Universul, februarie 1899 (Anul 17, nr. 30-55)
1899-02-01 / nr. 30
SbîîXTO Hs. 80 — TLtral. { v*mi B î «ma^stezutam m» ss^8auflg& in t*Ok Sa QtȘrrga k3ssb*B&1 SBÎS^S^^SU5ttXS®!&. București, S1 Ianuarie. O lege bună : D. ministru al instrucțiunei a înaintat Parlamentului un proiect <1 © lege, care desigur va avea aprobarea tuturor. Nu mai departe decât acum trei zile am vorbit la acest loc despre învățători și spuneam că chestiunea poziției lor morale și materiale trebuie serios și cât de curând studiată. Proiectul de lege al d-lui Haret atinge tocmai o parte din această chestiune. Atît după legea din 1893, cât și după cea din 1896 a învățămîntului primar, învățătorii au dreptul să se prezinte la un examen de capacitate spre a trece ca institutori la orașe. Dispozițiunea acesta, forte bună, în practică nu dădea nici un rod, fiind-că nu mai sunt locuri de institutori. încurajarea pe care legiuitorul a voit să o dea învățătorilor, e deci, fără voia nimenui, un soiü de ironie. Ca să remedieze acest rol, d. ministru al instrucțiunei er a gândit să dea o satisfacere învățătorilor prin avansarea pe loc. Iată ce dispune art. 1 al proiectului : «In fiecare an sa vor ține examene pentru înaintarea pe loc a invfițătorilor. Aceste examene se vor ține tocmai după normele prevăzute la art. 61 din legea asupra învățămîntului primar și primar normal. învățătorii cari vor reuși, vor căpăta titlul de institutori și vor fi plătiți cu salariu de 150 lei pe lună, la care se va socoti gradația, conform legei din 6 Martie 1883 , eî vor continua însă a servi tot in învățămîntul rural. Numărul de locuri pentru cari se vor ține asemenea examene, se va fixa prin budget, el insă nu va fi mai rari de 10, nici mai mare de 25 pentru fiecare an. «învățătorii cari vor fi căpătat titlul de institutori, în felul arătat în acest articol, vor putea fi transferați la o școală urbană din oraș, cu salariu de 225 lei pe lună, după ce vor fi servit ca institutori la o școală rurală timp de 5 ani și dacă vor fi recomandați pentru aceasta de 5 Bail f&iîa la românes— IO Badia IMMills. CELE DIN URMA ȘTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA si primesc to» UNIVERSUL de azi s’a tipărit în 55,900 exemplare. CALENDAR pe ANUL 1899 Ortodox Euminecă 31 Ianuarie.—SS. Chil gi Ioan, făcătorul de minuni. Catolic Sâmbătă, 10 Februarie.—Eulalia. Soarele răsare 7.06; apune 5.23. către inspectorul de circumscripție» . Măsura e escelentă. Invățătorii harnici, cu tragere de inimă pentru misiunea lor, au deschisă în chip practic putința de a căpăta o satisfacțiune morală și o însemnată îmbunătățire a pozițiunei lor materiale. Cu sporirea salariului, rămânând la sat, învățătorii sunt mai avantajați decât dacă ar trece ca institutori la oraș, căci pe de o parte traiul e mai ieftin la țară, pe de altă parte nu sunt expuși la zdruncinul ce urmează fatalmente dintr’o schimbare bruscă a mediului. Proiectul de lege al d-lui Haret conține dispozițiuni privitoare la punerea în pensiune din oficiu a învățătorilor și institutorilor și la putința absolvenților de gimnaziu de a se face institutori, dacă vor urma cursurile ultimului an al unei școli normale primare, întreg proiectul e bun și venit la timp. Mai ales fiindcă satisface măsura înaintarei pe loc a învățătorilor. Această escelentă măsură trebuia luată mai de mult. Din Germania (Corespondență part. a UNIVERSULUI) Berlin, 27 Ianuarie. Dispariția unui prinț Mare senzație a produs în toate cercurile societăței de aici dispariția prințului bavarez de Löwenstein, care se afla la Londra acum câtva timp. Poliția de acolo și-a pus în mișcare toți agenții săi, dar până acum nu s-a putut da de urma prințului. Casa de bancă Plunkett și Leader, cari îngrijeau de afacerile prințului dispărut, dă următoarele amănunte asupra dispariției