Universul, august 1899 (Anul 17, nr. 208-237)

1899-08-01 / nr. 208

„ lî­IVERSUL « de ieri s*a fi purii in 90.340 exem­plare. Calendar pe anul 1899 Ortodox Sâmbătă, 31 Iulie.—Sf. Evdochie Catolic Sâmbătă, 12 August.— Clara Soarele răsare 4.01; apune 7.08 București, 3­­ Iulie. Instrucția elementară Petrecerile de vară sunt la ordinea zilei în toată țara, cu deosebire în orașele și cele­­l­alte localități de vilegiatură. Și, după un obiceiu­ ce din fe­ricire s’a generalisat astăzi și la noi, aproape pretutindeni aceste petreceri sunt împreu­nate cu câte o operă de bine­facere. Nu este deci fără interes să chibzuim, cu asemeni ocazii, cum­ ar fi cele mai potrivite, ast­fel de opere de bine­facere, căci un merit neasemănat mai mare are acela care știe nu numai să facă binele, dar și să-l facă pe cel mai nimerit și mai bogat în roadele lui, în bunele lui urmări. Nu de mult se pornise la noi o foarte lăudabilă mișcare în favoarea cantinelor școlare. Cât­va timp zelul a fost din cele mai îmbucurătoare, dar acum pare a mai fi slăbit. De ce ? Tocmai acum, în timp de va­canță, ar fi mai potrivit ca să îndouim chiar zelul pentru a­­ceastă nespus de folosi­tore ope­ră, pentru ca eu începerea anu­lui școlar ce vine, instituția aceasta să se găsească de la început puternic ajutorată de produsele unei luminate și bi­­ne-inspirate inițiative private. Prin unele localități, ca la Piatra-Neamțu și în alte două sau trei locuri, vedem că mai continuă mișcarea și se dau­ încă frumoase serbări în fo­losul cantinelor școlare. Este un exemplu ce ar trebui să fie mai mult imitat. Zelul pentru realizarea trep­tată a ideei de a se înființa cantine școlare pe lângă toate școalele primare, n'ar trebui de alt­fel să slăbească nici un moment; inițiativa privată ar trebui să alimenteze fără în­cetare fondurile necesare, căci dacă este o bine-facere cu a­­devărat rodnică și aducătoare de mare folos, apoi desigur că printre cele dintâi se nu­mără aceasta. Cu deosebire însă ar fi cu cale ca bine-facerea aceasta să se îndrepteze spre școalele sătești. Aci, cantinele școlare ar face numai­decât ca nu­mărul copiilor ce ar urma la școală să crească într'un mod simțitor, — și dacă avem ne­voie de ceva în țara asta, a­­vem de­sigur în primul rînd de întinderea instrucțiunei populare. Pentru instrucția medie și superioară s’au făcut și se fac destule sacrificii, licee, gim­nazii și facultăți avem deja aproape destule ca să producă îndeajuns pe funcționarii și profesioniștii liberi pe cari îi necesitează țara; instrucția profesională să sperăm că nu va întârzia nici ea de a-și lua avîntul. Dar este mai ales instrucția elementară, cea ne­cesară fie­cărui om fără deo­sebire, cu care am rămas prea mult îndărătul celor­l­alte țări culturale, pe când mai cu seamă după această instruc­ție se judecă starea culturală a unui Stat. Să nu neglijăm deci nimic din ceea­ ce putem ajuta, mai ales cu puțină osteneală și numai cu ceva bună-voință, în această direcție. Statul face și el ce poate; țara noastră renăscânsă are însă atâtea necesități ce se acumulează, în­cât în mai mare măsură ca multe are nevoe de aju­torul de tot momentul al tu­turor fiilor săi. nimenea nu presimțea că femeia de 40 ani are față de mire mai mult ca o afecțiune maternă. Intr’o seară din septe mâna trecuta birtășița plecă de acasă cu copilul ei, în vârstă de <S,o.n­, fără ca să se mai întoarcă. In seara aceea nu veni nici logod­nicul. Târziu­ de tot un factor poștal aduse birtașului o scri­soare, în care soția sa îl făcea cunoscut, că a aflat de bine ca să-și țină pentru