Universul, februarie 1899 (Anul 17, nr. 30-55)

1899-02-01 / nr. 30

SbîîXTO Hs. 80 — TLtral. { v*mi B î «ma^stezutam m» ss^8auflg& in t*Ok Sa QtȘrrga k3ssb*B&1 SBÎS^S^^SU5ttXS®!&. București, S1 Ianuarie. O lege bună : D. ministru al instrucțiu­nei a înaintat Parlamentu­lui un proiect <1 © lege, care de­sigur va avea aprobarea tuturor. Nu mai departe de­cât a­­cum trei zile am vorbit la acest loc despre învățători și spuneam că chestiunea poziției lor morale și mate­riale trebuie serios și cât de curând studiată. Proiectul de lege al d-lui Haret atinge tocmai o parte din această chestiune. Atît după legea din 1893, cât și după cea din 1896 a învățămîntului primar, în­vățătorii au dreptul să se prezinte la un examen de capacitate spre a trece ca institutori la orașe. Dispozițiunea acesta, forte bună, în practică nu dădea nici un rod, fiind-că nu mai sunt locuri de institutori. încurajarea pe care legiui­torul a voit să o dea învă­țătorilor, e deci, fără voia ni­­menui, un soiü de ironie. Ca să remedieze acest rol, d. ministru al instrucțiunei er a gândit să dea o satis­facere învățătorilor prin a­­vansarea pe loc. Iată ce dispune art. 1 al proiectului : «In fie­care an sa vor ține examene pentru înaintarea pe loc a invfițătorilor. Aceste exa­mene se vor ține tocmai după normele prevăzute la art. 61 din legea asupra învăță­mîntului primar și primar­ normal. învă­țătorii cari vor reuși, vor că­păta titlul de institutori și vor fi plătiți cu salariu de 150 lei pe lună, la care se va socoti gradația, conform legei din 6 Martie 1883 , eî vor continua însă a servi tot in învățămîntul rural. Numărul de locuri pentru cari se vor ține asemenea exa­mene, se va fixa prin budget, el insă nu va fi mai rari de 10, nici mai mare de 25 pentru fie­care an. «învățătorii cari vor fi căpătat titlul de institutori, în felul a­­rătat în acest articol, vor putea fi transferați la o școală urbană din oraș, cu salariu de 225 lei pe lună, după ce vor fi servit ca institutori la o școală rurală timp de 5 ani și dacă vor fi re­comandați pentru aceasta de 5 Bail f&iîa la românes— IO Bad­ia IMMills. CELE DIN URMA ȘTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA si primesc to» UNIVERSUL de azi s’a tipărit în 55,900 exemplare. CALENDAR pe ANUL 1899 Ortodox Euminecă 31 Ianuarie.—SS. Ch­il gi Ioan, făcătorul de minuni. Catolic Sâmbătă, 10 Februarie.—Eulalia. Soarele răsare 7.06; apune 5.23. către inspectorul de circum­scripție» . Măsura e escelentă. Invățătorii harnici, cu tra­gere de inimă pentru mi­siunea lor, au deschisă în chip practic putința de a că­păta o satisfacțiune morală și o însemnată îmbunătățire a pozițiunei lor materiale. Cu sporirea salariului, ră­mânând la sat, învățătorii sunt mai avantajați de­cât dacă ar trece ca institutori la oraș, căci pe de o parte traiul e mai ieftin la țară, pe de altă parte nu sunt expuși la zdr­uncinul ce ur­mează fatalmente dintr’o schimbare bruscă a mediului. Proiectul de lege al d-lui Haret conține dispozițiuni privitoare la punerea în pen­siune din oficiu a învățăto­rilor și institutorilor și la putința absolvenților de gim­­naziu de a se face institu­tori, dacă vor urma cursu­rile ultimului an al unei școli normale­ primare, întreg proiectul e bun și venit la timp. Mai ales fiind­că satisface măsura înaintarei pe loc a învățătorilor. Această escelentă măsură trebuia luată mai de