acestuia: «Firma noastră are sucursale în Hamburg, Gemua și Berlin. De la această din urmă sucursală am primit o întrebare despre prințul Ludovic de Loewenstein, în numele fratelui său, prințul regent Ernest, deoarece nu s’a mai primit nici o știre despre el. Prințul Ludovic a jucat un rol de frunte și în societatea engleză de aici. Era un oaspe zilnic în «Welkek Abbey», castelul ducelui de Portland, și a fost prezintat chiar la curtea reginei Victoria a Angliei în Windsor. N’am putut de atunci să dăm de urma lui». Soția prințului Ludovic, întrebată despre soțul ei, că care n’a primit de la dînsul vre-o scrisoare, aceasta, după multe insistențe, a declarat că nu știe nimic despre el. Voluntar și subofițer Din Breslau se anunță: La regimentul de infanterie 51 de aici, servește ca voluntar bacalaureat, tînărul Hanner, de profesie dentist, domiciliat la Praga. Un subofițer din companie nu prea se afla în termeni buni cu voluntarul. Intr’una din zilele trecute subofițerul l’a gratificat pe voluntar cu niște epitete nici de eurn compatibile cu demnitatea de viitor ofițer în rezervă. Voluntarul fiind in front, respinse astfel de epitete, la ceea ce subofițerul ripostă cu vorbe și mai aspre, mai cu seamă din domeniu zoologiei. Atunci voluntarul eși din front și trânti pe subofițer la pământ prin mai multe lovituri cu patul puștei. Voluntarul a fost arestat. El va fi pedepsit cu vreo câțiva ani închisoare și pierderea calificatei de voluntar. Subofițerul va fi transferat la alt corp de armată. Amazoanele și emanciparea în Mainz există un club pentru dame care se ocupă cu sportul de gimnastică și de joc. Membrii acestui club fac parte din societatea cea mai înaltă. Clubul în sine este o asociație nevinovată, cu toate acestea e privit de unii puritani cu mare groază. Damele, cari conduc clubul, au aranjat zilele trecute un bal mascat, de la care au fost excluși bărbații. In ziarul ultramontan de acolo a apărut un articol pe trei coloane sub titlul: «Bal de dame, gimnastică de dame și încă caz în care se atacă cu vehemență damele, fiindcă au purtat haine bărbătești, ceea ce e contra moralităței și a sentimentului creștin. Iată ce se zice în vechiul testament (5 Moise 22, 5): «O femee să nu se îmbrace în haine bărbătești și un bărbat să nu poarte haine femeești, căci e păcat înaintea lui Dumnezeu. Se mai spune apoi că un sinod din Gangra a publicat afurisenie asupra femeii care se îmbracă bărbătește». Autorul articolului se ridică mai cu seamă contra faptului că o profesoară a aranjat balul. Tendința acestui articol e îndreptată contra introducerea gimnasticei in școalele de fete, zicându-se că faptul acesta ne duce la introducerea de amazoane. De la Curte Zilele trecute a avut loc la palatul imperial o frumoasă solemnitate cu ocaziunea onomasticei intendentului teatrelor Curiei, contele Hochberg, împăratul a dat ordin ca în onoarea contelui să se dea o reprezintație de gală la operă pentru copii. In acest ordin M. S. adaogă: «La această reprezintație vor lua parte și copiii mei.» Seara, la această reprezentație au luat parte împăratul, împărăteasa și cei 7 copii ai lor și o mulțime de alți copii din toate clasele,cari la sfârșit au defilat prin fața împăratului. So, so, hob, do, hob, do Zilele trecute s’a reînființat un ordin numit al Cerbului alb. La această solemnitate a asistat și împăratul Wilhelm. Iată un raport despre această serbare : împăratul și membrii ordinului se îmbrăcară în haine de vânătoare. Afară de aceea împăratul, ca protector al ordinului, purta peste piept o panglică lată de culoare verde, pe care se afla inscripția cu litere de aur : Vivent le Royel ses chasseurs. Acest dicton a fost deviza regimentului de vânători sub Frideric al II. Ordinul cerbului alb, Sf. Hubert, a fost înființat la 1859 de răposatul prinț