Universul, ianuarie 1899 (Anul 17, nr. 18-19)

1899-01-20 / nr. 18

V j tfe MMM8-«BDRAltttTS Ütaftáuia \ ■sti■limîlătt, iBalB. ~ *rvei hm* tir Lel • « S.SO Șiio lonl 20 • ».19.50 Vu AO <O *_ X&oaițîi jiiBnaso rrii8’ .««Ijaiwersa» 1 țpGÎsffsJ» „_..... iî smaftBtgsnîtoi sa. ®Ma«Btcfeia. orclaîoîj jso. ya. ăflriis» islögralifei t J Iformcuiul luî Romulus din Forul roman. — (Vezi ilustrația). UNIVERSUL de azi s’a tipărit în 55,900 exemplare. CALENDAR pe ANUL 1899 Ortodox Marti, În Ianuarie. — ICiv. Ma­­carie Egip. Catolic Mary, 80 Ianuarie. — Valeria. Soarele răsare 7.22; apune 5.07. București,­­ 9 Ianuarie, «nai YU 1011OI In țara noastră bine m­­aestrată de Dumnezeu, stii­­moșii avuseseră grija să pro­fite de admirabila pozițiune a dealurilor, ca să întemeese podgorii întinse. Vinurile produse în acești podgorii erau excelente , producțiunea era îmbelșu­gată. A venit însă filoxera, dar a pustiit podgoriile, ruinând o însemnată parte a popo­rațiunii și secând­­ un mar izvor de jj­bogăție naționali Toată lupta în contra a­cestui flagel a fost zadar­nică; mersul râului n’a pu­tut fi împiedicat, cu toat jertfele făcute de Stat și­­ particulari. Din strălucita producțiun de altă­dată, astă­zi am ră­mas cu foarte puțin , și destul să se ivească o mic boală—cum a fost perenos­pora în ultimii doui ani­­pentru ca producerea să fi aproape cu desăvârșire se­cată. Nenumăratele încercări fă­cute în toate părțile și­­ noi, au­ dat un singur resu­tat: Filoxera nu poate fi­­ împiedicată de­cât prin plan­­­­tarea podgoriilor cu viță a­­mericană. Lucrarea aceasta se face deja de câtă­va vreme și vom ajunge când­va să vedem frumoasele noastre podgorii reconstituite și îmbogățind iarăși țara cu producția lor. Dar va trebui să treacă multă vreme până să ajun­gem aci. Căci replantarea nuîlI fite?­:/a» ■ ,». arre-friL -• '-iiÄÍ* \ Jk.yiii/' " cană cere enorme cheltueli, iar podgorenii nu dispun de mijloace, sărăciți cum se gă­sesc din pricina filoxerei, înlesnirile pe cărl Statul le face proprietarilor de vii sunt tocmai ca o picătură de apă într’un loc și nici în zeci de ani nu vom a­­junge pe calea asta la re­plantarea podgoriilor. Firește, se pot găsi mij­loace pentru grăbirea lu­­­­crării. S’ar putea înființa­­ un credit special pentru re­constituirea viilor—și s’a și vorbit acum câte­va luni de așa ceva. Nu ne îndouim că Statul va căuta mai curând ?nu mai târziu să avizeze la un mijloc oare­care. De cât, ori­cum, va trece vreme îndelungată până să­­ poducem iarăși atâta vin­a să acoperim trebuințele mastre și să mai putem , vide și peste graniță, le ne facem până atunci ? ată o întrebare ce nu s’a s­pui până acum, dar care se ■­impune orî­cul se gândește nu numai la ziua de astă­zi ■ ci , la ziua de mâine. Faptul că nu mai produ­cem destul pentru acoperi­rea trebuințelor, are drept urmare nu numai o micșo­rare a bogăției naționale. Lucrul se complică — fiind vorba de alimentație—și cu o urmare foarte rea pentru sănătatea poporului. In adevăr, vinul joacă un rol foarte însemnat în ali­­mentațiune; vinul se bea nu numai pentru chef—a­­cesta e abuz—el se se bea mai ales pentru hrană. A­­ceasta e adevărata luif tntre­­­buințare. Producând mai puțin de­cât ne trebuiește, ajungem ca poporul să bea vinuri falsificate sau să împlinească lipsa vinului cu alte băuturi vătămătoare sănătății. Iată un punct foarte im­portant al chestiunii, care merită să fie privit mai de aproape. N­ vom dezvolta în numă­rul viitor. 