dînsa pe lo­godnicul fiicei sale și că și-a luat și copilul. O neagră presimțire făcu pe bietul birtaș să caute în cassa cu bani. Aceasta era goală. So­ția sa luase totul. Birtașul a dat în judecată pen­tru adulter, atât pe soția sa, cât și pe presumptivul său ginere, ill over, când nu le plac. Afară de a­­ceasta, a­tot putinte în sat mai c fi cârciuma. Aceasta e cea mai grea de combătut ; fi nici o re­formă bună nu va putea să aibă fezuitat, cât timp cârciumile vor fi deschise. Și cu toate acestea, invățăto­­rul și preotul fiind oameni mai culți, cunoscând de aproape ne­voile țăranului, firea și pornirea lui, ar fi in stare să dea sfa­turi bune și celor de sus, cari vor să introducă măsur­i prin sate, căci numai ei pot fii cum si în ce mod ar fi aplicabile, și să prevadă rezultatele, învățătorul si preotul sunt fac­tori luminători și moralizatori pentru popor, dar mai intern tre­­bue să li se îmbunătățească soarta, și apoi să li se dea o autoritate, un respect, și in tot cazul să nu fie supuși la bunul plac al celui din Leid funcționar venit. In acest mod, ei insist scutiți de mizerii și nedreptăți, vor fi agmți de pace și de bine, nu de r­isuraliri inutile. Lmira Vampa Din GERMANIA (Coresp. part. a ziar.« Universul» , Berlin, 27 iulie. Principele de Münster Ambasadorul Germaniei de la Paris contele Münster a fost ri­dicat de către împăratul la ran­gul de principe pentru meritele sale. Principele de Münster este unul dintre cei mai bătrâni di­plomați. Acum de curând a re­prezentat Germania la Conferința pentru pace de la Haga. Georg Herbert, acum principe de Münster-Ledenburg, s-a năs­cut la 23 Decembrie 1820 in Londra. A studiat la Universită­țile din Bonn, Heidelberg și Götingen, a fost membru al ca­merei din Hanovra, între 1854— 1864, ambasador hanoveran la Petersburg. De la 1867 este membru pe viață al camerei Se­niorilor din Prusia, a fost apoi mai mult timp deputat în Rei­­chstag, iar la 1873 a fost numit ambasador al Germaniei la Lon­dra și în 1886 la Paris, usÎocu­ind pe prințul de Hohenlohe, actua­lul cancelar german. Furtuna­ groaznică AlaÎlă­ eri o furtună groaznică s’a deslănțuit asupra orașului Wendisch-Buchweg. In restau­rantul văduvei Müller se aflau adunați la masă o mulțime de escursioniști din Berlin. Domnii se aflau în camere, iar damele afară, sub un umbrar de verdeață. De­odată căzu un trăsnet în­fricoșat asupra restaurantului. Aproape toate persoanele au fost amețite. Câtor­va domni, cari jucau biliard, le-au căzut tacurile din mână, iar celor cari beau, le căzură paharele de bere din mâ­nă. Două domnișoare au fost pa­­ralizate în partea stângă a cor­pului. Panica generală a fost mă­rită încă prin faptul că au căzut țiglele de pe casă. Acoperișul restaurantului s’a aprins, dar a fost stins de pompieri, cari a­­lergară în ajutor. Aproape toate damnele leșinară de spaimă. Sunt mai multe per­soane rănite, dar în afară de ori­ce primejdie. O soacră prea amabilă Toată fugiea de aici vorbește de o întâmplare nostimă. Soția, în vârstă de 40 de ani, a unui birtaș, a fugit zilele tre­cute cu mirele fiicei sale. Intre meșterii restaurantului se afla și un tînăr mecanic, care stătea in fie­care seară la masa birtașului împreună cu soția, cu cele trei fete ale sale și cu un băiat. Mecanicul se logodise cu fata cea mai mare a birtașu­lui și căsătoria avea să se facă la toamnă. Intre viitoarea soacră și între tînărul mecanic domnea cea mai bună armonie, totuși CRINIGI FEMENINE Educațîunea poporului prin învățători și preoți Am văzut cei de câte­ ori s’a is­cat vre-o mișcare