Universul, septembrie 1899 (Anul 17, nr. 239-268)

1899-09-26 / nr. 264

Miniștrii austriaci Hartei și Chachowski.—(Vezi explicația) i^amre^ma^^rmtoiste^z „ UNIVERSUL “ de ieri s’a tipărit în 66.340 exem­plare. Calendar pe anul 1899 Ortozdoi Sâmbătă, 25 Septembrie. — Suv. Eufrosina. t’ntolie Sâmbătă, 7 Octombrie.—Marcu. Soarele resare 6.06 , apune 5.39 ....... ■*“—iisan I­I București, 25 Septembrie. Du manuat european Asupra a două puncte s’a insistat mai ales în chestiunea diferendului provocat prin felul «regularisán!» Porților de fier de către Ungaria, a­­supra neîndreptațirii felului in care guvernul din Buda­pesta a găsit cu cale a apăsa cu taxe navigația pe Dunăre și asupra faptului ne­mai­auzit de a se investi o Auto­ritate națională cu atribuții atingând teritorii străine. Dar mai este încă un punct, nu mai puțin interesant, de desbătut. Este chipul chiar în care Ungaria s’a achitat de însărcinarea transmisă ei de către Austria și primită de aceasta de la Puteri, în congresul din Berlin, «de a înlătura piedicile pe cari Por­țile de fier și Cataractele le o­­pun navigației pe Dunăre». In această privință avem apreciarea și cuvîntul specia­liștilor, autorități incontesta­bile, cari arată că, în defini­tiv, opera pe care ați săvâr­șit-o vecinii unguri e... mai tot atât cu nimic. * Lucrarea a fost greșit plă­nuită și insuficient esecuta­tă,—în așa chip că trecerea canalului e împreunată și a­­cum cu enorme greutăți și cheltueli. Lucrările mai fiind făcute și pe o întindere prea mică, curentul e atât de vio­lent, încât opune navigației piedici, cari, pentru vase mai mari, venind de pe mare, vor fi chiar nebiruite. Va fi ne­­voe de descărcări și reîncăr­cări, și nu numai de remor­cher!, ci de dubli remorcheri, —cheltueli peste cheltueli — fără a mai vorbi de primej­dia mereu iminentă a ruperii cablurilor sau­ a stricării câr­mei, cari ar face ca vasele să fie luate de curent și isbite de mal, canalul făcând o curbă. E destul să spunem că, în fața greutăților ce prezintă ast­fel navigația pe partea Du­nărei regularizată în așa chip de inginerii unguri, se pune chiar întrebarea dacă compa­niile de transport nu vor pre­fera să folosească calea ferată de la Turnu-Severin în sus ! «Canalul, așa cum e astă­zi, e aproape inutil, și în toi, Oâ­n­zul nu’șî ajunge scopul, care era de a ușura navigațiunea vaselor mari», — aceasta este aprecierea lucrării ungurești, apreciere cu desăvârșire im­parțială, făcută și semnată de specialiști austriaci și germani. Lucrarea nu poate fi clar privită ca terminată, ea nu poate rămânea așa cum este ; lucrul e de alt­fel recunoscut chiar de guvernul austro-un­­gar, care a pus deja în per­spectivă unele paliative. Acestea însă vor servi puțin; chestia este să se modereze iuțeala actuală a curentului măcar pe jumătate, ceea ce în­semnează a se prelungi cana­lul încă odată pe cât este, a­­dică a se reface lucrarea, ca și când nimic n’ar fi fost până acum! Și cu toate acestea, guver­­nernul unguresc a început să perceapă taxe,—și încă ce fel de taxe!—pentru a face să i se plătească o lucrare aproape inutilă! Această stare de lucruri nu poate să dureze; a restitui Ungariei o parte proporțională din cheltuelile făcute odată pentru tot­dea­una, este deja, după cum vedem, o ofertă de o liberalitate mai mult de­cât suficientă. Și nu ne putem în­chipui că, cu acest chip, ches­tiunea nu va fi în curând tranșată, rămânând ca, pentru ce va mai fi de dres și de fă­cut de aci­nainte, să se facă alte și alt­fel de învieli. Disi Remania (Coresp­­oart. a «Universului») Berlin, 21 Septembrie Principele Hohenlohe și francezii Gaston Boutier, delegat fran­cez la congresul geografic, pu­blică în ziarul «Figaro» o con­vorbire pe care a avut-o cu can­celarul Germaniei, principele de Hohenlohe. Iată ce a zis acesta : D-v. ați fost multă vreme neno­rociți în afacerile coloniale, dar acum vă spun că ați devenit o putere colonială și colonizatoare. Aveți de exploatat un teren foarte frumos. Am foarte multă încre­dere că veți ști să-l exploatați, de­oare­ce d-v. sunteți un po­por serios­ și rațional.