1 ....................................................... Bani foaia te lem&itiâ—I*j Basils strSfoicsts OUHClURI s&rg, 'n ti rn, MidA ^orp 7 Baifl aO ^ 15 'feecAțtt y p J ^ șiofi n»u Hbrma1neAî Biî.& Amcrdi­rUe *?primesc lat âaanmTBiri|âî st», srazd­ap»/*, sud­a^pji Din Transilvania (Be la corespondentul UNIVERSULUI) Sibiu, 15 ianuarie 1899. Suntem mulți cari se miră, cum adică un popor compact, cum sun­tem noi românii din Ardeal și din Ungaria până la Tisa, poate se știe așa de rău, să fie așa de rămas înapoi, precum și noi de fapt sun­tem, în­cât pentru aproape trei mi­lioane de români din această țară, n'avem de pildă nici un singur o­­raș românesc, în care să bată nițel și inima unei vieți românești mai pronunțate, mai vrednică de aten­ție, ci trebue să ne alipim numai pe lângă cele­llalte popoare (sași și unguri) și în orașele lor să ne mai grupăm și noi din când în când. Au drept să se mire oamenii de acest lucru, și ne mirăm și ne ne­căjim noi !nși­ ne, și totuși, mai a­­dânc socotit, n’&n drept. Zilele acestea, un organ de frunte unguresc, făcând o privire asupra stărilor din Ardeal, într’un moment de sinceritate (pe care alt­fel așa de rar o puteai găsi în aceste or­gane, când e vorba de stările de printre români), face interesante și explicatoare recunoașteri, pe cari, dați-mi voe să vi le schițez aci, spre a reveni la urmă pe scurt a­­supra lor . «Fruntașul organ unguresc, vor­bind despre «Decăderea Ardealu­lui», zice : «Întâmplarea ne-a în­dreptat atențiunea­ asupra stărilor, în multe privinți triste, ce dăi­­nuesc în Ardeal!...» Ocupându­­ne de statistica alegerilor de de­putați, am aflat, că pe când în țara-mamă (Ungaria), circa 50 de mii de locuitori dau un deputat în parlament, în Ardeal,­­în urma abținerii românilor cari de nu s’ar abținea, tot ar fi respinși cu baionetele) câte 30 de mii dau un deputat (adecă câte 30 de mii din cei rămași după retragerea româ­nilor), și aici zace norocul multor oameni cari așa ușor ajung la de­putăție, apoi și în minister. S’ar crede apoi că acești bărbați, ajunși la guvernare, își țin de plăcuta lor datorință a lucra la înflorirea și fe­ricirea acestei țărișoare muntoase. Dar mare înșelare e această cre­dință! — escîamă ziarul maghiar. «Ce-i drept, urmează el, protecția (elementului unguresc bine­înțeles) lucrează , se zidesc cazarme și pa­late comitantese în cari să se răs­fețe slujbașii, și cr­ește mereu ceata slujbașilor, dar starea poporațîunii mari (înțelege a poporului Român, care el umple Ardealul) e așa că nu poate fi pistruita ! Ea se îmbunătă­țește foarte puțin, ba în asemănare cu cea din Ungaria, prezintă o ho­­tărîtă rămânere îndărăt. Partea de­căzută a proprietarilor de mijloc (neneșuții, boerii de odinioară un­gurești), umple i noțiunile și așa se ajută ! (Da, le u­mple, și le um­ple așa de bine sia Românilor să nu le rămână nimic !) «Țăranul însuși, dacă nu emi­grează în altă țară (mai ales în Ro­mânia) numai se cninnește de pe-o zi pe alta, de­­ cum­ va pelagra ori alte boale, nu-șî fi o milă de el, tre­­cîndu-1 din lumea aceasta !.. etc. Aceasta e, în solitare, sîmburele și șirul de idei și chiar ziarului unguresc. Mai am și eu c ? adaus numai «tâl­­i’a scris, bine a văzut și zug .