țărănească, fie­care și-a adus aminte de b­rmu­­rirea, pe care trebue s'o aibă în­vățătorii și preoții in sat, și s’a simțit nevoia intervenirei lor pen­tru a restabili liniștea. Intr’ade­­văr așa ar trebui să fie: învăță­torul care formează școlarii, și preoții cari complectează calea începută de învățător, formândui oameni de bine, nu s’ar cuveni să’și înceteze nici­odată inrîuri­­rea asupra sătenilor, învățătorul și preotul sunt lumina și morala care ar trebui să vegheze veșnic la sat, învățătorul și învățătoarea au un rol cu mult mai nobil de­căt s’ar putea crede, și care n’ar trebui să se mărginească numai în timpul celor patru clase pri­mare. Copiii cari s’au învățat a’l asculta, și când vor ajunge oa­meni îl vor respecta, vor primi și vor urma toate sfaturile lui. El ar trebui să le dea și no­țiuni cari să le servească în viața lor de muncă , precum de agri­cultură, creșterea vitelor, culti­varea păsărilor, să’l pue în cu­rent cu toate descoperirile cari le ușurează și le face mai bine diferitele preparate de făpturi, precum : unt, brânză, smântână etc. Afară de aceasta să le ci­­­­tească sau să le povestească di­ferite accidente întâmplate in alte părți, pentru a’l face mai prevăzători. M’am gândit de multe ori la ce folosește pedepsirea unui cri­minal, dacă cel cari poate ar nutri tot ast­fel de gânduri, nu știu că pot fi descoperiți cu ușu­rință și apoi pedepsiți. Cred că pedeapsa se dă ca un exemplu, nu numai ca o răzbunare a so­­cietății. Ziarele, cari ne povestesc nouă tot, nu pătrund până in satele cele mai depărtate și nici nu știu toți să le citească. Rolul preotului e nu numai a ține sluj­be, din care credincioșii nu înțeleg de multe ori de­cât unde trebue să facă cruce, ci de a le explica admirabilele învăță­turi ale lui Christos printr’o pre­dică, de a’l îndruma mereu pe calea binelui, a le arăta care sunt adevăratele mari păcate in lume , nu acelea de a nu ținea posturile cu stricteță, ci de a face rău semenilor zei, fie aten­tând la bunul lui, fie atentând la viața sa, etc, etc. In sfirșit, sunt foarte sigură, că atât învățătorul cât și preotul sunt în stare să-și înțeleagă des­tul de bine rolurile lor. Dar ce se întâmplă ? Ei sunt puși în așa condițiuni, că de-abia își în­deplinesc simplul lor rol. Mai însăiii sunt foarte rău plătiți, prin urmare supuși la atâtea ne­voi, că cel mai mulți caută să mai lucreze ceva ca să câș­tige. Apoi sunt la bunul plac al tu­turor autorităților din sat, pri­mar, notar, perceptor, foarte a­­desea niște oameni inculți, alco­olici, bătăuși, cari fiind și oameni politici, fie prin intrigi, fie prin autoritatea lor, schimbă sau dau afară pe învățătorul și preotul. PROCESUL DREYFUS ZIUA A DOUA Nici­odată nu s’ar bănui o a­­semenea nepăsare a locuitorilor. Toată activitatea se concentrează la palatul Poștei. Transportarea lui Dreyfus La ora 6, aproape nimeni nu se află în jurul liceului ; cu toate astea colonelul de gean­­darmi a luat, pentru transfera­rea lui Dreyfus, aceleași are cau­­țiuni ca și Luni. Șoseaua și trotu rarele de pe aleea Găreî au­ fost ocupate de geandarmi o secție din regimentul 4 d ie linie a ve­­­nit îndată la a foc în fața por­­ței Manutanței. Dreyfus a­­ șit la ora 6 și un sfert, escortat de patru gean­­darmi și urmat de căpitanul de geand­armerie Arault, însărcinat cu paza acuzatului, îndată ce poarta liceului s’a încins, da ridicat ori­ce serviciu de ordine și circulația a fost permi­să pe toate străzile, afară de st­r­ada Coullier, pe care dau­ ferestrele săle a consiliului. Sosirea generalului Chamoin la consiliu a