Frideric Carol și sancționat din nou de împăratul Wilhelm II la 1889. La începutul festivitățe, cancelarul ordinului s'a adresat în două conți cari cereau să fie membri ai ordinulului cu întrebarea că se vor conforma statutelor. Răspunsul fu : «Da, jur!» Marele maestru i-a făcut cavaleri ai ordinului strigând în modul următor: «lo, so, hob, do, hob, do !» La prima lovitură de sabie aplicată pe spinarea membrului în genunchi, marele maestru zicea : «Asta este de la M. S. împăratul ! La a doua zicea: Asta este de la cavaleri și pagi ! iar la a treia. Băgați de seamă, acesta este nobilul vânător. Toți un cor strigară: «So, so, hoh, do, hoh, do !» Fiecare cavaler primește puls o diplomă artistic lucrată. lUeyer. Arfelíragiul în conflictul dintre națiuni Mai mult decât or când este la ordinea zilei întrebarea păcei universale. Mult lăudata provocare făcută de Rusia la dezarmarea generală, a fost un îndemn pentru diversele societăți europene și americane, cari lucrează în favoarea pacii universale, să se miște mai cu energie, să lucreze la realizarea idealului lor. Tot de asemenea « Uniunea interparlamentară» din care fac parte mai mulți deputați și senatori români împreună cu sub-semnatul, a fost viu emoționată la citirea circulăr umanitară a cabinetului rusesc, chemând națiunile la dezarmare, la congresul pentru acest scop. Pe dată biuroul diriginte al «Uniunei interparlamentare», adunat la Bruxelles, ba și comitetul grupului nostru român parlamentar, au trimes telegrame de felicitare la Petersburg, care de care mai pline s de un lirism înduioșător. Acum mai mult decât ori și când, «Uniunea interparlamentară» se va sili a pune înainte doctrina arbitragiului intervenind în conflictele dintre națiuni, a arbitragiului obligatoriu înaintea unui areopag constituit de diversele State din lume, după o determinată modalitate. Dar tot acum mai mult decât oricând popoarele mici cată să se întrebe, dacă ele pot primi instituțiunea unui areopag obligatoriu arbitragiului, mai cu seamă când acel areopag va fi născut din ținerea în seamă numai a numărului populațiunei fiecărui Stat. Ne credem datori, ca președinte al grupului român și vechil amical păcei universale, să atragem atențiunea sumei române asupra acestei întrebări. Pacea universală n’o poate asigura arbitragiul obligatoriu, fără prealabilă stabilire in lume a unei stări de lucruri întemeietă pe două baze, fără de cari nu se poate : naționalitatea și drepta ea. Iată teza ce vom avea lumina. * • * Geneza cestiunei p'-?l universale este mai veche decât secolul nostru. Nu vom urmări istoricul ei de la început. Vom aminti numai, că în 1859 a fost agitată întrebarea păcei universale, în urma războiului turcoanglo-italiano-francez contra Rusiei, și a războiului franco-italian cu Austria. Când fu vorba de a se convoca congresul regulator ultimului războiu, a’au ridicat voci în presa franceză propunând ca Împăratul Napoleon III, în locul congresului special, să convoace un congres unversal al tuturor Statelor mari, mijlocii și mici. Acel congres să numească o comisiune, care să fie însărcinată de a contopi toate tratatele existente în 18 națiuni într-un singur tratat, care să poarte titlul de «Tratatul din 1860». Cu acest tratat, pretindea Emile de Girardin, se va stabili pacea universală. Adolphe Guéroult în jurnalul său «Opinion nationale» din 12 Decembrie 1859, a demonstrat însă cât de utopică era credința lui de Girardin, că un asemenea tratat asigura pacea lumei, prin faptul stabilirea arbitragiului obligatoriu. In adevăr de la 1859 până astăzi amicii arhitragiului s’au înmulțit și au câștigat puternic sprijin în numeroasele societăți amice păcei și mai ales în « Uniunea interparlamentară». Decât obiecțiunile lui Guéroult din 1859 au rămas întregi și neînlăturabile. Arbitragiul, repetim, nu