Universul, iulie 1899 (Anul 17, nr. 177-207)

1899-07-01 / nr. 177

! 1 VERSUL “ <le ieri tipărit în 80.300 exemp At*e. ■n­ Calendar pe anul 18S9 Ortodox 30 Iunie.—Soborul Catolio­­ j»>­ ^K­erouif, 12 Iulie.—Iona Gualb J !/ Aie!•■ fésűre 4.28; apune 7.42 Sentimis­­d teologic din Blaj. — (Vezi explicația) I f­u­­ș, profesor de drept la Universi­tatea din Leyde (Olanda);­­Szli­n­ei, profesor de filologie la Universitatea din Budapesta ; Nordenskjöld, celebru explorator (Suedia); Brögger, profesor de geologie la Universitatea din Christiania (Norvegia); Norman­ S­ansen, medic la Copenhaga (Danemarca) și Brussa, profesor de drept la Universitatea din Turin (Italia), fost președinte al Institutului de drept interna­țional. Iium­însky. r București, 30 Iunie. j Dog< școala necesare S'a publicat că e vorba să -­w infiin­țeze în Capitală o școală pentru sergenții de et­il ideea e bunii. Școala acea­s­ta­stă va umplea un mare gol! li­­ne va scăpa de multe m­a­­iBjinsuri in toate orașele țârei jEu ma­i cu seamă în Capitală "«joviciul de­ gardist e legat fi" adese­­­a de complicații pe cari nu le pot rezolva mulți din­ actualii noștri gardiști I cari, puțin plătiți cum­ sunt,­­ nu pot fi recrutați așa ca să n aibă toate aptitudinile, — de­vi­i nu le rezultă adese­ori scur- P­ - .i­­n și incidente regreta­te j­urându-,i­e plăti mai iu­ bine ga­rdiștii, se va da o in­­trucție pregătitoare celor ce pS§ o pot găs#cu plata de azi. 5 . dacă e necesară o școa­­l­ă.untru gardiști, noi credem H di e absolut indispensabilă jă f­ui pentru jandarmi rurali, B­­ car­or instituție a luat o mai mare desvoltare acum cu prviirea la cârmă a partidului caiservator. Jandarmul rural are o sar­cin­ă mult mai întinsă, mai Ej delicată de­cât a sergentului •st- oraș, și atribuțiuni mult moi m­ai largi; el se află adese­ori spre a îni­ă rojulu­i de asa natură, că­î trebue o mare pătrunde­­­­­re de judecată și un tact de­ a stodișit pentru ca să evite H, cele mai neplăcute consecinți , șatru săteni, pentru admini­­­­strație, pentru proprietari și în momente de astea grele, o lipsit de ordinele, de sfatu­rile șefilor, de cari se află de­parte, și lăsat la singura lui chibzuială. Câte fapte regretabile nu se vor fi petrecut și nu se or­a petrecând din cauza unei procedări rele a jandarmului, isvorită nu din rea voință, ci din ne-știință, din lipsa cu­noștințelor necesare. Este lucru știut în ma­nie de administrație : cu cât este mai puțin cult mediul în care un funcționar este cise­­râat să -și exerciteze însărci­­narea, cu atât acest funcțio­nar trebue să fie el însuși mai mult, mai demn și mai tare în judecată dreaptă. E dar de neapărată nevoie înființarea școalei jandarmilor rurali, dacă vrem să avem o ad­­minist­rația sănătoasă la țară. Și să notăm că nici o dată, poate, ca anul acesta, nu vom simți așa mult lipsa unei educații a jandarmilor rurali. Ei se vor mișca în mijlocul unor oameni necăjiți, amărîți, flămânzi, condamnați să -și vadă copiii și vitele s­tingen­­du-se de lipsă. Câtă greutate să ții așa oa­meni pe calea legei, sa le vor­bești de datorie fără ca dînșii să se înfurie, și câtă minte trebue pentru a se birui așa greutate! Bișa litigii» [Coresp­ part. a ziarului »Universul») Petersburg, 25 iunie. CHESTIUNEA FinlANdEZĂ Când cele ș­ase ilustre perso­nagii, venite aci, spre a perora în cauza germanilor inlandezi, ame­nințați de sufocare de către Ru­sia, s’au prezintat generalului baron de Fredericks­, ministrul casei imperiale, spre a obține de la el de a fi primiți de Țar și de a putea prezintă Suvera­nului cele 12 adrese pe cari le aduceau ei și în cari cereau men­ținerea