Universul, octombrie 1899 (Anul 17, nr. 269-299)

1899-10-01 / nr. 269

Vederea generală a Capitalei Transvaal­ului, Pretoria. — (Vezi explica(ia) massi&smmimmtssgmmm! „ UNIVERSUL “ de l­rî s’a tipărit in 96.340 exem­­­plare. Calendar pe anul 1899 Ortodox Jouî, 30 Septembrie. — Muceni­cul Grigorie. Catolic Jouî, 12 Octombrie. — Maximi­lian. Soarele răsare 6.12, apune 5.20 București, 30 Septembrie. Comerțul nostru și Mititei De când au început sa se arate efectele crizei ce ne bântuie, a început și presa străină sa se ocupe de comer­țul nostru. In deosebi ziarele germane vorbesc mult, de la un timp încoace, despre a­­ceastă ramură a activității­ noastre. Și trebuie s’o spunem cu adînc regret, numai favorabil nu vorbesc. Printre criticele ce ni-au căzut sub ochi, două mai ales merită băgare de seamă. In­tei a, că prea lucrăm mult cu banii străini și prea puțin cu banii noștri proprii. A doua, că creditul pe care-1 acordă străinătatea comerțului român nu se bucură de destulă si­guranță. Critica cea dintâia nu e o critică propriu zisă. E natu­ral să lucrăm mult cu banii străini, căci țara noastră e abia la începutul desvoltării sale economice. Neavănd ca­pitaluri pentru exploatarea și punerea în circulațiune a bo­gățiilor cu cari suntem în­zestrați de natură, e ti­rosc să facem apel la capitalurile străine, cum e firesc ca a­­ceste să vie la noi în vederea câștigurilor mari pe cari le găsesc aoi, mult mai mari de­cât la ele acasă. Așa se întâmplă în toate țările, cari se află în condi­­țiuni economice asemănătoare cu ale noastre. Nu tot așa stă lucrul cu a doua critică. In aceasta e o imputare ce trebuie să jig­­­nească adînc mândria noas­tră. Și ținănd seamă de îm­prejurarea că importăm din Germania mărfuri pentru o sumă foarte importantă, cum și de împrejurarea că împru­muturile Statului nostru tot în Germania se fac, trebuie să ne îngrijască faptul că presa din acea țară vorbește în chip așa de nefavorabil des­pre comerțul nostru. Creditul este sufletul co­merțului și prima condițiune pentru existența creditului e siguranța. Unde nu e sigu­ranță, nu e credit, și dacă în Germania s'a ajuns la con­vingerea că comerțul din Ro­mânia nu prezintă destulă si­guranță, aceasta trebuie să înrâurească în râu asupra re­lați­unilor noastre comerciale cu piețele germane. Și lucrurile nu se opresc la vorbe. Reprezintă ții mai mul­tor firme importante din Ger­mania s’au întrunit, au dis­cutat și au pus bazele unei «Societăți pentru apărarea fir­melor cari au interese în Ro­mânia». Iată, în ce ,situațiune, du­­­reroasa am ajuns: Știm bine că comerțul ro­mân serios nu e întru nimic vinovat de această stare de lucruri. Dar mai știm, și dm­­­preună cu noi știe toată lu­mea, că pe piața comercială a României se fac și nego­țuri necorecte, cari ating grav creditul nostru în străinătate. E multă vreme de când «U­­niversul» atrage atențiunea a­­supra acestui râl, pe care de altmintreli ’l-au constatat și toate ziarele de partid. Toate modificările codului de comerț făcute până acum, n’au putut stîrpi răul, cu toată ne­contenita înăsprire a penali­tăților pentru comercianții ne­cinstiți. Pricina e că ne lipsește cu desăvârșire poliția comercială. Față cu neputința în care se găsesc autoritățile, noi de mult am îndemnat pe marii comercianți români să se cons­truiască într’o puternică a­­sociațiune, al căreia scop să fie priveghiarea comerțului în vederea apărării creditului țării în străinătate. Lucrurile n’ar fi ajuns aci. Dar nici acum nu e târziu. Față cu societatea alcătu­ită în Germania, să constitu­­iască și fruntașii comerțului nostru o societate care să se puie în legătură cu cea din­tâia. S’ar ajunge ast­fel la rezul­tate pe cari nici un cod de comerț, ori­cât