mult. Din Germania (Corespondență part. a UNI­VERSULUI) Berlin, 27 Ianuarie. Dispariția unu­i prinț Mare senzație a produs în toate cercurile societăței de aici dispari­ția prințului bavarez de Löwen­­stein, care se afla la Londra acum cât­va timp. Poliția de ac­olo și-a pus în mișcare toți agenții săi, dar până acum nu s-a putut da de ur­ma prințului. Casa de bancă Plunkett și Lea­der, cari îngrijeau de afacerile prin­țului dispărut, dă următoarele amă­nunte asupra dispariției acestuia: «Firma noastră are sucursale în Hamburg, Gemua și Berlin. De la această din urmă sucursală am pri­mit o întrebare despre prințul Lu­dovic de Loewenstein, în numele fratelui său, prințul regent Ernest, de­oare­ce nu s’a mai primit nici o știre despre el. Prințul Ludovic a jucat un rol de frunte și în socie­tatea engleză de aici. Era un oaspe zilnic în «Welkek Abbey», caste­lul ducelui de Portland, și a fost prezintat chiar la curtea reginei Victoria a Angliei în Windsor. N’am putut de atunci să dăm de urma lui». Soția prințului Ludovic, între­bată despre soțul ei, că care n’a primit de la dînsul vre-o scrisoare, aceasta, după multe insistențe, a de­clarat că nu știe nimic despre el. Voluntar și sub­ofițer Din Breslau se anunță: La re­gimentul de infanterie 51 de aici, servește ca voluntar bacalaureat, tînărul Hanner, de profesie den­tist, domiciliat la Praga. Un sub­ofițer din companie nu prea se afla în termeni buni cu voluntarul. In­­tr’una din zilele trecute sub­ofițe­­rul l’a gratificat pe voluntar cu niște epitete nici de eurn compatibile cu demnitatea de viitor ofițer în re­zervă. Voluntarul fiind in front, res­pinse as­t­fel de epitete, la ceea ce sub­ofițerul ripostă cu vorbe și mai aspre, mai cu seamă din domeniu zoologiei. Atunci voluntarul eși din front și trânti pe sub­ofițer la pă­mânt prin mai multe lovituri cu patul puștei. Voluntarul a fost ares­tat. El va fi pedepsit cu vre­o câți­va ani închisoare și pierderea califica­tei de voluntar. Sub­ofițerul va fi transferat la alt corp de armată. Amazoanele și emanciparea în Mainz există un club pentru dame care se ocupă cu sportul de gimnastică și de joc. Membrii a­­cestui club fac parte din societatea cea mai înaltă. Clubul în sine este o asociație nevinovată, cu toate a­­cestea e privit de unii puritani cu mare groază. Damele, cari conduc clubul, au aranjat zilele trecute un bal mas­cat, de la care au fost excluși băr­bații. In ziarul ultramontan de acolo a apărut un articol pe trei coloane sub titlul: «Bal de dame, gimnas­tică de dame și încă caz în care se atacă cu vehemență damele, fiind­că au purtat haine bărbătești, ceea ce e contra moralităței și a senti­mentului creștin. Iată ce se zice în vechiul testament (5 Moise 22, 5): «O femee să nu se îmbrace în haine bărbătești și un bărbat să nu poarte haine femeești, căci e păcat înain­tea lui Dumnezeu. Se mai spune apoi că un sinod din Gangra a pu­blicat afurisenie asupra femeii care se îmbracă bărbătește». Autorul articolului se ridică mai cu seamă contra faptului că o pro­fesoară a aranjat balul. Tendința acestui articol e îndrep­tată contra introducerea gimnasti­cei in școalele de fete, zicându-se că faptul acesta ne duce la intro­ducerea de amazoane. De la Curte Zilele trecute a avut loc la pala­tul imperial o frumoasă solemnitate cu ocaziunea onomasticei intenden­tului teatrelor Curiei, contele Hoch­berg, împăratul