e posibil decât în ziua când se vor fi rezolvit cestiunile mari și mici, cari frământă, cari întețesc națiunile contra națiunelor. In două categorii se pot clasa aceste cestiuni : naționalism și dreptate. Pe cât timp închegarea Statelor europene nu va ține seamă de aceste, arbitragiul va putea decide tot prin forța brutală și deci pacea universală va fi imposibilă. Cum am avut onoarea de a arăta în diverse conferințe interparlamentare, în deșert Puterile mari europene se vor înțelege asupra regularea hărței lumei, a împărțire! acestei lumi între ele. Nedreptatea o vor putea impune, dar nedreptatea nu poate fi baza păcei universale. Cum voiți să se asigure pacea fără prealabilă satisfacțiune dată dreptăței și aspirațiunilor naționale? încă din secolul trecut, marii cugetători au aruncat bazele teoretice ale dreptului națiunilor. Numai după ce acele baze teoretice vor deveni o realitate, triumful păcei universale va fi posibil și numai atunci și deformarea universală va fi admisă. Vai dreptatea națiunilor dezarmată încă nu ajunge la triumful ei. Fără bătălia de la Magenta și Solferino, Austria ar fi ascultat ea oare de un areopag îndemnând-o să cedeze Italiei, să-i restitue Lombardo-Veneția ? Fără resboiul din Crimeea înceta oare invasiunea rusească în principate, ba și numai protectoratul ei asupra lor ? Dreptul popular și dreptul divin, dreptul naționalităților și dreptul de cucerire continuă antagonismul lor în Europa și pe cât timp el va exista, pe cât timp nu vor fi resolvite cestiunile ce nasc din acest antagonism. Statele puternice pot impune voința lor, dar pacea pe baza dreptăței și a naționalităței nu va exista. Napoleon III proclama că «f Empire c'est la paix» și numai pacea n’a domnit în timpul imperiului. Asemenea pace de sigur se poate impune prin areopaguri având la îndemâna lor tunuri și baionete, dar cât va dura asemenea pace impusă ? Cine vrea în adevăr pacea, cine dorește să ajungă la dezarmarea generală, să caute a resolvi, mai întăi și de toate, cestiunile naționale, să facă a înceta cuceririle și să apere dreptățile fiecărui neam. Pe cât timp va exista o cestiune macedoneană, ori albaneză, sau greacă, sau cehă, poloneză, slovacă, sârbească, flamandă,finlandeză, Norvegiană, Schleswig-holsteineză, irlandeză, basarabeană, bucovineană, etc., și mai ales ardeleano-bănățeană, a grăi de pace universală este a-și face un ideal nerealizabil. Dreptul de cucerire sau numai al forței brutale pe cât timp vor subsista în Europa, un areopag de arbitragiu nu prea înțelegem ce rol poate avea. Evident în cazuri speciale, anumite, arbitragiul a intervenit cu succes, după cererea și buna primire a Statelor în litigiu și au resolvit, pe cale pacifică, cestiunea arzătoare. «Uniunea interparlamentară poate dori triumful idealului său, tocmai constatând serviciile aduse de arbitragiu în diferite ocasiuni, dar, repet, în starea de față a lucrurilor în Europa, un arbitragiu obligatoriu este periculos pentru naționalități, pentru Statele mici. La «Conferința interparlamentară» de la Haga am spus-o colegilor mei, cari, după instigațiunea Austriei, au refuzat de a intra în cercetarea reclamațiunilor națiunei române în procesul ei cu Statul maghiar. Reprezintantul Elveției în conferința aceasta, d. dr. Goliat, a prezintat biurgului ei un excelent proiect de regulare a situațiunei popoarelor de naționalitate diversă în statele polietnice, adică compuse din multe neamuri, cum e Austria și Ungaria. Nimeni mai pregătit decât ilustrele dr. Goliat de a face așa proiect, căci avea înainta propria situațiune în Statul Elvețian a celor 4 limbi: franceza, germana, italiana și romancia, dar cu toată excelența lucrare a secretarului general al «Uniunei interperlamentare», acea lucrare nu putu străbate măcar până la o ordine de zi de