Universul, iulie 1899 (Anul 17, nr. 177-207)
1899-07-01 / nr. 177
! 1 VERSUL “ <le ieri tipărit în 80.300 exemp At*e. ■n Calendar pe anul 18S9 Ortodox 30 Iunie.—Soborul Catolio j»> ^Kerouif, 12 Iulie.—Iona Gualb J !/ Aie!•■ fésűre 4.28; apune 7.42 Sentimisd teologic din Blaj. — (Vezi explicația) I fuș, profesor de drept la Universitatea din Leyde (Olanda);Szlinei, profesor de filologie la Universitatea din Budapesta ; Nordenskjöld, celebru explorator (Suedia); Brögger, profesor de geologie la Universitatea din Christiania (Norvegia); Norman Sansen, medic la Copenhaga (Danemarca) și Brussa, profesor de drept la Universitatea din Turin (Italia), fost președinte al Institutului de drept internațional. Iiumînsky. r București, 30 Iunie. j Dog< școala necesare S'a publicat că e vorba să -w inființeze în Capitală o școală pentru sergenții de etil ideea e bunii. Școala aceastastă va umplea un mare gol! line va scăpa de multe maiBjinsuri in toate orașele țârei jEu mai cu seamă în Capitală "«joviciul de gardist e legat fi" adesea de complicații pe cari nu le pot rezolva mulți din actualii noștri gardiști I cari, puțin plătiți cum sunt, nu pot fi recrutați așa ca să n aibă toate aptitudinile, — devii nu le rezultă adeseori scur- P - .in și incidente regretate jurându-,ie plăti mai iu bine gardiștii, se va da o intrucție pregătitoare celor ce pS§ o pot găs#cu plata de azi. 5 . dacă e necesară o școală.untru gardiști, noi credem H di e absolut indispensabilă jă fui pentru jandarmi rurali, B caror instituție a luat o mai mare desvoltare acum cu prviirea la cârmă a partidului caiservator. Jandarmul rural are o sarcină mult mai întinsă, mai Ej delicată decât a sergentului •st- oraș, și atribuțiuni mult moi mai largi; el se află adeseori spre a îniă rojului de asa natură, căî trebue o mare pătrundere de judecată și un tact de a stodișit pentru ca să evite H, cele mai neplăcute consecinți , șatru săteni, pentru administrație, pentru proprietari și în momente de astea grele, o lipsit de ordinele, de sfaturile șefilor, de cari se află departe, și lăsat la singura lui chibzuială. Câte fapte regretabile nu se vor fi petrecut și nu se ora petrecând din cauza unei procedări rele a jandarmului, isvorită nu din rea voință, ci din ne-știință, din lipsa cunoștințelor necesare. Este lucru știut în manie de administrație : cu cât este mai puțin cult mediul în care un funcționar este ciserâat să -și exerciteze însărcinarea, cu atât acest funcționar trebue să fie el însuși mai mult, mai demn și mai tare în judecată dreaptă. E dar de neapărată nevoie înființarea școalei jandarmilor rurali, dacă vrem să avem o administrația sănătoasă la țară. Și să notăm că nici o dată, poate, ca anul acesta, nu vom simți așa mult lipsa unei educații a jandarmilor rurali. Ei se vor mișca în mijlocul unor oameni necăjiți, amărîți, flămânzi, condamnați să -și vadă copiii și vitele stingendu-se de lipsă. Câtă greutate să ții așa oameni pe calea legei, sa le vorbești de datorie fără ca dînșii să se înfurie, și câtă minte trebue pentru a se birui așa greutate! Bișa litigii» [Coresp part. a ziarului »Universul») Petersburg, 25 iunie. CHESTIUNEA FinlANdEZĂ Când cele șase ilustre personagii, venite aci, spre a perora în cauza germanilor inlandezi, amenințați de sufocare de către Rusia, s’au prezintat generalului baron de Fredericks, ministrul casei imperiale, spre a obține de la el de a fi primiți de Țar și de a putea prezintă Suveranului cele 12 adrese pe cari le aduceau ei și în cari cereau menținerea autonomiei Finlandei, baronul avu