a dat ordin ca în onoarea contelui să se dea o re­­prezintație de gală la operă pen­tru copii. In acest ordin M. S. adaogă: «La această reprezintație vor lua parte și copiii mei.» Seara, la această reprezenta­ție au luat parte împăratul, împă­răteasa și cei 7 copii ai lor și o mulțime de alți copii din toate cla­sele,cari la sfârșit au defilat prin fața împăratului. So, so, hob, do, hob, do Zilele trecute s’a reînființat un or­din numit al Cerbului alb. La a­­ceastă solemnitate a asistat și îm­păratul Wilhelm. Iată un raport despre această serbare : împăratul și membrii ordinului se îmbrăcară în haine de vânătoare. Afară de a­­ceea împăratul, ca protector al or­dinului, purta peste piept o pan­glică lată de culoare verde, pe care se afla inscripția cu litere de aur : Vivent le Roy­el ses chasseurs. Acest dicton a fost deviza regimentului de vânători sub Frideric al II. Ordinul cerbului alb, Sf. Hubert, a fost înființat la 1859 de răposatul prinț Frideric Carol și sancționat din nou de împăratul Wilhelm II la 1889. La începutul festivitățe, cancela­rul ordinului s'a adresat în două conți cari cereau să fie membri ai ordinulului cu întrebarea că se vor conforma statutelor. Răspunsul fu : «Da, jur!» Marele maestru i-a fă­cut cavaleri ai ordinului strigând în modul următor: «lo, so, hob, do, hob, do !» La prima lovitură de sabie aplicată pe spinarea mem­brului în genunchi, marele maes­tru zicea : «Asta este de la M. S. împăratul ! La a doua zicea: Asta este de­ la cavaleri și pagi ! iar la a treia. Băgați de seamă, acesta este nobilul vânător. Toți un cor strigară: «So, so, hoh, do, hoh, do !» Fie­care cavaler primește puls o di­plomă artistic lucrată. lUeyer. Arfelíragiul în conflictul dintre națiuni Mai mult de­cât or când este la ordinea zilei întrebarea păcei uni­versale. Mult lăudata provocare fă­cută de Rusia la dezarmarea gene­rală, a fost un îndemn pentru di­versele societăți europene și ame­ricane, cari lucrează în favoarea pacii universale, să se miște mai cu energie, să lucreze la realizarea idealului lor. Tot de asemenea « Uni­unea interparlamentară» din care fac parte mai mulți deputați și se­natori români împreună cu sub-sem­­natul, a fost viu emoționată la ci­tirea circulăr umanitară a cabi­netului rusesc, chemând națiunile la dezarmare, la congresul pentru a­­cest scop. Pe dată biuroul diriginte al «Uniunei interparlamentare», a­­dunat la Bruxelles, ba și comitetul grupului nostru român parlamentar, au trimes telegrame de felicitare la Petersburg, care de care mai pline s de un lirism înduioșător. Acum mai mult de­cât ori și când, «Uniunea interparlamentară» se va sili a pune înainte doctrina arbitragiului inter­venind în conflictele dintre națiuni, a arbitragiului obligatoriu înaintea unui areopag constituit de diver­sele State din lume, după o deter­minată modalitate. Dar tot acum mai mult de­cât ori­când popoarele mici cată să se întrebe, dacă ele pot primi insti­­tuțiunea unui areopag obligatoriu arbitragiului, mai cu seamă când acel areopag va fi născut din ține­rea în seamă numai a numărului po­­pulațiunei fie­cărui Stat. Ne credem datori, ca președinte al grupului român și vechil amical păcei universale, să atragem aten­țiunea sumei române asupra acestei întrebări. Pacea universală n’o poate asi­gura arbitragiul obligatoriu, fără prealabilă stabilire in lume a unei stări de lucruri