fost singurul inci­dent petrecut. In mare ținută și având un mare pachet de piele, generalul s-a prezentat la poarta principală a liceului la 6 ore și jumătate, însoțit de ofițerul săf de ordonanță. Ședința a doua Ședința a început la ora 6 și jumătate, și ea fiind secretă, toate porțile liceului erau militărește păzite. La 9 ore jum., ședința a fost suspendată pentru un sfert de oră. Iată persoanele cari au­ asis­tat și cum s’au petrecut lucrurile in această ședință secretă. Membrii consiliului și cei su­plimentari ocupau estrada. Pe banca ministerului public se afla de comandant Carrière și comandantul Mayence. Cei doui advocați dd. Demange și Labori asistați de secretarii lor do. ad­vocați Collenot și Hild, se aflau de față. Nu mai era pichetul de soldați, spre a da consiliului o­­­­norurile obicinuite. Căpitanul de­­ geandarmerie, însărcinat cu su­pravegherea căpitanului Dreyfus, a condus pe prizonier până la es­tradă și apoi s’a retras. El a aș­teptat într’o odae vecină sfârșitul ședinței. D. general Chamoin și ofițerul său­­ de ordonanță, căpitanul Mo­reau, din regimentul 41 linie, avînd pachetul cu dosarul secret, au fost introduși după aceea. Nici generalul Chamoin, nici Paleologue n’au depus jurămînt, căci ei nu sunt ascultați ca mar­tori, ci ca delegați ai guvernului. Apoi a început examinarea ac­telor secrete. Fie­care din ele, care a făcut obiectul unei dis­cuții, a fost arătat acuzatului și apărătorilor. In tot timpul suspendărea șe­dinței, căpitanul Moreau a stat cu mâna pe pachetul conținând dosarul secret. După ședință de pe la ceasurile si curioșii s'au strâns în h­umor destul de mare. Lumea circulă fără greutate. Numai pe la 12 se stabilește un serviciu­ de ordine în aleea Gărei. Ajung 2—3 jandarmi spre a goli trotuarul din dreptul liceului. O jumătate de oră mai târziu se deșartă strada de lângă ma­nutanță, dar barajele stabilite sunt mai apropiate de­cât la prima ședință pe drumul ce tre­­bue să-l facă acuzatul. Pe la 12 fără un sfert, se pro­duce o mișcare ; dol. Durenult, prefectul departamentului d’Ille­­et-Vilaine; Viguin, directorul si­guranței ; Hennion, Fouchird, As­­chwanden, etc., comisari speciali; colonelul și comandantul jandar­meriei din Rennes iart ultimele disposițiuni spre a asigura tre­cerea lui Dreyfus. E și timpul, căci se ved membrii consiliului de răsboi și având în frunte pe colonelul Jouaust și pe coman­dantul Carrière. Generalul Cha­m­­oi­n și ofițerul lui de ordonan­ță i-au precedat cu câți­va pași. Ofițerii se îndepărtează repede. Un moment în urmă ese și grefierul Coupois, însoțit de un sergent de audiență, care poartă la subțioară un dosar destul de voluminos care, după fie­care audiență, e depus la închisoarea militară. La ora 12 fără cinci, 2 plu­toane de jandarmi pedeștrii și un pluton de infanterie apar prin strada St.­Thomas. Curioșii sunt împinși repede cu 100 pași înapoi, de fie­care poartă a manutanței. Această miș­care, pururea aceeași, e făcută repede și bine. La un semn al ofițerului, poarta liceului se descide. Dreyfus și escorta lui coboară repede pero­nul și străbat aleea Gărei între un zid de infanterie. Mulțimea nu se mișcă, dar manifestă o mare curiositate. Vr’o sută de persoane au putut vedea de aproape pe fostul pri­­sioner din Insula Diavolului. Lunga ședință de dimineață nu pare a-l fi obosit peste măsură, el merge cu pas ușor, tot­deau­­na cu­ acenași alură caracteristică, automatică sar putea zice. Ceasul liceului bate 12, când se închide poarta manutanței. Dreyfus e dus iar în celula lui. Jandarmii fac îndată­­ stânga