nevoe de 24 ore spre a -și veni în fire din surprinderea nemărginită ce i-a cauzat vederea acelei deputațiuni. Baronul Fredericksze un om rece, care și-a regulat viața în chip matematic și are un mare dispreț pentru politică. Această vizită îl surprindea și după o matură chibzuire, decise că era mai bine să nu ’și asumeze responsabilitatea și trimise pe cele șase personagii la ministrul de interne Goremykin. De la un funcționar la altul D. Goremykin se gândi și el mult timp și la urmă necrezându-se autorizat a lua vreo decizie, trimise deputăția la Peterhof, la aghiotantul general al Țarului. Se putea presupune că aci peregrinațiile celor șase personagii erau terminate și că ei puteau avea un răspuns, însă se văzură poftiți de aghiotantul Țarului să se întoarcă la Petersburg, la ministrul de interne Goremykin. Ministrul de astă-dată a î primi cu multă cordialitate și’i pofti la masă, și numai la desert, după multe circumlocuțiuni, începu să explice invitaților că Țarul nu dorea să-î primească nici pe dânșii nici cele 12 apeluri ale lor scrise în opt limbi și sub-scrise de 800 ilustre personagii, printre cari se află Spencer, Zola, Nansen, etc. După aceasta delegația nu mai avea nimic de făcut’decât să plece la Helsingfors, capitala Finlandei, lucru pe care -l făcu chiar în aceeași seară. La Helsingfors el fură obiectul unor vii aclamațiuni. «E o conspirație în contra Rusiei»—a zis ziarul Sviet vorbind despre agitația începută peste tot locul în favoarea finlandezilor. Sviet e un ziar care, dacă ar fi în Franța, ar fi numit naționalist , dar mai presus de orice e panslavist, nu degeaba are ca director pe cunoscutul general Kamaoff, care de atâtea ori a făcut să se vorbească despre el ca de unul din cei mai înfocați panslaviști. în general Rușii sunt solidari cu împăratul lor în opera de justificare pe care a început’o în Finlanda, și consideră pe cei șase delegați ca pe niște oameni cari se amestecă fără nici un drept în lucrurile interne ale imperiului. Delegații, e adevărat, răspund că și Țarul s’a amestecat în lucrurile interne ale țărilor streine, când a adresat un apel ca să pue capăt cheltuelilor enorme pe cari înarmările militare le impun popoarelor. Dar admițând chiar că acest argument e logic, se știe că logica n’are nici un preț contra intereselor politice. Starea lucrurilor e aceasta. Și acum Finlanda poate să’și ia adio de la autonomia ei. Delegațiunea Iată acum numele personalităților din cariera compusă delegațiunea : D. D. Trarieux, senator și fost ministru de justiție în Franța ; Westlake, profesor de drept internațional la Universitatea din Cambridge (Anglia), membru de onoare al institutului de drept internațional, Wender Vrougt, ||| . arendași. Și, de cele mai multe ori, Cânt am cunoscut ca George Sand Am avut fericirea, în tinerețile mele, să cunosc o mare femee, pe George Sand. Ea era înrudită cu familia de la Bourges, din care, cum am povestit, acum 40 ani trecuți și-a ales soție iubitul și regretatul meu magistru, dr. Emil Acollas. îndată după nuntă, noiuă căsătoriți merseră la o moșioară, lângă Tours, să viziteze pe glorioasa lor rudă, care din causa unei îndisposițiuni nu putuse veni la Bourges. Am însoțit pe miri în asemenea călătorie scurtă, cu atât mai bucuros, că eram un adorator al scrierilor ei, îmi închipuiam pe George Sand o femee ideală în toate privințele. Iubita marelui compositor Chopin și a nu mai puțin marelui poet Musset, așa o vedeam eu cu ochii fantasiei, o femee neasemănat de frumoasă, sveltă, mlădioasă, adorată, o specie de ființă între