întemeietă pe două baze, fără de cari nu se poate : naționalitatea și drepta ea. Iată teza ce vom ave­­a lumina. * • * Geneza cestiunei p'-?l universale este mai veche de­cât secolul nostru. Nu vom urmări istoricul ei de la început. Vom aminti numai, că în 1859 a fost agitată întrebarea păcei universale, în urma războiului turco­­anglo-italiano-francez contra Rusiei, și a războiului franco-italian cu Au­stria. Când fu vorba de a se con­voca congresul regulator ultimului războiu, a’au ridicat voci în presa franceză propunând ca Împăratul Napoleon III, în locul congresului special, să convoace un congres un­­versal al tuturor Statelor mari, mij­locii și mici. Acel congres să nu­mească o comisiune, care să fie în­sărcinată de a contopi toate trata­tele existente în 1­8 națiuni într-un singur tratat, care să poarte titlul de «Tratatul din 1860». Cu acest tratat, pretindea Emile de Girardin, se va stabili pacea universală. A­­dolphe Guéroult în jurnalul său «O­­pinion nationale» din 12 Decembrie 1859, a demonstrat însă cât de uto­pică era credința lui de Girardin, că un asemenea tratat asigura pa­cea lumei, prin faptul stabilirea ar­bitragiului obligatoriu. In adevăr de la 1859 până astă­zi amicii arhitragiului s’au înmulțit și au câștigat puternic sprijin în nu­meroasele societăți amice păcei și mai ales în « Uniunea interparlamen­tară». De­cât obiecțiunile lui Gué­­roult din 1859 au rămas întregi și neînlăturabile. Arbitragiul, repetim, nu e posi­bil de­cât în ziua când se vor fi re­zolvit cestiunile mari și mici, cari frământă, cari întețesc națiunile con­tra națiunelor. In două categorii se pot clasa aceste cestiuni : naționalism și drep­tate. Pe cât timp închegarea Statelor europene nu va ține seamă de aceste, arbitragiul va putea decide tot prin forța brutală și deci pacea univer­sală va fi imposibilă. Cum am avut onoarea de a arăta în diverse conferințe interparlamen­tare, în deșert Puterile mari euro­pene se vor înțelege asupra regu­larea hărței lumei, a împărțire! a­­cestei lumi între ele. Nedreptatea o vor putea impune, dar nedreptatea nu poate fi baza păcei universale. Cum voiți să se asigure pacea fără prealabilă satisfacțiune dată dreptăței și aspirațiunilor naționale? încă din secolul trecut, marii cuge­tători au aruncat bazele teoretice ale dreptului națiunilor. Numai după ce acele baze teoretice vor deveni o realitate, triumful păcei universale va fi posibil și numai atunci și d­e­­formarea universală va fi admisă. Vai­­ dreptatea națiunilor dezarmată încă nu ajunge la triumful ei. Fără bătălia de la Magenta și Solferino, Austria ar fi ascultat ea oare de un areopag îndemnând-o să cedeze I­­taliei, să-i restitue Lombardo-Ve­­neția ? Fără resboiul din Crimeea înceta oare invasiunea rusească în principate, ba și numai protectoratul ei asupra lor ? Dreptul popular și dreptul divin, dreptul naționalităților și dreptul de cucerire continuă antagonismul lor în Europa și pe cât timp el va e­­­­xista, pe cât timp nu vor fi resol­vite cestiunile ce nasc din acest an­tagonism. Statele puternice pot im­pune voința lor, dar pacea pe baza dreptăței și a naționalităței nu va exista. Napoleon III proclama că «f Empi­re c'est la paix» și numai pacea n’a domnit în timpul imperiului. Ase­menea pace de sigur se poate im­pune prin areopaguri având la în­demâna lor tunuri și baionete, dar cât va dura asemenea pace impusă ? Cine vrea în adevăr pacea, cine dorește să ajungă la dezarmarea ge­nerală, să caute a resolvi, mai întăi și de toate, cestiunile naționale, să facă a înceta cuceririle și să apere drep­tățile fie­cărui neam. Pe cât timp va exista o cestiune macedoneană, ori albaneză, sau greacă, sau cehă, poloneză, slovacă, sârbească, flamandă,finlandeză, Nor­vegiană, Schleswig-holsteineză, ir­landeză, basarabeană, bucovineană, etc., și mai ales ardeleano-bănățeană, a grăi de pace universală este a-și face un ideal nerealizabil. Dreptul de cucerire sau numai al forței bru­tale pe cât timp vor subsista în Eu­ropa, un areopag de arbitragiu nu prea înțelegem ce rol poate avea. Evident în cazuri speciale, anumite, arbitragiul a intervenit cu succes, după cererea și buna primire a Sta­telor în litigiu și au resolvi­t, pe cale pacifică, cestiunea arzătoare. «Uniunea interparlamentară poate dori triumful idealului său, tocmai constatând serviciile aduse de arbi­­tragiu în diferite ocasiuni, dar, re­pet, în starea de față a lucrurilor în Europa, un arbitragiu obligato­riu este periculos pentru naționali­tăți, pentru Statele mici. La «Con­­ferința interparlamentară» de la Haga am spus-o colegilor mei, cari, după instigațiunea Austriei, au re­fuzat de a intra în cercetarea recla­­mațiunilor națiunei române în pro­cesul ei cu Statul maghiar. Reprezintantul Elveției în confe­rința aceasta, d. dr. Goliat, a pre­zintat biurgului ei un excelent proiect de regulare a situațiunei popoarelor de naționalitate diversă în statele polietnice, adică compuse din multe neamuri, cum e Austria și Ungaria. Nimeni mai pregătit de­cât ilustrele dr. Goliat de a face așa proiect, căci avea înainta propria situațiune în Statul Elvețian a celor 4 limbi: franceza, germana, italiana și ro­­mancia, dar cu toată excelența lucra­­re a secretarului general al «Uniunei inter­per­lamentare», acea lucrare nu putu străbate măcar până la o or­dine de zi de ședință a «Uniune!». Apoi când marea asociațiune de legislatorii Europei refuză de a stărui f pentru dreptatea și îndreptățirea na­­iunilor apăsate de Statele la care soarta le-au alipit; când principiul sfânt al naționalităților nu este băgat în seamă, ce sorți de izbândă poate avea instituirea unui areopag de ar­bitragiu ? Acesta nu va putea lucra de­cât dacă va avea la dispozițiunea sa o Întreagă armată internațională, ca să-i impună decretele cu forța baio­netei ! Mulțumim de așa pace univer­sală 1 . A. Ureche.4. să -l aibă veșnic la picioare servi­tori credincioși. Exemple ași mai putea aduce multe, dar e destul să vă uitați in jurul d-voastră, și întâlniți destule. Bărbații nu sunt excluși din cate­goria asta Se găsesc și printre dân­șii de acel cai­ născocesc tot felul de temeri, de pericole sau obstacole, situației, liniștei, onoarei lor, des­tinate de a stîrni grija celor care ’l iubesc, și a le deschide pungile în caz de avere. Prin urmare vedeți că resemnarea, virtutea sublimă, care constă în a înăbuși toate suferințele în sine, pentru a nu supăra sau plictisi și pe alții cu ele, e așa de­parte de firile obișnuite, că cei mai mulți nu numai că nu le ascund, dar chiar se silesc a arăta suferințe în­chipuite. Și cu toate acestea cât e de ad­mirat ființa aceea, peste care trec încercările fără a-i stîrni murmure, revolte, dorințl de răsbunare, înde­p­ărtarea de pe calea datoriei și a inelul, căreia sfărâmându-i