îm­prejur­­ și se întorc la cazarma lor; tot așa și plutonul din re­gimentul 41 de linie. Mulțimea năvălește în aleea Gărei, dar nu se produce nici un incident. încetul cu încetul curioșii se depărtează și împrejurimile li­ceului își reiau înfățișarea lor o­­bișnuită. Din Elopatak (iCoresp­ part. a ziarului«Universul») Elopatak, 28 iulie. Vremea Una din cele mai nefavorabile vremi se află anul acesta pe aci. Aproape în toate zilele plouă, lucru foarte neplăcut la o baie, unde lumea vine ca să se dis­treze. Astă­zi e o vreme ca în Noembrie , nouri plumburii a­­learg si in goană pe cer, iar o ploaie măruntă și rece se cerne încet, frigul te pătrunde până în oase... In fine, toți regretă că au venit la băi. Dupa cercetările ce am făcut, aceasta e vremea care e în toată Transilvania. Semănăturile Mai fericită ăst­an de­cât Ro­mânia, Transilvania are semănă­turi mediocre, mai mult bune de­cât rele. Cu toate astea na­tura s’a arătat de un capriciu extrem. Ici vezi legănându-se lanuri de grâu, în toată splen­doarea lor ; nu mergi o sută de pași și dai de niște câmpii cu semănăturile într’o stare atât de rea, în­cât nici pentru vite nu sunt bune de mâncare. «Universul» la Klepata. Cum s’o fi făcut ast­fel de minune, nu pot înțelege, faptul este însa ad­everat. «Universul» are intrarea liberă la Elepatarj. Cauza numai poșta o poate ști. E frumos cum­ vezi chiar pe un­guri, rugând să li se traducă și lor telegramele relative la aface­rea Dreyfus, căci chiar ei măr­turisesc că nici un ziar de-al lor nu e așa de bine informat. De aci voi fi pleca la Tușnad, Zafton, de unde vă voi­ mai scrie: fihem­. CARNETUL MEU Medicul băilor Vă recomand d’aci, din băi, Pe d-nn doctor Mac, Băiat cu doxă, frumușel, Dar, vai de el / sărac /... Ca să ajungă, deci și el Ca doctorii cei mari, Cu acareturi și moșii, Cupe cu armăsari... Gândind mereu și răsgăndind La țelul său cu dor, Și-a zis în gând : «Nu’l alt mijloc «­De căi ca să mă ’nsor­­...» Pe-o fată putredă... ie bani El ochii și-a și pus, Și dă’l tir coaie de amor Mai jos și mai în sus... Și, ca s’arate câ’l deștept, Trânti la poezii, In cari amorul îl cânta Spanenci copilării !... Și chiar pe toate le-a trimes, — Nici tribul să mai spui,­— In ronde scrise prea frumos, ■Mi rog, iubitei lui... Dar intr’o zi, iubita lui, Făcând cochetării, Ii zise : «Doctore, dar cum, «Faci încă poezii — Din când in cânt, frumoasa mea,— Răspunse cu amor, — «Ca, înțelegi, așa ș’așa, «Eu vremea să’mi omor Ș’atunci, pe când ca în extaz­­a fața, ei, ... Făcând un gând la socoteli Ca zestre ce-are lei... Privindu’l țintă, drept ln ochi, Cu ochii ei suavi, Naivăi, dînsa ’l întrebă : — Dar nu mai at bolnavi ?... Marlon. Dreyfus în timpul detențiunei sale Ziarul «Matin» publică rapor­tul oficial asupra șederei lui Dreyfus la insula Dracului. E interesant de a scoate pasagiile relative la atitudinea observată de prizonier. La 7 Martie 1895, înainte de a fi transferat din celula sa din in­sula Regală la insula Dracului, fu înștiințat că ori­ce încercare de a-l face să scape de la aplicarea pedepsei sale va fi reprimată cu cea din urmă rigoare. El răs­punse că «se va supune fără rezervă»... «Jur pe onoare, căci onoarea mea a rămas neatinsă în toate acestea, că voi fl aștepta cu re­semnare momentul în care ino­cența mea va fi recunoscută. Nu sunt vinovat , și nu e cu putință să nu se dovedească aceasta.» Pronunțând aceste vorbe, la­crimile­­­ curgeau pe obraz. (Ra­port mensual, Martie 1895). La 2 Iulie 1895, Dreyfus, în­trebat asupra stărei sănătăței sale, răspunde: — «Sunt sănătos pentru mo­ment... Inima mi-e bolnavă.... Nimic....» Cuvintele sale deve­nire neînțelese și sunt întretăiate de suspine. El plânge în abun­dență timp de aproape un sfert de oră». (Raportul mensual din Iulie). La 12 aceiași lună, la diferi­tele dojeni ce-i sunt adresate, el declară «că ar voi să-și cal­meze nervii... dar nu va putea de­cât când inocența lui va fi re­cunoscută»..