Universul, mai 1899 (Anul 17, nr. 116-146)

1899-05-01 / nr. 116

„U­IVE £ ISL­L“ de ieri s-a tipărit in 75.500 exemplare. CALENDAR pe ANUL 1833 Ortodox Vineri, 30 Aprilie. — Ap. Iacob. Catolic Vineri, 12 Maiű. — Pancrațiu. Soarele răsare 4.37 ; apune 6.16. O vedere din Transvaal.—((Vezi explicația) București, 30 Aprilie. Relațiile cu Olanda șn Țările - de - Jos sunt o piață bună pentru făină. In 13­8­6 au­ intrat în Olanda 125.405.000 kilograme de f­ăină; in 1897, au intrat 114.719.000 kilo; în 1898, au intrat 136.379.000 kilo­grame. Industria locală produce făină de foarte bună cali­tate, dar participă puțin la satisfacerea trebuinței. Se importează multă făină din Etreinătate, mai ales din America. In ce privește făina noas­tră, d. consul Bommenheller, spune că n’a prins până acum loc pe piața olandeză. «Unitarul nu cumpără făina pe care n’o cunoaște. Experiența l-a Învățat că făina cea mai albă și mai frumoasă la vedere, poate deveni cenușie la copt. Poți să-­l apui cât vei vrea că în­tre făina românească și cea ungurească nu poate fi mare deosebire; spre a-1 convinge, tredue ca experiența să i-o dovedească, trebue să facă el însuși încercare. «Scopul acesta poate fi a­­­tins prin o expoziție de făi­nuri românești și cu pâine obținută din aceste făinuri de brutarii olandezi». După cât știm, mijlocul indicat de d. Rommenheller va fi în curând încercat. Mi­nisterul domeniilor organi­zează o expoziție de făinuri la Rotterdam și avem cre­dința că ea va reuși. Brutarii olandezi se vor convinge nu numai că făina românească nu e inferioară făinei ungu­rești, dar și că ceea ce face calitatea acestei din urmă, e grâul românesc de care se servesc mult morarii din Un­garia. Ce perspectivă are făina românească—articol din cele mai importante ale indus­­­triei noastre naționale...­ne-o spune d. Rommenheller în liniile următoare : «Pe lângă atâtea milioane de ehilograme de făină de a doua calitate, pe care A­­merica le aduce în fie­care an pe piața olandeză, prima calitate de făină românească trebue să-și găsească ușor un loc. «Importațiunea din Ame­rica crește din an în an. Ea a atins în 1898 o cifră de aproape o sută milioane de kilograme, și aproape toată această făină e de a doua și a treia calitate». Un alt articol important al nostru e petrolul și d. Rommenhelfer îi dă deose­bită atenție. Concluziunea la care a­­junge e că pentru ca petro­lul nostru să poată fi trans­portat în Olanda, trebuiesc mari capitaluri și acestea lip­sesc de­o­cam­dată. In ce privește tutunul, după ce explică nereușita încer­care făcută de Regie, d. con­sul crede că trebuie să se mai facă încercări. Vinurile noastre nu s’ar putea desface în Olanda de­cât amestecate cu Bordeaux. D. Rommenheller recomandă în această privință o înțe­legere cu marii importatori de vinuri din Amsterdam, Rotterdam și alte centre mari olandeze. Un mare debușon­ ar găsi România pentru lemne. Bul­garii ne-au întrecut, căci ei deja exportă lemne prin por­turile noastre. Raportul d-lui Rommen­heller se înch­ee cu un în­demn către negustorii olan­dezi să deschidă, la Galați, casa pentru importul direct al colonialelor. Am fi și noi folosiți, și acei cari ar încerca o ase­menea întreprindere, încheind aceste linii, fa­cem din non­ elogii activu­lui și competentului nostru consul de­­ la Rotterdam, d. Rommenhelfer. 