inima, îi lasă fruntea tot senină, tot cu­rată ! Laura Vampa, ciornei fetei die Resemnarea A suferi fără a te plânge e de­sigur o mare virtute, pe care rar oamenii poate s’o aibă. Intre aceș­tia din urmă, de­și pare că se gă­sesc mai mulți bărbați, fiind-că ei se plâng mai puțin, femeile însă țin un loc de onoare. Bărbatul, prin genul Iui de ocu­­pațiune in mijlocul lumei, prin via­ța liberă îngăduită Iul mai mult chiar de neînduratele prejudecăți, uită, se mângăe mai ușor. Femeea este însă aceea care suferă mai a­­dănc, atât pentru că împrejurările vieței o silesc mai mult la încercări, cât și pentru că firea ei mai deli­cată și mai simțitoare o expune la mai multe dureri. Așa daca bărba­tul în cele mai multe cazuri nu se plânge, e consolat, pe când femeea e resemnată. Resemnarea însă e o virtute care decurge din multe altele, și anume : răbdarea, blândețea, dezinteresarea, compătimirea la durerile altora, ui­tarea de sine, etc., și iarăși se găsesc oameni cari foarte rar pot, nu să le întrunească pe toate,—ar fi prea mult,—dar să posede d intr’ade­­văr una din toate aceste virtuți. Iată de ce frumoasele noastre cu­cenițe, îndată ce au vre­o contra­­rietate, încep tot felul de gingășii: leșinuri, nervi, lacrămi, suspine, stri­găte, cari asmuțesc o întreagă ma­hala, și fac pe toți cei dimprejur să -și concentreze atenția și grija la starea d-lor. Mai mult, sunt unii cari ’și cre­ează ei înșiși suferințe. Ast­fel dom­nișoarele cari vor să pară intere­sante, palide, melancolice, diafane, dă la îndemână pentru aceasta la­­mpele, corsetele, abstinența la mân­care, din cari rezultă migrene și priviri dureroase sau duioase, cum vreți, anume făcute de a le com­plecta persoana d-lor, foarte ex­presivă. Doamnele cari au norocul de a da peste vre-un bărbat... naiv sau chiar iubitor, mai cu seamă a­­celea cari se consideră mai presus de el prin naștere și avere, găsesc tot felul de mijloace, de boale no­bile, sâ­n­t arate aristocrația lor, și Angelina de Emile Zola — Urmare — Continuăm a da azi urmarea nuvelei întitulate Angelina și scrisă de Emile Zola în exilul său, pentru ziarul engle­zesc Sunday World. Aceasta e prima operă literară scrisă de d. Zola de când el s’a amestecat în afacerea Dreyfus. III Erau aproape opt ore, dar cum ziua era mare, cerul strălucea încă de un triumfal apus de soare. Și cât de dulce era atmosfera, cât de plăcut parfumul frunzelor. Ca și întâia dată, uimirea mă făcu să săr jos de pe mașină, în fața casei vrăjite. Avui un moment de ezitare ; lucrurile nu mai erau ace­leași. O frumoasă grilă nouă stră­lucea la razele soarelui, zidurile fu­seseră reparate, și casa pe care a­­bia o puteam distinge printre ar­bori, părea că -și regăsise veselia ei de odinioară. Asta era reînvierea­­ irezisă ? Angelina revenise la viață,­a strigătele depărtate ? Steteam pe drum, ca hipnotizat, cu ochiul fixat asupra casei, când zgomotul unui pas me făcu să tre­sar. Intorcându-me, văzui pe mama Toussaint care ’și aducea vaca de la pășune. — Ei bine, acești oameni n’au avut frică—’i spusei eu arătându-i casa. Ea mă recunoscu și se opri. — Ah ! domnule—îmi răspunse ea—sunt oameni cari ar vinde și pe banul D-zeu. E peste un an de când casa e vîndută. Dar e un ar­tist cel care a cumpărat’o și acești artiști sunt capabili de ori­ce ! După aceste vorbe ea plecă. Cumpărătorul era un anume Bon­­nat, pictor și