Universul, septembrie 1900 (Anul 18, nr. 240-269)
1900-09-26 / nr. 265
r . Regina VVilhelmina a Olandei la manevre. — (Vezi explicația) Calendar pe anal 1900 Ortodox Luni, 25 Septembrie. — Cuv. Eufrosina. Cit talie Luni, 8 Octombrie. — Brigita. Soarele răsare 6.05 ; apune 5.30 București, 20 Septembrie. SITUAȚIUNEA Azi începe sesiunea extraordinară a Corpurilor legiuitoare , e dar nemerit să aruncam o privire asupra situațiunii. Cu venirea toamnei, învinșîndu-se viața politică, fel de fel de zvonurî au început să circule asupra situațiunii și a intențiilor guvernului. E greu pentru opiniunea publică să deosibească în noianul de zvonuri, adevărul de născocire. Cu oarecare osteneală însă, cercetătorul poate găsi firul adevărului. Ceea ce e mai presus de orice îndouială, e că situațiunea este grea, foarte grea. Spre a se pune în poziție să urmeze progresul Statelor civilizate în concertul cărora a intrat, România a fost nevoită să contracteze, în ultimii douăzeci de ani, o datorie însemnată. Cu banii împrumutați din străinătate s'au făcut căi ferate, șosele, poduri, docuri, porturi, adică instrumente absolut necesare pentru ca munca națională să producă mai mult, mai lesne și mai bine , o parte din bani au fost întrebuințați pentru armată, adică pentru apărarea muncei naționale. Grație acestor împrumuturi, am făcut mari progrese, dar în același timp ne-am îngreuiat situația în două chipuri. Intuiți, am încărcat budgetul Statului cu o anuitate din ce în ce mai mare, după cât se pare, în starea de azi a veniturilor, anuitatea a ajuns la maximum, așa că nu ne mai putem împrumuta. Al douilea, cu enormele lucrări c nrl s’ant C7cer,.ila.l într’un timp relativ scurt, s’a creat un soi de dezvoltare artificială peste cea naturală. Când ar fi venit momentul să ne oprim, firește că această dezvoltare artificială avea să cadă, producând suferințe. Și acest moment a venit, împrejurări interne și externe impun Statului să închidă era marilor lucrări, amânând pentru alte vremuri ceea ce mai este de făcut. Toate astea n’ar fi însemnat mult, dacă criza ne ar fi găsit în timpuri bune. Forțele noastre de producțiune fiind sporite în urma marilor lucrări efectuate, am fi putut face față nevoilor cu propriile noastre puteri, fără ajutorul bănesc al străinătății. Din nenorocire, ne găsim de câțiva ani într’o stare economică foarte rea. Slăbiciunea recoltelor de pe la 1895 încoace, lipsa groaznică din anul trecut, ne-au adus pe toți într’o stare de mare strîmtorare. Soarta a vrut ca toate nevoile să vie deodată peste noi. Situațiunea a dar foarte grea și cere, din partea întregea națiuni, o riguroasă sforțare pentru ca Statul să iasă deasupra nevoei. Corpurile legiuitoare au fost convocate în sesiune extraordinară, spre a studia mijloacele ce guvernul îi va propune pentru scoaterea țării din această situațiune. Din Austro-Ungaria (Coresp. part. a ziarului «Universul». Viena, 21 Septembrie. Situația politică Toate partidele din Austria se pregătesc pentru alegerile parlamentare,cari, după cum se știe, vor avea Ion la unconanul lui Ianuarie anul »ritt). De mai multe decenii se ține socoteală în cercurile politice de atitudinea parlamentară a clubului polon, deoarece polonii au știut totd’auna să se afirme ca partid de Stat, cu care guvernul trebue să stea bine. Ei totd’auna au făcut parte din majoritatea Parlamentului și s’au declarat de multe ori solidari cu cehii, în urma principiilor comune de autonomie și de solidaritatea slavă. In timpul din urmă însă Polonii s’au despărțit de Cehi, deoarece