* «Vedeți, continuă principele, această chestie tristă Dreyfus. Guvernul d-v. a dovedit cu a­­ceastă ocazie foarte multă înțe­lepciune. Furtuna a trecut, a­­ceastă chestie s’a tranșat și a­­ceasta grație guvernului d-v. Situația a fost foarte gravă. Ce era de făcut? Statul d-v. major nu a fost în joc. Consiliul de răz­­boiu din Rennes pronunțase o sentință cu circumstanțe ate­nuante, aceasta a fost un mod înțelept ca să se recunoască lipsa de dovezi contra lui Dreyfus. Guvernul d­ v. a făcut foarte bine că a grațiat pe acest nevi­novat, el a știut să iasă din po­ziția aceea gravă, spre onoar­ea sa și a Franței. Acum se va re­întoarce liniștea în spirite, vor uita totul și se vor pune pe muncă. «Pentru aceasta este o garan­ție de Waldeck-Rousseau, pe care Fam cunoscut și Fam apreciat când eram ambasador la Paris. Routier l-a întrebat pe cance­lar asupra boicotagiului exposiției: «Aceasta este o nebunie, răs­punse Hohenlohe, niște inven­­țiuni nebune. E o absurditate de a face Franța întreagă responsa­bilă pentru o eroare judiciară. Prințul de Hohenlohe asigură după aceea­­ că Germania, mai mult ca ori­ce alt Stat, va fi bine reprezintată la acesta expoziție. Germanii vor veni în massă. Este în interesul Germaniei să riva­­lizeze cu Franța pe terenul pro­gresului și al afacerilor.» O catastrofă îngrozitoare Asupra groaznicei catastrofe din gara Hamburg, mai afla ur­mătoarele amănunte : Un tren aducea din Nord 288 recruți, destinați pentru Metz, la regimentele de dragoni de a­­colo. Recruții erau escortați de 3 ofițeri și 29 sub­ofițeri. La 9 și 21 minute, trenul militar in­tră în gara Klosterthor. De­oare­ce funcționarii și ofițerii știau că la 9 și 26 minute va sosi trenul din Blakene­se, li s’a interzis re­cruților ca să se coboare din va­goane. Pe când ei erau ocupați cu scoaterea bagajelor, intră în gară trenul de la Blakenese, dând pește, mulțimea de recruți. Țipetele nenorocitelor victime se ’»mestecau cu strigătele spec­tatorilor involuntari ai acestei drame. O trupă de soldați care staționa pe peron sări în ajutor, transportând victimele în sala de așteptare și telefonând după a­­jutor. In curând sosiră medici și detașamentul sanitar al «Cru­­cea Roșie», precum și o brigadă de pompieri. Medicii au pansat vre-o 30 de răniți grav. Un fi­nel, căruia trenul i-a tăiat amân­două picioarele, a murit pe loc. Dintre cei grav răniți au murit până acum patru. Sfârșitul­­ unui don Juan Un sfîrșit tragic a avut un don Juan, care sub numele de Ma­­goll­y-Morales, petrecea de vre o patru luni aici. In realitate tî­­nărul acesta se numea Adrian Fritz Müller. Era în vârstă de 21 ani și născut în Geneva. El reprezintă o casă de comerț. Nu se interesa însă de­loc de afa­cerile comerciale, ci partea cea mai mare din vreme o petrecea prin birturi, unde faceau servi­ciu fete. Acestea simpatisau mult cu el. El primea duzini de scri­sori de amor din toate țările. Intr’una din serile trecute se afla într’un birt, unde făcuse o datorie mare, de­oare­ce locuia tot acolo. Birtașul Fa somat să plătească. Tînărul se duse afară în coridor și-și trase