femee și înger. Nu-mi puteam închipui o George Sandburgeză, ocupată cu menagiul casei, dând rufe la spălat, ori asezonând o salată de lăptuci. Ce bucurie îmi umplea sufletul la ideea că o s’o văd, că o s’o ascult vorbid. * * * Era ora 4 p. m., când trăsurile noastre se opriră la scara viliei,unde petrecea George Sand. Un bătrân fecior ne primi, vestindu-ne că doamna ne așteaptă, că a primit scrisoarea de la Bourges. Până să urcăm scara la rîndul de sus, o agitațiune neobicinuită mă stăpâni ; nu știu, zeii, de nu tremuram chiar de emoțiune. reciorul, care mergea înaintea noastră, deschise ușa din față cu zgomot și anunță : — Monsieur et madame Acollas. — Și domnul Urechiă, adaogă rîzând Acollas în momentul pășirea pragului ușei. Intramü cele din urmă. In pragul ușei mă oprii involuntar, inconștient și cu o repede aruncare de ochi, cuprinse tot interiorul camerei. Era un adevărat cabinet de lucru bărbătesc. Nimic din miile de nimicuri ce umplu budoaiele femeești. Lângă un imens biuroîi de nuc, pe un fotoliu Voltaire, stătea o femee, care la intrarea noastră nu se ridică și zise numai: Dragi copii, scuzați-mă, încă nu mă țin picioarele, după boală... Era George Sand. Acollas și frumoasa lui soție se apropiară de dînsa și ea îi îmbrățișa. Acollas apoi iie luă de mână și iie prezintă: — Doamnă, iată «garsonul» nostru de onoare, monsieur V. A. Urechiă de Roumunic. Eu rămăsesem încremenit; George Sand cea reală nu semăna de foc cu idealul meu. Inchipuiți-ve, o doamnă corpolentă, cu ochelarii pe nas, cu o bonetă de bunică pe cap, îngropată între perinî în Voltejul ei și—mare Doamne—împletind la um ciorap... Cum, asta în George Sand ? ! Din indignarea mea tăcută me deșteptă ea, adresându-mi vorba : — A I monsieur de Roumanie a fost atât de amabil... și monsieur de Roumanie în sus, monsieur de Roumanie în jos, până ce prinsesü de veste că ea luase numele țarei mele, drept numele meu, încă mai înainte de realizarea Unirei principatelor, noi, tinerii din Paris, popularizam între francezi numele viitor al patriei. Un singur inconvenient avea această procedare : cei cari, ca George Sand, nu erau în curentul politicei noastre, faceau aceiași confuziune ce făcea ea acum. Trebue să adaog că, după ce am explicat, doamnei George Sand, că eu mă numiam numai Urechiă și că România este numele țârei mele, am observat oarecare schimbare în afabilitatea marei femei: Mr. de Roumanie era nobil, era cineva, pe când Mr. Urechiă !... După ce luă fine ceremonialul prezintărilor, când doamna Sand redeveni ceea ce era: o mare observatoare, o neîntrecută pictoreasă de oameni și de lume, când ea, cu un graiu colorat, abundent și plastic începu a ne povesti din subiectele ce 'și propunea să scrie, eu ’mi țineam răsuflu! ca să nu pierd nimica din mărgăritarele ce înșira... Acum reaflam pe George Sand al lui Chopin și al lui Musset... Și uitând de toți și de toate, ași fi remas zile întregi s’o ascult, s'o admir... — Monsieur de Roumanie, zise însă vizând Acoilas... e timp să ne retragem... — i Monsieur Urechiă... Urechiă ne veni il pas dire oreille, întrebă nemuritoarea scriitoare, întinzându-mi mâna... Iți mulțumesc. Ai fost în adever, tov,le oreille la limbuțiile mele. Am sărutat mâna ce mi se întindea. De atunci sunt 40 de ani trecuți și nu pot uita pe George Sand, cum nu pot uita și lecțiunea ce am primit, că o femee ca toate femeile, ca orice burgheză, împletind ciorapi, ori luând spuma cu linguroiul, după cale, la bucătărie, poate fi — când trebue— mai ideală, decât atâtea svâpărate pretinse poete și scriitoare, caii nu sunt decât ridicule. V. A. Urechiă. Mihhail Pasici, șef al radicalilor din Serbia Atentatorul Giuzo Cnezevici, care a tras patru focuri de revolver asupra ex-regelui Milan, 5 jȚjji !