nu aprobau politica obstrucționistă a acestora. Șeful Polonilor, baronul Javorski, a proclamat ca program politica «mânei libere». In ultima sesiune a Parlamentului, polonii erau reprezintați prin 55 deputați și acum speră că vor dobândi și mai multe mandate, deoarece poziția lor s-a întărit în urma laudelor ce le-a adresat împăratul Francisc Iosif cu ocazia manevrelor din Galiția. O aventură de vânătoare a arhiducelui Otto din Stanislau (Galiția) se scrie următoarele : Arhiducele Otto, care a luat parte la o vânătoare în pădurile de la Nadrova, era cât pe aci să devină victima unei aventuri de vânătoare. Arhiducele Otto, care e un vânător pasionat, a plecat la vânătoare însoțit numai de un vânător. Pădurile acelea de la poalele Carpaților sunt pline de fiare sălbatice. Vânătoarea decurse fără nici un incident și clase bune rezultate, când deodată ducele se întâlni cu un urs, care se repezi asupra lui. Arhiducele abia avu timp să tragă un foc de pușcă în pieptul ursului. Bestia, grav rănită, se ridică în două picioare și atacă pe arhiduce, care nu mai avea nici un glonț în pușcă. Deja arhiducele simțea răsuflarea caldă a ursului, care începuse deja să-l stropească cu balele sale, când deodată ursul căzu jos, împușcat de tovarășul arhiducelui, care alergase în ajutor. Aventurierul maghiar înger Soliman Ziarul «Magyarorszag» din Budapesta, anunță că de la înger Soliman,—care se știe că a întreprins o expediție în Africa de est, ca să înființeze acolo o colonie maghiară,—a sosit o scrisoare, adresată unui amic, cu știrea ca Înger a fost arestat în capitala coloniei franceze a Somaților. Înger a scris această scrisoare în închisoare și roagă pe amicul său să liniștească pe mama și pe sora sa care se află în Timișoara. La 13 octombrie va scăpa din închisoare și se va întoarce în patrie. După o altă scrisoare sosită de la un membru al expediției lui înger Soliman se spune că autoritățile engleze din Aden afu cerut de la autoritățile franceze din Djibuti, ca să estrădeze pe înger, după ce acesta și va fi terminat osânda. Astfel pe înger îl așteaptă o a doua pedeapsă. Cu ocazia primei expediții înger s’a certat cu tovarășii sei, aceștia l’au părăsit și s’au adresat consulatului englez din Aden, care a suportat cheltuelele pentru reîntoarcerea lor. Atunci tovarășii lui înger îl deferă pe acesta în judecată. Căsătoria unui răsboinic boer în Budapesta Primarul capitalei ungare a dat zilele trecute dispensă pentru cuvenita anunțare a căsătoriei, într-un caz interesant. Supusul german Carol Hauk din Bavaria era de 8 ani funcționar la căile ferate olandezesud-africane. La începutul războiului cu englezii, Hauk intră în armata boeră. In cursul răsboiului a fost făcut prizonier de către Englezi, cari i-au ars casa, și l-au internat în Johannesburg. De aici reuși să fugă și plecă direct la Budapesta, unde se afla logodnica sa, o d-șoară maghiară din 3Vtv.rc.9~ 0'9ucUtili CU CIU offtcu&recunoștință în Transvaal, de unde ea plecase insă după isbucnirea resboiului. Tînăra d-șoară locuia în casa părinților ei, din strada Baross. Hauk, îndată ce sosi la Budapesta, adresă primarului o petiție în care cerea dispensa pentru vestirea căsătoriei pe motivul că trebuie să se întoarcă la slujba sa în Pretoria, deoarece Englezii, la intervenția amicilor săi, i-au permis reîntoarcerea. Primarul îî acordă dispensa și căsătoria avu loc încă în aceiași zi. Tînăra pereche a plecat cu cel mai apropiat vapor în Africa sudică. Păcăleală ungurească Ziarul «Pester Lloyd» din Budapesta publică sub titlul «Papricașul de pește din Seghedin și peștii români» următoarele : Patrioții locali din Seghedin sunt mai săraci cu o ilusiune. Cazul este atât de surprinzător, încât un ziar din Seghedin declară adânc întristat, că n’ar crede vestea aceasta urîtă, dacă sursa ei n’ar exclude ori ce îndouială. E vorba despre aceea că papricașul de pește, cunoscut și vestit în toată țara, și căruia are Seghedinul să-i mulțumească tot renumele său, nu este autohton ci importat din România. Lucrul acesta s’a aflat prin faptul că negustorul de pește, care furniza marilor restaurante peștele renumit, a lăsat în baltă săptămâna aceasta pe mușteriii săi pentru că marfa care sosise din Brăila s'a împuțit și a fost confiscată de autorități. Amicii papricașului de pește din Seghedin sunt foarte nemângâiați în urma acestei descoperiri. Halos. Din istoria Secolului XIX 25 Septembrie (1896) Se pune la Paris, piatra fundamentală a frumosului pod «Alexandru III», în prezența țarului Nicolae II. CHÖNIGI FEMENINE Artistele rusești și chinezii Unui redactor al ziarului rusesc «Petersburgskija Gazeta» i-a venit nostima idee să intervieveze pe mai multe artiste ale scenei rusești asupra chestiunei. Ve plac chinezii ? D-șoara Treobraschewski a declarat că nu-i este indiferentă rasa galbenă. Ea cunoaște pe un tînăr Siamez, care l-a impus prin vioiciunea sa. Ea ține de un lucru foarte bun căsătoria între un european și o chineză. Balerina Petipas istorisirîzând, că ea a cunoscut un atașat chinez, care i-a lăsat o fotografie cu această curioasă inscripțiune : «Atașatul d-șoare- Petipas». Acest atașat susținea mereu că balerina Petipaș seamănă foarte mult cu femeile chineze. D-șoara Homissariowski zicea că totul depinde de la dispozițiune, adică de la capru: «Sunt rău dispusă, zicea din ea, atunci nimic nu-mi place, când sunt bine dispusă, și un chinez cu coadă poate să-mi fie om simpatic». Aici nu se ia în vedere exteriorul». Se pare că d-șoara Homissarîevski în judecata ei asupra chinezilor pare a fi foarte mult influențată de către guvernul rusesc. Scriitoarea d-șoara Grinelski zicea că ea simpatizează cu căsătoriile mixte din punctul de vedere al moralei. Din astfel de căsătorii se nasc copii plini de talent. Luată însă din punct de vedere estetic căsătoria între europeni și rasa mongolică, nu este nici decum de recomandat. Olimpia. CRONICA MEDICALA Sărutarea mâinei și boalele contagioase *Inul din semnele prin care manifestăm noi Românii respectul și stima către sexul femenin, este fără îndoială și sărutarea mânei. Acest obiceiu există și la nemți, unde, chiar dacă nu se mai practică azi ca la noi, a rămas cel puțin ca expresiune de salutare : Ich küsse die Hand. Nu am nimic de zis asupra expresiunii, vorbele pot fi ertate, dar asupra faptului de a săruta mâna mă vom ridica cu toată energia și cu tot curajul pe care mi’l dă profesiunea mea de mediu, căcî am avut ocaziune recentă de a constata fapte regretabile după urma zisului obiceiu (sărutarea mâinei). Vom cita următoarea întâmplare, care afirmă îndeajuns cel de mai sus . Sunt câteva săptămâni de atunci, mă aflam într'o familie pe la orele 4 p. m., când se întorc drăguții de copii de la școală ; la această oră zăresc la poarta ourței 2 băeți cam de 7 ani la vârstă, cu ghiosdanele pe spate, cam după câteva clipe de sfătuire deschid poarta, intră în curte și vin până la noi. Unul din ei, fiul doamnei, stăpâna casei, ia de mână pe celalt și -l prezintă mamei sale. Era un camarad blond cu înfățișare foarte gingașe, cu numele C. Z. care se și grăbi a săruta mâna