Universul, decembrie 1886 (Anul 3, nr. 710-712)
1886-12-30 / nr. 710
Anul III (1886), Ho. 710.__________ 5 Bani în Capitală și 10 "bani în Provincie. ..Tranversului“ 1 DRAMELE GELOSIEI PARTEA I O femei gelosa I C" zmei a Curme ill e Armand de Carmeille era de 20 de ani când tatăl seu se făcu epitropul și singurul ocrotitor al d-rei Elena Dubreuil, o fată încântătore de 14 ani, fiica unui prieten al său. Ea moștenise o avere mare, vr’o 2 milionne. Domenul Cormiers ce cuprindea afară de castel și parc, două mii de ectave de pădure îl încredința unui regisor dovedit credincios și tinora orfană veni să locuiască la Troyes la d-nu de Carmeille împreună cu o profesore a sa. Elena era drăgălașe, blândă și forte deșteptă și impresionabilă. Avea în caracter ceva îndrăzneț și absolut. Durerea sa fu alinată precum de primirea ce i se făcu în casa d lui de Carmeille. Inima sa avea trebuință de iubire, găsind în epitropul său un al doilea tată îl iubi și curînd Armand îî păru ca un frate, lucru care bucura pe d-na de Carmeille care dorea ca tinerii să se iubesca. Când împlini Elena 18 ani, iubea pe , Armand și Armand o iubea pe densa. Și pentru că o iubea se duse la tatăl seu și -i spuse : — Tată, Elena a împlinit 18 anî, eu sunt de 24, o iubesc și vreau, s’o iau de nevastă. — Țî era greu să găsești o fată mai desăvârșită, îi zise tatăl său și cererea ta o încuviințez dar... de asa știe, vrea ? — Eu nu am întrebat’o. —- Bine , atunci voi întreba o ea. Când îi spuse, Elena se făcu rode ca focu, și sărind de gâtul epitropului său și sărutându - îi spuse că iubește pe Armand. Peste două luni se și cununaseră. In vreme de opt ani fericirea tinerilor soți nu fu tulburată decât prin mortea d-lui de Carmeille. Cu tote acestea Elena tot nu era cu totul fericită; dorea să aibă un copil, dorință cu care de altminteri se ținea și Armand, care atât se plângea că nu ’î dă Dzeu un copil încât făcea pe nevastă-sa să plângă ades. ■Peste 14 anî tot n’aveau copil și Armand se schimbase mult. .Fără îndoială tot își iubea nevasta , dar nu ca odinioră, păra preocupat, îngrijat când era lângă ea și părea că ar vrea să stea cu clasa cât se putea mai puțin. S’ar fi zis că era între el și nevasta lui o piedică, ceva care îl respingea. Biata femeie gândindu-se la fericirea celor opt ani d’întâiut nu știa ce să facă și căta în zadar pricina acestei schimbări care o făcea să sufere mult. Acum când avea treburi la Paris, sta uneori câte trei luni și pe deasa o lăsa singură în marea și recea casă de la Troyes. Fără îndoială Elena se plictisea, tr iul i-se făcea trist și D-zeu mai știe ce cugeta în vremea zilelor celor lungi ale durerosei sale singurătăți. Negreșit, Armand avea ceva, dar ce avea ? Avea în el de lină încredere și nu credea ca Armand să iubescă altă femeie, Armand pe care ea și acum îl adora. Glândindu-se mereu îi veni in minte că póte din pricină că nu face copii se răcise de densa. Acesta fu pentru densa o durere nouă. Vărsă, multe lacrimi și mai amarnic ca tot d’auna în părurea că nu e și ea mumă. I O fată' bet i a' i'! In ziua în care începe drama nostră, adică peste 14 ani după măritișul Elenii Dubreuil, densa sta singură in salon, cum sta adese ori. Sta la geam și lucra găndindu-se. Era pe la sfîrșitul lui Aprilie și era o zi minunată. Din florile din grădină se ex^a un miros dulce și suav care ajungea Paail denia, păsările cântau, albinele zbârmau împlinindu-și sarcina dar Elena nu vedea nira C) nu auzea nimic, și cum am spus se gutuPau se gândea la bărbatul său care lipsea. Ie la care aștepta de opt zile o scrisore ce nu mai sosea. Așadar ajunsese până să nici nu ’i mai scrie. Asta dovedea că nu se mai gândea la ea, că o uita, n’o mai iubea. •— El să nu mă mai iubescă, se gândea ea, e cu putință, domne, când pentru mine el e tot, când mi-aș da bucuros viața pentru el ? Ea aftă și din ochi începură să’i curgă lacrimi. — Da, vai simț că nu mă mai iubește, dar cum să’l fiu, cum să’i aduc înapoi la mine? De ce n’am un copil? Copilul e unirea familiei, legătura ce ține alături pe fată de mamă. De aceea se departeza de mine, nu mi-a spus, dar m’a lăsat să înțeleg. Dar ore e vina mea, daca n’am putut avea acesta nemărginită bucurie să fiu mumă ? O ideie care’î mai venise și altă-dată îi cuprinse din nou mintea. Prin corp îi trecu un fior, și un fulger îi brăzdă privirea. — Nu, nu m’ar opri nimic, uimi ea, de ar iubi pe alta, aș ucide-o, da, aș ucide pe ticălosa care mi ar lua bărbatul, care mi-ar fura iubirea lui, și l’aș ucide și pe el !.... Rușinată, speriată de cuvintele spăimântătore ce spusese, rămase o clipă încremenită. De ce are, ‘mi vin în minte asemenea gânduri? de ce simt durerea acesta grasnica în inimă, gândindu-me că bărbatul meu ar putea avea o amantă ? Se ridică în piciure cu ochii înflăcărați.. — Ah ! strigă ea, sunt gelosa ! In acest moment un servitor anunță pe dra de Nangis. Elena î și aruncă ochii în oglindă și cu o sforțare de voință, înapoia feții sale liniștea obicinuită. :— In fața lumii, cugetă ea, trebue să-ți pus mască pe față. Persona anunțată intră dreptă, făcu o reverență, apoi îi întinse mâna înmănușată, lungă și slabă. Elena o primit politicos, dar rece, ceea ce arăta că nu prea simțea pentru ea multă simpatie. D-ra de Nangis era o fată bătrînă de 35 de ani, u multe prejudecăți, crezându-se mult și având o mulțime de cusururi; avea sprit, dar îl întrebuința numai spre a-și bate joc. Era urîtă — de aceea desigur nici nu găsise să se mărite, căci dintre cei pe cari î-ar fi vrut ea, nu căzuse nici unul în lațul celor 80,000 livre venit ce avea; și ca tóte fetele bătr'ne turba de necaz că se vedea osîndită să moră fată. Dacă Elena n’o putea suferi, nici ea n’o iubia, ba chiar putem zice că o ura. Mai íntéiu Elena era forte frumosă, și apoi era măritată. Măritișul acesta nu i 1 putea ierta d-ra Artemisa de Nangis, căci și ea pusese ochii pe Armand care, pentru că fusese cu ea politicos, ea crezuse că se și amorezase de nurii ei și că o va lua de soție. Când auzi că se însoră, lovitura ce simți fu nemărginit de mare, tóte ilusiile sburară. Plecă din Troyes ca să nu vază priveliștea fericirii rivalii sale și se duse săocuiască la Paris, de unde se intorse peste câțiva ani, tot gândindu-se, de la Armand, dar cu durerea alinată. Intr’o zi veni de făcu o visită d-nei de Carmeille și fiind bine primita, de aci înainte veni des, căci era curiosă, dorea să vază cu ochii ei, ce se petrecea in casa aceea așa de liniștită p’atunci și in care domnea fericirea. Dar lucrurile se schimbară; d-ra Artemisa băgăiute de semă că d. de Carmeille se mai recise de nevastă sa și ușor ghici că ténera femee suferea. Simți o mare bucurie. Era resburată. Rivala sa nesuferită nu o mai putea striv cu fericirea sa obrasnică ! Nefiind orbită cum era Elena care avea deplină încredere în bărbatul eie, și cunoscând mai bine bărbații, văzuă d. de Carmeille nu’șî mai iubește nevasta și că are o amantă. Pricepu acesta și visitele I se îndesiră și mai mult. — Dar ce aî d ta ? ești galbenă, ochii ’țî sunt obosiți și pare că ești mai slabă ? întrebă Artemisa. — Nu știu, eu nu nu simt să am ceva, response Elena. — Atunci, desigur că ceea ce lucrezi ’ți ostenește ochii, dar ce să faci ? Treb e să pui mâna pe ceva să ’ți mai trecă vremea. Bietele de noi! noi nu suntem ca bărbații, ei se duc unde vor, petrec cum le place... Trebue să ți se urască grozav, d-tale ?... — Mie nu mi să urăște nici o dată, response Elena scurt. — He, lie! zici așa, dar nu ’mi vine a crede, căci nu ești nici o dată. Ce păcat că n’ai un copil. El ar face veselia casii. Și d-nu de Carmeille ar fi fost așa de fericit, de mândru ! căci acum câțiva ani — totă lumea