Universul, septembrie 1899 (Anul 17, nr. 239-268)
1899-09-26 / nr. 264
Miniștrii austriaci Hartei și Chachowski.—(Vezi explicația) i^amre^ma^^rmtoiste^z „ UNIVERSUL “ de ieri s’a tipărit în 66.340 exemplare. Calendar pe anul 1899 Ortozdoi Sâmbătă, 25 Septembrie. — Suv. Eufrosina. t’ntolie Sâmbătă, 7 Octombrie.—Marcu. Soarele resare 6.06 , apune 5.39 ....... ■*“—iisan II București, 25 Septembrie. Du manuat european Asupra a două puncte s’a insistat mai ales în chestiunea diferendului provocat prin felul «regularisán!» Porților de fier de către Ungaria, asupra neîndreptațirii felului in care guvernul din Budapesta a găsit cu cale a apăsa cu taxe navigația pe Dunăre și asupra faptului nemaiauzit de a se investi o Autoritate națională cu atribuții atingând teritorii străine. Dar mai este încă un punct, nu mai puțin interesant, de desbătut. Este chipul chiar în care Ungaria s’a achitat de însărcinarea transmisă ei de către Austria și primită de aceasta de la Puteri, în congresul din Berlin, «de a înlătura piedicile pe cari Porțile de fier și Cataractele le opun navigației pe Dunăre». In această privință avem apreciarea și cuvîntul specialiștilor, autorități incontestabile, cari arată că, în definitiv, opera pe care ați săvârșit-o vecinii unguri e... mai tot atât cu nimic. * Lucrarea a fost greșit plănuită și insuficient esecutată,—în așa chip că trecerea canalului e împreunată și acum cu enorme greutăți și cheltueli. Lucrările mai fiind făcute și pe o întindere prea mică, curentul e atât de violent, încât opune navigației piedici, cari, pentru vase mai mari, venind de pe mare, vor fi chiar nebiruite. Va fi nevoe de descărcări și reîncărcări, și nu numai de remorcher!, ci de dubli remorcheri, —cheltueli peste cheltueli — fără a mai vorbi de primejdia mereu iminentă a ruperii cablurilor sau a stricării cârmei, cari ar face ca vasele să fie luate de curent și isbite de mal, canalul făcând o curbă. E destul să spunem că, în fața greutăților ce prezintă astfel navigația pe partea Dunărei regularizată în așa chip de inginerii unguri, se pune chiar întrebarea dacă companiile de transport nu vor prefera să folosească calea ferată de la Turnu-Severin în sus ! «Canalul, așa cum e astăzi, e aproape inutil, și în toi, Oânzul nu’șî ajunge scopul, care era de a ușura navigațiunea vaselor mari», — aceasta este aprecierea lucrării ungurești, apreciere cu desăvârșire imparțială, făcută și semnată de specialiști austriaci și germani. Lucrarea nu poate fi clar privită ca terminată, ea nu poate rămânea așa cum este ; lucrul e de altfel recunoscut chiar de guvernul austro-ungar, care a pus deja în perspectivă unele paliative. Acestea însă vor servi puțin; chestia este să se modereze iuțeala actuală a curentului măcar pe jumătate, ceea ce însemnează a se prelungi canalul încă odată pe cât este, adică a se reface lucrarea, ca și când nimic n’ar fi fost până acum! Și cu toate acestea, guvernernul unguresc a început să perceapă taxe,—și încă ce fel de taxe!—pentru a face să i se plătească o lucrare aproape inutilă! Această stare de lucruri nu poate să dureze; a restitui Ungariei o parte proporțională din cheltuelile făcute odată pentru totdeauna, este deja, după cum vedem, o ofertă de o liberalitate mai mult decât suficientă. Și nu ne putem închipui că, cu acest chip, chestiunea nu va fi în curând tranșată, rămânând ca, pentru ce va mai fi de dres și de făcut de acinainte, să se facă alte și altfel de învieli. Disi Remania (Corespoart. a «Universului») Berlin, 21 Septembrie Principele Hohenlohe și francezii Gaston Boutier, delegat francez la congresul geografic, publică în ziarul «Figaro» o convorbire pe care a avut-o cu cancelarul Germaniei, principele de Hohenlohe. Iată ce a zis acesta : D-v. ați fost multă vreme nenorociți în afacerile coloniale, dar acum vă spun că ați devenit o putere colonială și colonizatoare. Aveți de exploatat un teren foarte frumos. Am foarte multă încredere că veți ști să-l exploatați, deoarece d-v. sunteți un popor serios și rațional.