autonomiei­ Finlandei, ba­ronul avu nevoe de 24 ore spre a -și veni în fire din surprinde­rea nemărginită ce i-a cauzat ve­derea acelei deputațiuni. Baronul Fredericksz­e un om rece, care și-a regulat viața în chip matematic și are un mare dispreț pentru politică. Această vizită îl surprindea și după o matură chibzuire, decise că era mai bine să nu ’și asu­meze responsabilitatea și trimise pe cele ș­ase personagii la mi­nistrul de interne Goremykin. De la un funcționar la altul D. Goremykin se gândi și el mult timp și la urmă necrezân­­du-se autorizat a lua vre­o de­cizie, trimise deputăția la Peter­­hof, la aghiotantul general al Țarului. Se putea presupune că aci pe­­regrinațiile celor ș­ase personagii erau terminate și că ei puteau avea un răspuns, însă se văzură poftiți de aghiotantul Țarului să se întoarcă la Petersburg, la mi­nistrul de interne Goremykin. Ministrul de astă-dată a î prim­i cu multă cordialitate și’i pofti la masă, și numai la desert, după multe circumlocuțiuni, începu să explice invitaților că Țarul nu dorea să-î primească nici pe dânșii nici cele 12 apeluri ale lor scrise în opt limbi și sub-scrise de 800 ilustre personagii, printre cari se află Spencer, Zola, Nansen, etc. După aceasta delegația nu mai avea nimic de făcut’de­cât să plece la Helsingfors, capitala Finlandei, lucru pe care -l făcu chiar în aceeași seară. La Helsingfors el fură obiec­tul unor vii aclam­ațiuni. «E o conspirație în contra Ru­siei»—a zis ziarul Sviet vorbind despre agitația începută peste tot locul în favoarea finlandezilor. Sviet e un ziar care, dacă ar fi în Franța, ar fi numit națio­nalist , dar mai presus de ori­ce e panslavist, nu de­geaba are ca director pe cunoscutul gene­ral Kamaoff, care de atâtea ori a făcut să se vorbească despre el ca de unul din cei mai înfo­cați panslaviști. în general Rușii sunt solidari cu împăratul lor în opera de justificare pe care a început’o în Finlanda, și consideră pe cei ș­ase delegați ca pe niște oa­meni cari se amestecă fără nici un drept în lucrurile interne ale imperiului. Delegații, e adevărat, răspund că și Țarul s’a amestecat în lu­crurile interne ale țărilor streine, când a adresat un apel ca să pue capăt cheltuelilor enorme pe cari înarmările militare le im­pun popoarelor. Dar admițând chiar că a­­cest argument e logic, se știe că logica n’are nici un preț contra intereselor politice. Starea lucrurilor e aceasta. Și acum Finlanda poate să’și ia adio de la autonomia ei. Delegați­unea Iată acum numele personali­tăților din cari­era compusă delegațiunea : D. D. Trarieux, senator și fost ministru de justiție în Franța ; Westlake, profesor de drept in­ternațional la Universitatea din Cambridge (Anglia), membru de onoare al institutului de drept internațional, Wender Vrougt, ||| . arendași. Și, de cele mai multe ori, Cânt am cunoscut ca George Sand Am avut fericirea, în tinere­țile mele, să cunosc o mare femee, pe George Sand. Ea era înrudită cu familia de la Bo­ur­ges, din care, cum am povestit, acum 40 ani trecuți și-a ales so­ție iubitul și regretatul meu­ ma­gistru, dr. Emil­ Acollas. îndată după nuntă, noiuă căsătoriți mer­­seră la o moșioară, lângă Tours, să viziteze pe glorioasa lor rudă, care din causa unei îndisposiți­­uni nu putuse veni la Bourges. Am însoțit pe miri în asemenea călătorie scurtă, cu atât mai bu­curos, că eram un adorator al scrierilor ei, îmi închipuiam pe George Sand o femee ideală în toate privințele. Iubita marelui com­positor Chopin și a nu mai pu­țin marelui poet Musset, așa o vedeam eu cu ochii fantasiei, o femee neasemănat de frumoasă, sveltă, mlădioasă, adorată, o