de draconic ar fi, nu le-ar putea obține. Din Italia (Coresp­­oart. a «Universului») Roma, 26 Septembrie. O tragedie groaznică în împrejurimile orășelului Montebruno, în localitatea nu­mită «Caspin de bas», s’a întâm­plat o groaznică tragedie care a aruncat spaima în tot ținutul. Un oare­care Giuseppe Gar­­banino era certat cu unchiul seu Bartolomeo Garbarino pentru niște daraveri bănești, sau mai bine zis pentru o mizerabilă sumă de 3 lire. Vinerea trecută, Giuseppe în­tâlni pe unchiul seu care se în­torcea acasă. El începură să se certe, și în mijlocul certei nepo­tul lovi de 3 ori cu coasa pe un­chiul său, rănindu-l de moarte. Mătușa lui alergă auzind zgomo­tul și primi de la sălbaticul ei nepot o lovitură de coasă în cap care o întinse lată la pământ. Verișoarele sale, Theresa și Ma­ria, alergând și ele în ajutor, au fost grav­­ rănite cu 2 lo­vituri d­e coasă. La zgomotul produs, fratele asasinului și femeea acestuia ve­niră în goana mare scoțând ți­pete de spaimă, dar ucigașul scoase un revolver și trase mai multe focuri asupra fratelui și nevestei lui, cari căzură scăldați într’un sac de sânge. Ne mai văzând pe nimeni îm­prejurul lui, această fiară ome­nească o rupie de fugă pe câmpie. In acest moment începu să cadă o ploaie torențială, care în­lesni ast­fel fuga mizerabilului. Toate victimele sunt într’o stare foarte gravă. Asasinul n’a fost încă prins. Doui aut in­tr’un pod La Ghionolo Po, lângă Pavia, s’a descoperit un fapt din cele mai grave. Un cismar, anume Giuseppe Rossi, avea o fată de 30 ani, frumoasă și iubită de toată lu­mea și care se amoreză, acum­­ 2 ani, de un tîner care ședea lângă ea. Densa vorbi de amorul ei ta­tălui său, dar de atunci n’a mai fost văzută, a dispărut. S’a vorbit de crimă, de fugă, apoi, după cum e obiceiul, nu s'a mai vorbit de nimic. Dar, în urma unor denunțări anonime, pretorul din Correo­ona a fost înștiințat ieri că fata e închisă de doui ani de zile în­tr’un pod din casa părintească și că starea sănătăței­ei inspira cele mai serioase îngrijiri. Pretorul se duse îndată la fața locului, însoțit de 2 carabinieri și găsi într’adever pe biata Giu­­seppina în fundul unei mansar­de, într'un hal fără de hal; ea era de o slăbiciune extremă și nu se putea mișca de pe patul pe care a declarat că stă de 2 ani de zile. Tatăl denaturat a fost arestat. El a declarat că da feLea numai hrana absolut necesară ca să nu moară de foame. Tentativă de paricid O dramă înfiorătoare s-a des­fășurat alaltă­ ori la Mantua. Verecondo Tagliavini, de 24 anî, a încercat să-și omoare pe tatăl său Carlo, de 47 anî. In urma unei certe, Verecon­do așteptă pe tatăl său care tre­buia să se întoarcă de la lucru, într-un loc întunecos, și cum îl văzu în apropierea lui, trase a­­supră­ î­n focuri de revolver cari răniră la pântece pe Carlo. Apoi paricidul fugi și-șî făcu seama în mijlocul unei câmpiei trăgându-șî un glonte în gât. Moartea i-a fost instantanee. Starea tatălui, deși gravă, nu­ e totuși disperată. Antigon. CRONICI FEMENINE Despre Plăceri «Viața este grea copil! veți afla-o, vai ! prea târziu». Dar ar fi nedrept de­ a nu recunoaște că ea are și plăceri și bucurii. Plă­cerile sunt relative și depind mult de noi, tot ast­fel și cu bucuriile. Câte evenimente in viața noastră cari s’ar putea schimba pentru noi in plăceri, dacă am voi să le considerăm ast­fel: O plimbare pe câmp, o mică ușurare in aface­rile noastre casnice, o surpriză pregătită unei persoane absentă din familia noastră, în fine cel mai mic lucru agreabil, care a­­duce varietate în viata noastră, ar putea deveni un izvor de plă­ceri. Fericiți aceia cari păstrează până in versta ’naintată simpli­citatea copilăriei ! Acel, cari caută mereu plăceri