Universul, septembrie 1900 (Anul 18, nr. 240-269)

1900-09-26 / nr. 265

­­r .­ Regina VVilhelmina a Olandei la manevre. — (Vezi explicația) Calendar pe anal 1900 Ortodox Luni, 25 Septembrie. — Cuv. Eufrosina. Cit talie Luni, 8 Octombrie. — Brigita. Soarele răsare 6.05 ; apune 5.30 Bucure­ști, 20 Septembrie. SITUAȚI­UNEA Azi începe sesiunea extra­ordinară a Corpurilor legiui­toare , e dar nemerit să a­­runcam o privire asupra si­­tuațiunii. Cu venirea toamnei, învin­­șîndu-se viața politică, fel de fel de zvonurî au început să circule asupra situațiunii și a intențiilor guvernului. E greu pentru opiniunea publică să deosibească în no­ianul de zvonuri, adevărul de născocire. Cu oare­care osteneală însă, cercetătorul poate găsi firul a­­devărului. Ceea ce e mai presus de ori­ce îndouială, e că situa­­țiunea este grea, foarte grea. Spre a se pune în poziție să urmeze progresul Statelor­­ civilizate în concertul cărora a intrat, România a fost ne­voită să contracteze, în ul­timii două­zeci de ani, o da­torie însemnată. Cu banii îm­prumutați din străinătate s'au făcut căi ferate, șosele, po­duri,­­ docuri, porturi, adică instrumente absolut necesare pentru ca munca națională să producă mai mult, mai lesne și mai bine , o parte din bani au­ fost întrebuințați pentru armată, adică pentru apăra­rea muncei naționale. Grație acestor împrumuturi, am făcut mari progrese, dar în același timp ne-am îngreu­iat situația în două chipuri. Intuiți, am încărcat budge­tul Statului cu o anuitate din ce în ce mai mare, după cât se pare, în starea de azi a veniturilor, anuitatea a ajuns la maximum, așa că nu ne mai putem împrumuta. Al douilea, cu enormele lu­crări c­ nrl s’ant C7cer,­.ila.l în­tr’un timp relativ scurt, s’a creat un soi de dezvoltare ar­tificială peste cea naturală. Când ar fi venit momentul să ne oprim, firește că această dezvoltare artificială avea să cadă, producând suferințe. Și acest moment a venit, împre­jurări interne și externe im­pun Statului să închidă era marilor lucrări, amânând pen­tru alte vremuri ceea­ ce mai este de făcut. Toate astea n’ar fi însem­nat mult, dacă criza ne ar fi găsit în timpuri bune. For­țele noastre de producțiune fiind sporite în urma marilor lucrări efectuate, am fi putut face față nevoilor cu propriile noastre puteri, fără ajutorul bănesc al străinătății. Din nenorocire, ne găsim de câți­va ani într’o stare e­­conom­ică foarte rea. Slăbi­ciunea recoltelor de pe la 1895 încoace, lipsa groaznică din anul trecut, ne-au adus pe toți într’o stare de mare strîmtorare. Soarta a vrut ca toate ne­voile să vie de­odată peste noi. Situațiunea a dar foarte grea și cere, din partea în­­tregea națiuni, o riguroasă sforțare pentru ca Statul să iasă de­asupra nevoei. Corpurile legiuitoare au fost convocate în sesiune extra­ordinară, spre a studia mij­loacele ce guvernul îi va pro­pune pentru scoaterea țării din această situa­ți­un­e. Din Austro-Ungaria (Coresp. part. a ziarului «Universul». Viena, 21 Septembrie. Situația politică Toate partidele din Austria se pregătesc pentru alegerile par­­lamentare,­cari, după cum se știe, vor avea Ion la unconanul lui Ianuarie anul »ritt). De mai multe decenii se ține socoteală în cercurile politice de atitudinea parlamentară a clu­bului polon, de­oare­ce polonii au știut tot­d’a­una să se afirme ca partid de Stat, cu care guvernul trebue să stea bine. Ei tot­d’a­­una au făcut parte din