■>^4și.} 'dorilfl rj) ^IVCțf.App instrument al partidului radical, despre care se știe că este cel mai mare dușman al ex-regelui Milan. In urma acestei declarații s’au făcut o mulțime de arestări. In orașul Pazarevarz, cunoscut în istorie pentru încheerea tractatului de la Pasarevici, a fost arestat și șeful partidului radical din Serbia, Mihail Pasici. Acest bărbat a jucat un mare rol în politica Statului sârbesc, provocând în mai multe rînduri tulburări. Michail Pasici este astăzi în vârstă de 53 ani și e de profesie inginer. A fost în mai multe rînduri ministru, iar în 1891, formându-se un minister radical, a fost prim-ministru. Michail Pasici GROMCI PESEMNE Cine e vinovatul? Ori de câte ori o femee greșește, pe seama dragostei, adică nu se înconjoară cu toate precauțiunile legei pentru a iubi, ea în de comun acord e osîndită de toată lumea. Lăsând la o parte femeile măritate și văduvele cărora presupunându-le oarecare experiență și datorii morale, ar putea fi oarecum învinuite, deși chiar aceasta e de discutat și ’mi propun să revin, — să luăm cazul unei fete mari. Iată un tânăr sau și un bSbin, neînsurat sau însurat, care’i toacă mereu la palavre frumoase cu cari o încîntă, la făgăduinț de bucurii și fericiri, până ce’î întoarce capul, sau o scoate din minți, după cum se spune în vorbirea obișnuită. Dacă faptul acesta se cunoaște în public, atunci lumea, legea, o pedepsește, îi dă obligațiune numai ei. Bărbatul însă după ce a sedus'o, a supus’o rușine și disprețului atât pe ea cât și familia eî, poate s’o părăsească, să’șî îndrepteze pașii și isprăvile într’altă parte ; prietenii îl vor stima tot atât, lumea va fi tot așa de binevoitoare și, dacă e un om cu o situație oarecare, nici un părinte, ba ce î mai mult nici o fată nu se va găsi să'i refuze mâna ei, pentru purtarea lui incorectă față de alta. Notați încă: cu cât bărbatul va avea toate împrejurările favorabile lui, adică frumusețe, stare, inteligență, și cu cât fata va fi lipsită mai mult de toate acestea, cu atât ea va f mai învinovățită, iar purtarea lui înconjurată de o mai bine-voitoare apreciere, care e aproape o aprobare și încurajare. Ve întreb: drept e ? Cine dintre amândouă e în stare să deosebească binele de roü, să prevadă consecințele ? Negreșit el. Bărbatul de partea cât e mai multă inteligență, cultură, răspundere, dar nu fata declarată ca minoră și neresponsabilă. E drept dar ca dinsul să se folosească de părtinirea legei, care de astă-data se desminte ocrotind pe cel tare împotriva celui slab, de favorizarea prejudecăților, să nu’șî puie nici un frâu pornirilor lui, cu prețul nenorocirea și chiar a vieței unei copile neștiutoare ? ' Ci? i?Urîîti??CI nu judecă, nu prevede, e mai puternică decât orîce voință. Foarte bine, dar pentru ce s’o iertăm unui bărbat și s’o osândim, când e vorba de femee ? Pentru ce să osândim fata, care și-a perdut mintea amețită de cuvintele pe care inima ei le cere, și pe care natura ei le dorește ? Bărbatul prin felul lui de viață mai liberă, mai puțin îngrădită, prin cunoașterea mai exactă a realității, poate să fie mai stâpîn pe sine ; o fată, care e lipsită de cetea de mai sus, și pe lângă aceasta a primit o educațiune falsă, a fost ținută de a cunoaște din viață numai ce o încântă, e în stare de a cădea cu mai multă ușurință. Prin urmare rea și fără cale se osîndește cu atâta severitate