admirabil portretist! N­ cunoșteam puțin Ne­ strângeam mâna când ne întâlneam la teatru sau în altă parte. De­odată o ire­zistibilă dorință îmi veni de a intra în casă, de a mă spovedi lui, și de a-l ruga să-mi spue ce știa despre acea casă, al cărei mister mă chi­nuia mereu. Fără să cuget, fără să me gân­desc la costumul meu plin de praf, deschiseiü poarta și înaintai până la un bătrân arbor. La sunetul clo­poțelului ce se afla atârnat la poartă, apăru un servitor; ea ii dădui o carte de vizită și așteptai câte­va momente în grădină. Surprinderea mea crescu când a­­runcai ochii în jurul mea. Fațada casei era restaurată cu totul; gră­dina era acum îngrijită și în stare bună. Când servitorul se reîntoarse— mă conduse în salon, spunându-mi că stăpânul său se dusese până la un sat vecin, dar că se va reîn­toarce în curînd. Aș fi așteptat și ore întregi. La început examinat o­­daia, care era mobilată cu eleganță. Perdelele erau așa de groase, în­cât fui uimit cât de repede veni noap­tea. Apoi se făcu întuneric de tot. Nu știți cât timp am stat acolo uimit, fără să am lampă. Stând în întuneric, recăzui în reveriile mele. Angelina fusese ea asasinată ? Sau își împlântase ea singură cuțitul în inimă? Și, mărturisesc, în această casă vrăjită, repede inundată de întunerec, frica mă cuprinse, o frică care fu la început slabă, dar din ce în ce deveni grozavă. Mi se păru la început că sgo­­mote vagi răsunau în vre­o parte, fărâ îndouială în adâncimea pivniți­­lor. Apoi fără surde gemete, sus­pine înăbușite, păsuri ca acei ai unei fantome. Apoi toate astea se urcă, se a­­propie, casa întreagă mi se păru că se umple de o mare tristețe. Și de­o­dată răsună apelul teri­bil . Angelina 1 Angelina 1 Angelina, cu o așa forță în­cât mi se păru că o suflare de gheață trecea peste figura mea. O ușă a salonului se deschise cu violență. Angelina intră, și trecu salonul fărâ să mă vază. O recu­noscui după lumina care intră cu ea o­ dată din sală unde ardea o lampă. Era chiar ea sărmana miti­tică moartă la 12 ani, așa de fru­moasă. Splendidul ei păr blond că­­­dea pe umerii ei și ea era îmbră­cată în alb. Muză, ca și cum ar fi fost înspăimântată, ea trecu prin fața mea și dispăru printr’o altă ușe, pe când în depărtare răsuna strigătul de Angelina I Angelina I Angelina! și eu, eu, stăm în pi­cioare, cu fruntea udată de sudoare, pătruns de oroare, de o oroare care făcea să mi se sbîrțească părul. Aproape îndată după aceia, în momentul chiar când servitorul a­­ducea o lampă, avui conștiință că Bonnat, pictorul, se afla lângă mine strângân­du-se de mână și scuzân­­du-se că me făcuse să aștept atâta vreme. Fără nici o rușine și încă tremurând ’i povestii totul. El mă ascultă întăiu cu mirare, apoi cu un surîs amical se sili să mă li­niștească. —­ Nu știi, probabil, dragă dom­nule, că sunt un văr al celei d’a doua doamnă de­mo­urând.­­Sărmana femeie ! Acuzată că a asasinat pe copila pe care o iubea atâta și pe care a plâns’o tot așa ca și tatăl ei însuși! Singurul lucru adevărat în toate astea, e că sărmana copilă a murit aci, nu, slavă domnului, din mâna ei proprie, ci de niște friguri cari au ucis'o ca un trăznet și în așa chip, în­cât părinții ei fugiră din această casă, plini de spaimă și nu voiră să se mai reîntoarcă nici o dată. Din cauza asta casa a rămas atâta timp goală. După moartea lor, se născură procese fără sfârșit, cari împedicară