ședință a «Uniune!». Apoi când marea asociațiune de legislatorii Europei refuză de a stărui f pentru dreptatea și îndreptățirea naiunilor apăsate de Statele la care soarta le-au alipit; când principiul sfânt al naționalităților nu este băgat în seamă, ce sorți de izbândă poate avea instituirea unui areopag de arbitragiu ? Acesta nu va putea lucra decât dacă va avea la dispozițiunea sa o Întreagă armată internațională, ca să-i impună decretele cu forța baionetei ! Mulțumim de așa pace universală 1 . A. Ureche.4. să -l aibă veșnic la picioare servitori credincioși. Exemple ași mai putea aduce multe, dar e destul să vă uitați in jurul d-voastră, și întâlniți destule. Bărbații nu sunt excluși din categoria asta Se găsesc și printre dânșii de acel cai născocesc tot felul de temeri, de pericole sau obstacole, situației, liniștei, onoarei lor, destinate de a stîrni grija celor care ’l iubesc, și a le deschide pungile în caz de avere. Prin urmare vedeți că resemnarea, virtutea sublimă, care constă în a înăbuși toate suferințele în sine, pentru a nu supăra sau plictisi și pe alții cu ele, e așa departe de firile obișnuite, că cei mai mulți nu numai că nu le ascund, dar chiar se silesc a arăta suferințe închipuite. Și cu toate acestea cât e de admirat ființa aceea, peste care trec încercările fără a-i stîrni murmure, revolte, dorințl de răsbunare, îndepărtarea de pe calea datoriei și a inelul, căreia sfărâmându-i inima, îi lasă fruntea tot senină, tot curată ! Laura Vampa, ciornei fetei die Resemnarea A suferi fără a te plânge e desigur o mare virtute, pe care rar oamenii poate s’o aibă. Intre aceștia din urmă, deși pare că se găsesc mai mulți bărbați, fiind-că ei se plâng mai puțin, femeile însă țin un loc de onoare. Bărbatul, prin genul Iui de ocupațiune in mijlocul lumei, prin viața liberă îngăduită Iul mai mult chiar de neînduratele prejudecăți, uită, se mângăe mai ușor. Femeea este însă aceea care suferă mai adănc, atât pentru că împrejurările vieței o silesc mai mult la încercări, cât și pentru că firea ei mai delicată și mai simțitoare o expune la mai multe dureri. Așa daca bărbatul în cele mai multe cazuri nu se plânge, e consolat, pe când femeea e resemnată. Resemnarea însă e o virtute care decurge din multe altele, și anume : răbdarea, blândețea, dezinteresarea, compătimirea la durerile altora, uitarea de sine, etc., și iarăși se găsesc oameni cari foarte rar pot, nu să le întrunească pe toate,—ar fi prea mult,—dar să posede d intr’adevăr una din toate aceste virtuți. Iată de ce frumoasele noastre cucenițe, îndată ce au vreo contrarietate, încep tot felul de gingășii: leșinuri, nervi, lacrămi, suspine, strigăte, cari asmuțesc o întreagă mahala, și fac pe toți cei dimprejur să -și concentreze atenția și grija la starea d-lor. Mai mult, sunt unii cari ’și creează ei înșiși suferințe. Astfel domnișoarele cari vor să pară interesante, palide, melancolice, diafane, dă la îndemână pentru aceasta lampele, corsetele, abstinența la mâncare, din cari rezultă migrene și priviri dureroase sau duioase, cum vreți, anume făcute de a le complecta persoana d-lor, foarte expresivă. Doamnele cari au norocul de a da peste vre-un bărbat... naiv sau chiar iubitor, mai cu seamă acelea cari se consideră mai presus de el prin naștere și avere, găsesc tot felul de mijloace, de boale nobile, sânt arate aristocrația lor, și Angelina de Emile Zola — Urmare — Continuăm a da azi urmarea nuvelei întitulate Angelina și scrisă de Emile Zola în exilul său, pentru ziarul englezesc Sunday World. Aceasta e prima operă literară scrisă de d. Zola de când el s’a amestecat în afacerea Dreyfus. III Erau aproape opt ore, dar cum ziua era mare, cerul strălucea încă de un triumfal apus de soare. Și cât de dulce era atmosfera, cât de plăcut parfumul frunzelor. Ca și