fata care greșește, vina nu e a eî, și nici a bărbatului seducător chiar. Vina e a societățea, care e astfel alcătuită încât favorizează aceste căderi și de o parte și de alta, și a educațiunei strivite și îngrădite de tot felul de prejudecăți. Leacul nu e clar în consecințe sau în experiența altora, ci în schimbarea felului de a judeca și a înțelege viața. Deci, vom reveni. Laura Vampa, de către episcopul Aron. Absolvenții acestui seminar teologic formează clerul român greco-catolic. Astăzi acest seminar reprezintă un focar de cultură românească, deoarece absolvenții săi, ei nu numai buni teologi, ci și buni Români. Tribuna Liberă (Sub acest titlu vom publica zilnic articolele ce ne vor fi trimise de cititorii noștri, cu privire la literatură, știința, politică, etc. în fine orice articol de interes general. (N. R.) industria și comerciul fac bogăția unei țări Nu pot înde-ajuns să mă exprim, nu am cuvinte și nici nu pot pricepe cum comercianții și industriașii, clasa de oameni cea mai principală dintr’o țară, cari oameni sacrifică mult, se lipesc de multe și contribuesc mult mai mult ca ceîl’alțî oameni, plătind dări și paradări, cari nu aspiră la slujbe, nu se bucură de pensii, cari sporesc budgetul țarei, acei oameni, în urma sacrificiilor ce fac, să nu aibă cel puțin mângâierea că li se dă ce li se cuvine, li se recunoaște valoarea lor, dându-le o considerațiune de nu mai presus, cel puțin de o potrivă ca celor l’alțî oameni. S’au nesocotit acei oameni, ne-am bătut joc de dînșii, nebăgându-i în seamă și nedându-le nici o considerație , cu durere trebue s’o spun că ne-am nesocotit pe noi, ne-am bătut joc de țară; dovadă e halul în care ne găsim astăzi și noi și țara aceasta. Iți plânge inima cum în târgurile mari și mici, la sate și la orașe, cum în țara întreagă aproape e să nu găsești comercianți și industriași români, cei cari mai sunt trăesc în mizerie, nu li se dă nici o atențiune, nici un sprijin, se vor nimici și dînșii, lăsați fiind la discreția concurenței streinului. Am făcut un păcat de moarte, pot zice o crimă, că am nesocotit viitorul țărei, la care au dreptul numai copiii noștri. Datori am fost și suntem să nu atentăm la viața generațiunea ce ne va succede. Cum poate să existe o țară, să mai meargă înainte, când toată bogăția acelei țări, industria și comerțul, e în mâna streinilor ? Ce te raci tu, țara românească, când într’o bună dimineață comercianții și industriașii streini, cu capitalurile ce le au, ar trece granița. Mulți poate ar zice că atunci s’ar apuca românii de industrie și comercia. Răspunsule : cu ce? Când n’ai capital, nu poți întreprinde nimic. Iată la ce trebue să ne gândim, iată de ce comerciantul și industriașul Român ar trebui să fie apreciat, protejat și încurajat. Când bogăția unei țări va fi în mâinile fiilor acelei țări, dușmanii din afară, oricât de puternici arei ei, nu-s periculoși. Cei cari au puterea, datori sunt a se îngriji de viitorul țărei, de viitorul copiilor noștri. Facă-se legi speciale și cât de multe pentru încurajarea și protejarea industriașului și comerciantului român. Reducă-se taxele și să se înlesnească capitalurile, ca comerciul și industria românească să poată prospera. Apreciați și considerați pe meseriașii și comercianții români, după cum merită, ridicându-le astfel moralul, căci numai așa se va asigura viitorul țărei, numai așa Românii vor îmbrățișa comerciul și meseriile, numai așa vom scăpa și noi și țara de robia economică în care ne găsim. Voi, meseriași și comercianți români, uniți-ve și formați societăți, ca