majori­tatea Parlamentului și s’au de­clarat de multe ori solidari cu cehii, în urma principiilor co­mune de autonomie și de soli­daritatea slavă. In timpul din urmă însă Po­lonii s’au despărțit de Cehi, de­oare­ce nu aprobau politica ob­strucționistă a acestora. Șeful Polonilor, baronul Javorsk­i, a proclamat ca program politica «mânei libere». In ultima sesiu­ne a Parlamentului, polonii erau reprezintați prin 55 deputați și acum speră că vor dobândi și mai multe mandate, de­oare­ce poziția lor s-a întărit în urma la­udelor ce le-a adresat împăratul Francisc­ Iosif cu ocazia manevre­lor din Galiția. O aventură­ de vânătoare a arhiducelui Otto din Stanislau (Galiția) se scrie următoarele : Arhiducele Otto, ca­re a luat parte la o vânătoare în pădurile de la Nadrova, era cât pe aci să devină victima unei aventuri de vânătoare. Arhiducele Otto, care e un­­ vânător pasionat, a plecat la vâ­nătoare însoțit numai de un vâ­nător. Pădurile acelea de la poa­lele Carpaților sunt pline de fiare sălbatice. Vânătoarea decurse fă­ră nici un incident și clase bune rezultate, când de­odată ducele se întâlni cu un urs, care se re­pezi asupra lui. Arhiducele abia avu timp să tragă un foc de pușcă în pieptul ursului. Bestia, grav rănită, se ridică în două picioare și atacă pe arhiduce, care nu mai avea nici un glonț în pușcă. Deja arhiducele simțea răsuflarea caldă­ a ursului, care începuse deja să-l stropească cu balele­ sale, când de­odată ursul căzu jos, împușcat de tovarășul arhiducelui, care alergase în a­­jutor. Aventurierul maghiar înger Solim­an Ziarul «Magyarorszag» din Bu­dapesta, anunță că de la înger Soliman,—care se știe că a în­treprins o expediție în Africa de est, ca să înființeze acolo o co­lonie maghiară,—a sosit o scri­soare, adresată unui amic, cu știrea ca Înger a fost arestat în capitala coloniei franceze a So­maților. Înger a scris această scrisoare în închisoare și roagă pe amicul său să liniștească pe mama și pe sora sa care se află în Timișoara. La 13 octombrie va scăpa din închisoare și se va întoarce în patrie. După o altă scrisoare sosită de la un membru al expediției lui înger Soliman se spune că au­toritățile engleze din Aden afu cerut de la autoritățile franceze din Djibuti, ca să estrădeze pe înger, după ce acesta­­ și va fi terminat osânda. Ast­fel pe în­ger îl așteaptă o a doua pe­deapsă. Cu ocazia primei expe­­diții înger s’a certat cu tovarășii sei, aceștia l’au părăsit și s’au adresat consulatului englez din Aden, care a suportat cheltue­­lele pentru reîntoarcerea lor. A­­tunci tovarășii lui înger îl de­­feră pe acesta în judecată. Căsătoria unu­i răsboinic bo­er în Budapesta Primarul capitalei ungare a dat zilele trecute dispensă pentru cu­venita anunțare a căsătoriei, în­­tr-un caz interesant. Supusul german Carol Hauk din Bavaria era de 8 ani func­ționar la căile ferate olandeze­­sud-africane. La începutul răz­boiului cu englezii, Hauk intră în armata boeră. In cursul răsboiu­­lui a fost făcut prizonier de că­tre Englezi, cari i-au ars casa, și l-au internat în Johannesburg. De aici reuși să fugă și plecă direct la Budapesta, unde se afla logod­nica sa, o d-șoară maghiară din 3Vtv.rc.9~ 0'9ucUtili CU CIU o­fftcu&re­cunoștință în Transvaal, de unde ea plecase insă după isbucnirea resboiului. Tînăra d-șoară locuia în casa părinților ei, din strada Baross. Hauk, îndată ce sosi la Buda­pesta, adresă primarului o peti­ție în care