ce Î10 întinsese mama prietenului céü. Imediat după aceasta sărută mâna și fiul. Până aci nimic particular. După câteva zile însă vizitând din nou acea familie, aflu între altele că prietenul blondin fusese deja expediat de medicul părinților săi la spitalul de copii fiind atins de difterie. Nu trecu apoi nici 5 zile și fui chemat în familia sus menționată, ca să examinez copiii, căci cel care mergea la școală cum și alți 2 mai mici erau indispuși. Cercetez amănunțit și mă conving că cei trei copii erau atinși de angina difterică de care după o cură serioasă de 5 zile i-am salvat pe tustrei. Cauza ? Contagiunea. Unde, cum ? La școală va zice oricine. Dar, cugetând asupra întîmplărei, intr’un moment dat îmi veni în memorie banalul obiceiu, sărutarea mânei patroanei familiei unde eram, de către blondinul ce zăcea deja la spital, și mi-am zis că pricina difteriei la cei 3 copii era mai aproape decât școala, anume, pornise de la sărutarea micului difterie, camaradul C. Z. Mi se va obiecta poate că atunci când copilul C. Z. a sărutat mâna era sănătos, dovadă că mergea la școală. Nu, aceasta nu e dovadă, căci de multe ori angina se stabilește încetul cu încetul, fără zgomot mare și copilul nu dă alarma decât după ce boala ajunge la apogeul ei, mai ales că ea de multe ori, este considerată ca o amigdalită obicinuită(simple gâicî), care la început nu neliniștește pe părinți. Prin urmare în cazul de față vom admite că mâna sărutată de camaradul C. Z. constitue contagiunea directă,și astfel este cauza îmbolnăvirei celor l’alțî copii. Iată clar un fapt. Trebue oare să credem, că avem a face cu un caz isolat? Oare fapte de acestea nu s’or fi petrecând zilnic în jurul nostru fără ca noi să le bănuim, fără ca noi să le dăm vreo atenție ? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ și vom susține afirmațiunea cu atât mai multă tărie, cu cât sărutarea mânei poate fi factorul de contagiune a unor boale mult mai puțin blânde ca difteria, a unor boale mult mai periculoase, am numit 2, cari pe cât sunt de răspândite pe atât de grave sunt, adică , sifilisul și tuberculoza. Intr-adevăr, este de ajuns ca să spun că cele mai periculoase (relativ la molipsire) manifestări sifilitice (perioada secundară) se găsesc în gură, în gât, pe limbă, pe gingii, pe buze (la colțurile buzei mai ales la mijlocul buzei superioare și inferioare ; este de ajuns să adaugă chiar saliva persoanelor sifilitice e contagioasă, pentru ca oricine să se convingă imediat cât de ușor suntem expuși să căpătăm boala când un sifilitic sărută mâna unei femei, unei mame. Dacă în știință se citează cazuri de propagare a sifilisului printr-un pahar de băut, sau prin briciul de bărbierit, nu mai puțin vor trebui să fie cunoscute cazurile de contractare a sifilisului prin sărutarea mănei. Același lucru putem spune despre tuberculoză și nu vom aminti decât faptul cunoscut de toată lumea, anume că scuipatul (expectorația) tuberculosului conține bacili contagioși; nu vom adăuga decât că tuberculosul când scuipă îî rămân stropi de scuipat, (bacilifer, de bacil purtător) pe buze, mustăți, barbă, cari se pot depune pe mâna nobilei dame ce inconștientul cavaler ofticos sărută cu evlavie și care poate duce contagiunea mai departe la: soț, surori, la plăpânzii copii, etc., pentru ca aserțiunea noastră să aibă rațiunea de a fi. Așadar mă adresez către voi, femei române, cari în toate ocaziunile dați dovadă de frumoase sentimente și către bărbații voștri cari stau totdeauna la pânda datoriei, ca să ne unim și să formăm o ligă puternică