un foc de revolver în tâmplă. Moartea i-a fost instan­­ane­e. Meyer. D’a la creșterea copiilor ii­ Copilul de la vârsta de 3 ani nu se mai mulțumește să fie nu­mai hrănit, îngrijit și supra­ve­­ghiat. Intelectul său se dezvoltă, își cere partea sa de hrană, de a­­jutor, spre a se putea dezvolta. Deci rolul mamei, pe lângă alte atribuțiuni pentru fericirea odraslei sale, se îngreunează din ce în ce mai mult, în acelaș timp însă se și înobilează , căci nimic nu poate să fie mai frumos și mai plăcut în lume pentru o mamă, de­cât timpul ce și-l con­sacră la educațiunea copilași­lor săi. Acest timp însă nu poate să fie hotărît, nici limitat, pentru că rolul mamei pe lângă copil nu trebue și nu poate să înce­teze, da cât odată cu viața. Dar nici modul, nici forma e­­ducațiunei nu se poate precisa, căci aceasta depinde de foarte multe împrejurări. Câți copii, a­­tâtea caractere și temperamente diferite. De aceea nici sfaturile ce le-am dat și le voiű maî da cu privire la educația copiilor, nu sunt ge­nerale. Din ele însă fie­care mamă va ști să aleagă ceea ce e potrivit și priincios vlăstarului său, ca să devină pom fructi­fer și să producă fructe bune și folositoare. înainte de toate o mamă sa caute a-și îndeplini rolul, nu din datorie, ci cu toată dragostea i­­nimei. Iubirea să-i fie arma, cu care să-și câștige glorie în munca sa. Să-și gonească din minte pedantismul, căci casa părinteas­că trebue să fie împodobită cu flori, iar nu cu nuiele rupte. Dați copilașilor voștri liber­tate, și fiți siguri că se vor dez­volta. Nu uitați că sâmînța iu­bire­ de libertate din casa pă­rintească sa seamănă în sufletul copiilor. Un popor nici nu poate să fie tare și mare, dacă nu este liber. Poate pare să se însuflețească de ceva bun, de ceva frumos, acela căruia nu-i este permis să cunoască libertatea, fără care nu poate fi o viață adevărată, fără care nici­odată n’am cunoaște cele mai frumoase simțiri: al frumosului, adevărului, binelui și al noble’ței? Putem pretinde să fie bun a­­cela, pe care tot­deauna F am a­­păsat? Putem pretinde de la a­­cela să facă ceva folositor, când până acum nu i-am dat voe să își arate nici măcar durerea, pe care noi i-am cauzat’o ?! Să creștem dar pe copilași încă din familie în deplină li­bertate ! Să nu simtă eî nici­odată a­­păsare, căci atunci casa părin­tească li­ se pare mai mult o temniță, de unde să nu ne cu­prindă mirarea că doresc atât de mult să scape, să alerge pe stra­dă încoace și încolo­ în liber­tate,­ dar unde din nenorocire pot contracta atâtea și atâtea rele de cari apoi foarte cu greu, sau poate nici­odată îi putem desvăța. Lasă să fie copilul sburdalnic ; aceasta nu e vina lui, ci a etă­ții din care desvelindu-se, poate să se aleagă cel mai serios om. Nici­odată să nu-i zicem co­­piimul: «nu face cutare sau cu­tare lucru», ci, dacă se poate, să-l împiedecăm numai să nu-1 facă. Zicendu-i numai, poate toc­mai prin aceasta îi arătăm cum se face lucrul necuviincios. Să-l lăsăm să se ardă, căci a doua oară de­sigur nu se va mai juca împrejurul jocului. Nu vorbe­le, ci experiențele formează ca­racterul. Experiențele sunt mai prețioase, de­cât cea mai pro­fundă filosofie. Libertate dar și iar libertate, căci din ea se naște lumina și unde este lumină apare și iubi­rea care este baza fericirei. Un lucru destul de important în rolul său de mamă este, ca ea să fie pătrunsă de entusiasm. Lucrând mama cu entusiasm, va deprinde și pe copiii săi, ea e­­șind în viață să lucreze și eî ast­fel, să nu fie numai niște simpli muncitori, ci în muncă să afle și plăcere. Și aici, ca în toate, exemplul