160 Din SPANIA (Corespondență part. a UNIVERSULUI) Madrid, 25 Aprilie. Oribila mărturisire a unui anarhist Ziarele ele aci anunță că a murit în America anarhistul Giraud, su­pus francez, născut în 1809 la Albi, de profesiune croitor. El a fost unicul autor al infa­mului atentat cu dinamită în timpul procesiunei Corpus Domini pe strada Cambios Nuevos, din Barcelona, care a costat viața la atâtea per­­soane. El nu fu nici dat în judecată, nici urmărit. Două luni după comiterea aten­tatului, el emigră la Londra, unde află nenumăratele arestări făcute printre anarhiști și torturele, pe cari le îndurau atâtea nevinovați anarhiști, în temnițele obscure ale fortului din Montjuich. Un sentiment de pietate și de remușcare­­, sfătui să mărturi­sească unor tovarăși că el e­atorul acelei crime, solicitând bani ca să se reîntoarcă in Spania spre a se constitui prizonier. Insă în ajun de a pleca, citi în ziare că Tommaso Ascheri, sătul de atâtea chinuri ce îndurase, se declarase culpabil și că împreună cu alți­­ anarhiști fuseseră împuș­cați. Atunci Giraul se prezintă tova­rășilor lui și le spuse următoarele : — Nu me duc la Barcelona fi­­ind­că înțeleg că e vorbă de o per­secuție, iar nu de un proces. Intre atâtea martiri, eu aș fi unul mai mult și n’aș putea să salvez pe nici unul. Bombele pe care el le poseda, a declarat că le cumpărase de la italianul Momo, care a murit la San-Martin în urma exploziei uneia din aceste mașini infernale, în tim­­pul UQG. Prețul bombelor era de lei 11.50 fie­care. Giraul a mărturisit toate acestea înainte de a muri și a adăugat că n’a avut nici un complice în infa­mul lui atentat. Această știre a produs o adâncă impresie în toate cercurile de aici și toți se gândesc cu groază că au fost executați nouă nevinovați și atâțea alții au fost torturați. Un complot dejucat Autoritățile din Barcelona au­ des­coperit un depozit de anio desti­nate unei bande de carliști și această descoperire i-a pus pe urmele unor bande de conspiratori. Printre per­­sonagiile cele mai comp­omise fi­gurează d. Margenat, judecător de pace la Sardand­ă, geneniul Luis Graf, care a jucat un ma­i rol în primul războiu carlist și iamicul său, marchizul Seraldo și alții. Documentele sechestrate au­ dove­dit că aceste persoane trebuiau să se întâlnească la Barcelona, spre a încerca a face o revoltă din iniția­tiva lor proprie, căci nu primiseră nici o însărcinare de la D­­n Carlos. Sosind împreună cu tron­ul la Bar­­celonar ei au fost arestați și au dat ca adresă casa judecătorilui de pace, unde s’a descoperit și depozitul de anio Judecătorul de pace a măr­turisit complotul. El trebuia să co­mande o bandă de insurgenți. S’au găsit asupra inculpaților fotografii dale lui Don Carlos. Guvernul declară că o revoltă se­rioasă a carliștilor ar fi repede re­primată de cei 130.000 , oaa­meni cari sunt sub arme. Dar în public se consideră că mișcarea nui fost sur­prinsă, și oprită, da­că tocmai la timp spre a "­fonf­ară "V­en­im cote grave. Bandiții «bai*atoros» Un anume Diego Baccaral, al că­rui meșteșug e de a pătrunde în trip­­uri înarmat până ’n dinți, spre a jefui atât pe proprietar ,cât și pe jucători, vrei să intre într’un ase­menea tipon de pe Caile Antonia. Acest soia de bandiți, numiți ba­­raleroso sunt numeroși în toate ora­șele Spaniei. In casa de joc de care e vorba, portarul era un anum­e Santos Ro­mero, fost baratero, și numit în această slujbă spre a apăra tripoul de vizita acestor bandiți. Când Diego se prezintă, Santos î i ordonă să fugă cât mai repede dacă vrea să scape cu viață. La aceste cuvinte, Diego răspunse în­­vingând cuțitul în inima fostului ba­ratero. Santos trase cuțitul, dar era prea târziu, căci, după ce urmări pe adversarul său câți­va pași, căzu mort pe trotuar. Poliția arestă pe asasin și la în­chisoare se află că el e un perso­nagiu deja cunoscut. Intr’adevĕr acum câte­va luni el fusese găsit pe o bancă în anticamera d-lui Sa­­gasta, pe atunci prim­-ministru, și in buzunarul lui avea un lung cu­țit. Cum era beat, când s’a trezit a fost pus în libertate.