să puteți rezista concurenței streine. In unirea voastră stă scăparea țărei din mâinile streine. Ce nu poate face unul singur, vor face dom, trei asociați. Numai așa ve veți impune, numai așa vi se va da considerațiunea ce o meritați. Dați încrederea voastră a celor ce vor susține industria și comerciul, alegeți-ve din sinul vostru reprezintanțî demni, nu mai fiți instrumente oarbe, de la vot și prin voi se așteaptă desrobirea economică a scumpei noastre țări. «Viitor de aur țara noastră are», a zis bătrânul nostru Domn Mircea , «să luptăm cu toții la a ei înălțare». IV. Dibița, institutor, Bacău. Seminarul teologic din Blaj — Vezi ilustrația — Ilustrația noastră de pe pag. 1 representa fațada seminarului teologic din Blaj, al Românilor din Transilvania de religiunea grecocatolică. Acest seminar a fost înființat pe la mijlocul veacului trecut O CUGETARE PE ZI Cu atâtea forțe pierdute, agitații fără scop, sforțări fără rezultat, e o minune că mai e încă progres. PLANTATIUNEA -------: Succesul plantațiunilor atârnă de multe condițiuni cari, din nefericire, nu sunt destul de observate. Prima este de a ne da socoteală de natura solului, ceeace va trebui să ne călăuzească în alegerea arborilor; căci un arbore altoit cu un soiü oarecare va lâncezi într’un pămînt unde, din contra, ar fi prosperat, de-ar fi fost altoit cu un alt soi. Alegerea arborilor este de asemenea foarte importantă, dar prezintă multe dificultăți. Este mai bine să ne adresăm în buni arbori cu Horî (grădinari) și să ne ferim pe cât este posibil de a-i cumpăra din tîrguri, unde riscăm adesea să căpătăm proaste varietăți sau lepădăturile unei pepiniere. Trebue ca arborii să fie tineri și viguroși, ca coaja să fie destul de netedă, iar arborele totdeauna bun pentru altoit, și mai ales trebue observat ca ei să fi fost scoși din pămînt cu multă îngrijire. Epoca cea mai favorabilă pentru plantațiune este imediat după căderea frunzelor, în pămînturile slabe , însă în pămînturile tari și umede nu vom planta decât în Februarie și Martie, înainte de a planta vom inspecta rădăcinile, și vom tăia bine extremitatea tuturor acelora cari vor fi fost rupte, fără a o tăia cu totul, și vom avea grijă să conservăm toate rădăcinile cu mustăți. Dacă, în această epocă, terenul n’ar fi gata spre a putea fi plantat, sau dacă plantațiunea ar avea nevoe de mai multe zile de lucru, ar trebui sa punem plantele în șir și în așa chip ca să le putem lua una câte una când vor trebui plantate. Dacă vr’o împrejurare împedică plantarea în epocile arătate, începând de la sfârșitul lui Martie până în epoca în care le vom putea planta, va trebui să le ridicăm la fiecare 15 zile, și să le punem imediat la locul lor, apoi să le udăm. Cu cât sezonul va înainta, cu atât va trebui să luăm mai multe precauțiuni , căci vor crește multe rădăcini tinere, pe cari trebue să avem grije de a nu te rupe. Dacă cineva observă bine ceea ce îl sfătuesc, va putea excepțional prelungi plantațiunea până în Maiü. Aceste plantațiuni târzii vor trebui udate în timpul căldurilor mari ; va fi chiar și mai bine de a pune una sau două stropitori de apă în groapă, înainte de a planta. Pentru plantațiunile făcute în epocile obicinuite, trebue ca totdeauna gropile să fie făcute de cu toamna, chiar în terenurile unde nu trebue plantat decât în Martie; ele vor trebui se fie largi și adânci, adică proporțional cu volumul rădăcinilor, și în așa chip ca să se întindă în voia lor. In pămînturile slabe se va obține totdeauna un bun rasultat, dacă, dupa ce s’au făcut gropi de un metru cel puțin