știa — murea de dorința să aibă un copil. Elena tresări și ’și înecă un oftat. — Din nenorocire urmă fata bătrînă știind că atingea córda simțitore a tinerei femei, omul nu pute avea, dar cine știe, pate că de aci înainte... abia ești de 32 de ani; eu am cunoscut o damă la Paris, măritată de 22 de ani și tocmai când ajunse de 41 de ani se pomeni cu un copil. Judecă bucuria ce simți și ea și bărbatul său ! Și chiar aci în Troyes, d-na de Ransonierre pe care o cunoști a născut tocmai după 18 ani de la măritiș. Eu nu știm de ce nu te duci la o cărturăresă să ’ți spue de mai poți avea nădejde or nu. Elena dădu din umeri cu dispreț. — Eu nu cred în astfel de lucruri zise ea. — Reți faci, mie mi-a spus una tt adeverul, pare că trăise la un loc cu mine, și de ai vrea te aș duce la densa, care pe lângă că e o cărturăresă vestită, e și moșă cu multă știință, și apoi D-na Cădere, —așa o chiamă — e forte tainică, n’ai a te teme de nimic. Să ’ți dau adresa, pate să ’ți vie gust într’o zi să te duci. — Nu, nu, de prisos, n’am de gând să mă duc nici o dată. Dar Artemisa scose din buzunar un carnet și scrise pe o bucățică de hârtie adresa vestitei cărturărese. Tinera femeie o lăsă căci știa de mult că d-ra dl Nangis are ades idei ciudate, numai își încruntă sprâncenile. O clipă cu tăcere. — A bine că -mi adusei aminte, urmă Artemisa, am văzut pe d-na de Carmeille la Paris. — Dar zise Elena ridicând repede capul, am vorbit cu dânsul? Ce ți-a spus ? — N’am putut vorbi nici nu cred să nué fi văzut. Era la teatru. Se juca o piesă în care un bărbat își înșală nevasta cheltuind sume nebunești cu o... înțelegi... Oh! bărbații ăștia!.. Elena crezu că se înăbușește. — D. de Carmeille era într’o lojă cu o damă de vr’o 20 de ani, așa, îmbrăcată simplu, dar cu mult gust. Elena răspunse liniștită : — Desigur că era cu nevasta or fata unui prieten. — Oh ! nu cred ! — Nu crezi ? Mai întâiu că erau singuri în loje, și apoi vorbeau, se uitau unul la altul, zâmbeau, știi, păreau doi amorezați. — Și d-ta bănuiești ?... — Eu nu bănuiesc nimic, dar mă gândeam în mine: d-na de Carmeille nu î«i vede destul de bărbat și s’ar putea întâmpla... — D. de Carmeille mă iubește, d-ră, și ar încredere în el, și apoi pare forte bine să te fi înșelat, să ’i fi asemuit cu cineva. — Nu cred să ’l cunosc atât de puțin pe d-na de Carmeille... Dar în sfârșit, pe mine nuie privește purtarea bărbatului d-tale, ’1 am văzut cu o damă și ți-am spus’o în interesul d tale. Elena abia se putea ține să nu își dea pe față suferința crudă ce o chinuia. — Te înțeleg, d-ră, zise ea cu ironie, aî văzut pe bărbatul meu la teatru cu o damă și ai venit să ’mi spui în interesul meu. Ei iacă, d-ră, eu nu ’ți mulțumesc pentru lucrul acesta. Ar fi fost mai frumos din partea d-tale să taci. Sunt lucruri ce trebuesc ascunse. Oricât de prietenă ai fi cu cineva, dar sunt multe persone care simt o plăcere să chinuiască pe altele. Petrecerile sunt rare în provincie, ca să vă omorîți vremea, vorbiți rou de alții, ce vă pasă dacă bârfirea izbește în inimă! Dar pe mine, d-ră, ți-o spui s’o știi, nimic nu mă pote face să port încrederea în soțul meu! —- Ei, acum te-ai supărat? Ba de loc, d ră. — Ba da, uite tremuri și’mî vorbești... — Eu n’am două fețe, vorbesc cum cuget. — Bine, d-nă, dar eu nici nu m’am gândit să vin să te mâhnesc. De aș fi știut.... Dar ca să nu zici cine știe ce de mine și pentru că de.... știa eu? póte cum ziceai adineauri, să mă fi înșelat eu, cercetezi!, la Paris sunt agenții speciale, prin ele poți afla ce face, unde se duce și cum petrece bărbatul d-tale. Tinera femeie se uită țintă la d-ra de Nagis. — Am ncredere în bărbatul meu ’Ii-am spus, d-ră.... Și... mă crezi în stre sâ’mi spionez bărbatul?.... (Va urma) Editura Tipografiei „Universul“ Luigi Cazzavillan, str. Brezoianu 19. Girant Geory<- MinculeSeu