este cel mai bun sfătuitor! Luisa I. Neam­țu. Do­amna Kmeger Am dat deja portretul d-rului Krueger, președintele Republicei Transvaal, către care acum toate privirile Europei sunt îndreptate. Credem nemerita da azi por­tretul d-nei Krueger, soția pre­ședintelui, a cărei influență e considerabilă asupra spiritului so­țului ei. Cititorii noștri pot vedea din desemnul de mai sus că pe fi­zionomia acestei femei se citește multă fermitate, deciziune și e­­nergie. Doamna Krueger Miniștrii austriaci Har­ței și Clodowski — Vezi ilustrația — Dăm astă­zi portretele a altor două miniștri din noul cabinet austriac prezidat de contele Clary Aldringen. Wilhelm, cavaler de Harței, noul ministru al instrucției pu­blice, s-a născut la 1839 la Hot în, Moravia. La 1864 a fost pro­movat doctor în filosofie. A fost numit după aceea profesor și di­rector al seminarului filologic din Viena. La 1875 a fost ales membru al academiei de științe. Mai târziu a fost ales rector al universității din Viena. La 1890 a fost­ numit membru al camerei seniorilor, iar după aceea șef de secție la ministerul instrucțiunei publice. Noul ministru pentru Galiția, dr. Casimir de Chlodowski, este unul dintre cei mai distinși li­terați poloni, care a scris o mul­țime de opuri. 25 Septembrie Cuvioasa maica noastră Eufrosina «A fost pe timpul tm­­peratului Teodosie cel mic, pe la anul 410. Ple­când fără știrea tatălui ei, Pafnutie, și imbrăcându­­se in vestminte bărbătești, a intrat sub numele de Smaragd și in calitate de eunuc Împărătesc,—într’o mănăstire de bărbați, un­de a viețuit necunoscută 56 de ani». Orologiul cel mare, e­­diția a II-a a sf. Sinod, pag. 169. Născută în Alexandria Egip­tului, în veacul al cincilea, cu­­vioasa Eufrosina este dată ca pildă, în viețile sfinților atât gre­cești cât și latinești, ca o fe­cioară strălucită, care a luat în cursul vieței sale o hotărîre ex­traordinară.—Așa în viețile sfin­ților scrisă de Notker citim des­pre dînsa: *) «La Alexandria, pomenim pe S-ta Eufrosina fe­cioară, care, logodită în urma rugăciunilor tatălui său Pafnutie, a cărui femee fusese stearpă până la nașterea ei, parvine în timpul adolescenței, de își tăie părul, intră apoi, sub numele de Sma­ragd, într’o mănăstire de băr­bați, unde, retrasă în timp de 28 de ani într’o chilie singura­tecă, petrecu o viață sfîntă, și nu se descoperi tatălui său, care o căutase peste tot, de­cât aproape de moarte». Tot aceste fapte le citim și în Minologhioanele grecești și ro­mânești despre Eufrosina, după cum se poate vedea în diferite acte ale martorilor și sfinților, din orient și occident, cari au ajuns până în timpurile de față, și cari sunt în deplin acord cu cele ce venim a supune lectori­lor. In rezumat, cele ce ni se păstrează în «mineiul» lunei lui Septembrie în ziua de 25, des­pre cuvioasa Eufrosina, sunt ur­mătoarele : Eufrosina, fiica unui bogat și pios Alexandrin numit Pafnutie, era frumoasă, modestă și învățată, înainte de a fi căsă­torită ea părăsi casa părintească, și tunzându-și perul capului se îmbrăcă cu haine bărbătești și făcu să fie primită sub numele de Smaragd într’o mănăstire de bărbați. Ea își ascunse sexul de teamă de a nu fi descoperită de tatăl seu, căci dacă intra în­tr’o mănăstire de maici, ar fi fost scoasă afară cu forța.