cerea dispensa pentru vestirea căsătoriei pe motivul că trebuie să se întoarcă la slujba sa în Pretoria, de­oare­ce En­glezii, la intervenția amicilor săi, i-au permis reîntoarcerea. Primarul îî acordă dispensa și căsătoria avu loc încă în aceiași zi. Tînăra pereche a plecat cu cel mai apropiat vapor în Africa su­dică. Păcăleală ungurească Ziarul «Pester Lloyd» din Bu­dapesta publică sub titlul «Pa­pricașul de pește din Seghedin și peștii români» următoarele : Patrioții locali din Seghedin sunt mai săraci cu o ilusiune. Cazul este atât de surprinzător, în­cât un ziar din Seghedin de­clară adânc întristat, că n’ar crede vestea aceasta urîtă, dacă sursa ei n’ar exclude ori­ ce îndouială. E vorba despre aceea că pa­pricașul de pește, cunoscut și vestit în toată țara, și căruia are Seghedinul să-i mulțumească tot renumele său, nu este autoh­ton ci importat din România. Lucrul acesta s’a aflat prin faptul că ne­gustorul de pește, care furniza marilor restaurante peștele re­numit, a lăsat în baltă săptămâna aceasta pe mușteriii săi pentru că marfa care sosise din Brăila s'a împuțit și a fost confiscată de autorități. Amicii papricașu­lui de pește din Seghedin sunt foarte nemângâiați în urma aces­tei descoperiri. Halos. Din istoria Secolului XIX 25 Septembrie (1896) Se pune la Paris, piatra fun­damentală a frumosului pod «A­­lexandru III», în prezența țaru­lui Nicolae II. CHÖNIGI FEMENINE Artistele rusești și chinezii Unui redactor al ziarului ru­sesc «Petersburgskija Gazeta» i-a venit nostima idee să inter­vieveze pe mai multe artiste ale scenei rusești asupra chestiunei. Ve plac chinezii ? D-șoara Treobraschewski a de­clarat că nu-i este indiferentă rasa galbenă. Ea cunoaște pe un tî­­năr Siamez, care l-a impus prin vioiciunea sa. Ea ține de un lu­cru foarte bun căsătoria între un european și o chineză. Balerina Petipas istorisi­rîzând, că ea a cunoscut un atașat chi­nez, care i-a lăsat o fotografie cu această curioasă inscripțiune : «Atașatul d-șoare- Petipas». A­­cest atașat susținea mereu că balerina Petipaș seamănă foarte mult cu femeile chineze. D-șoara Homissariowski zicea că totul depinde de la dispozi­­țiune, adică de la capru­: «Sunt rău dispusă, zicea din ea, atunci nimic nu-mi place, când sunt bine dispusă, și un chinez cu coadă poate să-mi fie om simpa­tic». Aici nu se ia în vedere ex­teriorul». Se pare că d-șoara Homissar­­îev­ski în judecata ei asupra chi­nezilor pare a fi foarte mult in­fluențată de către guvernul ru­sesc. Scriitoarea d-șoara Grinelski zicea că ea simpatizează cu căsă­­toriile mixte din punctul de ve­dere al moralei. Din ast­fel de căsătorii se nasc copii plini de talent. Luată însă din punct de vedere estetic căsătoria între eu­ropeni și rasa mongolică, nu este nici de­cum de recomandat. Olimpia. CRONICA MEDICALA Sărutarea mâinei și boalele contagioase *Inul din semnele prin care ma­nif­estăm noi Românii respectul și stima către sexul femenin, este fără îndoială și sărutarea mânei. Acest obiceiu există și la nemți, unde, chiar dacă nu se mai prac­tică azi ca la noi, a rămas cel puțin ca expresiune de salutare : Ich küsse die Hand. Nu am ni­mic de zis asupra expresiunii, vorbele pot fi ertate, dar asupra faptului de a săruta mâna mă vom­ ridica cu toată energia și cu tot curajul pe care mi’l dă pro­fesiunea mea de mediu, căcî am avut ocaziune recentă de a cons­tata fapte regretabile după urma zisului obiceiu (sărutarea