­­ De astă-dată însă nu va scăpa așa de ușor. Bon Pedro interesele lor, nu vor să’î recu­noască folosul și dreptatea supremă, care trebue să planeze d’asupra tu­turor slăbiciunilor omenești. Adevărații oameni, acei cari au fost conduși de dragostea binelui pentru omenire, nu numai că au făcut abstracție de ei, de interesele, pornirile lor, dar, pentru binele co­mun, au sacrificat și pe alții, pe cari n’afi fost tot așa de stăpâni ca pe dînșii, poate mai scumpi lor de­cât chiar viața. Ziaristul conștiincios trebue să fie un ast­fel de om, și să’și puc­em iu­bimilile, chint­re înț­elegere cât și de simțire, pentru a’șî înde­plini menirea sa. Precum soldatul intră în luptă uitând de mamă, soție, copil, gata să se sacrifice, tot ast­fel și el, ca soldat al condeiului, cu cât va în­tâmpina pericolul mal de-a dreptul, cu atât va fi mai viteaz. Rolul lui nu e numai de a înregistra faptele, dar a le judeca, a arăta răul pentru îndreptare și binele pentru încura­jare. Fiind­că mi-am luat răspun­derea unei rubrici dintr’un ziar, mi-am luat și sarcina de a’mî în­deplini pe cât se poate datoria mea conștiincios, mai întâi fi față de mine să nu am nimic a’mî imputa, și al douilea față de publicul care mă citește, și care ar vrea să tragă fo­loase. Așa fiind, în loc de a căuta să scriu articole numai de miere și za­hăr ca să mulțumesc pe toată lumea, să’mî fac numai cititori prieteni, ba chiar admiratori, ra’am apucat de a observa, examina, studia unele chestiuni, insti­tu­ți­uni, porniri, în cari am descoperit lucruri poate a­­tingetoate pentru unii, și pe cari arătându-le în toata goliciunea lor, am făcut pe cei atinși să se sfiască față de ei chiar și de cei pe care’î cunosc. Țin însă să spun, că nici­odată nu țintesc pe nimeni în arti­colele mele, că vorbesc numai ge­neralități, și de lucruri cari merită atenția. In consecință am vorbit foarte adesea de cusururi cari sunt și ale mele, și de rele de care chiar eu n’am fost scutită. Asta însă nu m­’a împedicat să cred că dacă e o pornire a mea nu poate să fie rea, sau­ dacă eu am greșit nu sunt vi­novată. Sunt oameni cari m­i-a­u­ făcut observația, ca de ce critic fetele de azi, fiind-că am surori și fată, alții de ce vorbesc de părinți, etc. De ce? fiind-că știți că nicî­ o­dată nu vom­­ putea atinge pe omul sigur de sine și cu conștiința împăcată. Pentru că sunt convinsă că nu’mî lipsesc de la datoria și dragostea mea de mamă, soră și de fiica, spunând a­­devărul și iubind dreptatea unui înainte de toate. Cât despre cele ce spun, ce scriu, luându-mi în întregime răspunderea articolelor mele, pe cari le și iscă­lesc, nu le tratez cu ușurință și nu­mai dintr’o simplă ochire sau pre­supunere ; la mine imaginația joacă puțin rol; din nenorocire văd prea bine lucrurile, prea adânc, prea real, ca să nu sufer de asta, și să nu strig Și când știi că vii în fața u­­nui judecător atât de vast, de pă­timaș și neîndurător ca publicul, când mai cu seamă ești femee și prin urmare expusă la pericole în­­douite, din cari prejudecățile sunt cele m­ai puternice, e destul de mult să ai și curajul să vorbești și să iscălești un adever de care ești pe deplin convinsă. Și totuși... ori de câte ori scriü un articol, care nu convine cui­va, trebue să me pomenesc cu câte o scrisorică anonima... de abia desci­frabilă, adesea fără șir, fără cap și coadă, care pretinde a’mî demon­stra că știe mai bine chestiunea și o tratează mai cu competență; de altmintrelea e destul să vă citez pri­ma frază cu care regulat sa încep ast­fel de scrisori : «In­tot­d’a­una am urmărit arti­colele d-v. cu mult interes și am găsit foarte mult adevăr, talent, un mod de observațiune și de pătrun­dere pe care vi l’am admirat, etc... afară da articolul cutare...» Negreșit, îndată ce un articol nu place, dispare tot adevărul, talentul, modul de observațiune, etc. In urma articolului Pensionate de Domnișoare, din numerile trecute, am primit din partea unei domni­șoare, Violetta, o protestare ame­­­nințătoare. Știam­­ că prin simplul articol al