de adâncime și de o lărgime proporțională cu volumul rădăcinilor, se pun la fund straturi regulate de iarbă veche așezate cu rădăcina în sus și terminăm umplând groapa până la încălțimea, necesară. In pământurile umede și cari tind să fie apă, trebue de asemenea să facem gropi foarte largi și foarte adânc; și să Mmntile lor. 33 . MARTIRIUL ... I1anei Imperatese —— 1*Ș ‘Dpt::i privitoare la defuncta înapg:|BL ■ d 'jus"'. Elisabeta a Austriei, scrisă de o iarnă a ei de onoare.) Traducere din limba engleză de d-na Horia Ghirgiă CAP. VIII muzicanții își pun toată inima lor în coardele instrump*mentelor lor, cari sunt per ditmiecte, și parcă inima se rupe "‘f într'inșiî, când sunt nevoiți ’’’, să acoteze aceste torente de armonie, cari curg din sufle și cântă, cum cântă o pri".W - Lhdoare — natural, pasio"-g.r. " ducând pa cineva prin rele de iubire, deduce, de-ți atinge , nervi!, ||iȘ d’ aptă oi coardă ,dă și plângătoare, păzi deosebită de cele .. ■ coarde cari încetează, • un ultin suspin dulce. I mu poate la o idee " ’ ,«râMj8pEi l‘,"spre entuziasmul pe care-l ridică în inimile celor ce’î ascultă. Am văzut chiar pe marele Liszt, ascultându-l și rămâind fermecat în așa grad, încât lacrimei curgeau din ochi pe obrajii lui slabi și palizi. Am văzut oameni conrupți și sătul de lume, rămâind în extaz la auzul melodiilor acestor artiști ai naturei. Și într’o noapte, în Banat, când răsărise stelele una câte una pe cerul cel albastru și curat, am văzut pe Prințul Louis B.. și o parte din oaspeții lui dând țiganilor, cari cântaseră pentru dînșii, nu numai toți banii care-i aveau asupra lor, dar și ceasornicele, lanțurile și inelele lor, etc., femeile scoțându-șî inelele de la degete și florile de la piept și aruncându-le la picioarele muzicanților cu ochii negri. Mai însemnat e, că țiganii nu cunosc o notă de muzică. Ei sunt veselii interpreți ai privighetorilor și a celor mai dulci armonii ale naturei. Ei cântă prin tradițiune, pentru că au muzica în sufletul lor și pentru că nu pot face altfel decât s-o exprime. Bandele ungurești se numesc țigani și se angajează să cânte prin orașe străine, dar nu au nimic comun cu țiganii de pe Pustă. Cei dintâiü ’ți plac, fiindcă sunt bine deprinși la vorbă și la purtare, dar nu sunt ele cât privighetori mecanice, cari cântă pentru bani, foarte deosebiți de artiștii cei liberi, aprinși, înflăcărați și inculți de pe câmpiile celei mari din Sud. Și jocul țiganilor nu seamănă câtuși de puțin cu arta Terpschorei, ajunsă la apogeu el. El este poetic, grațios și mult apreciat, și în același timp cochet, mai cu seamă când este vorba de femei. De fapt, aceste jocuri, după cum le-am văzut în multe nopți, sunt un amestec de ciordaș sălbatic unguresc, nantea din Hindu și vițetul timpului trecut. Bărbații au atila lor strînsă pe corp, cu un dolman brodat pe umorul stâng, și zăngănesc din pintenii cei frumoși și străluciți de la cișmele lor înalte. Fetele fac mișcări grațioase, care sunt înăscute neamului lor, formând un frumos tablou când se mișcă încoace și încolo în încurcătura fermecătorului lor dans. Nu mult după ce am asistat la nunta țigănească, pe care o descrisem acum, fără voia noastră văzurăm în aceiași pădure o altă ceremonie țigănească, care poate fi privită ca un fel de epilog la serbările cununiei, deoarece ilustrează sfințenia cu care Istvanii privesc angajamentul ce 'și fali în urma căsătoriei. Intr’o seară, împărăteasa și ea, merserăm călare la Cyichana, câmp ce aparține marelui Vajda-Ferenzi-Ianoș. ’L găsirăm însă gol. Cu toate acestea sunetul cel