—Paf­nutie, nemângăiat de perderea fiicei sale, căuta dintr’un timp într’altul o oare­care mângâere, până când ajunse în căutarea sa p până la starețul mănăstirea ace­­eia unde se afla fiica sa necu­noscută amândurora . Eufrosina slujea lui Dumnezeu în tăcerea chiliei sale. El fu prezintat de către stareț tînerului și sârguin­­ciosului călugăr Smaragd, spre a-i adresa și el oare­cari cuvinte de încurajare. Smaragd recu­noscu numai­de­cât pe tatăl său, și era cât pe aci să-și dea pe față iubirea fiească, dar fără nici o răb­cneală se făcu numai­de­cât că nu-l cunoaște de loc, adre­sând­u-i cuvinte mângâetoare și căută a-i insufla și el nădejdea că va regăsi pe fiica sa.—Eufrosina era mai bine de două­zeci și opt de ani în mănăstire, când, în ziua morței sale, se descoperi tatălui său, care nu o cunoscuse .) In Martyrol. II p. 3. nici de cum, atât de mult o schimbase asprimea vieței și pe­nitența. După moartea sa, cam pe la anul 470, tatăl îmbrăcă haina de monah, și șezu încă zece ani în mânăstire locuind până în ziua morței, în chilia sfințită prin rugăciunile și jertfa fiicei sale. Acesta este rezumatul în scurt al vieței cuvioasei Eufrosina, a­­fară de care stihurile din cano­nul sfintei ce se citesc în bise­rica noastră ortodoxă sunt pline de laudă la adresa sfintei ca u­­neea care și-a jertfit viața pă­mântească spre a ajunge pe cea cerească , și care asemenea stră­lucire a prețioasei petre a ram­­­andului, a strălucit cu viața sa nepătată, față de cei împreună cu dînsa petrecetori în această viață, și, mai mult de­cât toate, resumează și mai bine ideea mor­­tificărei poftelor trupești, pentru a dobândi viața cea de dincolo de mormînt, condacul sfintei Cuvioasei Eufrosina, care în si­­naxarul zilei de azi sună: « Viața cea de sus dorind s- o dobândești, desfătarea cea de jos cu osârdie o ai lăsat; și pe sine singură te-ai amestecat ,la mij­locul bărbaților, prea­mărită ; că pentru Christos, mirele teu , pe logodnicul tău cel vremelnic l­-al desprețuiri. Vulpescu­­ rului român a sprijinit pe con­ducătorii mișcărei». Continuând, autorul prooroceș­­te Românilor din Macedonia un viitor strălucit, mai ales dacă « ar isbuti să se rupă de către patriarh­ia grecească și să ’și întemeeze o organizație biseri­­cească națională. D. R. de Mach face apoi « scurtă statistică despre școalelor române din Macedonia, în care spune : In vilaetul Salonic sunt 18 școala românești cu 944 școlari; în Uskob 1 școală cu 45 elevi; în vilaetul Monastir 34 școala cu 1705 elevi; în sangiacul Sei­­fidșeh 12 școale cu 575 școlari și în fine în vilaetul Iamna 15 școale cu 400 elevi, la un loc; 80 școale cu 3678 școlari. i­ Căsătoria Reginei Olandei Cititorii noștri știu dintr’o tele­gramă ce ne-a fost trimisă de directorul nostru cum că Regina Olandei și mama ei au sosit la Potsdam și că scopul acestei că­sătorii e apropiata căsătorie a Reginei Olandei cu prințul de Wied, fratele Reginei României, unul din pretendenții la mica mână regală și care e locotenent al unui regiment prusian. Alegerea soțului reginei Wil­­helmina interesează mult socie­tatea germană, fiind­că ar putea să aibă în viitor o influență de­cisivă în orientarea politicei re­gatului Olandei. Tînăra regină—foarte mult ad­mirată pentru frumusețea și in­teligența sa—e o partidă foarte frumoasă chiar și, pentru bogă­țiile ei, care—afara de coroană— va aduce ca zestre soțului ei și bogățiile casei d’Orange. Până acum sunt trei preten­denți la mâna ei ; olandezii, ră­mașii credincioși timp de mai multe secole ilustrei case d’O­range, doresc ca tînăra lor re­gină să se căsătorească cu un prinț care să aibă raporturi di­nastice cu anticii lor Suverani și această calitate o posedă câte­ șî trei pretendenții. Primul din ei e prințul Ber­­nard­ Enric de Saxa-Weimar, născut în 1878 și care e favori­tul olandezilor ; al douilea pre­tendent e prințul Wilhelm de Wied, născut în 1876, și al trei­lea