noul, găsesc fără’ndouială puțin farmec în plăcerile, simple și cu­rate, căci acelea perd tot far­mecul lor, imediat ce se depăr­tează de principiul: «mai inter datoria, pe urmă plăcerea». Natura nu oferă ca celor cari știu, să o ’nțeleagă și să o pre­fere, un izvor nesecat de plăceri ? Aceștia n’au nevoe de observații, de spectacole mari cari fac să bată inima ființelor celor mai in­diferente ; câți­va­ arbori stufoși, •câte­va tufișuri infloriter sunt de ajuns pentru a causa un moment de bucurie. Ne întoarcem adesea de la plă­cerile cari ni se oferă mal in fie­ce zi, oflând după­ altele pe cari nu ni te putem procura. Câte persoane nu sunt cari doresc să călătorească departe și cari invi­diază soarta acelora ale căror mijloace și timp le permit a-și părăsi patria pentru a străbate țări străine­... Locuind la țară, știu eî să aprecieze cum ar tre­bui, o plimbare de câte­va ore, sau o zi petrecută in grădină? Ori­ vom aceste plăceri pentru simplul motiv că sunt prea ordi­nare, prea simple ? Pentru un spirit cultivat sau observator nu sunt incidente din viață, nici obiecte exterioare cari să nu deștepte reflexiuni folosi­toare, sau oare­care sentimente cari să aducă fructe in viitor Dacă căutați plăceri cu un spirit nepotrivit, vă vor plăcea certurile, discuțiunile cari otrăvesc sufletul și gândirea, dar nu este ast­fel cu plăcerile mari ! Intoarceți-ve de la tot ce este josnic, rău­, ne­demn de voi, dar nu desprețuiți acele flori mici și modeste cari se ofilesc pe margina țărmului și a cărei permisiune o aveți de a vă bucura de un suflet curat și bun! Fie­care din noi iubim (ne place) pe cine­va, căruia ’i putem procura fericire ; nn toate țările sunt zile frumoase in cari natura întreagă pare că surîde când soa­rele luminează cu razele sale bi­ne- făcătoare! Deci nu vă plăn­­geți de bucurii ! Dina Coroana Românilor Ia Congresul orientaliștilor Sub acest titlu găsim urmă­torul articol în ziarul italian «Il Popolo romano» : «O serbare gentilă și solemnă pregătesc numeroșii români, ve­niți la Roma ca să aducă salu­tul patriei, orașului pe care -l consideră ca mama lor: «Mama noastră Rom­a­­ exclama senatorul Urechiă, profesor și fost ministru, care reprezintă gu­vernul său; și în aceste cuvinte se află tot viul simț de înfrățire pe care el și concetățenii săi ’l­ arl pentru Italia în general și pen­tru Roma în special. «Amintirea lui Traian e vie totuși , nici că ar putea fi alt­fel căci de la cucerirea sa până azi, abia au trecut trei­zeci de ge­nerații din tată și fiu și Româ­nii, cum arată și numele lor, sunt tot descendenții acelor ve­terani pe cari marele împărat i-a lăsat ca păzitori ai Daciei în­vinse, și care î-a ridicat minu­natul mausoleu descoperit, și păzit de profesorul Tociles­­cu , sunt acei ale căror prime pagine din istorie sunt sculptate pe columna din forul Traian. «Și ei vin din țara lor spre a Vedea acest însemnat monu­ment de istorie, și care -î uneș­te istoriei celei mai mărețe pe care lumea o cunoaște și admi­ră: aceea a Romei. Vin să a­­ducă o splendidă coroană și să o depună pe piața Forului, o­­magiu solemn adus după atâtea secole generosului împărat, sol­daților săi valoroși. «Reprezentanța e destul de nu­meroasă ; și multe sunt doamne­le ce însoțesc comisiunea și care poate vor fi îmbrăcate în drăgu­țul costum al femeilor române , și poporul din Roma va aplauda în trecerea lor pe acești frați, așa de încântați de a le da o sa­lutare frățească. Cei mai mulți aparțin la familii distinse, dar se află printre ei un om demn de admirațiune, căci e cuprins de un înalt simț de romanitate. «El nu e de­cât un păstor al Carpaților, se numește Cârțan. Ignorant, a vroit să învețe să citească spre a cunoaște faptele Romei , și a citit pe Liviu, chiar n’a citit altă carte de­cât istoria lui Liviu, și e entuziast de pa­tria noastră. Sărmanul, când a aflat că Urechiă, marele fonda­tor al Ligei române, se ducea la Roma, spre a depune o coroană comemorativă, fără să-i pese de oboseli, a lăsat pădurile și tur­mele sale, și singur, pe jos, a venit la Roma, unde, îndată ce a ajuns, a sărutat pământul. Ro­manii ’1 vor înțelege, ’1 vor cu­noaște , în el vor înțelege mai bine cum acest nume de Roma poate să pară luminos și drag de pronunțat chiar popoarelor pe care armatele le cuceream .Ministrul de instrucție Bac­­celli, care are are atâta cult pen­tru idealul roman, nu va lipsi de la această serbare; chiar el va primi comisiunea și va da sa­lutul arma urlos descendenților Daciei și veteranilor imperiali, cari se numesc urmași ai mar­tirilor de la Arad.» Zice apoi că același Perczel, care a depus cunună pe monu­mentul martirilor, a fost autorul unor ne mai pomenite măcelă­riri, și continuă : «Slujba călăului Haynau o îm­plinesc astă­zi pașalele din co­mitat și gendarmii statului cons­tituțional de model și dacă îna­inte cu 50 ani s’au însuflețit cei mai buni și mai nobili bărbați ai tuturor popoarelor din Euro­pa pentru lupta de independență a vitejilor Maghiari, astă­zi nu­mele de Maghiar a devenit nu­me de greață și groază pentru toți amicii adevărați ai libertăței politice, ai progresului social și ai umanitate!.» O CUGETARE PE ZI Morții rîd de calomnie, dar aceasta omoară pe cei vii. Urmașii martirilor de la Arad Sub acest titlu publică «Ar­beiter Zeitung» din Viena, un articol interesant, din care tra­ducem următoarele : «Straturile stăpânitoare din Ungaria, deși sărbătoresc pe mar­tirii de la Arad, totuși ,și-au lu­at de model mai mult pe călăul de la Arad (Haynau). Apăsarea națională, aservirea și exploata­rea nerușinată a poporului mun­citor, acestea fac cuprinsul în­­tregei istorii a Ungariei inde­pendente. «Ungaria, unde a curs sângele a sute de mii de martiri ai in­dependenței, a devenit astă­zi terenul unor neîntrecute acte de violență și cruzimi ale burghe­zimei, care a ajuns la stăpânire. Iarăși se împușcă și se străpun­ge, vesel, în numele ordinei ; dar aceasta e ordinea acelora Asasinarea fiului mirelui fizir (Coresp. part. a ziarului« Universul») Constantinopol, 25 Septemb. Slim. d-le Director. Azi pe la orele 4 jum. p. m. când mă plimbam în apropierea podului de peste Cornul de Aur aud de­odată patru detunături de revolver. Mă informez ce se în­tâmplase și mă reped numai­de­cât la fața locului. Am văzut ceva oribil în fața mea: trântit și scăldat într’un lac de sânge zăcea fiul marelui vizir al Turciei. Iată ce am putut afla asupra acestui fapt: Intr’o birjă sosise fiul vizirului în fața podului unde ancorează vapoarele, cari pleacă în diferite state ale Asiei. După a­­ceea sosi și o altă birjă elegantă cu patru domni eleganți. Acești domni numai­de­cât îl înconju­rară pe fiul vizirului și unul din­tre acești criminali scoase un re­volver mic, dar de mare calibru, și trase patru focuri asupra fiului vizirului care, lovit­ în piept, căzu scăldat într-un sac de sânge. După ce au săvîrșit acest fapt, criminalii se urcară în birja cu care venise și dispărură. Până acuma nu s’a putut afla încă cine să fie acel individ mis­terios, care a avut curagiul să execute un asemenea oribil fapt. In momentul când se auziră detunăturile revolverului se strân­sese atâta lume, că nu s’a putut circula și nu a lipsit mult ca să nu se întâmple un alt oribil ac­cident, adică să nu se rupă podul. Din toate cercetările ce s’au făcut până acuma, nu s’a putut constata de­cât că autorii aces­tei crime nu sunt alții de­cât albanezii. Acest fapt a produs mare sen­zație în oraș. In