vînzarea casei. Doritor de a o cumpăra, o pândii timp de mai mulți ani și te asigur că de când, slav n’am văzut nici o fantomă Mă înfiorai și murmurai . — Dar Angelina, am văzut-o efi chiar aici, acum un moment. Vocea teribilă o chema, ea a trecut pe lângă mine..., prin această odaie.. El me privi cu milă, crezând că am înebunit. Apoi de­odată începu să rîdă cu zgomot. — Ai văzut pe fiea mea. D. db Gourand era nașul ei și în memoria fiicei sale iubite, i-a dat numele de Angelina Fără îndoială, mama ei « chemase și, spre a se duce la ea, a trecut prin această odaie. Cu aceste vorbe ușa se deschise și strigă : Angelina ! Angelina ! An­gelina ! Copila se întoarse, nu moartă, a, vie, cu o față plină de veselie. El era tot în rochie albă, cu perul des­pletit pe umeri, așa de frumoasă de radioasă, în­cât părea incarnații primăverei vieței, unde încolțea pro­misiuni de amor și de lungi ani de fericire. Amicul meu, bătrânul poet Va­­loise nu minț­ise : nimic nu și perde, totul renaște, frumusețea ca și amorul. Scrisă în exil, Octombrie 1898. Cronica Muzicală Teatrul Național.—Lucia, de Do­nizetti cu d-na Gharlota Leria O, veche și m­ereu nouă Fid­an fața de Lamermoor 1 O, dulce eroină a poeticului Walter­ Scot, care a miș­cat și va mișca încă inimile simți­toare. Ne-am apărut iarăși aseară pi scena teatrului Național, sub trăsu­rile d-nei Leria, ca să ne mai spui în divina limbă melodică a lui Do­nizetti, nenorocirile tale, ca să ne exprimi prin arta meșteșugită a cân­tăreței noastre, toate sfâșierile su­fletului ton de femee jertfită. Acum când lumea muzicală se scaldă din ce în ce mai m­ult în va­luri de armonii wagneriene, când a­depții ferbințî ai maestrului german, au apostoli propagă în tot felul nouile doctrini și fac proseliți, noi, public de îndărătnici, am fost și auzim pa­rud­a lui Donizetti. Și as­cultând în tihnă, fără multă bătae de cap, muzica vieux jeu a maes­trului din Bergamo, ni s’a înduio­șat inima, fie prin farmecul ce reese din aceste tinere inspirațiuni, fie prin amintirile pe cari această mu­zică ni le redeșteaptă. Ca, de­sigur, acum, când prin cerințele unei arte moderne, muzica de teatru s’a transformat, a devenit mai complicată, procedeu­rile rela­tiv simple prin cart­e scrisă Lucia, pot să pară învechite. Acele urmări de acorduri, acum banale,—Lucia datează de la 1835,—acele dulci can­tilene în terțe și texte, spuse de in­­strumentele de lemn cu acompa­niamentele ca de chitară, acele du­ioase ri turnele de cornuri prea lungi, cari paralizează acțiunea scenică și pun în încurcătură pe cântători, acei nuntași cari așteaptă o întinsă introducere de orchestră ca să-șî manifeste bucuria și apoi ascultă timp de 20 de minute cu brațele în­crucișate și fără să întrerupă, da cât printr’un rar murmur, aiutările în admirabile vocalise ale cântăreței, pot să pară acum copilărești și să nu mai aibă curs în muzica dra­matică de astă­zi. Dar, ce inspira­­țiune constantă ! ce unitate de still câtă căldură și sentiment în i­ama melodică­­ și câte efecte obținute prin mijloace simple. Muzica din Lucia nu num­au că a devenit de mult populară prin fru­musețea și facilitatea melodiilor sale, dar încă, fiind esențial vocală, a de­venit didactică printre cântători. Ea face parte din școala lor, și mie îmi par­e că asist la un examen de cânt de câte ori o aud interpretată. Un examen, nu, ci o lecție ma-

Next