specie de ființă între femee și înger. Nu-mi puteam închipui o George Sand­burgeză, ocupată cu menagiul casei, dând rufe la spălat, ori asezonând o salată de lăptuci. Ce bucurie îmi umplea sufle­tul la ideea că o s’o văd, că o s’o ascult vorbid. * * * Era ora 4 p. m., când trăsu­rile noastre se opriră la scara viliei,unde petrecea George Sand. Un bătrân fecior ne primi, vestin­­du-ne că doamna ne așteaptă, că a primit scrisoarea de la Bo­­urges. Până să urcăm scara la rîn­­dul de sus, o agitațiune neobi­cinuită mă stăpâni ; nu știu, zeii, de nu tremuram chiar de emo­­țiune. reci­or­ul, care mergea înaintea­ noastră, deschise ușa din față cu zgomot și anunță : — Monsieur et madame A­­collas. — Și domnul Urechiă, adao­gă rîzând Acollas în momentul pășirea pragului ușei. Intramü cele din urmă. In pra­gul ușei mă oprii involuntar, in­conștient și cu o repede aruncare de ochi, cuprinse­ tot interiorul camerei. Era un adevărat cabinet de lucru bărbătesc. Nimic din miile de nimicuri ce umplu budoaiele femeești. Lângă un imens biuroîi de nuc, pe un fotoliu Voltaire, stătea o femee, care la intrarea noastră nu se ridică și zise numai: Dragi copii, scuzați-mă, încă nu mă țin picioarele, după boală... Era George Sand. Acollas și frumoasa lui soție se apropiară de dînsa și ea îi îm­brățișa. Acollas apoi iie luă de mână și iie prezintă: — Doamnă, iată «garsonul» nostru de onoare, monsieur V. A. Urechiă de Roumunic. Eu rămăsesem încremenit; George Sand cea reală nu se­măna de foc cu idealul meu­. Inchipuiți-ve, o doamnă corpo­lentă, cu ochelarii pe nas, cu o bonetă de bunică pe cap, îngro­pată între perinî în Voltejul ei și—mare Doamne—împletind la um ciorap... Cum, asta­ î­n George Sand ? ! Din indignarea mea tăcută me deșteptă ea, adresându-m­i vorba : — A I monsieur de Roumanie a fost atât de amabil... și mon­sieur de Roumanie în sus, mon­sieur de Roumanie în jos, până ce prinsesü de veste că ea luase numele țarei mele, drept nume­le meu, încă mai înainte de realizarea Unirei principatelor, noi, tinerii din Paris, popularizam între fran­cezi numele viitor al patriei. Un singur inconvenient avea această procedare : cei cari, ca George Sand, nu erau în curentul poli­ticei noastre, faceau aceiași con­­fuziune ce făcea ea acum. Tre­bue să adaog că, după ce am ex­plicat, doamnei George Sand, că eu mă numiam numai Urechiă și că România este numele țârei mele, am observat oare­care schimbare în afabilitatea marei femei: Mr. de Roumanie era no­bil, era cine­va, pe când Mr. Urechiă !... După ce luă fine ceremonialul prezintărilor, când doamna Sand redeveni ceea­ ce era: o mare observatoare, o neîntrecută picto­­reasă de oameni și de lume, când ea, cu un graiu colorat, abundent și plastic începu a ne povesti din subiectele ce 'și pro­punea să scrie, eu ’mi țineam răsuflu! ca să nu pierd nimica din mărgăritarele ce înșira... Acum reaflam­ pe George Sand al lui Chopin și al lui Musset... Și uitând de toți și de toate, ași­ fi remas zile întregi s’o as­cult, s'o admir... — Monsieur de Roumanie, zise însă vizând Acoilas... e timp să ne retragem... — i Monsieur Urechiă... Urechiă ne veni il pas dire oreille, în­trebă nemuritoarea scriitoare, în­­tinzându-mi mâna... Iți mulțu­mesc. Ai fost în adever, tov,le oreille la limbuțiile mele. Am sărutat mâna ce mi se în­tindea. De atunci sunt 40 de ani trecuți și nu pot uita pe George Sand, cum nu pot uita și lecțiunea ce am primit, că o femee ca toate femeile, ca ori­ce burgheză, îm­pletind ciorapi, ori luând spuma cu linguroiul, după cale, la bu­cătărie, poate fi — când trebue— mai ideală, de­cât atâtea svâpă­­rate pretinse poete și scriitoare, caii nu sunt de­cât ridicule. V. A. Urechiă. Mihhail Pasici, șef al radicalilor din Serbia Atentatorul Giuzo Cnezevici, care a tras patru focuri de re­volver asupra ex-regelui Milan, 5 jȚjj­­­i !