prințul Frederic Enric, fiul prințului Albert de Prusia, năs­­cut în 1874. Dar trebue să ținem seamă de evenimente neprevăzute , ar putea să apară dintr’un moment într’altul un prinț care să im­presioneze pa regina Olandei și să învingă pe cei­l­ alți preten­denți. Esmânii macedoneni Celebra revistă «Petermanns Mittheilungen» din Berlin a pu­blicat de curând sub titlul Con­­tribuiri la etnografia Peninsulei Balcanice un articol de d. R. de Mach asupra situațiunei cul­turale și a raporturilor etnogra­fice din Turcia. Despre Români, autorul se exprimă în următo­rul mod: «Românii abia în timpul din urmă au început sa lupte pen­tru școală. Ei, întocmai ca Serbii, au avut să sufere foarte mult sub stăpânirea bisericească a patriarh­ului grecesc. Dar în­dată ce s’au hotărît să lupte, ei au dus lupta lor cu multă pri­cepere, ca și Bulgarii. Cât pe aci era, ca comunitatea biseri­cească dintre ei și Greci să fie ruptă. Spiritul practic al popo­ CAMEȚUL­IEI Lună, lunișoară... Hauleîi!... Și Copcea, Un țigan de vatră, Nu țigan dă hala, Care stă in șatră... Ha fost luat catană, Și dus la cazarmă, Unde toată ziua Prastica c'o karmă Vai ! și noplicica Pu lună, pă stelă, Era pus țiganul Și dă santinelă... Și'nlro noplicica Senină, frumoasă, Cu luna, cu stela, Dar foarte geroasă... Tremura țiganul, Pui dă santinelă, Și'ndruga într'una La luna, la stelă... — Luna, lunișoară, a Nu ești tu da vina, «Că ești prea frumoasa «Și de haur plina... Și sfârșia țiganul , Dârdiind săracul . __ — D'apoi dă geroasă «Ești dată la dracu !», Marion. Cronica agricolă Pământul a urmat a fi umezit de mici, dar dese ploi, iar rouă cade cu îmbelșugare, și adesea negura se ridică târziu, ziua. Deci și luna Septembrie e priel­nică, ca precedenta, arăturilor și semănăturilor, ce se pot face în cele mai bune condițiuni. Grâul resare îndată și înfrățește spre marea bucurie a cultivatorilor ce îl seamănă cu grăbire și în­grijire. Castanul, liliacul, mărul etc., au dat din nou flori prin multa, părți, iar pânzele de paianjen le întâlnești mereu la câmp. Tot semne de toamnă lungă, pentru­ buna desvoltare a semănăturilor de toamnă spre a rezista maî bine iarna și primăvara timpului ». roü, pentru ca Naveta și Cobza să ’șî înplânte cât de mai adânc rădăcinele și să se curețe de ra­­pița sălbatecă, eșită din loc, care a și început a înflori, în­cât mulțî, ce nu știe a deosebi mă­car foaia de Gol­­a, de Rapița sălbatecă, necum de Naveta care aduce mai mult cu cea sălbatecă, cred că rapița cultivată a dat în floare. Dar nu numai pentru plantele semănate și cele ce se vor mai semăna luna aceasta, dorim o lungă toamnă. Mai important, încă, e timpul bun pentru adunatul atâtor nu­trețuri ce au crescut mult după terminarea perioadei de secetă și pentru culesul porumbului așa de întârziat în acest an, și așa năpădit de erburi în­cât mult v­­trebui uscat și mai mult va fi bun numai pentru porci ; chiar cel mai timpuriu și prășit de % ori nu va fi destul de uscat spre a se putea bate până nu șads cât­va timp în­seși. Cu siguranță că numeral pe ca. » 64 Diavolal pe pământ Roman de Carolina Tnvernizio PARTEA A PATRA Cinci ani.