* «Vedeți, continuă principele, această chestie tristă Dreyfus. Guvernul d-v. a dovedit cu această ocazie foarte multă înțelepciune. Furtuna a trecut, această chestie s’a tranșat și aceasta grație guvernului d-v. Situația a fost foarte gravă. Ce era de făcut? Statul d-v. major nu a fost în joc. Consiliul de războiu din Rennes pronunțase o sentință cu circumstanțe atenuante, aceasta a fost un mod înțelept ca să se recunoască lipsa de dovezi contra lui Dreyfus. Guvernul d v. a făcut foarte bine că a grațiat pe acest nevinovat, el a știut să iasă din poziția aceea gravă, spre onoarea sa și a Franței. Acum se va reîntoarce liniștea în spirite, vor uita totul și se vor pune pe muncă. «Pentru aceasta este o garanție de Waldeck-Rousseau, pe care Fam cunoscut și Fam apreciat când eram ambasador la Paris. Routier l-a întrebat pe cancelar asupra boicotagiului exposiției: «Aceasta este o nebunie, răspunse Hohenlohe, niște invențiuni nebune. E o absurditate de a face Franța întreagă responsabilă pentru o eroare judiciară. Prințul de Hohenlohe asigură după aceea că Germania, mai mult ca orice alt Stat, va fi bine reprezintată la acesta expoziție. Germanii vor veni în massă. Este în interesul Germaniei să rivalizeze cu Franța pe terenul progresului și al afacerilor.» O catastrofă îngrozitoare Asupra groaznicei catastrofe din gara Hamburg, mai afla următoarele amănunte : Un tren aducea din Nord 288 recruți, destinați pentru Metz, la regimentele de dragoni de acolo. Recruții erau escortați de 3 ofițeri și 29 subofițeri. La 9 și 21 minute, trenul militar intră în gara Klosterthor. Deoarece funcționarii și ofițerii știau că la 9 și 26 minute va sosi trenul din Blakenese, li s’a interzis recruților ca să se coboare din vagoane. Pe când ei erau ocupați cu scoaterea bagajelor, intră în gară trenul de la Blakenese, dând pește, mulțimea de recruți. Țipetele nenorocitelor victime se ’»mestecau cu strigătele spectatorilor involuntari ai acestei drame. O trupă de soldați care staționa pe peron sări în ajutor, transportând victimele în sala de așteptare și telefonând după ajutor. In curând sosiră medici și detașamentul sanitar al «Crucea Roșie», precum și o brigadă de pompieri. Medicii au pansat vre-o 30 de răniți grav. Un finel, căruia trenul i-a tăiat amândouă picioarele, a murit pe loc. Dintre cei grav răniți au murit până acum patru. Sfârșitul unui don Juan Un sfîrșit tragic a avut un don Juan, care sub numele de Magolly-Morales, petrecea de vre o patru luni aici. In realitate tînărul acesta se numea Adrian Fritz Müller. Era în vârstă de 21 ani și născut în Geneva. El reprezintă o casă de comerț. Nu se interesa însă deloc de afacerile comerciale, ci partea cea mai mare din vreme o petrecea prin birturi, unde faceau serviciu fete. Acestea simpatisau mult cu el. El primea duzini de scrisori de amor din toate țările. Intr’una din serile trecute se afla într’un birt, unde făcuse o datorie mare, deoarece locuia tot acolo. Birtașul Fa somat să plătească. Tînărul se duse afară în coridor și-și trase un foc de