••.rit lucrurile, și atâta numai trebuia să mai spună, pentru a pune punctul pe i, că , de aceea e acest popor atât de ne­norocit și înapoiat, pentru că noi, ungurii, îi luăm, sub titlu de bir, tot prisosul și rodul muncei sale, până la îmbucătura din gură, fără a-i mai da înapoi nimic ca să-și ajute și el așezămintele culturale și naționale, cu desvoltarea cărora, ar răsări și printre ei, printre români, orășele, apoi orașe și viață națională, și ar înflori. Și să mai recunoască, că o fac această răpire a averii noastre românești și această reaju­­torare, cu gând bir# hotărît, ca să nu ne putem desvolta, ci să dăm chiar înapoi, și să ne potopim, ori apoi să ne plecăm înaintea cererii lor, de a se preface toți în unguri! Ghiar așezămintele ce le avem, ni le subminează și cearcă să le sape groapa, cum o fac acum cu școa­­lele noastre mari și înfloritoare din Brașov, răm­ase nouă moștenire din timpuri mai bune... Știindu-le acestea și publicul de la d-voastră, frații liberi nu se vor mai mira auzind ce înapoi suntem rămași, și vor înțelege că legiuit e glasul nostru, când adese­orî, ca să nu cădem și mai tare în cutare puncte și în cutare privind­, ne a­­dresăm către frații din România li­beră, să ne întinză bcî­ colea mână da ajutor. Un frate soare să te poțî uita Iar la dînsul ba! Câte făclii albe ca ghioceii, cu pecetea din cherhanaua *­ (fabrica) Episcopiei n’a aprins la sfânta icoană marea logofeteasă Galița... Și i-a dăruit sfânta născătoare de D-zeu un copil după pofta inimei, frumos ca d-l Hristos, cu părul de aur creț, cu gurița cât pecetea cea mică de la inelul lui Vodă și cu niște ochi mari ca smaragdurile din surguciul domnesc... Da încă la botez ce mai sărbă­toare, ce mai cumetrie ! Nașă venit-a neașteptată o zînă năzdrăvană, care drept dar de cumetrie lăsat-a în leagănul de mătase al pruncului un ghem mare cu fire de aur și a zis logofetesei Calițeî: «Iacă ghem de viață lungă și fericită pentru Tode­­rel finul meu. Vezi de no­i-î da să-l depene iute când s’o face mă­ricel, că firele de aur acoper fire de argint și firele de argint sunt pe d’asupra firelor de fer și de o sfic’și repede firele de aur să nu dea zor și la cele de argint că tot firul care are capăt de începere are și capăt de sfîrșit și vai de omul care dă de firele de fer. Fericirea pe lumea voastră stă în cumințenia și potoleala cu care fie­ cine își dea­pănă zilnic ghemul vieței». — Așa e treaba ? gândi logo­feteasa Galița; apoi las’pe mine, o să ascund ghemul lui Toderel de n’o putea băețelul să deșire din ața de aur doar de i-o ajunge măcar pe 100 de ani. Și așa făcu cum zise buna mamă, chiar și după ce soarta o lipsi de d-lui boerul logăfăt, și rămăsese în văduvie grea. Era grea văduvia nu pentru că doară boerul logofăt ar fi lăsat ju­pâneasa lui în lipsă și scăpătăciune, că din potrivă