port sunt toate prăvăliile închise. Bruno >1. Feder CARNETUL 1EU In vis Vă recomand,—vă cer pardon,— Pe d-na Șontorog, C’o limbă lungă cât un cot, S’o credeți, zău, vă rog... De când se scoală, de cu zori Și pân's’a înserat, Nu stă chiubuța ei de loc Și umblă ne ’ncetat !.. Ba că vecinul a turbat Și soața s’a bătut. Ba nu știi cine ce păcat In viață a făcut... Și dimineața p’al său soț N­ ia la «trei păzești!» Și’l zice : «Neică, tu, în somn, «De­cioarele vorbești»... Atunci bărbatul­­ i-a răspuns, Posac și disperat: — Așa 'e nevastă, zău, așa !.. «Ce-ai spus 'l-adevărat ... «Dar, pentru că vorbești mereu «De iad și paradis, «Atât răgaz găsesc și eu ura să vorbesc în vis» !... Marion Vederea generală a Capita­lei Transvaalaini, Pretoria — Vezi ilustrația — Dăm azi ca ilustrația pe png-1 o vedere generală a Capitalei re­publicei Transvaal, Pretoria. A­cest oraș a fost întemeiat la 1855 de Martinus Wessels Pretorius, fost președinte al republicei Sud­­africane. Pretoria este centrul comerțu­lui și al industriei, și reședința guvernului și a președintelui dr. Krueger. 30 Septembrie Sfintul Sfințit mucenic Griagorie, episcop al Ar­meniei celei mari A fost de neam Part și s-a născut pe la anul 240, el a invelat religiunea creștină in Chesareea Ca­­padochiei și s’a h­iroto­­nisit episcop de arhie­piscopul Chesarien Leon­­tie. Grigorie a intors ze­cimi de mii de armeni la credință și pe Însuși Tiridat, Împăratul Ar­meniei. El a pătimit foar­te mult pentru Ghistos, și pe la anul 325 s’a mu­tat către Domnul. O­rologiul cel mare, ediția a II-a a sf. Sinod, pag. 171. Grigorie Luminătorul în arme­­nește Grigor Lusavoris, care răs­pândi creștinismul în Armenia, era fiul unui prinț armean de viță regească. Tatăl său Anag se alipise sasanidului Artașir sau Ardeșir, și fusese trimis în Ar­menia spre a asasina pe regele Khosrow I, care era rudenia sa, și a câștiga prin această crimă suveranitatea acestui regat pen­tru sine. După doui ani de șe­dere la curtea lui Khosrov, el isbuti a executa criminalul său plan , dar pedeapsă urmă ime­diat crima. Anag fu urmărit în fuga sa, înecat în valurile Araxe­­lus, și tot neamul său, până la cea din urmă mlădiță, fu tîrît la moarte. Cu toate acestea unul din fiii săi, în vîrstă aproape de doui ani, fu scăpat de către doica sa, Sofia, femeea pioasă din Chesareea Capadochiei, care fugind de groază luă cu sine co­pilașul în această cetate. Aici copilul fu botezat și primi nu­mele de Grigorie, întocmai ca unei arătări minunate pe care o avusese, în drumul către Che­sareea, călătorii cu care doica și copilașul făcuseră drumul. Pe când ei se odihneau sub un co­pac, un înger li se arătă în chi­pul unui porumbel și salută co­pilașul, numindu-l Grigorie. El fu crescut în mod creștinesc de către doica sa, și se făcu însem­nat, din cei dintâiü ani ai verstei prin a sa modestie, curățenie și temere de D-zeu. Mai târziu cu mare greutate, abia, abia’l putură determina ai familiei să se că­sătorească, spre a nu-i se stinge de tot neamul. După trecere de doui ani de căsnicie el se des­părți de femeea sa, care’î adu­sese pe lume doui fii, pe Aristag și Wertan; despărțenia s’a făcut între soți de bună voe. Mama se dete cu cel mai tî­­năr din fii, de obște, într’o mâ­­năstire de maici, iar Grigorie intră în slujba lui Tiridate (ar­­menește Dorzad), fiul lui Khos­rov I, spre a ispăși, atât pe cât era cu putință, crima pe care Anap o făcuse către tatăl acestui prinț, Tiridat, care ajutat de ro­mani, se făcuse stăpânul Arme­niei și repurtase isbânzi strălu­cite. Acesta voind a mărturisi recunoștința sa Zeilor, și mai cu seamă zeiței Anahida, se duse la Eliza, unde ea avea o ca­­piște strălucită și acolo depuse coroane și buchete de