru ca meritul atribuirii sa i se recunoască destul de târziu. Mai mult chiar­ și opera lui de natură cultă avea să fie obiectul unui lung proces de discuțiuni, negându-i-se pa­ternitatea in favoarea lui N. Bălcescu, o altă figură de martir al culturii naționale. In­formarea culturii lui Russo au contribuit, în egală măsură, elementul străin și cel autohton. Primul i-a în­lesnit o instrucție mai bogată, în stare să-l facă să prețu­­iască îndeajuns comorile tra­diției naționale. Pe Russo l-au atras cronicele și cărțile noastre vechi, hrisoavele și documentele. El dă dovadă de alese însușiri de înțele­gere umană, iubind cu cre­dință țărănimea și rosturile ei străvechi. A știut studia și înțelege bine stările de lu­cruri existente pe vremea lui, în țările străine, compa­­rându-le cu cele de la noi și făcând pe baza lor constatări interesante și originale. Russo a avut apoi și o altă mare ca­litate omenească: cultul prie­teniei. Sunt cunoscute rapor­turile de strânsă prietenie și reciprocă prețuire între el și Kogălniceanu, Alecsandri, Bălcescu. N’a putut avea însă înțelegere destulă pentru A­­sachi și I. Heliade Rădulescu. El a frecventat constant sa­loanele literare ale vremii, căutând să întrețină o atmos­feră de rodnică înțelegere. Pe ardeleni, Cipariu și Barițiu, nu i-a cruțat, deși n’are peste tot dreptate. (Urmare in pag. 4-a) PORTRETE ALECU RUSSO de DUMITRU IMBRESCU ­Urmare In pap î­aj nu venea cu o idee absolut nouă și complect revoluționară. Ideea latinită­ții poseda la activul ei, munca și jertfa generațiilor câtorva secole. Deda Gri­­gore Ureche, și Miron Costin, și Can­­temir și Stolnicul Cantacuzino au pro­povăduit latinitatea neamului româ­nesc, pentru ca școala Ardeleană a lui Micu, Maior și Șincai să facă jertfe supreme pentru această ideie. Nu nu­mai că reușiseră întrucâtva să-i facă pe Daci, dispăruți cu totul de pe me­leagurile stăpânite milenii de ei, dar, încercau aceștia să învețe și poporul... latinește. Erezii, greșeli inadmisibile cari însă și-au avut martirii lor și urmările lor. Nu are dreptul nimeni să ia în derâ­dere activitatea acestor mucenici ai neamului, nu are dreptul, pentru că ei se străduiau conștienți pentru binele poporului lor, strădanie care a avut ca răsplată cununa biruinței românești. Ei bine, când de secole se trâmbița latinitatea, venea Densușeanu cu ideia dacică, ideie care avea ca prim scop înlăturarea complectă a originei latine. Citind cartea lui, dintre rânduri par­că răsună refrenul: nu suntem Latini, suntem Daci și numai Daci, căci și­ La­tinii au fost tot «r Roma eterna, maica Roma, tot de către Daci a fost ridicată. Desigur, acei oameni cari crescuseră cu gândul ca Dacii fuseseră distruși definitiv de armatele lui Traian, nu puteau să oscileze astfel pe conștiință, declarând deodată că origina Români­lor să fie căutată în neamul Dacilor și chiar că Romanii n’ar fi fost decât o ramură a acestui popor. In secolul XIX origina romanică a Românilor era astfel înrădăcinată în mințile oamenilor, încât nu păcătuește cineva, de ar afirma, că ideea latinită­ții făcea parte organic din structura acestora. După răsboi însă, tinerii ce abia se născuseră pe vremea apariției „Daciei preistorice“, pornesc să șoptea­scă la început timid, apoi să buciume cu curaj propovăduirile lui Nicolae Densușeanu despre origina decebalică. Intr’o revistă apare „Elogiul­­ dacis­­mului“, într’alta Laten­ele Dacismu­­lui”, „Atitudine decebalică”, astfel că întreg tineretul studios pornise să aibă trupurile înfrigurate de fiorii teo­riei nouă. Se potrivea desigur, vârstelor lor o­­ ideie revoluționară ca aceea a lui Den­sușeanu. Dar în zadar se sbuciumau mințile în zadar c­reau cuvân­tul specialiștilor; aceștia rămâneau muți, maiie,eti'ță sau se porneau esijei­­ acestei afirmații. '

Next