Universul, decembrie 1886 (Anul 3, nr. 710-712)

1886-12-30 / nr. 710

Anul III (1886), Ho. 710.__________ 5 B­ani în Capitală și 10 "bani în Provincie. ..Tran­vers­u­lu­i“ 1 DRAMELE GELOSIEI PARTEA I O femei g­elosa I C" zmei a Curme ill e Armand de Carmeille era de 20 de ani când tatăl seu se făcu epitropul și singu­rul ocrotitor al d-rei Elena Dubreuil, o fată încântătore de 14 ani, fiica unui prieten al său. Ea moștenise o avere mare, vr’o 2 mi­lionne. Domenul Cormiers ce cuprindea a­­fară de castel și parc, două mii de ectave de pădure îl încredința unui regisor do­vedit credincios și tinora orfană veni să locuiască la Troyes la d-nu de Carmeille împreună cu o profesore a sa. Elena era drăgălașe, blândă și forte deș­teptă și impresionabilă. Avea în caracter ceva îndrăzneț și ab­solut. Durerea sa fu alinată pre­cum de primirea ce i­ se făcu în casa d lui de Car­meille. Inima sa avea trebuință de iubire, găsind în epitropul său un al doilea tată îl iubi și curînd Armand îî păru ca un frate, lucru care bucura pe d-na de Car­meille care dorea ca tinerii să se iubesca. Când împlini Elena 18 ani, iubea pe , Armand și Armand o iubea pe densa. Și pentru că o iubea se duse la tatăl seu și -i spuse : — Tată, Elena a împlinit 18 anî, eu sunt de 24, o iubesc și vreau, s’o iau de nevastă. — Țî­ era greu să găsești o fată mai desăvârșită, îi zise tatăl său și cererea ta o încuviințez dar... de asa știe, vrea ? — Eu nu am întrebat’o. —- Bine , atunci voi­ întreba o ea. Când îi spuse, Elena se făcu ro­de ca focu, și sărind de gâtul epitropului său și sărutându - îi spuse că iubește pe Armand. Peste două luni se și cununaseră. In vreme de opt ani fericirea tinerilor soți nu fu tulburată de­cât prin mortea d-lui de Carmeille. Cu tote acestea Elena tot nu era cu totul fericită; dorea să aibă un copil, dorință cu care de altminteri se ținea și Armand, care atât se plângea că nu ’î dă D­zeu un copil încât făcea pe ne­­vastă-sa să plângă ades. ■Peste 14 anî tot n’aveau copil și Ar­mand se schimbase mult. .Fără îndoială tot își iubea nevasta , dar nu ca odinioră, păr­a preocupat, îngrijat când era lângă ea și părea că ar vrea să stea cu cl­asa cât se putea mai puțin. S’ar fi zis că era între el și nevasta lui o piedică, ceva care îl respingea. Biata femeie gândindu-se la fericirea ce­lor opt ani d’întâiut nu știa ce să facă și căta în zadar pricina acestei schimbări care o făcea să sufere mult. Acum cân­d avea treburi la Paris, sta une­ori câte trei luni și pe deasa o lăsa singură în marea și recea casă de la Troyes. Fără îndoială Elena se plictisea, tr iul i-se făcea trist și D-zeu mai știe ce cu­geta în vremea zilelor celor lungi ale du­­rerosei sale singurătăți. Negreșit, Armand avea ceva, dar ce a­­vea ? Avea în el de­ lină încredere și nu credea ca Armand să iubescă altă femeie, Armand pe care ea și acum îl adora. Glândindu-se mereu îi veni in minte că póte din pricină că nu face copii se ră­cise de densa. Acesta fu pentru densa o durere nouă. Vărsă­, multe lacrimi și mai amarnic ca tot d’auna în păru­rea că n­u e și ea mumă. I­ O fată' b­et i­ a' i'! In ziua în care începe drama nostră, a­­dică peste 14 ani după măritișul Elenii Dubreuil, densa sta singură in salon, cum sta adese ori. Sta la geam și lucra găn­­dindu-se. Era pe la sfîrșitul lui Aprilie și era o zi minunată. Din florile din grădină se e­­x^a un miros dulce și suav care ajungea Paail­­ denia, păsările cântau, albinele zbârm­au împlinindu-și sarcina dar Elena nu vedea nira­ C) nu auzea nimic, și cum am spus se gutuPau se gândea la bărba­tul său care lipsea. Ie la care aștepta de opt zile o scrisore ce nu mai sosea. Așa­dar ajunsese până să nici nu ’i mai scrie. Asta dovedea că­­ nu se mai­­ gândea la ea, că o uita, n’o mai iubea. •— El să nu mă mai iubescă, se gândea ea, e cu putință, domne, când pentru mine el e tot, când mi-aș da bucuros viața