întâia dată, uimirea mă făcu să săr jos de pe mașină, în fața casei vrăjite. Avui un moment de ezitare ; lucrurile nu mai erau aceleași. O frumoasă grilă nouă strălucea la razele soarelui, zidurile fuseseră reparate, și casa pe care abia o puteam distinge printre arbori, părea că -și regăsise veselia ei de odinioară. Asta era reînvierea irezisă ? Angelina revenise la viață,a strigătele depărtate ? Steteam pe drum, ca hipnotizat, cu ochiul fixat asupra casei, când zgomotul unui pas me făcu să tresar. Intorcându-me, văzui pe mama Toussaint care ’și aducea vaca de la pășune. — Ei bine, acești oameni n’au avut frică—’i spusei eu arătându-i casa. Ea mă recunoscu și se opri. — Ah ! domnule—îmi răspunse ea—sunt oameni cari ar vinde și pe banul D-zeu. E peste un an de când casa e vîndută. Dar e un artist cel care a cumpărat’o și acești artiști sunt capabili de orice ! După aceste vorbe ea plecă. Cumpărătorul era un anume Bonnat, pictor și admirabil portretist! N cunoșteam puțin Ne strângeam mâna când ne întâlneam la teatru sau în altă parte. Deodată o irezistibilă dorință îmi veni de a intra în casă, de a mă spovedi lui, și de a-l ruga să-mi spue ce știa despre acea casă, al cărei mister mă chinuia mereu. Fără să cuget, fără să me gândesc la costumul meu plin de praf, deschiseiü poarta și înaintai până la un bătrân arbor. La sunetul clopoțelului ce se afla atârnat la poartă, apăru un servitor; ea ii dădui o carte de vizită și așteptai câteva momente în grădină. Surprinderea mea crescu când aruncai ochii în jurul mea. Fațada casei era restaurată cu totul; grădina era acum îngrijită și în stare bună. Când servitorul se reîntoarse— mă conduse în salon, spunându-mi că stăpânul său se dusese până la un sat vecin, dar că se va reîntoarce în curînd. Aș fi așteptat și ore întregi. La început examinat odaia, care era mobilată cu eleganță. Perdelele erau așa de groase, încât fui uimit cât de repede veni noaptea. Apoi se făcu întuneric de tot. Nu știți cât timp am stat acolo uimit, fără să am lampă. Stând în întuneric, recăzui în reveriile mele. Angelina fusese ea asasinată ? Sau își împlântase ea singură cuțitul în inimă? Și, mărturisesc, în această casă vrăjită, repede inundată de întunerec, frica mă cuprinse, o frică care fu la început slabă, dar din ce în ce deveni grozavă. Mi se păru la început că sgomote vagi răsunau în vreo parte, fărâ îndouială în adâncimea pivniților. Apoi fără surde gemete, suspine înăbușite, păsuri ca acei ai unei fantome. Apoi toate astea se urcă, se apropie, casa întreagă mi se păru că se umple de o mare tristețe. Și deodată răsună apelul teribil . Angelina 1 Angelina 1 Angelina, cu o așa forță încât mi se păru că o suflare de gheață trecea peste figura mea. O ușă a salonului se deschise cu violență. Angelina intră, și trecu salonul fărâ să mă vază. O recunoscui după lumina care intră cu ea o dată din sală unde ardea o lampă. Era chiar ea sărmana mititică moartă la 12 ani, așa de frumoasă. Splendidul ei păr blond cădea pe umerii ei și ea era îmbrăcată în alb. Muză, ca și cum ar fi fost înspăimântată, ea trecu prin fața mea și dispăru printr’o altă ușe, pe când în depărtare răsuna strigătul de Angelina I Angelina I Angelina! și eu, eu, stăm în picioare, cu fruntea udată de sudoare, pătruns de oroare, de o oroare care făcea să mi se sbîrțească părul. Aproape îndată după aceia, în momentul chiar când servitorul aducea o lampă, avui conștiință că Bonnat, pictorul, se afla lângă mine strângându-se de mână și scuzându-se că me făcuse să aștept atâta vreme. Fără nici o rușine și încă tremurând ’i povestii totul. El mă ascultă întăiu cu mirare, apoi cu un surîs amical se sili să mă liniștească. — Nu știi, probabil, dragă domnule, că sunt un văr al celei d’a doua doamnă demourând.Sărmana femeie ! Acuzată că a asasinat pe