slab al vacilor, ce venea din pădurea de pini, ne atrase atențiunea și îndreptându-ne caii cu prudență peste feregele încărcate,’ și tufișurile cari acopereau pămîntul, curînd ni se prezintă ochilor o scenă pe care nu o voi uita nici o dată. Suna lumina așa de frumos, încât părea o lumină feerică ce se revărsa în toată splendoarea sa peste stufoasa pădure de spini. De jur împrejurul pădure!, se întindea roșeața arzătoare a focului țiganilor, săgetând printre întunecoasele ramuri și aruncând roșiele ’i raze asupra unui spații unde pomii erau tăiați. Acolo, legată de un pom, era o prizonieră, o femee care n’avea altă îmbrăcăminte decât coadele ei cele negre ca corbul. Ochii ei cei mari și negri aveai o privire ca fiind în agonie, și sângele curgea din patru tăeturi făcute cu un instrument tăios în brațele și picioarele nenorocitei femei. O înconjurau toți oamenii din tribul lor —bărbați, femei și copii— cântând un fel de invocațiune sinistră, pe când maiestosul Wajda se năpusti asupra victimei, ținând încă în mâna sa cureaua de piele cu care bătuse pe nenorocita. «Ce ai de gând, Ianoș Ferentz ?» exclamă Majestatea Sa apucându-l de braț. «Ce a făcut această femeie, că o maltratezi astfel ?» Nobila față a lui Wajda, care mai întâî n'a avut decât o expresiune de mirare la aparițiunea neașteptată, acum luase un aer de demnitate și de întristare pe care, cu una, nici o dată n’o văzusem. «A fost iubire, și după iubire, păcat —■ și din păcat ar cădea blestemul asupra noastră, dacă această femeie ar remenea nepedepsită», zise el solemn. «Această femeie a înșelat pe omul cu care a fost legată prin onoare: «Eu, Ferentz Ianoș, cată să răzbun ofensa făcută unuia din oamenii mei. «Nenorocirea i-a fost scrisă de însă și mâna el și ea trebue să guste din fructul crimei sale». Cuvintele cădeai încet și trist în tăcerea nopții, întrerupte numai de valurile cari murmurați și se loviau de stânci la cincizeci de pași în jos, și de văzutul vântului care începuse a sufla. Ferentz Ianoș era în adevăr în ochii săi, ca și în acela al oamenilor lui, un judecător și un răzbunător. In zadar ne cercarăm să pledăm și să argumentăm în favoarea nenorocitei femei. El rămase neclintit, liniștit, dar ferm în refuzul de a satisface chiar o rugăminte imperială. «Nimic nu poate ajuta pe culpabilă», zise el. «Douăzeci și patru de ore ea trebue să stea legată de pom și apoi să rătăcească pe fața pământului. «Tăuturile, pe cari le vedeți, sunt semnele de degradațiune ale ei, și nici un trib nu -i va permite de acum înainte să stea în mijlocul lui. «Credeți-mă», adăugă el, «nu suntem decât drepți». * Ne prevenim femeile de ce le așteaptă, dacă păcătuesc. «Stă în mâna lor să fie curate. «Mai mult, d-voastră ați fost amicele noastre și nu ne ve trăda, pentru că în viia d-voastră știți că această pdeapsă este bine-meritată. Ce mai puteam argument în fața unui astfel de rafinament ? Am întrebuințat toate miloacele ca să-I venim în ajutor, până în cele din urne mizerabila femeie fu deslegat și gonită din câmp în act noapte, în loc să fi fost lăsat legată de pom până a dou zi la apusul soarelui. Aceasta a fost o mare concesiune din partea lui Ferent lanos, ceea ce umplu pe oamenii lui de mirare. Trebue să mai spun că pri îngrijirea împărătesei, nem rocita femeie ’și găsi un az la una din proprietățile regale, unde sunt sigură că se a fi și până ziua de azi. Impresiunea ce ’mî-a faci acest incident era din cele mi urîte. El nu ne-a eșit cu timp din minte și adesea vobeam împreună de scena ce sălbatică din pădurea Jemisa (va urma).