revolver în tâmplă. Moartea i-a fost instananee. Meyer. D’a la creșterea copiilor ii Copilul de la vârsta de 3 ani nu se mai mulțumește să fie numai hrănit, îngrijit și supraveghiat. Intelectul său se dezvoltă, își cere partea sa de hrană, de ajutor, spre a se putea dezvolta. Deci rolul mamei, pe lângă alte atribuțiuni pentru fericirea odraslei sale, se îngreunează din ce în ce mai mult, în acelaș timp însă se și înobilează , căci nimic nu poate să fie mai frumos și mai plăcut în lume pentru o mamă, decât timpul ce și-l consacră la educațiunea copilașilor săi. Acest timp însă nu poate să fie hotărît, nici limitat, pentru că rolul mamei pe lângă copil nu trebue și nu poate să înceteze, da cât odată cu viața. Dar nici modul, nici forma educațiunei nu se poate precisa, căci aceasta depinde de foarte multe împrejurări. Câți copii, atâtea caractere și temperamente diferite. De aceea nici sfaturile ce le-am dat și le voiű maî da cu privire la educația copiilor, nu sunt generale. Din ele însă fiecare mamă va ști să aleagă ceea ce e potrivit și priincios vlăstarului său, ca să devină pom fructifer și să producă fructe bune și folositoare. înainte de toate o mamă sa caute a-și îndeplini rolul, nu din datorie, ci cu toată dragostea inimei. Iubirea să-i fie arma, cu care să-și câștige glorie în munca sa. Să-și gonească din minte pedantismul, căci casa părintească trebue să fie împodobită cu flori, iar nu cu nuiele rupte. Dați copilașilor voștri libertate, și fiți siguri că se vor dezvolta. Nu uitați că sâmînța iubire de libertate din casa părintească sa seamănă în sufletul copiilor. Un popor nici nu poate să fie tare și mare, dacă nu este liber. Poate pare să se însuflețească de ceva bun, de ceva frumos, acela căruia nu-i este permis să cunoască libertatea, fără care nu poate fi o viață adevărată, fără care niciodată n’am cunoaște cele mai frumoase simțiri: al frumosului, adevărului, binelui și al noble’ței? Putem pretinde să fie bun acela, pe care totdeauna F am apăsat? Putem pretinde de la acela să facă ceva folositor, când până acum nu i-am dat voe să își arate nici măcar durerea, pe care noi i-am cauzat’o ?! Să creștem dar pe copilași încă din familie în deplină libertate ! Să nu simtă eî niciodată apăsare, căci atunci casa părintească li se pare mai mult o temniță, de unde să nu ne cuprindă mirarea că doresc atât de mult să scape, să alerge pe stradă încoace și încolo în libertate, dar unde din nenorocire pot contracta atâtea și atâtea rele de cari apoi foarte cu greu, sau poate niciodată îi putem desvăța. Lasă să fie copilul sburdalnic ; aceasta nu e vina lui, ci a etății din care desvelindu-se, poate să se aleagă cel mai serios om. Niciodată să nu-i zicem copiimul: «nu face cutare sau cutare lucru», ci, dacă se poate, să-l împiedecăm numai să nu-1 facă. Zicendu-i numai, poate tocmai prin aceasta îi arătăm cum se face lucrul necuviincios. Să-l lăsăm să se ardă, căci a doua oară desigur nu se va mai juca împrejurul jocului. Nu vorbele, ci experiențele formează caracterul. Experiențele sunt mai prețioase, decât cea mai profundă filosofie. Libertate dar și iar libertate, căci din ea se naște lumina și unde este lumină apare și iubirea care este baza fericirei. Un lucru destul de important în rolul său de mamă este, ca ea să fie pătrunsă de entusiasm. Lucrând mama cu entusiasm, va deprinde și pe copiii săi, ea eșind în viață să lucreze și eî astfel, să nu fie numai niște simpli muncitori, ci în muncă să afle și plăcere. Și aici, ca în toate, exemplul este cel mai bun