■>^4și.} '­­d­o­rilfl rj) ^­­IVCțf.A­pp instrument al partidului radical, despre care se știe că este cel mai mare dușman al ex-regelui Milan. In urma acestei declarații s’au făcut o mulțime de arestări. In orașul Pazarevarz, cunoscut în istorie pentru încheerea tracta­tului de la Pasarevici, a fost a­restat și șeful partidului radical din Serbia, Mih­ail Pasici. Acest bărbat a jucat un mare rol în politica Statului sârbesc, provocând în mai multe rînduri tulburări. Michail Pa­sici este astăzi în vârstă de 53 ani și e de profesie inginer. A fost în mai mul­te rînduri ministru, iar în 1891, formându-se un minister radi­cal, a fost prim-ministru. Michail Pasici GROMCI PESEMNE Cine e vinovatul? Ori de câte ori o femee gre­șește, pe seama dragostei, adică nu se înconjoară cu toate pre­­cauțiunile legei pentru a iubi, ea în de comun acord e osîndită de toată lumea. Lăsând la o parte femeile măritate și văduvele cărora presupunându-le oare­care experiență și datorii morale, ar putea fi oare­cum învinuite, de­și chiar aceasta e de discutat și ’mi propun să revin, — să luăm cazul unei fete mari. Iată un tânăr sau și un bSb­in, neînsurat sau însurat, care’i toa­că mereu la palavre frumoase cu cari o încîntă, la făgăduinț­ de bucurii și fericiri, până ce’î în­toarce capul, sau­ o scoate din minți, după cum se spune în vor­birea obișnuită. Dacă faptul a­­cesta se cunoaște în public, atunci lumea, legea, o pedepsește, îi dă obligațiune numai ei. Bărbatul însă după ce a sedus'o, a supu­­s’o rușine­ și disprețului atât pe ea cât și familia eî, poate s’o pă­răsească, să’­șî îndrepteze pașii și isprăvile într’altă parte ; priete­nii îl vor stima tot atât, lumea va fi tot așa de binevoitoare și, dacă e un om cu o situație oare­care, nici un părinte, ba ce­ î mai mult nici o fată nu se va găsi să'i refuze mâna ei, pentru pur­tarea lui incorectă față de alta. Notați încă: cu cât bărbatul va avea toate împrejurările fa­vorabile lui, adică frumusețe, sta­re, inteligență, și cu cât fata va fi lipsită mai mult de toate ace­stea, cu atât ea va f mai învi­novățită, iar purtarea lui încon­jurată de o mai bine-voitoare a­­preciere, care e aproape o apro­bare și încurajare. Ve întreb: drept e ? Cine din­tre amândouă e în stare să deose­bească binele de roü, să prevadă consecințele ? Negreșit el. Bărba­tul de partea cât e mai multă inteligență, cultură, răspundere, dar nu fata declarată ca minoră și neresponsabilă. E drept dar ca dinsul să se folosească de părti­nirea legei, care de astă-data se desminte ocrotind pe cel tare îm­potriva celui slab, de favorizarea prejudecăților, să nu’șî puie nici un frâu pornirilor lui, cu prețul nenorocirea și chiar a vieței unei copile neștiutoare ? ' Ci? i?Urîîti??CI nu judecă, nu prevede, e mai pu­ternică de­cât orî­ce voință. Foar­te bine, dar pentru ce s’o iertăm unui bărbat și s’o osândim, când e vorba de femee ? Pentru ce să osândim fata, care și-a perdut mintea amețită de cuvintele pe care inima ei le cere, și pe care natura ei le dorește ? Bărbatul prin felul lui de viață mai liberă, mai puțin îngrădită, prin cunoașterea mai exactă a realității, poate să fie mai stâpîn pe sine ; o fată, care e lipsită de cetea de mai sus, și pe lângă a­­ceasta a primit o educațiune falsă, a fost ținută de a cunoaște din viață numai ce o încântă, e în stare de a cădea cu mai multă ușurință. Prin urmare rea și fără cale se osîndește cu atâta