contra sărutărei mânilor, obiceiu pe care să 'l gonim din învețurile noastre așa ca să nu-i mai rămână decât numele, ca la nemți. Dr. Eracli Sterian, cărui autor e contele Adalbert de Sternberg, care, după cum se știe, s-a luptat în armata bbemă și a căzut prizonier în mâinile Englezilor. Dăm astăzi în traducere o descriere din acest volum, care vorbește despre «Biruința» și este scrisă pe teatrul războiului sudafrican : «Sânge, sânge peste tot, groază și oroare, mizerie, încordare și primejdie, aceste sunt notele caracteristice ale actualei mari drame răsboinice. Moartea nu se strecoară palidă și fricoasă, zile și săptămâni în jurul călătorului, gata de a merge pe lumea cealaltă, ci-și aruncă mantia ei rece și neagră pe umerii victimei, și pe când viteazul are pe buze încă o înjurătură, moartea îi curmă viața. Resboiul e o ființă de fer, mâna lui sdrobește, suflarea sa arde ca focul. Unde calcă piciorul lui, acolo remân urme neperitoare. O vale de sânge, un rîft de lacrămi îl urmează și după el tremură aerul și între norii prafului de pușcă și între bubuitul tunurilor pătrund voci ca venind din altă lume — sunt gemetele muribunzilor. Mai tare însă ca strigătul desperăreț, mai tare ca țipătul înfricoșat după ajutor și salvare, este jubilarea biruinței. Da, bucuria biruinței e încă mărită prin priveliștea mizeriei. Cu cât mai multe victime a costat victoria cu atât e mai frumos simțimentul bucuriei, cu atât mai mare triumful. Spiritul omenesc, trece ca și ridicat pe undele eberice peste sângele fumegând de pe câmpul de luptă și un sentiment de satisfacțiune cuprinde inima și sufletul,—simțimăntul salvării și al gloriei. Ce nobilă mândrie cuprinde atunci gesturile ! Numai somnul, care se strecoară în corpul omenesc ca un cerșetor, care închide ușa conștinței înconjurat de duhuri, înăbușește jubilarea, apăsând peptul negru al nopții asupra însuflețirei arzătoare. Visuri sălbatice au torturat sufletul, adeseori corpul obosit a tresărit la imaginea unui vis grozav și nervii încă tremurând convulsionau brațele și picioarele. Deodată apare soarele, care zîmbește fermecător pe culmele colinelor albastre. Da, acest soare binefăcător își întinde degetele sale aurii în sânge, în fața scofâlcită, în ochii îndolbați, în dinții scrâșniți, pe buzele livide și pe membrele înțepenite ale morților... Un detașament de prizonieri cu capetele plecate trec umiliți, dezarmațî și sdlvențuroși... Pe cai, pe cai, să plecam iarăși în împărăția morței, a gloriei ! Asta e biruința !» Corneliu CRONICA BIRUINȚA Zilele acestea a apărut la Berlin un volum sub titlul «Poesiî și impresiuni din războiu», ai Regina Wilhelmina a Olandei la manevre — Vezi ilustrația — Olandezii, de altmintrelea oameni foarte rezervați, sunt entusiasmați în cel mai mare grad, de drăgălașa lor «regina mică» Wilhelmina, care la o vârstă în care tinerele fete au cu totul alte lucruri în cap, se ocupă cu înțelepciune și seriositate cu afacerile Statului. Cu ocazia ultimelor manevre ale armatei olandeze regina Wilhelmina se sculă dis de dimineață și asistă călare la esercițiile trupelor, însoțită de generalisimul armatei și de o damă de onoare. Se afirmă că tînăra regină cunoaște nu numai reglementul de esercițiu, ci se ocupă și cu științele militare. Ilustrația noastră de astăzi reprezintă pe tînăra și frumoasa regină Wilhelmina a Olandei, asistând la manevrele armatei sale: « PARTEA LITERARĂ așa astea a«. E toamna. Se scutură pornit Sub recea suflare de vînt. Și frunzele lor veștejite S'aștern in lințoi pe pământ. Cu ochii