Universul, octombrie 1892 (Anul 10, nr. 230-256)

1892-10-01 / nr. 230

CALENDAR PE 1892 OrtocLox Miercurii 30 Sep­­tembre. - Sf.­Grigore, Ep. Al.­ Oa­toți­ Miercuri, 12 Octom­­bre. — Maximilian. Sórele va sare la 6,12; apune la 5,20. București, 30 Sept. „ANCHETELE“ încă o vorbă, dintre cele mai deșarte. Nu e țară ca a noas­tră, în care — poate — administrațiile pu­blice să fie mai bine­voitoare fața cu recla­­mațiile publice în con­tra abuzurilor pe care le-ar comite funcțio­narii. O simplă notiță în­­tr-un ziar, o petiție, un nimic, fac ca tot aparatul administrativ sa se pune în mișcare; în două-trei zile, co­­misiunea operează la partea locului și peste o septemână vezi a­­părând în „Monitor“ un comunicat în care se lămuresc lucrurile. Din aceste comuni­cate, rezultă în­tot­deauna. .. nevinovăția celor acuzați. Negreșit, că multe acuzări calomnioase se aduc funcționarilor. — Câți invidioși nu sunt, in fie­care localitate, cari-și zic: „De ce X... să fie subprefect, iar nu eu!“ De aci, ploaia de denunțări din partea celor ce vor să intre în slujbă, în contra celor cari au pus mâna pe „plăcintă“. Cu toate­­ aceste, dintre aceste recla­mații, neapărat că sunt și unele justi­ficate. Mai ales, pe la sate, nu poți să bănu­­iești pe un biet țăran, schingiuit, jefuit, care reclamă, că ar fi rîvnite să ajungă în slujbă, să fie subprefect sau ajutor de subprefect... Declamațiile acestora vin într’un târziu l­a urechia guvernului, care, ca și în toate cazurile, numește o anchetă și liniștește opinia publică printr’un comunicat în „Mo­nitor“, mai bine sau mai rău plăzmuit. In aparență, ce se poate cere unui gu­vern mai mult de­cât atâta ? Membrii administrației superioare n’au­ darul de a fi pretutindeni și trebuie să se servească de oameni de încredere ca să afle adevărul asupra unor fapte întâm­plate în oare­care depărtări.­­ Dar, vorba e, cine sunt acești oameni de încredere? — S’a întâmplat, la Se­verin sau la Dorohoiă fapte grave. — se flac denunțări,—guvernul numește anchete. iar ca membrii ai ei numește pe prefec­tul județului, pe subprefect, pe doctor, pe ‘primar, — toți oameni din partea locului, în contra cărora chiar s’a pornit acuza­­țiunea. > Natural că acuzatul, judecându-se sin­gur, se achită. Și, s’a făcut ast­fel liniște, după toată regula, Ia să mai crâcnească cine­va ! — Nu s’a numit anchetă ? Nu s’aîî cercetat lu­crurile ? Ba da. Și, dacă mai rădici glasul, vre­un oficios te pălmuiește cu „comunicatul“ din „Monitor“, după care, ca și după „mecînica lui pomenire“ la înmormântare, nu se mai poate zice nimic. Pentru ca să se puie capăt multor a­­buzuri revoltătoare comise în țară, anche­tele trebuie să se facă cu totul în alte condiții. Cel anchetat să aibă de a fate cu niște investigatori cu totul streini, pe cari să nu-i poată corupe prin vorbă bună sau o ospitalieră primire acasă. Când e vorba de țăran, ca să i se dea curajul ca să vorbească, sa nu vadă el că „comisiunea“ a tras la d. arendaș, la d. proprietar, la d. primar, în contra cărora a reclamat. Dar, ancheta cea mai dreaptă, în afară de aceasta, administrativă, o pot face înșiși cetățenii. Un caz recent, despre care am­ vorbit, ne indică chipul în care ar trebui să procedeza. S’au făcut denunțări oribile în ce pri­vește unele crime petrecute în Dorohoiu. Presa — organul prin escelență al opi­niei publice — a luat inițiativa unei anchete. Dar, a bătut toba. S’a decis să se ceară guvernului ca reprezintanții ziarelor să fie atașați pe lângă o comisiune oficială, ca să se facă o anchetă. Ei­ nu se fac așa treburile. O comisiune oficială va avea în­tot­deauna terenul pre­gătit de administrația locală interesată. Cei loviți vor tăcea,­­ vor tăgădui să repete chiar ceea­ ce ați cutezat să spuie. Dacă presa voia să-și facă datoria, pe tăcute, făr'de tobă mare, și de fanfare, să fi trimis reprezentanți la fața locului ca să vadă cu ochii lor, să audă cu ure­chile lor, iar nu cu ochii și urechile admi­nistrației ! Dar, acesta e un păcat al presei noastre. Ea e tocmai ca pisica care, vrând să prindă șoarecii, își pune clopoței. DIN RUSIA Corespondența pârtie, a ziarului „ Universul 11 Petersburg, 25 Septembre. Finanțele misești In primul semestru al anului 1892 ve­niturile ordinare ale imperiului s’au ridi­cat la 397 de milioane și 500 de mii de rube contra 403 milioane, 900 