severitate fata care greșește, vina nu e a eî, și nici a bărbatului seduc­ător chiar. Vina e a societățea, care e ast­fel alcătuită în­cât favorizează aceste căderi și de o parte și de alta, și a educațiunei strivite și îngrădite de tot felul de preju­decăți. Leacul nu e clar în con­secințe sau­ în experiența altora, ci în schimbarea felului de a ju­deca și a înțelege viața. Deci, vom­ reveni. Laura Vampa, de către episcopul Aron. Absol­venții acestui seminar teologic formează clerul român greco-ca­­tolic. Astă­zi acest seminar repre­­zintă un focar de cultură româ­nească, de­oare­ce absolvenții săi, ei nu numai buni teologi, ci și buni Români. Tribuna Liberă (Sub acest titlu vom publica zilnic articolele ce ne vor fi tri­mise de cititorii noștri, cu privire la literatură, știința, politică, etc. în fine ori­ce­ articol de interes general. (N. R.) industria și comerciul fac bogăția unei țări Nu pot în­de-ajuns să mă ex­prim, nu am cuvinte și nici nu pot pricepe cum comercianții și industriașii, clasa de oameni cea mai principală dintr’o țară, cari oameni sacrifică mult, se lipesc de multe și contribuesc mult mai mult ca ceî­l’alțî oameni, plătind dări și para­dări, cari nu aspiră la slujbe, nu se bucură de pensii, cari sporesc budgetul țarei, acei oameni, în urma sacrificiilor ce fac, să nu aibă cel puțin mân­gâierea că li se dă ce li se cu­vine, li se recunoaște valoarea lor, dându-le o considerațiune de nu mai presus, cel puțin de o potrivă ca celor­ l’alțî oameni. S’au nesocotit acei oameni, ne-am bătut joc de dînșii, nebăgându-i în seamă și nedându-le nici o considerație , cu durere trebue s’o spun că ne-am nesocotit pe noi, ne-am bătut joc de țară; dovadă e halul în care ne găsim astă­zi și noi și țara aceasta. Iți plânge inima cum în târ­gurile mari și mici, la sate și la orașe, cum în țara întreagă a­­proape e să nu găsești comer­cianți și industriași români, cei cari mai sunt trăesc în mizerie, nu li se dă nici o atențiune, nici un sprijin, se vor nimici și dîn­șii, lăsați fiind la discreția con­curenței streinului. Am făcut un păcat de moarte, pot zice o crimă, că am nesocotit viitorul țărei, la care au dreptul numai copiii noștri. Datori am fost și suntem să nu atentăm la viața generațiunea ce ne va succede. Cum poate să existe o țară, să mai meargă înainte, când toată bogăția acelei țări, industria și comerțul, e în mâna streinilor ? Ce te raci tu, țara românească, când într’o bună dimineață co­mercianții și industriașii streini, cu capitalurile ce le au, ar trece granița. Mulți poate ar zice că atunci s’ar apuca românii de industrie și comercia. Răspunsule : cu ce? Când n’ai capital, nu poți între­prinde nimic. Iată la ce trebue să ne gândim, iată de ce comerciantul și indus­triașul Român ar trebui să fie apreciat, protejat și încurajat. Când bogăția unei țări va fi în mâinile fiilor acelei țări, dușma­nii din afară, ori­cât de puter­nici ar­ei ei, nu-s periculoși. Cei cari au puterea, datori sunt a se îngriji de viitorul țărei, de viitorul copiilor noștri. Facă-se legi speciale și cât de multe pen­tru încurajarea și protejarea in­dustriașului și comerciantului român. Reducă-se taxele și să se înles­nească capitalurile, ca comerciul și industria românească să poată prospera. Apreciați și considerați pe meseriașii și comercianții ro­mâni, după cum merită, ridicân­­du-le ast­fel moralul, căci numai așa se va asigura viitorul țărei, numai așa Românii vor îmbrățișa comerciul și meseriile, numai așa vom scăpa și noi și țara de ro­bia economică în care ne găsim. Voi, meseriași și comercianți români, uniți-ve și formați soci­etăți, ca să puteți