o uliță întreagă a­­proape de mitropolie era plină nu­mai de ecareturî și de casele țiga­nilor, zestrea jupânesei Calițeî. D’apoi moșii întinse, de porneai di­mineața la hotar și ajungeai la cel­­l’alt hotar numai când toca popa de vecernie. Plânse cât plânse jupâneasa Ga­lița după d-lui boerul, dar și la­­cremile se sfîrșesc cu totul pe lume. Și apoi dragostea de mamă ostei rana sufletului soției. Și mai mult iubea copilul său și Todirel crescu încet, fără zor, dar deștept, sănătos și fericit. Se uita cu grijă jupâneasa Colița în fie­ce seară după ce adormea dragul de plodel la ghemul năsdră­­vancei, să vadă de nu s’a deșirat prea mult din ața de aur. Apoi ori­cât n’ai zori să treacă ziua și noa­ptea, ele tot trec și cu ele se tot strânge funia motoloo la parul vie­­ței. Și zi și noapte trecute în alin­tări și desmerdări numai ce des­­tramau din firul de aur al ghemului. Greu e pentru o mamă să nu ’și mângâe copilașul. Jupâneasa Galița se îngrozea vezând cum dragostea ei nu sporește ghemul. Trecură încetinel, numărate pe desmerdări zilele copilăriei lui To­direl. Ghemul stătea ascuns în fun­dul supatului într’un ciorap de mă­tase și de­cât să-’î mai cheltuiască ața de aur, jupâneasa Galița des­­merda băiatul mai rar. Dar când o veni vremea dorului, de alt­fel de desmerdări de­cât ale mamei ce s’o face, ce s’o întâmpla cu ghemul din ciorap ? se gândea tremurând de groază buna mamă. Și din nenorocire pentru Todirel, D-zeu îi luă și pe mama atunci când tocmai mai mare nevoe avea de sfatul ei. Abia dusese la groapă cu lacrămî cât bobul pe maică-sa, și băiatul, care acum­ era de vre-o 18 ani, ră­mas stăpân pe averi, dete într’o zi de câțî­va ciorapi pe cari jupâneasa Galița îi făcuse chișd­e îngânfate de galbeni ferecați adunați de cumin­țenia dânsei cu gând bun pentru Todirel. *) In secolul trecut pe locul Ate­neului era mitoc de episcopie și prima fabrică de luminări de ceară albă, mo­nopolizată în favoarea episcopiei. Cât băgă flăcărașul mâna în cio­rapii cu galbeni, numai ce sbucni din ciorap unde era mototolită și strechea tinerețelor și unde mi-­l înhăță pe băiat. . . . Apoi ce nu­­ șî simțea el mijind pufușorul auriu de­asupra buzei? Ce zor mare pe copilandru doar o ajunge flaeäü! Cum își trage tuleile de deasupra buzelor, doar le o aduce să semene a mustăți ! Ea merge de două ori p­e săptămână la bărbierie să ’i vază arba că a auzit că crește mai iute după briciu, ba cere să ’i dea per­dar doar s’or îngroșa tuleile. Ne­­înțeleptul băiat nu pricepe șiretenia naturei, care ea ne împinge să ne cheltuim cât mai iute viața, doar vom face loc altora..........Saturn care își mănâncă copii, n’a încetat de a trăi. El este jupâneasa natură, care purdalnica își face o jucăre, din a ne naște, a ne da zor să creș­tem, să îmbătrânim și hop­ ne înghite. Ciorapii, chiștele cu galbeni se deșertară unul după altul. Nu e sac fără fund, necum un ciorap. Dar ce mai tai feturî ! Ce mai șaluri indie­ne Ia brîul și la capul luî Todirel. Ce mai blăni de samur împărătești, ce mai leagăne cu roți aurite, ce mai cai arăpești, ce mai juvaere sori și stele, ce mai ospețe și pras­­nice și mai ales ce mai pupături de ochi