meu­ nu vom­ putea dis­truge reputațiunea întemeiată a bu­nelor pensioane, dar mo așteptam la protestări. Deși cu o... Violetță nu se face primă­vară, totuși în numărul viitor Si vom­ face plăcerea de a’i răspunde. Laura Vampa. CRONICI FRIEM­MA Răspuns la întrebare E știut de când lumea, că ade­vărul e supărător, mai cu seamă pentru cei cari nevoind sau ne tind în stare să facă abstracție de el și 0 vedera din Transvaal — Vezi ilustrația — Ilustrația noastră de pe pagina 1 reprezintă o vedere din republica Transvaal și adică orașul Johannes­burg (Witwaterrandt). Această localitate este într’o stare foarte înfloritoare, după cum se vede din numărul cel mare al fabricelor. Orașul este situat în apropiere de Gape­ Town, unde s’au descoperit la 1883 vaste terenuri aurifere, dintre care cele mai însemnate sunt cele de la Barberton. De asemenea se mai află și mine bogate de argint. Republica Tx­ ansvaal este foarte bogată. Ea exportează lînă, vite, ce­reale, piele, blăni, fructe, tutun, unt, pene de struț, rachiu și fildeș. Telediagraful Minunea s’a­ împlinit. De câte­va zile nu se vorbește în cercurile științifice din Paris de­cât de apli­carea practică a unei descoperiri făcută de un învățat american, d. Ernest A. Hummel, în ianuarie 1S93. Ziarul«New­ York Herald,» ori­cât de extra­ordinar s’ar părea aceasta, trimite și primește în chip telegra­fic portrete la mari distanțe. Ori­care ar fi starea atmosferei, portretul traversează vaste conti­nente, trece peste fluvii și munți cu iuțeala fulgerului. Aparatul e bazat pe sistemul Mor­se, adică transmisiunea punctulrilor sau liniilor prin mijlocul întrerupe­rilor mai mult sau mai puțin lungi intr-un circuit sau curent electric continuu venind spre un punct de plecare. Forma e aceea a unul fonograf. Presupunem două mașini, una la New-York și alta la Chicago, regu­late în așa­­ chip în­cât să funcțio­neze într-un chip matematic paralel. Pe cilindrul mașinei din New-York se află înfășurată o foaie de cositor pe care se află un desemn. La Chicago o foaie de hârtia de decalchiat între două foi de hârtie albă, înlocuește pa cea de cositor. Se face aparatul să funcționeze , adică se dă drumul unui curent. Acul maș îneî din Chicago, repro­ducând toate pulsațiile din New­ York, reproduce pe foia de hârtie de decalchiat toate trăsăturile de­­semnului primitiv. Aceasta e o invenție minunată și pe atât de simplă pe cât e de mi­nunată, pentru care trebue să feli­cităm pe autor. Prima aplicație a dat cele mai bune rezultate. Ernest A. Hummel Intr’adevâr dd. Crane, desemna­­­tor al ziarului «New-York Herald»­ și Hym­, șeful serviciului depeșilor­­ acelui ziar, au putut să trimeată în­ fața unei mari mulțimi, desemnar­i de la Saint-Louis, la Chicago, la­ Filadelfia și la Boston și să le pri­­­mească înapoi din aceste orașe. j Delegații la conferența­ pentru dezarmare * Continuăm, după cum am promis,­ cu portretele delegaților conferenței ’ nftnf.ru dezarmare d­e Io Han Azi dăm ca ilustrație portretul unuia dintre delegații Austro-u­n­­gariei. Alexandru de Okolicsonyi, magnat maghiar, și-a început cariera po­litică ca șef de birou in ministerul de externe de la Viena, după cât­va timp trecu în diplomație, ca secre­tar de legațiune la Paris și Roma.­­ După aceea, fu numit ambasadori la Hanga.