sfătuitor! Luisa I. Neamțu. Doamna Kmeger Am dat deja portretul d-rului Krueger, președintele Republicei Transvaal, către care acum toate privirile Europei sunt îndreptate. Credem nemerita da azi portretul d-nei Krueger, soția președintelui, a cărei influență e considerabilă asupra spiritului soțului ei. Cititorii noștri pot vedea din desemnul de mai sus că pe fizionomia acestei femei se citește multă fermitate, deciziune și energie. Doamna Krueger Miniștrii austriaci Harței și Clodowski — Vezi ilustrația — Dăm astăzi portretele a altor două miniștri din noul cabinet austriac prezidat de contele Clary Aldringen. Wilhelm, cavaler de Harței, noul ministru al instrucției publice, s-a născut la 1839 la Hot în, Moravia. La 1864 a fost promovat doctor în filosofie. A fost numit după aceea profesor și director al seminarului filologic din Viena. La 1875 a fost ales membru al academiei de științe. Mai târziu a fost ales rector al universității din Viena. La 1890 a fost numit membru al camerei seniorilor, iar după aceea șef de secție la ministerul instrucțiunei publice. Noul ministru pentru Galiția, dr. Casimir de Chlodowski, este unul dintre cei mai distinși literați poloni, care a scris o mulțime de opuri. 25 Septembrie Cuvioasa maica noastră Eufrosina «A fost pe timpul tmperatului Teodosie cel mic, pe la anul 410. Plecând fără știrea tatălui ei, Pafnutie, și imbrăcânduse in vestminte bărbătești, a intrat sub numele de Smaragd și in calitate de eunuc Împărătesc,—într’o mănăstire de bărbați, unde a viețuit necunoscută 56 de ani». Orologiul cel mare, ediția a II-a a sf. Sinod, pag. 169. Născută în Alexandria Egiptului, în veacul al cincilea, cuvioasa Eufrosina este dată ca pildă, în viețile sfinților atât grecești cât și latinești, ca o fecioară strălucită, care a luat în cursul vieței sale o hotărîre extraordinară.—Așa în viețile sfinților scrisă de Notker citim despre dînsa: *) «La Alexandria, pomenim pe S-ta Eufrosina fecioară, care, logodită în urma rugăciunilor tatălui său Pafnutie, a cărui femee fusese stearpă până la nașterea ei, parvine în timpul adolescenței, de își tăie părul, intră apoi, sub numele de Smaragd, într’o mănăstire de bărbați, unde, retrasă în timp de 28 de ani într’o chilie singuratecă, petrecu o viață sfîntă, și nu se descoperi tatălui său, care o căutase peste tot, decât aproape de moarte». Tot aceste fapte le citim și în Minologhioanele grecești și românești despre Eufrosina, după cum se poate vedea în diferite acte ale martorilor și sfinților, din orient și occident, cari au ajuns până în timpurile de față, și cari sunt în deplin acord cu cele ce venim a supune lectorilor. In rezumat, cele ce ni se păstrează în «mineiul» lunei lui Septembrie în ziua de 25, despre cuvioasa Eufrosina, sunt următoarele : Eufrosina, fiica unui bogat și pios Alexandrin numit Pafnutie, era frumoasă, modestă și învățată, înainte de a fi căsătorită ea părăsi casa părintească, și tunzându-și perul capului se îmbrăcă cu haine bărbătești și făcu să fie primită sub numele de Smaragd într’o mănăstire de bărbați. Ea își ascunse sexul de teamă de a nu fi descoperită de tatăl seu, căci dacă intra într’o mănăstire de maici, ar fi fost scoasă afară cu forța.