în zările-albastre, In gânduri nimai adâncită Din ochi i curg lacrimi firai»! Și dorul te prinde, iubito, f Acuma când jalea s'așterne D'asupra pământului, stat Mâhnită, visând la splendoare, Apuselor zile de Mai!... O cântă iar ca altâ-dată Și lasă mâhnirea de-oparte, Și-o cerne natura plânsoarea Și jalea pe frunzele moarte ! Tu cântă mereu, înainte, Să sune și câmpul și valea Și apele 'n tremur so ți dacă Departe mâhnirea și jalea. Constantin Nutescu lipafagia Galul, acest admirabil și falnic, animal, nu este numai tovarășul de muncă al omului, dar carnea sa, din timpurile cele mai despartate, a servit și la alimentaițiunea lui. Ptolomeu este cel dintâia, care a numit hipofage popoarele cari se nutreau cu carne de cal. Tojji istoricii afirmă că popoarele antice se nutreau cu carne de cal-Istoricul Herodot arată că F Perși carnea de cal era foarte căutată, căci era servită pe masa bogatului ca și pe a săracului. Grecii și Romanii consumau carne de cal; acești din urmă aveau predilecție pentru vînătoarea calului sălbatec, care se găsea în mare număr în Germania de nord. Diferite popoare din Asia uicii astăzi nu au părăsit consumațiunea cărnei de cal. Eruditul Cloquet în «Faune de Médicines» menționează vinătorile făcute asupra cailor sălbatici de către mongoli, manciuri și cazacii din raid, caii se nutresc cu carne de cal. Locuitorii din Ucraina și kalmaciî consideră calul ca un animal de măcelărie de cea mai mare importanță. Iakuțiî nu consumă decât carnea cailor, cari sunt victima vra unui accident și pentru a onora memoria lor servesc din carnea lor persoanelor ce aui asistat la funeralii. La acest popor nu există cadou de nuntă fără capete de cal frumos împodobite. Negrii din Guineea sunt încântați de a se putea nutri cu carne de cal și chiar de câine. Aceleași gusturi gastronomica le găsim la Tătari, Africani și Chinezi. Carnea de cal este căutată în cea mai mare parte din Oceania și America. La Sarmați, carnea de cal constituia hrana lor ordinară. Acest popor mânca crudă carnea de cal, sau după ce a ținut-o mai multe ore sub șefie cailor. Când Sarmații erau constrânși de foame și sete deschideau vena unui cal și-i sugeau sângele cald. O mâncare foarte delicioasă la acest popor era laptele și sângele de iapă amestecat bine. Hipofagia era răspândită in Germania și Scandinavia. In această din urmă țară locuitorii sacrificau caii albi în onoarea zeului «Odin» și consumau în urmă carnea lor. De la Moise evreii nu mai consumă carne de cal, acest animal făcând parte dintre animalele ce nu rumegă și asupra cărora acest legiuitor întinsese interdicția. Interdicția consumarea cărnei de cal începe în era creștină, când misionarii, pentru a face să dispară cultul idolii,?", care era ■»«■ [UNK]an BB B Ba Baa igg Baa B Biraeag^.T Nmnă oprită — Nuvela istorică — I Lume după lume, toate mahalalele Bucureștilor umplu ulițele din vecinătatea curților marelui Ban Toma Crețulescu și privesc cum, în șirag lung, înnaintează spre aceste curți leagănele, cu roți aurite, «u arnăuțî muiați în fir îndărătul lor, ținând cu dreapta ciubucul de iasomie cu luleaua roșie turcească și vîrful împodobit cu caluf de cilcurî și bibilurî și sulițe de imamele din rotogoale de chihlimbar în multe fețe și din inele de aur bătute cu nestimate, iar cu ceal altă mână strângând de aproape canaturile prinse de poclitul leagănului, ca nu cumva la vre-un hop (și de aceste pe podul învechit al Mogoșoaei erau berechet), să fie aruncat jos, să-șî murdărească în noroiu clobotele roșii, poturi împuiatî cu arniciuri