(Raportul din Iulie). La 15 August Dreyfus, res­­punzând la o întrebare a coman­dantului superior, spuse suspi­nând : «— D. colonel Paty de Clara îmi promisese, înaintea plecărei mele din Franța, că va face să se urmeze cercetările, n’aș fi crezut ca ele să dureze așa de mult ! Sper că ele se vor ter­mina în curând. (Raportul din August 1895). La 31 neprimind scrisori da la familia sa, el a început să plângă suspinând : «— lată zece luni de când su­­fer oribil... (Raportul din August 1895) . La 7 Septembrie el primește 10 scrisori și plânge mult citin­­du-le. In ziua de 21, pe la orele 6 dimineața, condamnatul a avut un spasm ; el a început să sus­pine, spunând că asta nu putea să dureze mai mult, și că inima va sfîrși prin a izbucni». (Ra­portul din Septembrie 1895. La 2 Octombrie el primește 14 scrisori, începe îndată să le ci­tească și spune, după câte­va mo­mente de cugetare : «—De mult mi-aș fi tras un glonț în cap, de n’aș avea nevastă și copii». (Ra­portul din Octombrie 1895). Aceiași emoțiune în Noembrie 1895. «El a primit 15 scrisori și plânge citindu-le». La 31 Decembrie el cere să telegrafieze soției sale : «Primit scrisori, sănătate bună, săru­tări». Dar directorul adminis­trației superioare socotește «că nu e nici un motiv a se da curs cererea condamnatului». (Rapor­tul din Decembrie 1895). In Ianuarie 1896, după pleca­rea comandantului superior în­sărcinat de a’i anunța respinge­rea petiției lui adresată preșe­dintelui Republicei, se aude con­damnatul spunând cu voce tare : «Cererea mea a fost respinsă da »reședințe, mă așteptam la asta. După scrisorile pe care le-am primit acum în urmă, vedeam nine că mi se ascundea ceva... Sărmana umanitate!... Se dis­cută, pe când un om care e ino­cent stă închis între patru zi­duri ! Adesea, am dorința de a dărîma totul și de a mă dărîma și pe mine... Nu, nu e asta ceea­ ce trebue să fac. Trebui să merg­ până la capăt, pentru emeea și pentru codiil mei... Cu toate astea totul are un ca­păt...» (Raportul din Ianuarie 1896) .­­In August 1896 la începutul unei el primește corespon­dența sa. «El a plâns mult cilin­­dr o». Raportul din Augu­st 1896). Atitudinea sa generală e aceiași; supusă și deferentă. (Septembrie 1896). «El n'a formulat nici o plângere, nici o reclamație.» (A­­prilie 1896). «El petrece o mare parte din zi, așezat la umbră la spatele colibei sale, cu o carte la mână; e auzit adesea suspinând și as­­cunzându-și lacrimile.» (Iulie 1896). La 9 August, la citirea scriso­rilor cari i-au­ fost aduse de cu­rier «a plâns mult» și a cerut cărți «spre a mă sili să uit căci nu pot să mă gândesc, a zis el, de­cât cu o mare durere la creer și nu pot chiar să recitesc scri­sorile soției mele». (Raportul din August 1896). Cu toate astea, resemnarea de care a dat dovadă până atunci, dispare pentru un moment la re­fuzul de a’i se pune la dispoziție farmacia lui. «Nimeni n’are dreptul, strigă el, de a mă face ast­fel să mor puțin câte puțin, dându-mi-se toate chinurile. Sunt o victimă expiatoare, și dacă am cerut o farmacie, e că cred că am drep­tul, la un moment dat și ales de mine, de a pune capăt unei a­­gonii care se prelungește prea mult... Simt că creerul îmi ples­nește, îmi perd capul. Pierd lu­ciditatea și mă tem de nebunie. 