—Secrete dure­rojise­—Pe malul pră­pastie!. II — Ce vrei să zici ? S’a desco­perit oare ceva nou ? Nu mama Dinei a ucis pe d. Brandano ? Carmen fu cam surprinsă de acea mare curiositate. Insă nu-i veni nici o bănuială. Credea a­­cum că Gilberta nici nu văzuse pe sărmanul Oscar, nici nu cu­noscuse pe d-na Brandano îna­inte de a i-o prezintă dăm. Și răspunse blând, apucând o mână a Gilbertei și stringându­­i-o în furiale sale : — Mama Dinei e o femee o­­aesă, o fem­­ee care a suferit mult tars si aibăvr’o vină. Și adăugi, in vreme ce Gli­berta se uita la­­ ea prăpădită, ne­­înțelegând nimic: — Acea mamă sunt eu. Aproape un strigăt siucal din­tre buzele Gilbertei în vreme ce ochii i se holbau. — Tui tu ! Frumoasa față a foastei linge­­rese era iluminată de un zâmbet. In ochii ei era o strălucire di­vină. — Da, eu, repetă dînsa. Dum­nezeu­ nu putea permite ca fiica ucigașei să trăiască. Lui i-a fost milă de a luat-o la sine și a per­mis ca fiica mea, fiica lui Oscar, fetița curată de ori­ce pală, care semăna așa de mult cu cea­lalsă, care avea acelaș drept la numele tatălui ei, să -i ia locul. Eu însămi, cu complicitatea Manetei, am depus-o în leagă­nul celei­lalte, în vreme ce fiica ucigașei muria în leagănul fiicei mele și era îngropată sub nu­mele ei. Gilberta era acum cu sprânce­nele încruntate, cu buzele strînse. — Și ai spus asta d-neî Bran­dano ? murmură ea cu greutate. Carmen nu ’și plecă capul. — Am spus atât eu cât și o­­mului, care ’mi este azi bărbat și pe care ’l ador. Aș fi preferat să renunț la fericire de­cât să ’mi pătez viața cu o minciună. Urmă o scurtă tăcere. Gilberta era așa de galbenă în­cât părea că o să leșine.­­ Carmen observă asta. — Te simți rea ? întrebă dînsa cu îngrijire. Tînăra femee se sili să zîm­­bească. — Dar nu, răspunse dînsa ca și cum s’ar fi deșteptat într’o tresărire. Insă m’a emoționat foarte mult destăinuirea ta. — Pentru că ai un suflet bun și generos și dacă me încred așa în tine, cauza e că știți că me înțelegi și că secretul meu va fi bine păstrat. Insă să vorbim de alt­ceva. Gilberta respira cu greu, însă se grăbi să răspundă. — Da, să vorbim de alt­ceva. Carmen zîmbi și o îmbățișă de talie. — Știi tu că s’a făcut mari schimbări în acești cinci ani? esclamă ea. D-na Luiza a cedat stabilimen­tul seu și s’a întors în ținutul seu unde are niște vii. Pan Lașa, săr­mana femee, a avut un atac de paralizare, dar acum Îi e mai bine. A îngrijit-o bărbatul meu. Doc­torului Mellora i-a murit ne­vasta... Dar tu nu me asculți, Gilberta ? Tînăra femee tresări. — Mi se pare că aud vocea lui Renzeto al meu, răspunse dînsa la întâmplare. Carmen se ridică îndată. — Hai la el, scumpul mititel, zise dînsa. I s’o fi părând ciudat lucru că nu ne mai vede Se întoarseră în sală unde erau Martino și Valente. Gilberta păru a -șî redobândi veselia, însă destăinuirile d-nei Prachia și chiar prezența ei. Si stârniau în inimă o vijelie de idei dureroase. Așa­dar fiica sa, fiica lui Oscar murise fără ca ea și sergentul să bănuiască , și în locul ei era creatura acelei fete Carmen, care fusese trădată și pe care într’o zi o urîse atât de mult. Gilberta nu iubise nici o dată pe fiica sa, ba încă ar fi voit să se curețe de dînsa. Cu toate a­­stea, aflând că Dumnezeu i-o luase permițând schimbul făcut de cea­l’altă’ mamă, se tulbură foarte tare și un fior de ghiață Îi trecu prin toate membrele. N’avea s’o lovească Dumnezeu în cel­ l’alt fiu al seu, n’avea să ’I sdrobeascâ acea fericire de care era nedemnă? Nu, de­sigur, ea nu avea drep­tul să fie fericită. Dumnezeu­ nu putea să permită ca mama vi­novată, femeea infamă, desfră­nată, să se bucure de pacea de care putea să se bucure acum Carmen lângă bărbatul ei adorat. Ce deosebire între dînsa și nevasta lui Martin Prachia . Dacă Carmen suferise mult, putea să poarte acum capul sus, să privească pe bărbatul său fără să roșească, să se dedea la fe­ricirea sa pe care nici o minciună nu o întuneca. Dar dacă Valente avea să des­copere într’o zi că dînsa era... Ori­ce ar fi suferit, afară de disprețul, de ura