flori. Toată elita societăței din Armenia îi urmă pilda. Grigorie singur, care se găsea în mijlocul lor, nu’i urmă. Tiridat, fiind înștiin­țat despre aceasta, porunci să vie Grigorie înaintea lui, căruia’i ordonă să jertfească și el ca toată lumea Dianei și să pără­sească creștinismul. Grigorie re­fuză curagios. Regele ’l dete în­dată pe mâna călăilor, care’l su­­puseră la nenumărate munci și casne, unele mai groaznice de­cât altele , apoi Tiridat, auzind de la un om al Curții că Gri­gorie era fiul lui Aneg, porunci să fie transportat cu mâinele și picioarele legate, în castelul în­tărit Artașad, unde fu aruncat în o groapă adîncă plină de ne­­­­curățenii, stârvuri, șerpi) și lurite lighioane veninoase, hotăr-“’ rît fiind locul acela de obicinuit criminalilor pedepsiți la moarte. O văduvă creștină care locuia în acest castel și se numea Anna, mânată de o inspiraț­ie de sus,—care nu lasă pe plă­cuții lui D-zeu să li se piarză po­menirea,—vine a’î arunca câte o bucată de pâine în fie­care zi, în nenorocirea în care se găsea sf. mucenic, care fu hrănit așa o vreme de trei­zeci de ani. Tiridat, pe când tot timpul acesta, publică decrete severe de goane în­potriva creștinilor, și a făcu să moară un mare număr, mai cu seamă sfintele fecioare Ripsimiane cu 35 tovarășe, și, Caiana precum și cea împreună cu dînșii, dreptatea D­zeească nu’l rabdă mai mult, ci sgudui pe autorul tuturor acestor crime. In oare­care vreme după execu­­țiunea acestor sfinți mucenici, el voi într’o zi să se ducă la vî­­nătoare ; când era aproape să plece căzu de­ odată în căruța în care se urcase, și fu apucat numai de cât de demon, și încă cu o așa groază în­cât începu a-și mânca carnea de pe trup, de se făcu numai o rană peste tot. Toată familia sa, principi, servitori și multe alte persoane cari se găseau în reședința re­gatului fură apucate și căznite de demoni. Atunci se arătă în vis sorei sale Costoviciușa un înger, care-i povesti că numai Grigorie, cel încuiat în groapa de la Artașat, poate slobozi pe cei stăpâniți de demoni, și că trebue căutat pentru aceasta în­­ dată. A doua zi de dimineață, ea povesti vedenia sa mai ma­rilor curte­, dar ea o prețui­ră ca pe o eșită din minte. Aceeași vedenie se repetă de patru ori. In cele din urmă în­gerul o preveni că, dacă vede­nia nu se aduce la îndeplinire mult timp, relele se vor întinde și o vor cuprinde chiar și pe ea. Ea cercă așa­dar încă odată de a face să fie înțeleasă vedenia ce ea avusese aevea. Pentru care se trimise îndată la Artașat, unde, spre marea spăimântare a tutu­ror, se află Grigorie încă trăind. ’L traseră afară ca funii din fun­dul puțului, și’l trimiseră la re­ședința regatului Vargașabat. Acolo, Grigorie făcu a cunoaște pe norodul adunat, pricina rele­lor ce’l apésau, ’1 instrui în timp de 65 de zile în principalele a­­devăruri ale Creștinismului, se sloboziră de bântuirea duhurilor rele de cari erau bântuiți toți cei cari îmbrățișară credința și fă­cură penitență, și sfârși dând re­gelui chiar sănătatea, rațiunea și forma omenească. Atunci se con­strui în cinstea mucenicilor, și mai cu seamă a fecioarelor Rip­­simiane, capele, în locurile unde ele trăiseră și au suferit; toate copiștile idolilor fuseseră așter­nute pământului, și toți idolii regatului sfărâmați. Chiar regele însoți pe Grigorie în călătoria sa în ținuturile regatului și contri­bui în mod efectiv, prin pilda sa, mărturisind vechea sa îndă­rătnicie, a aduce norodul la adevă­vărurile Evangeliei. Grigorie s’a însărcinat atunci însuși de a face să vie dintr’o țară vecină, care era creștină, un păstor sufletesc pentru norodul său ; apoi regele, după ce a con­sultat pe marii săi sfetnici, tri­mise pe Grigorie chiar în Che­sareea, de unde