64 MARTIRIUL­­ unei îm­perătese (Operă privitoare la defuncta împă­răteasă Elisabeta a Austriei, scrisă de o dama a ei de onoare.) Traducere din limba engleză de d-na Maria Ghirgiu CAP. XIII EIe au veneat­ numai din lo­curile rezervate pentru Doam­nele Imperiale, d­ar de la toți asistenții, pe când sărmanul împărat plângea cu lacrimi fierbinți, cari curgeau pe fi­gura lui palidă. Asemenea și Prințul cardi­nal, când­­ i-a dat ultima bine­­cuvîntare, sfîrși cu vocea în­treruptă de suspine, așa că nu se afla nici un ochiu uscat când sicriul fu ridicat și dus la intrarea strimtă a scărei de piatră care conduce în criptoi. Toți împărații, reg­ii și prin­ții, arh­iducii și arc­iducesele s’au aplecat până jos la tre­cerea sa. Era ultimul lor salut către împărăteasa moartă, și cu toții au rămas în picioare sau în­­genunchiațî în rugăciuni pâ­nă când împăratul cu cei doui gineri ai săi, și cei doui frați ai defunctei împărătese se în­toarseră din criptă, ceea­ ce se făcu după cinci­spre­zece mi­nute. Călugării capuțini, cu lu­minări de ceară aprinse în mâini, stateau în capul scărei de piatră și se coborîră ur­mând sicriul precedat de prin­țul cardinal Gruscha, de cle­rul care asistase urmat de lordul Chamberlain, împăra­tul și de principii deja men­ționați. Sicriul fu pus deasupra u­­nui brancard drapat cu îm­brăcăminte de aur. Un al­tar era rezervat alături pen­tru împărat, și Majestatea Sa îngenunchie acoperindu-șî fa­­­ța cu mâinile și rezemându-și capul de partea superioară a scaunului de rugăciune. In această pozițiune el ră­mase tot timpul ceremoniei făcute încă o dată pentru bi­­ne­cuvîntarea rămășițelor so­ției sale. Oficiul divin nu se terminase încă când tot cor­pul monarh­­ului începu să tremure, și să fie sbuciumat de suspine adânci, ast­fel că toți câți erau de față, inclu­siv clerul și chiar călugării cari văzuseră atâtea înmor­­mîntări, nu fură în stare de a-și opri lacrimile lor. Nenorocitul împărat se scu­lă și îngenund­eâ jar în fața sicriului, pe care rămase ple­cat mai multe secunde. Sărutând de repeti­te ori coșciugul- cel de lemn, care conținea resturile pământești ale scumpei tovarășe a vieței sale, în cele din urmă se scu­lă silindu-se a se ține pe picioare și urcă scările crip­tei fără a-și mai întoarce capul; împăratul fu urmat de prinți și, când reapărură din nou în biserică, ochii lui erau încă plini de lacrimi. Ultima ceremonie pentru i­­dentificarea corpului precum și predarea cheilor în mâine­­le custodelui călugărilor, fură făcute în absența sa. După ce împăratul plecă din criptă, călugării deschi­seră o mică ferestr­e la ca­pacul coșciugului în care se afla corpul și lăsară a se ve­dea figura împărătesei aco­perită cu un geam de sticlă. Părintele gardian al crip­tei a fost întrebat formal de lordul Chamberlain, dacă a constatat că în adevăr aces­tea erau trăsurile feței de­functei împărătese Elisabeta. După răspunsul afirmativ ce i s-a dat, sicriul se închise din nou și s’a încredințat îngrijirilor călugărilor, cari­­ uimiră una din chei, iar cea­­laltă rămase în păstrarea lor­dului Chamberlain. O copie după raporturile medicilor, făcute de doctorii cari au făcut autopsia cada­vrului, este asemenea în mâi­­nele lordului Chamberlain. Documentele relatează ur­mătoarele : «Instrumentul întrebuințat de către asasin era de oțel ascuțit în trei muchii și foarte tăios. «Acest instrument a pătruns în corp prin a patra coastă, care a fost frîntă de lovitură. «După ce a pătruns coasta, intră în plămâni prin mar­ginea