vioae și fustanela cea creață, albă ca zăpada. Și nu știa mulțimea la ce să privească mai intenn : la mândrul arnăut, la teleganii arăpești, ori la boerul din leagăn în mândre haine de sărbătoare cu șaluri de India încins, cu iatagan la brâu cu plăselele bătute cu stele de rubinuri, smaralde și diamante, cu palparu de astrahan mare cât o roată de moară, de nu încăpeau douî inși în trăsură. — Uite, jupâne Limbă dulce, grăi Veveriță, starostele de nisipare, către vecinul seu, care sletea făcând ochii în patru lângă taraba lui cu marfă de cârăfie ca să nu i se șterpelească din ea, uite ăla din leagănul cu caii murgi, este Pan Dumitrașcu Racoviță, vornic de țara de sus, ruda Măriei sale Ștefan Mihai Racoviță Vodă. — Și ăla din leagănul cu caii negri și cu hamuri tot în călărăriî de argint este Pan Radu Văcărescu, vornicul de țara de jos. Mândru boer ! jupan Veveriță adaogă a zice Limbă dulce Și intrară în curtea marelui ban Toma Crețulescu unul după altul: Const. Cândescu, mare logofăt; Atanasie Ipsylanty, marele spătar ; Mihai Cantacuzino, marele vistier; Toma Rafael, marele postelnic, omul de taină al lui Măria Sa Vodă ; Ioniță Guliano, mare clucer ; Dimitrie Fo U<ke, marele paharnic ; Iordake Caragea, marele stolnic și Ianake Rosset, marele comis... Era nuntă mare la curtea marelui Ban Toma Crețulescu. II — Dacă te măriți, Zoița, îmi fac seamă, șopti tînerul boer Radu Slatineanu către frumoasa fată a marelui Ban, întâmpinând la ieșirea din etacul maică-sei, unde o gătise în haina de mireasă și cu valuri de beteală căzând peste dulama ei de mătase albă cu margini de samur.- Fugi, pentru D-zeul, Radule ! De te-o întâlni tata, suntem perduțî ! El voește numai decât să iau de soț pe lordake ai paharnicului Nicolae. Ușa etacului se deschide iarăși și înainte de ce să iasă de acolo cele două drusce (fete de onoare), cari ajutaseră la gâlirea miresei. Zoița grăbește pașii să nu fie vezută de ele, că stetea de vorbă cu tînărul Radu Slatineanu. Când fu în capătul tindei ea mai îndreptă ochii săi întristați spre Radu, pe lângă care treceau în acel moment frumoasele fete. Ele îl priviră cu compătimire. Bietul Radu I—șoptiră aproape împreună cele două drușce. — Dar bine, jupân Radule, ce faci act singur prin tindă, când lumea e adunată la nunta Zoițicei ?—zise malițios Ținea, fata lui Pan Cândescu, una din fetele de onoare ale miresei. Radu salută, dar nu răspunse, și luă direcțiunea opusă celei spre care se duceau fetele și mireasa. III Două ore după întâlnirea lui Radu Slatineanu cu Zoița, tatăl acestuia, bătrânul Slatineanu, era la curtea domnească, primit de Ștefan Mihaiü Racoviță. — Da, Măria Ta,—zise Slălineanu,—însuși Pan Toma Crețu- Ipscu, marele Ban, care a supus Măriei Tale, împreună cu tot divanul, la 30 iulie trecut 7264 (1756), prisovul de oprire a căsătoriilor streinilor cu cete române, acum vrea să facă nuntă, dând pe Hica sa Zoița după Iordache al lui Neculai Paharnicul, grec de ieri de-alaltăieri oploșii în țară și care a făcut avere mare pe spinarea bietei țări. Fiul meu Radu, care iubește pe Zoița, e gata să-și facă seamă zilelor, dacă Măria Ta nu vei da poruncă să se oprească nunta nelegiuită cu un străin de țară și de neamul boeresc. Stere o clipă pe gânduri Domnitorul, căci el singur învoise cununia, ba chiar avea să fie nun marb fiul său, Beizadea Mihaiu, imprteuină cu soră-sa, Domnița Ruxilidra. — Pe vreme ce străinii care intră în neamul și rândul bosrilor, după vreme, au pricinuit multi stricăciune țărei și neamului boieresc, se cade să se puie opreală