ceru și primi din mâinile Arhiepiscopului Le­­ontie, hirotonisirea în preot și episcop, în urma cărora putu veni să păstorească sufletește Armenia, adusă la credința în Christos prin cuvîntul seu. La înapoerea la urmă și mai de­parte opera începută, dărâmă o grămadă de capiști cari mai ră­măseseră în picioare, lumină cu sf. botez o mulțime nenumărată, între care chiar pe regele, pe care-l hotărî a zidi și a înzestra biserici și școale, a așeza preoți și conducători, a pregăti mij­loace pentru a înălța scaune e­­piscopale și a construi mânăstiri de bărbați și de femei. Când toate aceste pregătiri fură gata* Notițe critice" Parisieniî au aperitivul, Vie­­nejiî fanfara, Ploeșteniî politica, alții alta , locuitorii capitalelor mari au totdeauna câte o deo­sebită slăbiciune, câte o patimă specific și Dar Bucuraștenii ? E ușor de răspuns: — Muscatul, Muscalul, se­­ n­elege, nu din pu­ncut de vedere politic sau sor­a! și cu atât mai puțin din p­­uncsul de vedere economic, fiind oă. muscalul nu vrea să­ știe de r­egulamentele noastre poli­­­țienești, ou admite tarifele noa­­stre oficiale ; muscalul ține la ta­riful său autonom. In adevăr, ia să vedem. Tariful birjilor de piață sună a ști­el : «2 lei o oră în raza orașului": «1 leu o cursă ce nu trece peste 7» ceas ; «2 lei cursa de la și până la gări.» A.ș ! crezi că vrea să știe mus­­­ajul de asta ! *) Vezi No. de Jouî. Dîn’ putem noi tolera în sta­tul nostru, în capitală, ca niște străini să nesocotească regula­mentele stabilite ? Firește că putem. De ce să nu putem ? Nimic pe lume nu se poate mai ușor de­cât a tolera. Dar e drept ca muscalul să îndouiască, să întreiască și, la zile mari, să împărțească prețul cur­selor ? Fără nici o ezitare, răspund , da, e drept. Nimic nu e mai drept pe lum­e­ de­cât prețul patimii. Vedeți pe acest mic impiegat. Știți câtă leafă are tînerul pe lună ? 150 de lei... adică 150 în stat; în mână capelă 135, care va să zică, 1620 de lei pe an ; prin urmare, are venit, din munca lui, câte 4 lei și 44 de bani fără ceva pe zi, în anii comuni, iar în anul bisexu­l, câte 4 lei și 42 de bani și ceva. E cam prea puțin, ce e drept , dar pentru un t­unel fără viții și cu socoteală, poate s’ajungă, la, sar privim, me rog. Unde-o fi mergând așa gătit acest june ? Se oprește în fața cofetăriei Riegler să’șî așeze încă odată cravata, care arde ca focul , își scutură cu batista pantofii de lac ; își potrivește țilindrul,după ce’î trage apăsat o mânecă îm­prejur , se’nțepenește în călcâie, și se uită spre fațada Teatrului Național... La ce se uită ? Ei! la ce ! la muscali... După multă desbatere interioară, își alege unul foarte marader, îm­brăcat în catifea albastră, cu brâu pembca, cu doi trotteurs negri, de mănâncă jeratic... Pi­cior peste picior și: — Pa'id'iom, gaspadin ! Unde?... Asta e ! N’o să meargă omul cu muscalul să mânânce rahat la cișmeaua lui Cantacuzino de la Filaret... La șosea ! unde merge toată lumea bună. Dar o să’mî zici dumneata : — Cum se poate? un om care câștigă pe zi 4 lei și 44 de bani fără ceva în anii comuni și 4 lei și 42 de bani și ceva în anii bi­sexu­li, cum se poate sa cheltu­iască zece doisprezece lei pentru birjă la șosea ? — Iaca, se poate. — Atunci, micul impiegat, Doamne iartă-mă ! ciupește din banii publici pe cari i-o fi mâ­nuind... — Doamne ferește ! este unul din cei mai de treabă funcțio­nari, onest în toată puterea cu­vântului : să ’î dai fără teamă sute și mii pe mână... — Atunci, joacă și câștigă... — In viața lui n’a pus mâna pe o carte de joc ; din contra, jucătorii ii inspiră adîncă aver­siune. —­­ Atunci... cum e tînăr, bine făcut și curățel... — A­­­domnule ! e un băiat plin de frumoase sentimente mo­rale ; nici odată n’ar