mâi­­nei). Vom­ cita următoarea în­tâmplare, care afirmă în­deajuns cel­ de mai sus . Sunt câte­va săptămâni de a­­tunci, mă aflam într'o familie pe la orele 4 p. m., când se întorc drăguții de copii de la școală ; la această oră zăresc la poar­ta ourței 2 băeți cam de 7 ani la vârstă, cu ghiosdanele pe spate, cam­ după câte­va clipe de sfătuire deschid poarta, in­tră în curte și vin până la noi. Unul din ei, fiul doamnei, stă­pâna casei, ia de mână pe cel­alt și -l prezintă mamei sale. Era un camarad blond cu înfățișare foarte gingașe, cu numele C. Z. care se și grăbi a săruta mâna ce Î10 întinsese mama prietenu­lui céü. Imediat după aceasta sărută mâna și fiul. Până aci nimic particular. După câte­va zile însă vizitând din nou acea familie, aflu între altele că prie­­tenul blondin fusese deja expe­diat de medicul părinților săi la spitalul de copii fiind atins de difterie. Nu trecu apoi nici 5 zile și fui chemat în familia sus menționată, ca să examinez co­piii, căci cel care mergea la școală cum și alți 2 mai mici erau in­­dispuși. Cercetez amănunțit și mă conving că cei trei copii erau atinși de angina difterică de care după o cură serioasă de 5 zile i-am salvat pe tustrei. Cauza ? Contagiunea. Unde, cum ? La școală va zice ori­cine. Dar, cugetând asupra întîmplă­­rei, intr’un moment dat îmi veni în memorie banalul obiceiu, să­rutarea mânei patroanei familiei unde eram, de către blondinul ce zăcea deja la spital, și mi-am zis că pricina difteriei la cei­ 3 copii era mai aproape de­cât școala, anume, pornise de la să­rutarea micului difterie, camara­dul C. Z. Mi se va obiecta poate că a­­tunci când copilul C. Z. a să­rutat mâna era sănătos, dovadă că mergea la școală. Nu, aceasta nu e dovadă, căci de multe ori angina se stabilește încetul cu încetul, fără zgomot mare și co­pilul nu dă alarma de­cât după ce boala ajunge la apogeul ei, mai ales că ea de multe ori, este considerată ca o amigdalită obicinuită­­(simple gâicî), care la început nu neliniștește pe părinți. Prin urmare în cazul de față vom admite că mâna sărutată de camaradul C. Z. constitue conta­giunea directă,și ast­fel este cauza îmbolnăvirei celor­ l’alțî copii. Iată clar un fapt. Trebue oare să credem, că avem a face cu un caz isolat? Oare fapte de acestea nu s’or fi petrecând zilnic în ju­rul nostru fără ca noi să le bă­nuim, fără ca noi să le dăm vre­o atenție ? Răspunsul nu poate fi de­cât afirmativ și vom­ susține afirmațiunea cu atât mai multă tărie, cu cât sărutarea mânei poate fi factorul de con­tagiune a unor boale mult mai puțin blânde ca difteria, a unor boale mult mai periculoase, am numit 2, cari pe cât sunt de răspândite pe atât de grave sunt, adică , sifilisul și tuberculoza. Intr-adevăr, este de ajuns ca să spun că cele mai periculoase (relativ la molipsire) manifestări sifilitice (perioada secundară) se găsesc în gură, în gât, pe limbă, pe gingii, pe buze (la colțurile buzei mai ales­ la mijlocul buzei superioare și inferioare ; este de ajuns să adaug­­ă chiar saliva persoanelor sifilitice e conta­gioasă, pentru ca ori­cine să se convingă imediat cât de ușor suntem expuși să căpătăm boala când un sifilitic sărută mâna unei femei, unei mame. Dacă în știință se citează ca­zuri de propagare a sifilisului printr-un pahar de băut, sau prin briciul de bărbierit, nu mai puțin vor trebui să fie cunoscute ca­zurile de contractare a sifilisului prin sărutarea mănei. Același