interioară, străbătu pe­­ricardul și pătrunse in ven­­tricula stângă a inimei, tre­când de sus în jos, traversă ventricula stângă și eși prin pereții inimei. «Rana avea o circonferință de două milimetri și jumă­tate, în lungime de opt cen­timetri și jumătate. «Rana a fost făcută cu o armă ordinară, însă foarte tă­ioasă. Moartea a fost provocată de o emoragie în pericard. «Faptul că împărăteasa a mai avut puterea să facă opt­zeci de pași, după ce inima fusese complectamente stră­punsă, se explică prin faptul că scurgerea sângelui în pe­ricard s’a făcut foarte încet, din cauza micei răni. «Dacă arma n’ar fi fost scoa­să, ar fi trăit mai mult, de­oare­ce viața ei a fost dis­trusă prin treptata înfil­­trațiune a sângelui în peri­card. «In cazul ducelui de Berry, care și el a primit o aseme­nea rană, arma fusese lăsată pe loc și el mai trăi încă patru ore. Cu toate acestea, împără­teasa a trebuit să aibă un ne­mărginit curagiu și o ener­gie extraordinară pentru a face ceea­ ce a făcut». Lucru foarte straniu, mult timp înainte de asasinarea Elisabetei, o prevedere curi­oasă stăpânea familia impe­rială în așa grad, în­cât s'a auzit de mai multe ori pe îm­păratul exclamând: «Ah, cum aș fi voit ca a­­cest an al jubileului să fie trecut!». La două­zeci și patru Apri­lie, cu vre-o cinci luni înainte de catastrofă,—santinela care era postată în coridorul care duce la capela din Hofburg, era aproape să-și piardă min­țile de frică văzând forma unei femei îmbrăcată în alb, oprin­­du-se lângă el, puțin după ora unu de dimineață. El prinse de­odată curagiu și o sfidă, după care apari­­țiunea merse împrejur și­ in­tră în Capela unde soldatul văzu o luminare aprinsă. Iute chemă ajutor, o cerce­tare minuțioasă se făcu ex­plorând toată capela, fără a avea vre­un rezultat. Sentinela în chestiune era un țăran din Stiria, stupid, aproape idiot, care fusese po­sedat de o putere oare­care de imaginațiune și care pro­babil nu cun­oștea de loc tra­­dițiunea care spune că, atunci, când casa Imperială a Habs­­burgilor este amenințată de vre­un pericol, o femee îm­brăcată în alb se arată prin sălile cele mari ale palatului, sau prin coridoare, sau în Ca­pelă. In asemenea ocaziune vi­zita pe care spectrul o făcea sentinelei de gardă, a fost des­crisă de către ofițerul de ser­viciu în dimineața următoare și acest fapt se înregistră în registrele oficiale. Vizitele precedente ale d-nei îmbrăcată în alb au avut loc în preziua îngrozitoarei tra­gedii de la Mayerling, câte­va săptămâni înainte de împuș­carea împăratului Maximilian de Mexico, precum și înain­tea morței prin ardere a fiicei bătrânului Arh­iduce Albert la Schön­brunn. Această tradițiune a apari­țiunei supranaturale este așa de adânc înrădăcinată în min­tea oamenilor, încât, în tim­pul când Arh­iducele Johann dispăruse din ochii tuturor, a fost de ajuns aparițiunea a­­cestei dame albe ca să con­vingă pe familia imperială că el nu va mai exista mult printre cei vii. Insă, după cum cred cei mai mulți, el trebue să fi pe­rit, pe când își făcea turneul împrejurul capului Horn de la Laplata la Valparaiso. Oaspeții, plecând de la Burg după înmormîntarea împără­tesei Austriei, fură mult a­­tinși de aparența cu deosebire mișcătoare a orașului. Toate felinarele stradelor e­­rau aprinse, învăluite cu crep negru, iar flacăra ce ardea și se străvedea prin crepul ne­gru, avea o înfățișare cu totul lugubră. Stradele erau pline de dra­perii și de steaguri negre și chiar de pe acoperișurile ca­selor a­târnau stindarde negre cari falfaiau trist, bătute de vânt. I _ IV a urma),

Next