­­ I Okob­osanyi se bucură de încre­derea atât a împăratului Francisc Iosif, cât și a cercurilor diploma­t­­ice. Din condescendență față de Ungaria trebuia să aibă și ea un delegat, la care demnitate a fost numit Okolicsanyi. UN S­F­A­T PE Z­S Frezarea pinului. — Părul lins și aspru e forte dificil de în­crețit și se descrețește repede. Ca să’l poți fraza cum sa cade e destul ca să’l uzi cu bere caldă și să’l încolăcești in papiote de mu­selină sau în hârtie moale. Se face această operațiune înainte de cul­care. A doua zi poți să faci cu­­ părul ce poftești. COLIEA JÜDIGIII (TRIBUNALELE ROMÂNE) Distrugere de polițe Când cine­va datorește bani cu polițe are dreptul să și le ia înapoi și să le rupă dacă vrea, cu condiția să numere creditorului banii împru­mutați. Vișan Mihaiu, negustor de tăbu­­cărie din Târgoviște, datorând cu două polițe d-lui Ivan Rădulescu din București, suma de 3300 de lei, veni în Capitală și cercă dacă sa poate să -și ia polițele înapoi, dar fără să numere toți banii. Aviză pe creditorul seu ca la cu­tare oră să se găsească în cutare cârciumă, în odăița de din dos, unde prezintându-se cu polițele, ’i va numera banii. La ora indicată, Rădulescu se și prezintă cu poli­țele, și se pune pe masă. Vișan scoate un pumn de franci și câți­va napoleoni și invită pe creditorul său să facă bine să numere din banii puși pe masă până-și va îm­plini suma datorită. Abia Rădulescu începe să formeze fișicurile și Vișan se repede la polițe și cearcă să la prefacă în bucăți. Rădulescu atunci se lasă de nu­mărătoare, apucând cu o mână de pept pe datornicul său, iar cu cea­­­­ alta trage din polițe până se rup în doue. In această atitutine sunt surprinși de un martor ocular, un anume C­o­re­a sau FIICA ASASINULUI PARTEA A PATRA Justiția umana și justiția divină 111 Ce se spunea în acele hârtii?.. Mi­zerabilul nu se îngriji ca să afle. El privia fața contelui care era cu totul iluminată de luminarea de pe masă. I se păru foarte emoționat și în­suflețit. Pe buze avea un zîmbet trist, privirea lui se ridică de pe hârtii și se aținti spre un punct al peretelui. Bospo, urmărind acea direcție, văzu în sfârșit ca ceea­ ce-l speriase așa tare, nu era de­cât un portret. Iasă cine pusese acolo acel por­tret ? Cine ’1 făcuse ? I se părea că vede cu adevărat pe contesa vie, îmbrăcată ca în acea noapte când se petrecuse crima. Rospo nu ’și bătu mult capul și era obosit de a mai sta în copac. — Citește, citește, zise dînsul în­­tînzind pumnul strâns către conte , după numărul foilor ce ar dinainte veni bine că o să stai așa toată noaptea ; eu am alt­ceva de făcut și o să me întorc la revărsatul zilei. Se dădu repede jos din copac, de­oare­ce îî venise o nouă idee. Voia să se întoarcă în pădure la Trampolino ; acesta, legat cum era, nu putea să se apere și dînsul l’ar fi constrîns să spună unde se afla Nina și ce raporturi avusese dînsul cu guvernanta. — Cunosc eu mijlocul de a’l face să’și deslege limba, zise dînsul ui­tând de spaima sa de maî înainte , e destul să’i frig picioarele. Nu mai simțea acum nici obo­seală nici frică. Eși din curtea vilei și porni spre pădure ; luna strălu­cea mereu pe cer, însă se ridicase un vânt aspru care scutura mereu copacii. Când Rospo ajunse la colibă, se opri pentru a respira puțin. In a­­celași timp tresări. Ușa colibei nu mai era bine închisă cum o lăsaseră și înăuntru se vedea lumină. Stătu în ascultare lângă ușă și nu auzi nici un oftat. Oare Trampolino adormise în a­­cea pozițiune incomodă, cu legătu­rile acelea cari ’1 împedicat de a face cea mai mică mișcare ? După ce stătu puțin la îndouială, deschise ușa de tut. Și aproape îndată, un strigat ră­gușit Pi­sbucni din gâtlej Coliba era goală, Trampolino dispăruse. Lui Rospo i se aprinseră ochii. Era oare cu putință ca tăetorul de lemne să se fi deslegat, el sin­gur ? — Ia să se gîndesc puțin, zise Rospo lăsându-se pe o bancă ce era lângă masă; se poate ca Tram­­polino să fi isbutit a se deslega și de frica întoarcerei mele, a fugit în pădure unde o fi stând în vre­un copac așteptând ca ea și contele să plecăm de la vilă. De­sigur că așa este... Cuprins de ideea asta, se uită îm­prejur și văzu un dulap deschis ; un dulap era o sticlă. — Oioi credeam că sălbatecul acela nu cunoaște altă băutură de­cât apa curată ce se scoboară din munți; dar