—Pafnutie, nemângăiat de perderea fiicei sale, căuta dintr’un timp într’altul o oarecare mângâere, până când ajunse în căutarea sa p până la starețul mănăstirea aceeia unde se afla fiica sa necunoscută amândurora . Eufrosina slujea lui Dumnezeu în tăcerea chiliei sale. El fu prezintat de către stareț tînerului și sârguinciosului călugăr Smaragd, spre a-i adresa și el oarecari cuvinte de încurajare. Smaragd recunoscu numaidecât pe tatăl său, și era cât pe aci să-și dea pe față iubirea fiească, dar fără nici o răbcneală se făcu numaidecât că nu-l cunoaște de loc, adresându-i cuvinte mângâetoare și căută a-i insufla și el nădejdea că va regăsi pe fiica sa.—Eufrosina era mai bine de douăzeci și opt de ani în mănăstire, când, în ziua morței sale, se descoperi tatălui său, care nu o cunoscuse .) In Martyrol. II p. 3. nici de cum, atât de mult o schimbase asprimea vieței și penitența. După moartea sa, cam pe la anul 470, tatăl îmbrăcă haina de monah, și șezu încă zece ani în mânăstire locuind până în ziua morței, în chilia sfințită prin rugăciunile și jertfa fiicei sale. Acesta este rezumatul în scurt al vieței cuvioasei Eufrosina, afară de care stihurile din canonul sfintei ce se citesc în biserica noastră ortodoxă sunt pline de laudă la adresa sfintei ca uneea care și-a jertfit viața pământească spre a ajunge pe cea cerească , și care asemenea strălucire a prețioasei petre a ramandului, a strălucit cu viața sa nepătată, față de cei împreună cu dînsa petrecetori în această viață, și, mai mult decât toate, resumează și mai bine ideea mortificărei poftelor trupești, pentru a dobândi viața cea de dincolo de mormînt, condacul sfintei Cuvioasei Eufrosina, care în sinaxarul zilei de azi sună: « Viața cea de sus dorind s- o dobândești, desfătarea cea de jos cu osârdie o ai lăsat; și pe sine singură te-ai amestecat ,la mijlocul bărbaților, preamărită ; că pentru Christos, mirele teu , pe logodnicul tău cel vremelnic l-al desprețuiri. Vulpescu rului român a sprijinit pe conducătorii mișcărei». Continuând, autorul proorocește Românilor din Macedonia un viitor strălucit, mai ales dacă « ar isbuti să se rupă de către patriarhia grecească și să ’și întemeeze o organizație bisericească națională. D. R. de Mach face apoi « scurtă statistică despre școalelor române din Macedonia, în care spune : In vilaetul Salonic sunt 18 școala românești cu 944 școlari; în Uskob 1 școală cu 45 elevi; în vilaetul Monastir 34 școala cu 1705 elevi; în sangiacul Seifidșeh 12 școale cu 575 școlari și în fine în vilaetul Iamna 15 școale cu 400 elevi, la un loc; 80 școale cu 3678 școlari. i Căsătoria Reginei Olandei Cititorii noștri știu dintr’o telegramă ce ne-a fost trimisă de directorul nostru cum că Regina Olandei și mama ei au sosit la Potsdam și că scopul acestei căsătorii e apropiata căsătorie a Reginei Olandei cu prințul de Wied, fratele Reginei României, unul din pretendenții la mica mână regală și care e locotenent al unui regiment prusian. Alegerea soțului reginei Wilhelmina interesează mult societatea germană, fiindcă ar putea să aibă în viitor o influență decisivă în orientarea politicei regatului Olandei. Tînăra regină—foarte mult admirată pentru frumusețea și inteligența sa—e o partidă foarte frumoasă chiar și, pentru bogățiile ei, care—afara de coroană— va aduce ca zestre soțului ei și bogățiile casei d’Orange. Până acum sunt trei pretendenți la mâna ei ; olandezii, rămașii credincioși timp de mai multe secole ilustrei case d’Orange, doresc ca tînăra lor regină să se căsătorească cu un prinț care să aibă raporturi dinastice cu anticii lor Suverani și această calitate o posedă câte șî trei pretendenții. Primul din ei e prințul Bernard Enric de Saxa-Weimar, născut în 1878 și care e favoritul olandezilor ; al douilea pretendent e prințul Wilhelm de Wied, născut în 1876, și al treilea prințul Frederic Enric, fiul