acestui obiceiu ce reu s’a înrădăcinat aici în pământul țerei; de aceea hotărât-am Domnia mea acum o lună, ca de acum înainte nimeni din străini să nu se maî însoare aici în pământul țărei și să ia fată de pământean, și pământenii iarăși, nimenea să nu îndrăznească a’șî da pe fie-sa sau altă rudenie, după străini. *) — Așa te-ai milostivit, Măria ta, să dai strașnică poruncă, și ai horît, că cine o va călca să știe «că cei însurați se vor izgoni din pământul țârei împreună cu femeii și toată averea lor se va lua pe seama Comărei domnești, părinții fetelor și nașii se vor pedepsi cu grea pedeapsă iar preoții ce vor contnua, luându-li-se ! Vezi hrisovul lui Ștefan M. Racoviță de la 30 Iulie 7324 in Istoria Românilor de V. A. U., T. II, "i” gin» #47. darul, se vor da la judecata %politicească *)». «Și iată Măria ta, că acum însuși marele Ban șezător pe scaunul cel mai înalt după al Măriei tale, nu ține seamă de strașnica țî poruncă domnească. — Iar la aceasta greșit este domnitorul care a îngăduit abaterea de la cele legiuite. Dar greșala, chiar când cel mai mare o face, se cade să fie îndreptată ! Bine făcuși Arhon Vornice, câ îmi deschisesî ochii. Cine va mai asculta de buiurdizmele (rezoluțiunile) și nizamurile mele, dacă eu singur nu le țin în seamă ? Și Domnitorul bătu în palme, un copil-din-casă (adjutant) intră. — Iute la boerul Agă, spunem că porunca Noastră este să opreascâ căsătoria Zoiței, fata Marelui Ban Crețulescu, cu streinul Iordache IV nr .«stele vodăî de musafiri» mim se ziceau saloanelor pelagru, erau acum sosiți toți invia ții. Se aștepta numai venirea *) Același document, de mine descoperit. n.a«uf și a Mitropolitului,care avea să facă bisericește, logodna Zoiței cu Iordache a lui Neculai paharnicul. Cucoanele așezate pe divanuri turcești, boeriî pe scaune încrustate cu sidefuri albe după moda orientală, așteptau cu nerăbdare intrarea miresei și sosirea Mitropolitului. Mirele cu socrul mare erau deja de față. Privirile fetelor și ale tinerilor feciori de boerî se îndreptau spre mire. Fetele își șoptea fi una alteia : • — Ce urât e ! — Parcă-î feciorul Mamei pădure! 1 — Da, dar e fecior de bani gata, tata-sau s’a ales din vînzarea vămilor și a ocnelor, cu saci de galbeni... — Fie poleit cu aur, că eu nu l’aș vrea de mire !.. Tinerii șopteau și eî retrași pe lângă ferestrele camerei, făcându-se că privesc la lumea d’afară. — Ce noroc pe el ! Frumoasă fată !.. — Și de neam mare ! — Dar ce o să se facă bietul Radu Slatineanu 7 — Ei, o face și el ca atâți alții , o uită !.. Feciorii, arnăuțî! și«tele din case întrerup eatru versați«ața._ oferind ca~ Șerbeturi, corodul cețuri, care cafele turcești în filigrane susținute de zarfurî minunat lucrate de Nușu argintarul Curței, din poarta Zlătarilor, care zaharicase din cofetăria lui Agop Țarigrădeanu... Deodată ușa din fund se deschise de arnăuții de la perdea. *) Jupânița lui Toma Crețulescu intră însoțind pe frumoasa Zoița care e susținută de druscele sale și urmată încă de alte douăsprezece fete de boerî, purtând fiecare câte o fiolă cu miresme, din care stropeau în dreapta și în stânga pre musafiri. Zeița era palidă, parcă i s’ar fi luat după față giulgiul morții Cu anevoie înainta, deși sprijinită de brațele druscelor. Toată lumea din cameră își îndreptă privirea asupra tinerei fete, pe când Toma Crețulescu, tatăl era însoțit de viitorul cuscru și Unerul mire, pășiră pentru a , tâmpina lângă ușă pre “ Când aceasta dese cu lordake, puțin de nu ticnindu-i-se genunchiul) Era obiceiu troagăt pe dinafi JoeresU YÍ/