bărbatului său. Cu ori­ce preț, nu trebuia să se trădeze, ci să facă toate sfor­țările pentru a ’șî apăra fericirea precum și fericirea acelora pe cari ’i iubea. Ast­fel hotârîtă, își reluă zîm­­betul, glumi cu Carmen stăruind ca tînera soție să rămână la dînsa măcar’ 15 zile. Bărbații lor se înțelegeau doar așa de bine! Buni amândouă, nobili de suflet și de inima, eî nu puteau de­cât să se unească în una din acele adânci și calde amiciții cari nu se termină de­cât cu viața. Intr’o dimineață, pe când Va­lente și Martino se aflau încă în pat, Carmen și Gilberta hotărîră să se ducă la Niza cu Renzeto, pentru ca să târguiască mai multe lucruri. Diligența care făcea curse în­tre Villafranca și Niza trecea toc­mai la acea oră. Tinerele neveste, modest îm­brăcate însă de o frumuseță care isbia de la prima vedere, luară loc cu Renzeto în acea trăsură publică, unde mai erau și alți două călători. Unul din ei era mai mult rău îmbrăcat de­cât bine, avea o pă­lărie cu borduri largi, o pereche de ochelari azurii și o cutie pe genunchi. Gel­l’alt era îmbrăcat cu uniformă de vînători de Alpi, era un simplu soldat. Carmen și Gilberta aruncară o scurtă privire către cei două că­lători, apoi șezură în fața lor a­­vend pe Renzeto în mijloc și nu le mai dădură nici o băgare de seamă. Soldatul se retrase într’un colț pentru a dormi. Omul cu oche­lari, după ce privise pe cele două femei, făcu o mișcare de sur­priză pe care dânsele n’o ob­servară. Carmen și Gilberta vorbiau în liniște despre cumpărările ce a­­veau să facă și micul Renzeto își unia glasul cu al lor. — E adevărat, mamă, zise dînsul Gilberteî, că ’mi vei cum­păra acel cal cu roate pe care mi -a promis tata ? — Da, o să ți ’i cumpăr, dră­guțul meu, numai să fii bun. — O să fiu foarte bun, mămiță. Și copilul, urcându-se pe ge­nunchii mamei sale, o sărută de două ori. Omul cu ochelari nu ’șî mai lua privirea de la acest grup. Și mai la urmă, bolborosi ceva ce nu înțelese nimeni. Diligența ajunse curând la Niza și se opri în piața Masséna. Femeile se coborîră fără să ob­serve că omul cu ochelari și cu cutia le urmăria. Gilberta ținea copilul de mână. Carmen se opri deodată în fața prăvăliei unui ceasornicar. — Așteaptă un moment, zise dânsa Gilbertei, de­oare­ce sunt aci o să intru să văd dacă cea­sornicul meu e reparat. — Du-te, eu te aștept aci, răs­punse Gilberta privind curioasă in vitrină, unde erau expuse niște pendule foarte frumoase. Era adâncită în această obser­vație când un nume șoptit la u­­rechea ei o făcu să dea un ți­păt ușor și să se îngălbenească ca o moartă. Insă când întoarse capul nu văzu pe nimeni îndărătul său. Coloana de la ușa prăvăliei îl ascundea pe omul cu ochelari, care stătea plecat asupra cutiei sale ca și cum voia s-o deschidă. Era omul acesta care, după ce se apropiase încet de ea, îi șop­tise încet la urechea dreaptă . — Celesta ! Cine fusese ? De ce se trădase scoțând acel țipăt oare, ori­cât era de ușor, trebuia să fi fost auzit ? Ast­fel se întrebă Gilberta,­­ cuprinsă de o mare grijă, de o nespusă spaimă. Dar nu se înșelase oare ? — Mamă, ce nî ? întrebă Ren­, esto privind’o mirat și simțin­­du-se strâns prea tare de mână. — Nimic. De ce me ’ntrebî? zise Gilberta cu o voce zdrobită. Copilul nu băgase în seamă nici pe om nicî ușoara esclamare a mamei sale. Pentru aceea răspunse zîmbind: — Pentru că me string­ prea tare de mână. Mă doare. Gi­berta lăsă mâna copilului. — Scuză-mă, bolboroși dânsa, n’am băgat de seamă. Și se uită cu frică împrejur , însă nu treceau pe lângă ea da­cât persoane cari ’î erau­ cu totul necunoscute. (Va una?) (

Next