mie mi sa pare că nu duce lipsă de nimic. Se ridică și luă sticla; după miros, cunoscu îndată că era bău­tura sa favorită , cognac. — Ah I ősta o să ’mî dea puțină forță și căldură, zise dînsul ducénd cu lăcomie sticla la gură. Sorbi o înghițitură spravenă și atunci fața i se lumină și ochii îl străluciră ca niște cărbuni aprinși. — Nina, n’o să ’mi scapi, n’o să ’mi scapi, bolborosi dînsul. Și începu din nou să tragă din sticlă, cu lăcomie. Băutura aceea părea a ’i arde stomacul însă Bospo părea a simți o plăcută sensație : capul Îi era in flăcări ; privirea ’î devenea tot mai turbure ; sângele ’I venia până lângă suprafața pelei, fața i se roșise într’un mod oribil. In sfârșit sticla ’I căzu din mâini și se sparse. Dînsul sbucni atunci într’un ho­hot de rîs și, sprijinindu-sejeu mâi­­nile de masă, încercă se se ridice. Câte­va secunde, sforțările ’î fură zadarnice. Rici ea mereu și înjura. e — Ah ! am beat prea mult, dar pe toți dracii, acum mă simt în stare să omor un om ca pe un puiu. Isbutise să se ridice, însă se ținea cu greu în echilibru. — Ah ! Trampolino, dacă te voiű prinde, am să te sdrobesc... Și când m­e gândesc că Nina preferă­ pe a­­cel bătrân schelet... care pare a merge pe picioroange... Când isbuti să iasă afară din co­libă, aerul răcoros îl zăpăd­ și mai mult­e merse puțin isbindu-se de copaci, apoi căzu d’o dată ca un măr și nu­­­e mai putu ridica. Curând adormi, Rospo nu era singur în pădure în momentul acesta. Două oameni îl urmăriseră în umbră și acum, vezendu’l căzând, ghiciră adevărul. Acești douî oamenii erau Tr­im­­polino și Trusilo cari din ordinul ducelui trebuiau să urmărească, pe mizerabil și să pună mâna pe dîn­sul, fără a ’î face nici un zeü. — Mai înainte de a face justiție avem nevoie de dînsul, zisese Ro­lnn­d. Acum vezând pe Rospo căzând la pământ și auzindu-l sfârâind, tă­ietorul de lemne începu să râdă. — Acum e lesne să -l punem în sac, e beat. — Dar dacă deschide ochii, zise Trusilo. — Eî bine când te va vedea, va crede că ești dracul și nu se va re­volta. Maurul rîsc și i se vezură dinții albi în întuneric. — Vezi Trusilo, zicea Trampo­lino, dacă eu naș fi devotat stăpâ­nului tău cu corp și suflet, dacă nu aș fi jurat să’l ascult în toate, aș spânzura pe ticălosul esla de un co­­pac și nu s’ar deștepta de­cât un iad. — Stăpânul a ordonat să i-l du­cem vin; el a asigurat de ast­fel că dreptatea o să se facă. — Știu, însă dacă ar fi in locul meu, dacă aî ști că mizerabilul e singur vinovat de moartea oribilă a unei sfinte creaturi; dacă ar fi văzut ca mine cadavrul sărmanei contese Blanca, dacă aî ști că mi­zerabilul a violat în sânge toată viața, atunci aî simți ca și mine dorința de a’l sfâșia, a’î scoate i­­nima și a i-o mânca. Trufila­dele din cap. — Inima omului reü e veninoasă, zise dînsul; eu aș da-o de mâncare fiarelor. — Nici ele n’ar voi-o de­sigur, pentru că fiarele sunt mai bune decât oameni de aceștia, adăogit, Trampolino pleoându-se asupra bc­­­țivului. Pentru moment însă Rospo, trebue să ne fie sfint, ajută-mi sa-I ridic. Ticălosul mormăi de câte­va ori fără să deschidă ochii. Cu ajutorul lui Trusilo, tăetorul de lemne îl luă în spate ca pe un sac, apoi credin­cioșii servitori porniră spre vilă. Trusilo se însărcina de a alerga îna­inte pentru a înștiința pe ducele de cele petrecute, așa că în momentul când Trampolino puse piciorul în grădină, văzu înainte’­ pe Roland a cărui privire plină de scârbă, de disgust, de mânie, se opri îndată a­­supra corpului bețivului. — Bine, zise dînsul încet, il vom duce în camera lui și-l vom închide acolo; acum n’o să ne mai scape, te asigur. — Când aî ști ce dorință nebiruită te apucase de a’l face în bucăți. — Dacă ai fi făcut asta, esclamă Roland repede, te-aș fi blestemat. — Ducel bolborosi Trampolino confus. (Va urma}

Next