prințului Albert de Prusia, născut în 1874. Dar trebue să ținem seamă de evenimente neprevăzute , ar putea să apară dintr’un moment într’altul un prinț care să impresioneze pa regina Olandei și să învingă pe ceil alți pretendenți. Esmânii macedoneni Celebra revistă «Petermanns Mittheilungen» din Berlin a publicat de curând sub titlul Contribuiri la etnografia Peninsulei Balcanice un articol de d. R. de Mach asupra situațiunei culturale și a raporturilor etnografice din Turcia. Despre Români, autorul se exprimă în următorul mod: «Românii abia în timpul din urmă au început sa lupte pentru școală. Ei, întocmai ca Serbii, au avut să sufere foarte mult sub stăpânirea bisericească a patriarhului grecesc. Dar îndată ce s’au hotărît să lupte, ei au dus lupta lor cu multă pricepere, ca și Bulgarii. Cât pe aci era, ca comunitatea bisericească dintre ei și Greci să fie ruptă. Spiritul practic al popo CAMEȚULIEI Lună, lunișoară... Hauleîi!... Și Copcea, Un țigan de vatră, Nu țigan dă hala, Care stă in șatră... Ha fost luat catană, Și dus la cazarmă, Unde toată ziua Prastica c'o karmă Vai ! și noplicica Pu lună, pă stelă, Era pus țiganul Și dă santinelă... Și'nlro noplicica Senină, frumoasă, Cu luna, cu stela, Dar foarte geroasă... Tremura țiganul, Pui dă santinelă, Și'ndruga într'una La luna, la stelă... — Luna, lunișoară, a Nu ești tu da vina, «Că ești prea frumoasa «Și de haur plina... Și sfârșia țiganul , Dârdiind săracul . __ — D'apoi dă geroasă «Ești dată la dracu !», Marion. Cronica agricolă Pământul a urmat a fi umezit de mici, dar dese ploi, iar rouă cade cu îmbelșugare, și adesea negura se ridică târziu, ziua. Deci și luna Septembrie e prielnică, ca precedenta, arăturilor și semănăturilor, ce se pot face în cele mai bune condițiuni. Grâul resare îndată și înfrățește spre marea bucurie a cultivatorilor ce îl seamănă cu grăbire și îngrijire. Castanul, liliacul, mărul etc., au dat din nou flori prin multa, părți, iar pânzele de paianjen le întâlnești mereu la câmp. Tot semne de toamnă lungă, pentru buna desvoltare a semănăturilor de toamnă spre a rezista maî bine iarna și primăvara timpului ». roü, pentru ca Naveta și Cobza să ’șî înplânte cât de mai adânc rădăcinele și să se curețe de rapița sălbatecă, eșită din loc, care a și început a înflori, încât mulțî, ce nu știe a deosebi măcar foaia de Gola, de Rapița sălbatecă, necum de Naveta care aduce mai mult cu cea sălbatecă, cred că rapița cultivată a dat în floare. Dar nu numai pentru plantele semănate și cele ce se vor mai semăna luna aceasta, dorim o lungă toamnă. Mai important, încă, e timpul bun pentru adunatul atâtor nutrețuri ce au crescut mult după terminarea perioadei de secetă și pentru culesul porumbului așa de întârziat în acest an, și așa năpădit de erburi încât mult vtrebui uscat și mai mult va fi bun numai pentru porci ; chiar cel mai timpuriu și prășit de % ori nu va fi destul de uscat spre a se putea bate până nu șads câtva timp înseși. Cu siguranță că numeral pe ca. » 64 Diavolal pe pământ Roman de Carolina Tnvernizio PARTEA A PATRA Cinci ani.