pen­tru el ? Ea aftă și din ochi începură să’i curgă lacrimi. — Da, vai­ simț că nu mă mai iubește, dar cum să’l fiu, cum să’i aduc înapoi la mine? De ce n’am un copil? Copilul e unirea familiei, legătura ce ține alături pe fată de mamă. De aceea se departeza de mine, nu mi-a spus, dar m’a lăsat să în­țeleg. Dar ore e vina mea, daca n’am pu­tut avea acesta nemărginită bucurie să fiu mumă ? O ideie care’î mai venise și altă-dată îi cuprinse din nou mintea. Prin corp îi trecu un fior, și un fulger îi brăzdă privirea. — Nu, nu m’ar opri nimic, uimi ea, de ar iubi pe alta, aș ucide-o, da, aș uci­de pe ticălosa care mi ar lua bărbatul, care mi-ar fura iubirea lui, și l’aș ucide și pe el !.... Rușinată, speriată de cuvintele spăimân­­tătore ce spusese, rămase o clipă încre­menită. De ce are, ‘mi vin în minte aseme­nea gânduri? de ce simt durerea acesta grasnica în inimă, gândindu-me că bărba­tul meu ar putea avea o amantă ? Se ridică în piciure cu ochii înflăcărați.. — Ah ! strigă ea, sunt gelosa ! In acest moment un servitor anunță pe d­ra de Nangis. Elena î și aruncă ochii în oglindă și cu o sforțare de voință, înapoia feții sale li­niștea obicinuită. :— In fața lumii, cugetă ea, trebue să-ți pus mască pe față. Persona anunțată intră dreptă, făcu o reverență, apoi îi întinse mâna înmănu­­șată, lungă și slabă. Elena o primit politicos, dar rece, ceea ce arăta că nu prea simțea pentru ea multă simpatie. D-ra de Nangis era o fată bătrînă de 35 de ani, u multe prejudecăți, crezân­­du-se mult și având o mulțime de cusu­ruri; avea sprit, dar îl întrebuința numai spre a-și bate joc. Era urîtă — de aceea de­sigur nici nu găsise să se mărite, căci dintre cei pe cari î-ar fi vrut ea, nu că­zuse nici unul în lațul celor 80,000 livre venit ce avea; și ca tóte fetele bătr'ne turba de necaz că se vedea osîndită să moră fată. Dacă Elena n’o putea suferi, nici ea n’o iubia, ba chiar putem zice că o ura. Mai íntéiu Elena era forte frumosă, și a­­poi era măritată. Măritișul acesta nu i 1 putea ierta d-ra Artemisa de Nangis, căci și ea pusese ochii pe Armand care, pentru că fusese cu ea politicos, ea crezuse că se și amorezase de nurii ei și că o va lua de soție. Când auzi că se însoră, lovitura ce sim­ți fu nemărginit de mare, tóte ilusiile sburară. Plecă din Troyes ca să nu vază priveliștea fericirii rivalii sale și se duse să­ocuiască la Paris, de unde se intorse peste câți­va ani, tot gândindu-se,­­ de la Armand, dar cu durerea alinată. Intr’o zi veni de făcu o visită d-nei de Carmeille și fiind bine primita, de aci îna­inte veni des, căci era curiosă, dorea să vază cu ochii ei, ce se petrecea in casa aceea așa de liniștită p’atunci și in care domnea fericirea. Dar lucrurile se schimbară; d-ra Arte­misa băgă­iute de semă că d. de Carme­ille se mai recise de nevastă sa și ușor ghici că ténera femee suferea. Simți o mare bucurie. Era resburată. Rivala sa nesuferită nu o mai putea striv cu fericirea sa obrasnică ! Nefiind orbită cum era Elena care avea deplină încredere în bărbatul eie, și cu­noscând mai bine bărbații, văzu­ă d. de Carmeille nu’șî mai iubește nevasta și că are o amantă. Pricepu acesta și visitele­ I se îndesiră și mai mult. — Dar ce aî d ta ? ești galbenă, ochii ’țî sunt obosiți și pare că ești mai slabă ? întrebă Artemisa. — Nu știu,­ eu nu nu simt să am ceva, response Elena. — Atunci, de­sigur că ceea ce lucrezi ’ți ostenește ochii, dar ce să faci ? Tre­­b e să pui mâna pe ceva să ’ți mai trecă vremea. Bietele de noi! noi nu suntem ca bărbații, ei se duc unde vor, petrec cum le place... Trebue să ți se urască grozav, d-tale ?... — Mie nu mi să urăște nici o dată, response Elena scurt. — He, lie! zici așa, dar nu ’mi vine a crede, căci nu ești nici o dată. Ce pă­cat că n’ai un copil. El ar face veselia casii. Și d-nu de Car­meille ar fi fost așa de fericit, de mân­dru ! căci acum câți­va ani — totă