albaștri, negri, verzi, că­prui... Nici Sultanul nu bub­ea mai în huzur de­cât Todirel. Curgea viața ca aurul pe jgheab la tarapa­naua împărătească. Numai lumini­­șorî peste tot în calea vieței... Dar de, boeria se ține cu chel­­tuială.După galbenii din ciorapi, To­direl vîndu unul după altul acare­turile din strada jupânesei Calițeî. Iar ce cheltuia mai eu zor To­direl fu ghemul vieței. Intr’o zi mai scotocind prin sipetul mesei, că doar o mai da de vre-un ciorap cu bani, dete de ciorapul cu ghe­mul năsdrăvancei. — Ge-o fi asta ? se întrebă Todi­rel, luând în mână un ghem de ață de fer. Un glas ca­de sub pământ răs­punde la întrebarea flăcăului : «Ne­­norocitule, e ghemul vieței tale. Ai cheltuit, ai risipit firele de aur și după ele firele de argint... Vezi ca țî-a rămas pe ghem. Todirel vezu h­aipinda-tse cu fu­mul suflat de vînt toate fericirile vieței. Cămătarii îi luară tot și ju­decata lui Vodă după legile țărei, la cererea cămătarilor cari rămăseră încă neplătiți, îl aruncă la pușcărie, iar ulița jupânesei Caliței de atunci se numi Calicei, căci calic rămase neînțeleptul Todirei, care bolnăvit în temniță de răul traiu, se alese cu o mână și un picior paralizat de nu mai putea să-și câștige hrana de toate zilele, măcar ea slugă la slu­gile îmbogățite ale jupânesei Caliței. Flăcăi, nu deșirați ca Todirel ghemul vieței voastre cu zor și ne­­cum­ințenie ! V. A. Ureche, în ziua nunții toți sătenii De rând cu toți la masă Tin Și flește­care mai nainte Golesc în vas ulciorul plin. Iar când la masă Petrea Cârnu Ca naș intâiü gustă din oală Văzu atuncea cu mirare Că nu e vin ci’i apă goală, închină dar așa paharul. Și cei­ l’aîți închin marea Și toți într'una tot urează Iar dacă gustă nu mai scena. Necas­ta toți le este­ acuma, Iar Petrea Cârnu bun creștin, E supărat de nu mai poate Că n’au adus acei­ Falci vin. Luând paharul deci le zice : Să bem cu toți, ciocniți calea, Ori satul tot e Petrea Cârnu, Ori vinu-i tot din via mea. Th. D. Speranță. Ghemul Vieței — Legendă — Mult și cu râvnă caldă s’a rugat la icoana Maicei Domnului de la Sărindar jupâneasa Galița să-i dă­ruiască D-zeu un sat frumos, de pe VINUL LUI CÂRNU Se însoară Gheorghe­ a Saftel Cu Smaranda lui Ignat Și­ cunună Petrea Cârnu, Gospodar cuprins în­ sat. Dar lui Gheorghe nu­ dă mâna Ca să facă masă mare . De mâncat ar face rostul, Iară vin la masă n’are. Și să n’aî la nuntă masă, N’are haz, e chof stricat, Ca se prind acuma dată Gospodarii toți din sat ? Hotărăsc ca’n ziua nunții Să’ngrijească orî­ce creștin C’un urcior de vin să vină Vr’un butoiu sa umple plin. Hotărăsc, dar Petrea Cârnu, Ca un naș și bun creștin, Când se duce cu urciorul Duce apă’n foc de vin. * * » Se socotise Petrea Cârnu Că data asta eftin scapă. Intr’un butoiu de vin, la dracu. Se mai cunoaște­ atâta apă î Procesul Hatg-Relanea Cititorii noștri­ știă deja din tele­gramele publicate în ziarul nostru desbaterile procesului intentat lui Reinach, de d-na Henry, văduva colonelului sinucis. ~~ , , D-na Henry, nâscută Berta-Ame­­lia Beilincourt, are abia 30 ani și e de origină modestă. Părinții ei țin un han la Peronne­­u. JOSul UrlilftOK­ o o cur scutii. Parizian, de 42 