rezista concu­renței streine. In unirea voastră stă scăparea țărei din mâinile streine. Ce nu poate face unul singur, vor face dom, trei asociați. Numai așa ve veți impune, numai așa vi se va da considerațiunea ce o me­ritați. Dați încrederea voastră a celor ce vor susține industria și co­­merciul, alegeți-ve din sinul vos­tru reprezintanțî demni, nu mai fiți instrumente oarbe, de la vot și prin voi se așteaptă desrobi­­rea economică a scumpei noastre țări. «Viitor de aur țara noastră are», a zis bătrânul nostru Domn Mircea , «să luptăm cu toții la a ei înălțare». IV. Dibița, institutor, Bacău. Seminarul teologic din Blaj — Vezi ilustrația — Ilustrația noastră de pe pag. 1 representa fațada seminarului te­ologic­ di­n Blaj, al Românilor din Transilvania de religiunea greco­­catolică. Acest seminar a fost înființat pe la mijlocul veacului trecut O CUGETARE PE ZI Cu atâtea forțe pierdute, agi­tații fără scop, sforțări fără re­zultat, e o minune că mai e încă progres. PLANTATIUNEA -------: Succesul plantațiunilor atârnă­ de multe condițiuni cari, din ne­fericire, nu sunt destul de ob­­­servate. Prima este de a ne da socoteală de natura solului, ceea­­ce va trebui să ne călăuzească în alegerea arborilor; căci un ar­bore altoit cu un soiü oare­care va lâncezi într’un pămînt unde, din contra, ar fi prosperat, de-ar fi fost altoit cu un alt soi. Alegerea arborilor este de ase­menea foarte importantă, dar prezintă multe dificultăți. Este mai bine să ne adresăm în buni arbori cu Horî (grădinari) și să ne ferim pe cât este posibil de a-i cumpăra din tîrguri, unde ris­căm adesea să căpătăm proaste varietăți sau lepădăturile unei pepiniere. Trebue ca arborii să fie tineri și viguroși, ca coaja să fie destul de netedă, iar ar­borele tot­dea­una bun pentru al­toit, și mai ales trebue observat ca ei să fi fost scoși din pămînt cu multă îngrijire. Epoca cea mai favorabilă pen­tru plantațiune este imediat după căderea frunzelor, în pămînturile slabe , însă în pămînturile tari și umede nu vom planta de­cât în Februarie și Martie, înainte de a planta vom inspecta rădă­cinile, și vom tăia bine extremi­tatea tuturor acelora cari vor fi fost rupte, fără a o tăia cu totul, și vom avea grijă să conservăm toate rădăcinile cu mustăți.­­ Dacă, în această epocă, terenul n’ar fi gata spre a putea fi plan­tat, sau dacă plantațiunea ar avea nevoe de mai multe zile de lu­cru, ar trebui sa punem plantele în șir și în așa chip ca să le pu­tem lua una câte una când vor trebui plantate. Dacă vr’o îm­prejurare împedică plantarea în­ epocile arătate, începând de la sfârșitul lui Martie până în epoca în care le vom putea planta, va trebui să le ridicăm la fie­care 15 zile, și să le punem imediat la locul lor, apoi să le udăm. Cu cât sezonul va înainta, cu atât va trebui să luăm mai multe precauțiuni , căci vor crește multe rădăcini tinere, pe cari trebue să avem grije de a nu te rupe. Dacă cine­va observă bine ceea­ ce îl sfătuesc, va putea excepțional prelungi plantațiunea până în Maiü. Aceste plan­ta­ți­uni târzii vor trebui udate în timpul căldurilor mari ; va fi chiar și mai bine de a pune una sau două stropitori de apă în groapă, înainte de a planta. Pentru plantațiunile făcute în epocile obicinuite, trebue ca tot­­dea­una gropile să fie făcute de cu toamna, chiar în terenurile unde nu trebue plantat de­cât în Martie; ele vor trebui se fie largi și adânci, adică proporțio­nal cu volumul rădăcinilor, și în așa chip ca să se întindă în voia lor. In pămînturile slabe se va obține tot­dea­una un bun ra­­sultat, dacă, dupa­ ce s’au făcut gropi de un metru cel puțin de adâncime și