copila pe care o iubea atâta și pe care a plâns’o tot așa ca și tatăl ei însuși! Singurul lucru adevărat în toate astea, e că sărmana copilă a murit aci, nu, slavă domnului, din mâna ei proprie, ci de niște friguri cari au ucis'o ca un trăznet și în așa chip, încât părinții ei fugiră din această casă, plini de spaimă și nu voiră să se mai reîntoarcă nici o dată. Din cauza asta casa a rămas atâta timp goală. După moartea lor, se născură procese fără sfârșit, cari împedicară vînzarea casei. Doritor de a o cumpăra, o pândii timp de mai mulți ani și te asigur că de când, slav n’am văzut nici o fantomă Mă înfiorai și murmurai . — Dar Angelina, am văzut-o efi chiar aici, acum un moment. Vocea teribilă o chema, ea a trecut pe lângă mine..., prin această odaie.. El me privi cu milă, crezând că am înebunit. Apoi deodată începu să rîdă cu zgomot. — Ai văzut pe fiea mea. D. db Gourand era nașul ei și în memoria fiicei sale iubite, i-a dat numele de Angelina Fără îndoială, mama ei « chemase și, spre a se duce la ea, a trecut prin această odaie. Cu aceste vorbe ușa se deschise și strigă : Angelina ! Angelina ! Angelina ! Copila se întoarse, nu moartă, a, vie, cu o față plină de veselie. El era tot în rochie albă, cu perul despletit pe umeri, așa de frumoasă de radioasă, încât părea incarnații primăverei vieței, unde încolțea promisiuni de amor și de lungi ani de fericire. Amicul meu, bătrânul poet Valoise nu mințise : nimic nu și perde, totul renaște, frumusețea ca și amorul. Scrisă în exil, Octombrie 1898. Cronica Muzicală Teatrul Național.—Lucia, de Donizetti cu d-na Gharlota Leria O, veche și mereu nouă Fidan fața de Lamermoor 1 O, dulce eroină a poeticului Walter Scot, care a mișcat și va mișca încă inimile simțitoare. Ne-am apărut iarăși aseară pi scena teatrului Național, sub trăsurile d-nei Leria, ca să ne mai spui în divina limbă melodică a lui Donizetti, nenorocirile tale, ca să ne exprimi prin arta meșteșugită a cântăreței noastre, toate sfâșierile sufletului ton de femee jertfită. Acum când lumea muzicală se scaldă din ce în ce mai mult în valuri de armonii wagneriene, când adepții ferbințî ai maestrului german, au apostoli propagă în tot felul nouile doctrini și fac proseliți, noi, public de îndărătnici, am fost și auzim paruda lui Donizetti. Și ascultând în tihnă, fără multă bătae de cap, muzica vieux jeu a maestrului din Bergamo, ni s’a înduioșat inima, fie prin farmecul ce reese din aceste tinere inspirațiuni, fie prin amintirile pe cari această muzică ni le redeșteaptă. Ca, desigur, acum, când prin cerințele unei arte moderne, muzica de teatru s’a transformat, a devenit mai complicată, procedeurile relativ simple prin carte scrisă Lucia, pot să pară învechite. Acele urmări de acorduri, acum banale,—Lucia datează de la 1835,—acele dulci cantilene în terțe și texte, spuse de instrumentele de lemn cu acompaniamentele ca de chitară, acele duioase ri turnele de cornuri prea lungi, cari paralizează acțiunea scenică și pun în încurcătură pe cântători, acei nuntași cari așteaptă o întinsă introducere de orchestră ca să-șî manifeste bucuria și apoi ascultă timp de 20 de minute cu brațele încrucișate și fără să întrerupă, da cât printr’un rar murmur, aiutările în admirabile vocalise ale cântăreței, pot să pară acum copilărești și să nu mai aibă curs în muzica dramatică de astăzi. Dar, ce inspirațiune constantă ! ce unitate de still câtă căldură și sentiment în iama melodică și câte efecte obținute prin mijloace simple. Muzica din Lucia nu numau că a devenit de mult populară prin frumusețea și facilitatea melodiilor sale, dar încă, fiind esențial vocală, a devenit didactică printre cântători. Ea face parte din școala lor, și mie îmi pare că asist la un examen de cânt de câte ori o aud interpretată. Un examen, nu, ci o lecție ma-