ani, are la acti­vul său­ o carieră de publicist și de om politic deja lungă, pe care a început-o când a terminat faculta­tea de drept. El acum e înrolat în partidul re­vizioniștilor și duce în ziarul «Lie­cle» o campanie înverșunată. Azi dând portretele d-nei Henry și d-luî Reinach, credem necesar a aminti chipul în care s’a născut acest proces. In urma unor revelațiuni și mai ales a depoziției înaintea secției criminale a Curței de casație, a d-lui Jules Roche, indicând că în momentul în care el era raportor al budgetului ministerului de răs­­boiu, maiorul Esterhazy îi scrisese spre a’î semnala abuzurile comise la biuroul de informațiuni al Sta­­tului-major, d. Reinach a scris în ziarul «Stâcle» că colonelul Henry putea fi un spion, complice al lui Esterhazy. In urma sfaturilor amicilor ei,1 D-na Henry, vidova colonelului sinucis JO O sau PARTEA A DOUA Martirii amorului 70 ,fiică asasinului IX Contele Leon de Ripafratase întoarse târziu­ acasă și după­­ scurta convorbire cu Bospo, se Incuiase în camera sa. — Nici prin gând nu’I dădea sä se culce ; era năvălit de mii ie gânduri, oare nu cum­va Blan­ca, strangulată de dânsul și a­­runcată în acea prăpastie unde corpul ei nu se mai regăsise, fusese scăpată de cine­va ? Contele, făcându’și această întrebare, simția că i se sbur­­jește părul. Insă îndată 'și a­­lunga ideile astea și dădea din «meri. — Sunt nebun, 'și zicea den b«1 , iar fî așteptat Blanca a­­tâția ni pentru ca să se arate. Se j-o umblă mai bine d’un ceas prn cameră, cu pași în­câlciți , mii de idei i se grămă­­diau în mintea­ agitată. Tre­«nfttl în­ x_.__ &-----i-îi WWWMZ zoo fULUIUCa IU­LI/IJLMb Șl mai cu seamă acea noapte în care sfrârșise groasnicul omor asupra vestei sale. Se hotrîse să se culce pen­tru ca ii scape de gândurile astea chiuitoare, când i se pă­ru că aud sunetul clopoțelului. Puțin în rmă auzi poarta cea mare deschizându-se, după care urmară calamații de bucurie și surpriză Nu avusese timp să iasă din camera sa, când se află Inainta­ lui Giulio care a­­ducea pe Lira în brațe urmată de Nina și de servitorii casei. — Fiica mea ! fiica mea! strigă conteț cu un accent im­posibil de vadus în cuvinte, luând un bras pe copilă care nu mai dădea semne de viață și acoparid-o de sărutări fer­binți. Insă la atingerea corpului ei rece, dete un țipăt ascuțit. — Mare D-zeula, e moartă? — Nu, e numai leșinată ; ini­ma­ bate încă, însă are tre­x__tw ,7^ •».— UUlUp UU lUgliju­l glicbUAlAUU. — Ah! veniți s'o ducem în camera ei, zise Nina plângând de bucurie. Dora fu pusă în pat. Frumo­șii soi ochi erau mereu închiși; părea cu adevărat moartă. Insă Nina, care o mai văzuse leși­nată, luă o sticluță de pe masa de noapte, o destupă și o puse sub nările copilei. La acest con­tact, Dora se înfioră din tot corpul și dete un suspin. — Vedeți că nu e de­cât le­șinată, zise Nina, trebue car lăsată liniștită. Eu singură sunt de ajuns aci. — Vino, d-le, zise contele, ale cărui temeri se risipiseră. Ai să­ mi spui în ce loc ai gă­sit-o ? Și servitorii erau curioși să știe asta. Insă contele îi trimise pe toți la culcare, în mod brusc, înștiințându-i că dacă unul din ei va vorbi sau va face comen­tări