de o lărgime pro­porțională cu volumul rădăcini­lor, se pun la fund straturi re­gulate de iarbă veche așezate cu rădăcina în sus și terminăm um­plând groapa până la încălțimea, necesară. In pământurile umede și cari tind să fie apă, trebue de asemenea să facem gropi foarte largi și foarte adânc; și să Mmnti­le lor. 33 . MARTIRIUL ... I1­­anei Imperatese —— 1*Ș ‘Dpt::i privitoare la defuncta înapg­­:|BL ■ d­ 'jus"'. Elisabeta a Austriei, scrisă de o­­ iarnă a ei de onoare.) Traducere din limba engleză de d-na Horia Ghirgiă CAP. VIII muzicanții își pun toată i­­nima lor în coardele instru­­mp*­mentelor lor, cari sunt per­ ditm­iecte, și par­­că inima se rupe "‘­f într'inșiî, când sunt nevoiți ’’’, să­­ a­coteze aceste torente de­­ armonie, cari curg din sufle­ și cântă, cum cântă o pri­­".W - Lhdoare — natural, pasio­­­"-g.r. " ducând pa cin­e­va prin rele de iubire, dedu­ce, de-ți atinge , nervi!, ||iȘ d’ ap­tă o­­i coardă ,dă și plângătoare, pă­­zi deosebită de cele­ .. ■ coarde cari încetează, • un ultin suspin dulce. I mu poate la o idee " ’ ,«r­âMj8pEi l­‘,"spre entuziasmul pe care-l ridică în inimile celor ce’î ascultă. Am văzut chiar pe marele Liszt, ascultându-l și ră­­mâind fermecat în așa grad, în­cât lacrime­i curgeau­ din ochi pe obrajii lui slabi și palizi. Am văzut oameni conrupți și sătul de lume, rămâind în extaz la auzul melodiilor a­­cestor artiști ai naturei. Și într’o noapte, în Banat, când răsărise stelele una câte una pe cerul cel albastru și curat, am văzut pe Prințul Louis B.. și o parte din oas­peții lui dând țiganilor, cari cântaseră pentru dînșii, nu numai toți banii care-i aveau asupra lor, dar și ceasornicele, lanțurile și inelele lor, etc., femeile scoțându-șî inelele de la degete și florile de la piept și aruncând­u-le la picioarele muzicanților cu ochii negri. Mai însemnat e, că țiganii nu cunosc o notă de muzică. Ei sunt veselii interpreți ai privighetorilor și a celor mai dulci armonii ale naturei. Ei cântă prin tradițiune, pentru că au­ muzica în su­fletul lor și pentru că nu pot face alt­fel de­cât s-o­ exprime. Bandele ungurești se nu­mesc țigani și se­­ angajează să cânte prin orașe străine, dar nu au nimic comun cu ți­ganii de pe Pustă. Cei dintâiü ’ți plac, fiind­că sunt bine deprinși la vorbă și la purtare, dar nu sunt ele cât privighetori mecanice, cari cântă pentru bani, foarte deo­sebiți de artiștii cei liberi, aprinși, înflăcărați și inculți de pe câmpiile celei mari din Sud. Și jocul țiganilor nu sea­mănă câtuși de puțin cu arta Terpschorei, ajunsă la apo­geu­ el. El este poetic, grațios și mult apreciat, și în același timp co­chet, mai cu seamă când este vorba de femei. De fapt, aceste jocuri, după cum le-am văzut în multe nopți, sunt un amestec de ciord­aș sălbatic unguresc, nantea din Hindu și vițetul timpului trecut. Bărbații au atila lor strînsă pe corp, cu un dolman brodat pe umorul stâng, și zăngănesc din pintenii cei frumoși și străluciți de la cișmele lor înalte. Fetele fac mișcări grațioase, care sunt înăscute neamului lor, formând un frumos ta­blou când se mișcă încoace și încolo în încurcătura fer­mecătorului lor dans. Nu mult după ce am asistat la nunta țigănească, pe care o descrisem­ acum, fără voia noastră văzurăm în aceiași pădure o altă ceremonie ți­gănească, care poate fi pri­vită ca un fel de epilog la serbările cununiei, de­oare­ce ilustrează sfințenia cu care Istvanii privesc angajamentul ce 'și fali în urma căsătoriei. Intr’o seară, împărăteasa și ea, merserăm călare la Cyic­­hana, câmp ce aparține ma­relui Vajda-Ferenzi-Ianoș. ’L găsirăm însă gol. Cu toate acestea sunetul cel slab