lucru putem spune despre tuberculoză și nu vom a­­minti de­cât faptul cunoscut de toată lumea, anume că scuipa­tul (expectorația) tuberculosului conține bacili contagioși; nu vom­ adăuga de­cât că tuber­culosul când scuipă îî rămân stropi de scuipat, (bacilifer, de bacil purtător) pe buze, mustăți, barbă, cari se pot de­pune pe mâna nobilei dame ce inconștientul cavaler ofticos să­rută cu evlavie și care poate duce contagiunea mai departe la: soț, surori, la plăpânzii copii, etc., pentru ca aserțiunea noas­tră să aibă rațiunea de a fi. Așa­dar mă adresez către voi, femei române, cari în toate o­­caziunile dați dovadă de fru­moase sentimente și către băr­bații voștri cari stau tot­deauna la pânda datoriei, ca să ne unim și să formăm o ligă puternică contra sărutărei mânilor, obiceiu pe care să 'l gonim din învețu­­rile noastre așa ca să nu-i mai rămână de­cât numele, ca la nemți. Dr. Eracli Sterian, cărui autor e contele Adalbert de Sternberg, care, după cum se știe, s-a luptat în armata bbemă și a căzut prizonier în mâinile Englezilor. Dăm astă­zi în traducere o des­criere din acest volum, care vor­bește despre «Biruința» și este scrisă pe teatrul războiului sud­­african : «Sânge, sânge peste tot, groa­ză și oroare, mizerie, încordare și primejdie, aceste sunt notele caracteristice ale actualei mari drame răsboinice. Moartea nu se strecoară palidă și fricoasă, zile și săptămâni în jurul călă­torului, gata de a merge pe lu­mea cea­l­altă, ci-și aruncă man­tia ei rece și neagră pe umerii victimei, și pe când viteazul are pe buze încă o înjurătură, moar­tea îi curmă viața. Resboiul e o ființă de fer, mâ­na lui sdrobește, suflarea sa ar­de ca focul. Unde calcă piciorul lui, acolo remân urme neperi­­toare. O vale de sânge, un rîft de lacrămi îl urmează și după el tremură aerul și între norii pra­fului de pușcă și între bubuitul tunurilor pătrund voci ca venind din altă lume — sunt gemetele muribunzilor. Mai tare însă ca strigătul des­­perăreț, mai tare ca țipătul în­fricoșat după ajutor și salvare, este jubilarea biruinței. Da, bucuria biruinței e încă mărită prin priveliștea mizeriei. Cu cât mai multe victime a cos­tat victoria cu atât e mai fru­mos simțimentul bucuriei, cu atât mai mare triumful. Spiritul omenesc, trece ca și ridicat pe undele eb­erice peste sângele fu­megând de pe câmpul de luptă și un sentiment de satisfacțiune cuprinde inima și sufletul,—sim­­țimăntul salvării și al gloriei. Ce nobilă mândrie cuprinde a­­­tunci gesturile ! Numai somnul, care se stre­coară în corpul omenesc ca un cerșetor, care închide ușa con­­știnței înconjurat de duhuri, înăbușește jubilarea, apăsând peptul negru al nopții asupra în­suflețirei arzătoare. Visuri sălbatice au torturat sufletul, adese­ori corpul obosit a tresărit la imaginea unui vis grozav și nervii încă tremurând convulsionau brațele și picioa­rele. De­odată apare soarele, care zîmbește fermecător pe cul­mele colinelor albastre. Da, a­­cest soare bine­făcător își întinde degetele sale aurii în sânge, în fața scofâlcită, în ochii îndolbați, în dinții scrâșniți, pe buzele li­vide și pe membrele înțepenite ale morților... Un detașament de prizonieri cu capetele plecate trec umiliți, dezarmațî și sdlvențuroși... Pe cai, pe cai, să plecam iarăși în împărăția morței, a gloriei ! Asta e biruința !» Corneliu CRONICA BI­RUINȚA Zilele acestea a apărut la Ber­lin un volum sub titlul «Poesiî și