despre întoarcerea tinerei fete, va fi dat afară. TVTnmp V «11 111­­1 în hH.. XV ÄI.WI •*•*­*■ w *" gare de seamă cuvintele con­telui și nu se îngriji de ame­nințare. Mai înainte ca stăpânul să fi intrat în salon cu Giulio, mizerabilul se ascunsese în do­sul unei perdele pentru ca să asculte totul. Nina credea încă că visează vezend pe Dora întinsă pe pat și pentru a se convinge că era ea cu adevărat, îî acoperea de sărutări obrajii foarte galbeni. Crezând că Dora era în ac­cesul obicinuit, nu voia s'o scoată din acea letargie care de obiceiü se termina cu un somn liniștit. Insă observând cu bă­gare de seamă fața ei galbenă­­vinătă; văzând acei ochi mari pe jumătate închiși înconjurați de câte un cere­aíșor obser­­vând acea guriță pe jumătate deschisă, nescolorată, din care nu mai eșta nici un suspin, crezu că acestea erau semnele mor ței și că copila nu avea să se mai deștepte. Nina se înșela. Doza sa deș­teaptă, însă aproape îndată fu cuprinsă de niște friguri vio­lente, de delir, u­rmarea tutu­ror chinurilor ce suferise. Me­dicul chemat în grabă, o găsi în cel mai mare pericol, Dora nu mai recunoștea pe nimeni. In unele momente, deși reținută cu forța, se ridică în pat și atunci, cu fraze trunchi­ate, striga contra unor per­soane absente ale căror nume nu le mai auzise nimeni. Apoi î și agita mâinele în aer și țipând de spaimă, mișca mâi­nele în gol, cădea îndărăt pe perine remănând mai multe ore într’o nemișcare spăimântătoare. Contele de Riparrata era dis­perat. Nina nu făcea alt­ceva de­cât să escîams cu o voce sfâșietoare către medic: «Scap’o, d-le, fis-ț­ milă, acap'o. Ceea ce se întâmplase Dorel, remania încă un mister. Din fratele ei se înțelegea că dânsa trebue să fi asistat la scene o­­ribile, însă Giulio nu putea să explice nimic. Densul o găsise aproape înghețată, într'o stare de plâns, rezimată de un zid pe o stradă singuratică; nu știa din ce loc venise acolo, nu a­­vusese timp s-o întrebe, de care­­dânsa leșinase îndată. Santerno, când află de la Giu­lio că acesta avusese fericirea de a regăsi pe Dora, fu cuprins de o emoțiune așa puternică, în­cât tinerul fu surprins și un sentiment ușor de gelozie­­ și facă drum în sufletul lui. De ce Santerno se interesa așa mult de Dora ? Ambcele Dorei aflată îndată de întorcerea ei și de starea îa care se afla. Ele se duseră toate la palatul contelui. Insă în ca­­mera Dorei, din ordinul doc­to­rului, nu puteau să intre da cât Nina și tatăl copilei, pe cât timp asista un pericol, pe cât timp Dora avea delir, toți fura cu neîndurare esclavî din acea cameră de durere, de nenoro­cire. In seara zilei a cincea, in­­tr’un moment de liniște, Dora rosti de două ori numele lui Santerno. Nina tresări auzind acel nume, pe când medicul, întrebă pe conte cine era persoana care exercita asupra copilei un im­­periu așa de mare, în­cât dânsa să­ rostească numele In­delir. Contele n'avusese nici o dată ocazie să cunoască numele de botez al lui Santerno, prin ur­mare era încurcat în a răspunde cine era acel Roland pe care Dora 'l chiema în delir, și în­trebă pe Nina. Aceasta nu stătu la gânduri de a mărturisi că Roland era nu­mele lui Santerno.(Va urma).

Next