—Secrete durerojise—Pe malul prăpastie!. II — Ce vrei să zici ? S’a descoperit oare ceva nou ? Nu mama Dinei a ucis pe d. Brandano ? Carmen fu cam surprinsă de acea mare curiositate. Insă nu-i veni nici o bănuială. Credea acum că Gilberta nici nu văzuse pe sărmanul Oscar, nici nu cunoscuse pe d-na Brandano înainte de a i-o prezintă dăm. Și răspunse blând, apucând o mână a Gilbertei și stringândui-o în furiale sale : — Mama Dinei e o femee oaesă, o femee care a suferit mult tars si aibăvr’o vină. Și adăugi, in vreme ce Gliberta se uita la ea prăpădită, neînțelegând nimic: — Acea mamă sunt eu. Aproape un strigăt siucal dintre buzele Gilbertei în vreme ce ochii i se holbau. — Tui tu ! Frumoasa față a foastei lingerese era iluminată de un zâmbet. In ochii ei era o strălucire divină. — Da, eu, repetă dînsa. Dumnezeu nu putea permite ca fiica ucigașei să trăiască. Lui i-a fost milă de a luat-o la sine și a permis ca fiica mea, fiica lui Oscar, fetița curată de orice pală, care semăna așa de mult cu cealalsă, care avea acelaș drept la numele tatălui ei, să -i ia locul. Eu însămi, cu complicitatea Manetei, am depus-o în leagănul celeilalte, în vreme ce fiica ucigașei muria în leagănul fiicei mele și era îngropată sub numele ei. Gilberta era acum cu sprâncenele încruntate, cu buzele strînse. — Și ai spus asta d-neî Brandano ? murmură ea cu greutate. Carmen nu ’și plecă capul. — Am spus atât eu cât și omului, care ’mi este azi bărbat și pe care ’l ador. Aș fi preferat să renunț la fericire decât să ’mi pătez viața cu o minciună. Urmă o scurtă tăcere. Gilberta era așa de galbenă încât părea că o să leșine. Carmen observă asta. — Te simți rea ? întrebă dînsa cu îngrijire. Tînăra femee se sili să zîmbească. — Dar nu, răspunse dînsa ca și cum s’ar fi deșteptat într’o tresărire. Insă m’a emoționat foarte mult destăinuirea ta. — Pentru că ai un suflet bun și generos și dacă me încred așa în tine, cauza e că știți că me înțelegi și că secretul meu va fi bine păstrat. Insă să vorbim de altceva. Gilberta respira cu greu, însă se grăbi să răspundă. — Da, să vorbim de altceva. Carmen zîmbi și o îmbățișă de talie. — Știi tu că s’a făcut mari schimbări în acești cinci ani? esclamă ea. D-na Luiza a cedat stabilimentul seu și s’a întors în ținutul seu unde are niște vii. Pan Lașa, sărmana femee, a avut un atac de paralizare, dar acum Îi e mai bine. A îngrijit-o bărbatul meu. Doctorului Mellora i-a murit nevasta... Dar tu nu me asculți, Gilberta ? Tînăra femee tresări. — Mi se pare că aud vocea lui Renzeto al meu, răspunse dînsa la întâmplare. Carmen se ridică îndată. — Hai la el, scumpul mititel, zise dînsa. I s’o fi părând ciudat lucru că nu ne mai vede Se întoarseră în sală unde erau Martino și Valente. Gilberta păru a -șî redobândi veselia, însă destăinuirile d-nei Prachia și chiar prezența ei. Si stârniau în inimă o vijelie de idei dureroase. Așadar fiica sa, fiica lui Oscar murise fără ca ea și sergentul să bănuiască , și în locul ei era creatura acelei fete Carmen, care fusese trădată și pe care într’o zi o urîse atât de mult. Gilberta nu iubise nici o dată pe fiica sa, ba încă ar fi voit să se curețe de dînsa. Cu toate astea, aflând că Dumnezeu i-o luase permițând schimbul făcut de ceal’altă’ mamă, se tulbură foarte tare și un fior de ghiață Îi trecu prin toate membrele. N’avea s’o lovească Dumnezeu în cel l’alt fiu al seu, n’avea să ’I sdrobeascâ acea fericire de care era nedemnă? Nu, desigur, ea nu avea dreptul să fie fericită. Dumnezeu nu putea să permită ca mama vinovată, femeea infamă, desfrănată, să se bucure de pacea de care putea să se bucure acum Carmen lângă bărbatul ei adorat. Ce deosebire între dînsa și nevasta lui Martin Prachia . Dacă Carmen suferise mult, putea să poarte acum capul sus, să privească pe bărbatul său fără să roșească, să se dedea la fericirea sa pe care nici o minciună nu o întuneca. Dar dacă Valente avea să descopere într’o zi că dînsa era... Orice ar fi suferit, afară de disprețul, de ura bărbatului