impresiuni din războiu», ai Regina Wilhelmina a Olan­dei la manevre — Vezi ilustrația — Olandezii, de altmintrelea oa­meni foarte rezervați, sunt en­­tusiasmați în cel mai mare grad, de drăgălașa lor «regina mică» Wilhelmina, care la o vârstă în care tinerele fete au cu totul alte lucruri în cap, se ocupă cu în­țelepciune și seriositate cu afa­cerile Statului. Cu ocazia ultimelor manevre ale armatei olandeze regina Wil­helmina se sculă dis de dimi­neață și asistă călare la eserci­­țiile trupelor, însoțită de genera­lisimul armatei și de o damă de onoare. Se afirmă că tînăra regină cu­noaște nu numai reglementul de esercițiu, ci se ocupă și cu ști­ințele militare. Ilustrația noastră de astă­zi re­prezintă pe tînăra și frumoasa regină Wilhelmina a Olandei, a­­sistând la manevrele armatei sale: « PARTEA LITERARĂ aș­a aste­a a«. E toamna. Se scutură pornit Sub recea suflare de vînt. Și frunzele lor veștejite S'aș­tern in lințoi pe pă­mânt. Cu ochii în zările-albastre, In gânduri nimai adâncită Din ochi­ i­ curg lacrimi firai»! Și dorul te prinde, iubito, f Acuma când jalea s'așterne D'asupra pământului, stat Mâhnită, visând la splendoare, Apuselor zile de Mai!... O­­ cântă iar ca altâ-dată Și lasă mâhnirea de-oparte, Și-o cerne natura plânsoarea Și jalea pe frunzele moarte ! Tu cântă mereu, înainte, Să sune și câmpul și valea Și apele 'n tremur so­ ți dacă Departe mâhnirea și jalea. Constantin Nute­scu l­ipafagia Galul, acest admirabil și falnic, animal, nu este numai tovarășul­ de muncă al omului, dar car­nea sa, din timpurile cele mai des­partate, a servit și la alimentai­țiunea lui. Ptolomeu este cel dintâia, care a numit hipofage popoarele cari se nutreau cu carne de cal. Tojj­i istoricii afirmă că popoarele an­­tice se nutreau cu carne de cal-Istoricul Herodot arată că F Perși carnea de cal era foarte căutată, căci era servită pe masa bogatului ca și pe a săracului. Grecii și Romanii consumau car­­­ne de cal; acești din urmă aveau predilecție pentru vînătoarea ca­­­lului sălbatec, care se găsea în mare număr în Germania de nord. Diferite popoare din Asia uicii astă­zi nu au părăsit consuma­țiunea cărnei de cal. Eruditul Cloquet în «Faune de Médici­­­nes» menționează vinătorile fă­­cute asupra cailor sălbatici de către mongoli, manciuri și ca­­­zacii din raid, caii se nutresc cu carne de cal. Locuitorii din Ucraina și kal­­maciî consideră calul ca un ani­­­mal de măcelărie de cea mai mare importanță. Iakuțiî nu consumă de­cât carnea cailor, cari sunt victima vra unui accident și pentru a ono­ra memoria lor servesc din car­nea lor persoanelor ce aui asistat la funeralii. La acest popor nu există cadou de nuntă fără capete de cal frumos împodobite. Negrii din Guineea sunt în­cântați de a se putea nutri cu carne de cal și chiar de câine. Aceleași gusturi gastronomica le găsim la Tătari, Africani și Chinezi.­­ Carnea de cal este căutată în cea mai mare parte din Oceania și America. La Sarmați, carnea de cal constituia hrana lor ordinară. A­­cest popor mânca crudă carnea de cal, sau după ce a ținut-o mai multe ore sub șefie cailor. Când Sarmații erau constrânși de foame și sete deschideau vena unui cal și-­i sugeau sângele cald. O mâncare foarte delici­oasă la acest popor era laptele și sângele de iapă amestecat bine. Hipofagia era răspândită in Germania și Scandinavia. In a­­ceastă din urmă țară locuitorii sacrificau caii albi în onoarea zeului «Odin» și