mii de ru­ble din perioada corespunzătoare a anului 1891, încasările extra-ordinare au fost de 162 milioane și 400 mii de ruble contra a 190 de milioane 200,000 din primul se­mestru al anului 1891. Din aceste cifre se vede clar, că veni­turile ordinare ale imperiului în anul a­­cesta au fost cu 106 și V2 milioane de ru­ble mai inferioare de­cât în anul trecut. Cheltuelile ordinare au fost pentru a­­ceiași perioadă de 420 milioane 130,000 de ruble contra a 396 și 1/s milioane în 1891; cheltuelile extra-ordinare au fost 76 și V2 milioane contra a 10 milioane de ruble din anul trecut. Așa­dar cheltuelile ordinare de ex. pentru școli, biserici, administrație bună etc., s’au ridicat abia cu 24 milioane de ruble, pe când cele extra-ordinare ca pen­tru armată și fortificații s’au sporit cu peste 60 milioane. După „Birjevia Viedomosti“ d. de Wit­te, ministrul de finanțe, va elabora pen­tru anul 1893, un buget fără deficit; el nu va face nici un împrumut în­lăuntrul țârii dar va acoperi deficitul încasărilor —deficit datorit secetei și b­olerii. D. de Witte are de gând să augmenteze veniturile imperiului prin noi impozite in­directe. Fanatismul religios în Rusia In toată ziua apare la iveală cât de sălbatec e fanatismul religios al poporu­lui rus. Câte­va exemple: Tribunalul din guvernamental Kiev ju­decă pe un țeran care omorîse în bătăi pe un consătean al seu. Cauza acestei crime este că săteanul afirmase, că d­acă e mai mare și mai puternic de­cât sf. Nicolae, — pe care îl adoră așa de mult toți rușii. Țăranul care avea de patron pe sf. Nicolae, se supără și­ zicând că nu într’un proces ce s’a ținut de­ ună-zi în con­tra unor preoți evan­ghelici a fost chemat, ca martor și un țeran­ rus. întrebat fiind care îi e religia, țăranul a spus că nu știe de ce religie se ține. Cauza este aceasta: Acum sunt vre-o 40 de ani bântuiți în nord­­vestul Rusiei (Finlan­da) o foamete teribilă. Guvernul, prin ample­­- v&gft *&, lățise vestea printre oameni, că da­că voesc ca țarul săi le dea pâine, să treacă la religia ortodoxă. Vestea aceasta a a­­vut mare efect. O mul­­țime de preoți cutrea­­r&u ținutul acela și se botezau mulți in religia ortodoxă nădăj­duind că vor căpăta hrana de toate zilele. Un preot venise și în satul unde ședea țeranul nostru care­ pe atunci era copil tânăr. Preotul mirue­ște și botează pe toți țeranii și apoi vine și la băiat. Acesta se ascunde întâiu sub pat și de acolo, fiind alungat cu lovituri de bice se ascunde în cuptor. Preotul aleargă acolo dar nu l’a putut mirui de­cât pe călcâie. Din cauza asta țeranul—acum om bă­trân—a zis judecătorilor că nu știe de ce religie e. Judecătorii atunci au­ pus pe niște preoți să­­ boteze cu sila în religia ortodoxă și numai după aceia i-au ascul­tat depunerile. Un scandal mare făcut de un baron Opinia publică din Rusia și ținuturile baltice e foarte emoționată din cauza unui scandal revoltător sevârșit la Riga, cu ocazia unei serbări date în parcul Vor­­mana (grădina imperială]. Baronul Simonin Báthory aparținând unei din cele mai de frunte familii din Curlanda se dusese și el în­ grădina aceia unde se celebra o serbare în onoarea Ța­rului. El se pune la o masă, comandă din« tr’o­dată 20 de butelii cu bere și’șî pune pe masă și revolverul. După aceia începu să asvârle în trecă­tori cu buteliile, pariind cu prietenii sei —tot baroni din Curlanda—că va lovi pe cutare trecător în cap, pe altul în obraz, pe al treilea în piept, în burtă etc. Intervenind poliția, baronul a fost a­­lungat din grădină, însă în urma unei o­­puneri energice din partea lui. -----­­ poate suferi sâ’șî bată joc nimeni de sf. Nico­­lae, năvălește asupra consăteanului soft, O trântește la pământ, îî bate teribil până ’1 la­să mort. Altă dată, un țăran la o petrecere, se do­vedise că depusese un jurământ mincinos.­­ Judecătorul îi spune că jurământul fals se pedepsește aspru de Ie­pe, cu atât mai vîrtos, că el fusese și mituit ca să jure fals. Țăra­nul răspunse: — „Vorbă să fie“— răspunse țăranul — „chiar și d-zeu primeș­te mită!“ — „Cum poți să în­juri pe d-zeîi în chi­pul ăsta?“ întrebă ju­decătorul uimit ? — „Nu-i nici o în­­jură­tură ! Când am fu­rat un porc de la Ivan Trafimir am dus la biserică o lumină de ceară și d-zeîi văzând că-i dau și lui partea care i se cuvine a tă­cut chitie !“ 1BIETIA. — (Vezi pag. 3).

Next