său. Cu orice preț, nu trebuia să se trădeze, ci să facă toate sforțările pentru a ’șî apăra fericirea precum și fericirea acelora pe cari ’i iubea. Astfel hotârîtă, își reluă zîmbetul, glumi cu Carmen stăruind ca tînera soție să rămână la dînsa măcar’ 15 zile. Bărbații lor se înțelegeau doar așa de bine! Buni amândouă, nobili de suflet și de inima, eî nu puteau decât să se unească în una din acele adânci și calde amiciții cari nu se termină decât cu viața. Intr’o dimineață, pe când Valente și Martino se aflau încă în pat, Carmen și Gilberta hotărîră să se ducă la Niza cu Renzeto, pentru ca să târguiască mai multe lucruri. Diligența care făcea curse între Villafranca și Niza trecea tocmai la acea oră. Tinerele neveste, modest îmbrăcate însă de o frumuseță care isbia de la prima vedere, luară loc cu Renzeto în acea trăsură publică, unde mai erau și alți două călători. Unul din ei era mai mult rău îmbrăcat decât bine, avea o pălărie cu borduri largi, o pereche de ochelari azurii și o cutie pe genunchi. Gell’alt era îmbrăcat cu uniformă de vînători de Alpi, era un simplu soldat. Carmen și Gilberta aruncară o scurtă privire către cei două călători, apoi șezură în fața lor avend pe Renzeto în mijloc și nu le mai dădură nici o băgare de seamă. Soldatul se retrase într’un colț pentru a dormi. Omul cu ochelari, după ce privise pe cele două femei, făcu o mișcare de surpriză pe care dânsele n’o observară. Carmen și Gilberta vorbiau în liniște despre cumpărările ce aveau să facă și micul Renzeto își unia glasul cu al lor. — E adevărat, mamă, zise dînsul Gilberteî, că ’mi vei cumpăra acel cal cu roate pe care mi -a promis tata ? — Da, o să ți ’i cumpăr, drăguțul meu, numai să fii bun. — O să fiu foarte bun, mămiță. Și copilul, urcându-se pe genunchii mamei sale, o sărută de două ori. Omul cu ochelari nu ’șî mai lua privirea de la acest grup. Și mai la urmă, bolborosi ceva ce nu înțelese nimeni. Diligența ajunse curând la Niza și se opri în piața Masséna. Femeile se coborîră fără să observe că omul cu ochelari și cu cutia le urmăria. Gilberta ținea copilul de mână. Carmen se opri deodată în fața prăvăliei unui ceasornicar. — Așteaptă un moment, zise dânsa Gilbertei, deoarece sunt aci o să intru să văd dacă ceasornicul meu e reparat. — Du-te, eu te aștept aci, răspunse Gilberta privind curioasă in vitrină, unde erau expuse niște pendule foarte frumoase. Era adâncită în această observație când un nume șoptit la urechea ei o făcu să dea un țipăt ușor și să se îngălbenească ca o moartă. Insă când întoarse capul nu văzu pe nimeni îndărătul său. Coloana de la ușa prăvăliei îl ascundea pe omul cu ochelari, care stătea plecat asupra cutiei sale ca și cum voia s-o deschidă. Era omul acesta care, după ce se apropiase încet de ea, îi șoptise încet la urechea dreaptă . — Celesta ! Cine fusese ? De ce se trădase scoțând acel țipăt oare, oricât era de ușor, trebuia să fi fost auzit ? Astfel se întrebă Gilberta, cuprinsă de o mare grijă, de o nespusă spaimă. Dar nu se înșelase oare ? — Mamă, ce nî ? întrebă Ren, esto privind’o mirat și simțindu-se strâns prea tare de mână. — Nimic. De ce me ’ntrebî? zise Gilberta cu o voce zdrobită. Copilul nu băgase în seamă nici pe om nicî ușoara esclamare a mamei sale. Pentru aceea răspunse zîmbind: — Pentru că me string prea tare de mână. Mă doare. Giberta lăsă mâna copilului. — Scuză-mă, bolboroși dânsa, n’am băgat de seamă. Și se uită cu frică împrejur , însă nu treceau pe lângă ea dacât persoane cari ’î erau cu totul necunoscute. (Va una?) (