al vacilor, ce venea din pădurea de pini, ne atrase a­­tențiunea și îndreptându-ne caii cu prudență peste fere­gele încărcate,’ și tufișurile cari acopereau pămîntul, cu­­rînd­ ni se prezintă ochilor o scenă pe care nu o voi­ uita nici o dată. Suna lumina așa de frumos, în­cât părea o lumină feerică ce se revărsa în toată splen­doarea sa peste stufoasa pă­dure de spini. De jur împrejurul pădure!, se întindea roșeața arzătoare a focului țiganilor, săgetând printre întunecoasele ramuri și aruncând roșiele ’i raze asu­pra unui spații­ unde pomii erau tăiați. Acolo, legată de un pom, era o prizonieră, o femee care n’avea altă îmbrăcăminte de­cât coadele ei cele negre ca corbul. Ochii ei cei mari și negri aveai­ o privire ca fiind în a­­gonie, și sângele curgea din patru tăeturi făcute cu un in­strument tăios în brațele și picioarele nenorocitei femei. O înconjurau toți oamenii din tribul lor —bărbați, fe­mei și copii— cântând un fel de in­vocațiune sinistră, pe când maiestosul Wajda se nă­pusti asupra victimei, ținând încă în mâna sa cureaua de piele cu care bătuse pe neno­rocita. «Ce ai de gând, Ianoș­ Fe­­rentz ?» exclamă Majestatea Sa apu­cându-l de braț. «Ce a făcut această femeie, că o maltratezi ast­fel ?» Nobila față a lui Wajda, care mai întâî n'a avut de­cât o expresiune de mirare la apari­­țiunea neașteptată, acum luase un aer de demnitate și de în­tristare pe care, cu una, nici o dată n’o văzusem. «A fost iubire, și după iu­bire, păcat —■ și din păcat ar cădea blestemul asupra noas­­tră, dacă această femeie ar re­­menea nepedepsită», zise el solemn. «Această femeie a înșelat pe omul cu care a fost legată prin onoare: «Eu, Ferentz­ Ianoș, cată să răzbun ofensa făcută unuia din oamenii mei. «Nenorocirea i-a fost scrisă de însă­ și mâna el și ea tre­bue să guste din fructul cri­mei sale». Cuvintele cădeai­ încet și trist în tăcerea nopții, între­rupte numai de valurile cari murmurați și se loviau de stânci la cinci­zeci de pași în jos, și de văzu­tul vântului care începuse a sufla. Ferentz­ Ianoș era în adevăr în ochii săi, ca și în acela al oamenilor lui, un judecător și un răzbunător. In zadar ne cercarăm să pledăm și să argumentăm în favoarea nenorocitei femei. El rămase neclintit, liniștit, dar ferm în refuzul de a sa­tisface chiar o rugăminte imperială. «Nimic nu poate ajuta pe culpabilă», zise el. «Două­zeci și patru de ore ea trebue să stea legată de pom și apoi să rătăcească pe fața pământului. «Tăuturile, pe cari le vedeți, sunt semnele de degradațiune ale ei, și nici un trib nu -i va permite de acum înainte să stea în mijlocul lui. «Credeți-mă», adăugă el, «nu suntem de­cât drepți». * Ne prevenim femeile de ce le așteaptă, dacă păcătuesc. «Stă în mâna lor să fie cu­rate. «Mai mult, d-voastră ați fost amicele noastre și nu ne ve trăda, pentru că în viia d-voastră știți că această p­deapsă este bine-meritată. Ce mai puteam argument în fața unui ast­fel de rafi­nament ? Am­ întrebuințat toate mi­loa­cele ca să-I venim în aju­tor, până în cele din urne mizerabila femeie fu deslegat și gonită din câmp în act noapte, în loc să fi fost lăsat legată de pom până a dou zi la apusul soarelui. Aceasta a fost o mare con­cesiune din partea lui Ferent­ lanos, ceea­ ce umplu pe oa­menii lui de mirare. Trebue să mai spun că pri îngrijirea împărătesei, nem rocita femeie ’și găsi un az la una din proprietățile rega­le, unde sunt sigură că se a fi și până ziua de azi. Impresiunea ce ’mî-a faci acest incident era din cele mi urîte. El nu ne-a eșit cu timp din minte și adesea vo­­beam împreună de­­ scena ce sălbatică din pădurea Jemisa (va urm­a).

Next