lumea știa — murea de dorința să aibă un copil. Elena tresări și ’și înecă un oftat. — Din nenorocire urmă fata bătrînă știind că atingea córda simțitore a tinerei femei, omul nu pute avea, dar cine știe­, pate că de aci înainte... abia ești de 32 de ani; eu am cunoscut o damă la Paris, măritată de 22 de ani și tocmai când a­­junse de 41 de ani se pomeni cu un co­pil. Judecă bucuria ce simți și ea și băr­batul său ! Și chiar aci în Troyes, d-na de Ransonierre pe care o cunoști a născut tocmai după 18 ani de la măritiș. Eu nu știm­ de ce nu te duci la o cărturăresă să ’ți spue de mai poți avea nădejde or nu. Elena dădu din umeri cu dispreț. — Eu nu cred în ast­fel de lucruri­­ zise ea. — Reți faci, mie mi-a spus una t­t a­­deverul, pare că trăise la un loc cu mine, și de ai vrea te aș duce la densa, care pe lângă că e o cărturăresă vestită, e și moșă cu multă știință, și apoi D-na Că­dere, —așa o chiamă — e forte tainică, n’ai a te teme de nimic. Să ’ți dau adresa, pate să ’ți vie gust într’o zi să te duci. — Nu, nu, de prisos, n’am de gând să mă duc nici o dată. Dar Artemisa scose din buzunar un carnet și scrise pe o bucățică de hârtie adresa vestitei cărturărese. Tinera femeie o lăsă căci știa de mult că d-ra dl Nangis are ades idei ciudate, numai își încruntă sprâncenile. O clipă cu tăcere. — A­­ bine că -mi adusei aminte, ur­mă Artemisa, am văzut pe d-na de Car­meille la Paris. — Da­r zise Elena ridicând repede ca­pul, am vorbit cu dânsul? Ce ți-a spus ? — N’am putut vorbi nici nu cred să nué fi văzut. Era la teatru. Se juca o piesă în care un bărbat își înșală nevasta chel­tuind sume nebunești cu o... înțelegi... Oh! bărbații ăștia!.. Elena crezu că se înăbușește. — D. de Carmeille era într’o lojă cu o damă de vr’o 20 de ani, așa, îmbrăcată simplu, dar cu mult gust. Elena răspunse liniștită : — De­sigur că era cu nevasta or fata unui prieten. — Oh ! nu cred ! — Nu crezi ? Mai întâiu că erau singuri în loje, și apoi vorbeau, se uitau unul la altul, zâmbeau, știi, păreau doi amorezați. — Și d-ta bănuiești ?... — Eu nu bănuiesc nimic, dar mă gân­deam în mine: d-na de Carmeille nu î«i vede destul de bărbat și s’ar putea în­tâmpla... — D. de Carmeille mă iubește, d-ră, și ar­ încredere în el, și apoi pare forte bine să te fi înșelat, să ’i fi asemuit cu cineva. — Nu cred să ’l cunosc atât de puțin pe d-na de Carmeille... Dar în sfârșit, pe mine nu­i­e privește purtarea bărbatului d-tale, ’1 am văzut cu o damă și ți-am spus’o în interesul d tale. Elena abia se putea ține să nu își dea pe față suferința crudă ce o chinuia. — Te înțeleg, d-ră, zise ea cu­­ ironie, aî văzut pe bărbatul meu la teatru cu o damă și ai venit să ’mi spui în interesul meu. Ei iacă, d-ră, eu nu ’ți mulțumesc pentru lucrul acesta. Ar fi fost mai frumos din partea d-tale să taci. Sunt lucruri ce trebuesc ascunse. Ori­cât de prietenă ai fi cu cine­va, dar sunt multe persone care simt o plăcere să chinuiască pe altele. Petrecerile sunt rare în provincie, ca să vă omorîți vremea, vorbiți rou de alții, ce vă pasă dacă bârfirea izbește în inimă! Dar pe mine, d-ră, ți-o spui s’o știi, nimic nu mă pote face să port încrederea în soțul meu! —- Ei, acum te-ai supărat? Ba de loc, d ră. — Ba da, uite tremuri și’mî vorbești... — Eu n’am două fețe, vorbesc cum cuget. — Bine, d-nă, dar eu nici nu m’am gân­dit să vin să te mâhnesc. De aș fi știut.... Dar ca să nu zici cine știe ce de mine și pentru că de.... știa eu? póte cum ziceai adineauri, să mă fi înșelat eu, cercetezi!, la Paris sunt agenții speciale, prin ele poți afla ce face, unde se duce și cum petrece bărbatul d-tale. Tinera femeie se uită țintă la d-ra de N­agis. — Am ncredere în bărbatul meu ’Ii-am spus, d-ră.... Și... mă crezi în st­re sâ’mi spionez bărbatul?.... (Va urma) Editura Tipografiei „Universul“ Luigi Cazzavillan, str. Brezoianu 19. Girant Geory<- MinculeSeu

Next