fi în stare să gândească măcar pe departe la o infamie. Și pe urmă, e îna­morat de o jună modistă foarte frumușică, pe care e vorba să o ia in căsătorie. Și ea e o fată foarte cum se cade și meșteră. Are o mică economie și o s’o mai ajute și o mătușă ca să des­­chiză un magazin de mode... O să fie o căsnicie foarte potrivită. A 1 tocmai iat-o și pe ea. Așa, că ’i foarte drăguță?... Cu cât gust se îmbracă! Ce pălă­riuță cochetă! Ce betine eleganței Ia priviți-o cum calcă de ușurel, pare că e o păsărică ! S’a oprit... Face un semn de chemare cu mănușa... Cui?... Ei! cui! firește că nu dumi­­tale ori mie... Muscalului... Doi vineți superbi... roate galbene cu cauciuc... A! cauciucul! mai ales pe pa­vajul ăsta nou de lemn și de asfalt și pe șoseaua bătută cu mașina... — Quelle volupté, ma ekére ! Si... sboară 1 «S­boară, „ sboară, păsărică,! sboară, cât ești tinerică!» zice poetul, uitându-se lung după tră­sură în care, sub umbreluța azu­rie, se vede sclipind părul cel blond și ceafa cu puf de pier­sică... (Ați observat," desigur, că ’n anul ăsta se poartă foarte mult blondul.) —. D-la zâmbești, zice econo­mistul sever. Do­mitule’îți pla­ce astă, aprobi luxul acesta nebu­nesc, din care are să resulte ruina societății noastre».. Dar ne ducem la faliment, domnule ! — Te rog, domnule, zic eu... — Daca din deretul acestui lux, (me întrerupe un moralist) ne-ar pândi numai ruina mate­rială, falimentul, încă n’ar fi o nenorocire destul de mare. Ne­norocirea cea mare care ne pân­­dește este decăderea socială, in­sanitatea, perderea busolei mo­rale... Mâne, poimâne, nebunia luxului va împinge pe micul im­piegat să falsifice scripte, pe fru­moasa blondă să... — Mi rog, domnule, n’am dreptul să bănuești... Cum ? pen­tru o plăcere inocentă, pe care ți-o poți explica prin... — Nu ți-o poți explica, îmi zice un filosof decât prin mania reprezentării... — Nu ’nțeleg, zic eu. — Mania reprezentării se nu­mește acea pornire foarte comună la oameni... — Mă" rog, întrerup­eți pe filosoful meu, dă’mî voe : poți să vie ’mprumuf­t cu douăzeci de lei pină la 15 ale lunii viitoare ? Am mare""nevoe. —Cu­ plăcere, poftim... Ziceam dar că mania reprezentării... — Me iartă,­zic ,eu, îmi explici aldată... mă grăbesc. — Ei! stai un minut. — Nu pot, e târziu... Me aș­teaptă nevasta gătită, i-am pro­mis s-o duc la șosea negreșit... La revedere... Aha !­apilipisti, trotteurs . — Paldlom, gaspadin! Caragiale. Post-scriptum. Direcțiunea Teatrului național "mi-a făcut in anul acesta o ne­prețuită onoare, punând, pentru deschiderea stagiunii, micul meu nume lângă altele foarte mari: Alexandri și Hasdeu."De­sigur, nu atâta meritelor mele, destul de contestabile și contestate, cât bunei-voințe a onoratei direcții, aș putea eu atribui norocul ce am avut. — Mă simt deci da­tor să mulțumesc din inimă prea stimatului director, d. Sc. I. Ghi­­ca, pentru înalta favoare ce a bine-voit sa mi acorde din pro­pria d-sale pornire. Sunt asemenea dator să mul­țumesc—deopotrivă tuturor, fără nic­i o reservă sau excepție a ex­celenților artiști cari, cu atâta talent, cu atâta generoasă dra­goste, au salvat două lucrări ale mele osindite de demult... Bielele mele încercări! Ce a­­dîncă bucurie simt, văzând, in­­tr’un târziu, că, daca eu n'a­­veam dreptate să vă stimez prea mult, nici acel cari vă desprețu­­ină cu totul n'avea și prea multă dreptate. Caragiale. Atentatul asupra Tramvaiului din str. Simț «Veselia», care va apare Sâm­bătă 2 Octombrie, va coprinde, pe lângă o materie bogată, va­riată și hazlie, o prea frumoasă ilustrație în 6 culori, reprezin­­tând o scenă de actualitate și a­­dică : «Atentatul asupra tramva­iului din str. Sfinților». «Veselia» se vinde cu 10 bani în toată țara.

Next