consumau în urmă carnea lor. De la Moise evreii nu mai consumă carne de cal, acest a­­nimal făcând parte dintre anima­lele ce nu rumegă și asupra că­rora acest legiuitor întinsese in­terdicția. Interdicția consumarea cărnei de cal începe în era creștină, când misionarii, pentru a face să dispară cultul idolii,?", care era ■»«■ [UNK]an BB B Ba Baa igg Baa B Biraeag^.T Nmn­ă oprită — Nuvela istorică — I Lume după lume, toate ma­halalele Bucureștilor umplu uli­țele din vecinătatea curților ma­relui Ban Tom­a Crețulescu și privesc cum, în șirag lung, în­­naintează spre aceste curți lea­gănele, cu roți aurite, «u arnăuțî muiați în fir îndărătul lor, ți­nând cu dreapta ciubucul de iasomie cu luleaua roșie tur­cească și vîrful împodobit cu caluf de cil­curî și bibilurî și sulițe de imamele din rotogoale de chihlimbar în multe fețe și din inele de aur bătute cu ne­stimate, iar cu cea­l­ altă mână strângând de aproape canaturile prinse de poclitul leagănului, ca nu cum­va la vre-un hop (și de aceste pe podul învechit al Mo­­goșoaei erau berechet), să fie a­­runcat jos, să-șî murdărească în noroiu clobotele roșii, poturi­ împuiatî cu arniciuri vioae și fustanela cea creață, albă ca ză­pada. Și nu știa mulțimea la ce să privească mai intenn : la mân­drul arnăut, la teleganii arăpești, ori la boerul din leagăn în mân­dre haine de sărbătoare cu șa­luri de India încins, cu iatagan la brâu cu plăselele bătute cu stele de rubinuri, smaralde și dia­mante, cu palparu de astrah­an mare cât o roată de moară, de nu încăpeau douî inși în trăsură. — Uite, jupâne Limbă­ dulce, grăi Veveriță, starostele de ni­­sipare, către vecinul­­ seu, care sletea făcând ochii în patru lân­gă taraba lui cu marfă de cârăfie ca să nu i se șterpelească din ea, uite ăla din leagănul cu caii murgi, este Pan Dumitrașcu Ra­­coviță, vornic de țara de sus, ruda Măriei sale Ștefan Mihai Racoviță Vodă. — Și ăla din leagănul cu caii negri și cu hamuri tot în călă­­răriî de argint este Pan Radu Văcărescu, vornicul de țara de jos. Mândru boer ! jupan Ve­veriță adaogă a zice Limbă­ dulce Și intrară în curtea marelui ban Tom­a Crețulescu unul după altul: Const. Cândescu, mare lo­gofăt; Atanasie Ipsylanty, ma­rele spătar ; Mihai Cantacu­zino, marele vistier; Tom­a Rafael, marele postelnic, omul de taină al lui Măria Sa Vodă ; Ioniță Gu­­liano, mare clucer ; Dimitrie Fo­ U<ke, marele paharnic ; Iordake Caragea, marele stolnic și Ianake Rosset, marele comis... Era nuntă mare la curtea ma­relui Ban Toma Crețulescu. II — Dacă te măriți, Zoița, îmi fac seamă, șopti tînerul boer Radu Slatineanu către frumoasa fată a marelui Ban, întâmpinând­­ la ieșirea din etacul maică-sei, unde o gătise în haina de mi­reasă și cu valuri de beteală că­zând peste dulama ei de mătase albă cu margini de samur.­­- Fugi, pentru D-zeul, Radule ! De te-o întâlni tata, suntem per­­duțî ! El voește numai de­cât să iau de soț pe lordake ai pahar­nicului Nicolae. Ușa etacului se deschide iarăși și înainte de ce să iasă de acolo cele două drusce (fete de onoare), cari ajutaseră la gâlirea miresei. Zoița grăbește pașii să nu fie vezută de ele, că stetea de vor­bă cu tînărul Radu Slatineanu. Când fu în capătul tindei ea mai îndreptă ochii săi întristați spre Radu, pe lângă care treceau în acel moment frumoasele fete. Ele îl priviră cu compătimire.­­­ Bietul Radu I—șoptiră aproa­pe împreună cele două drușce. — Dar bine, jupân Radule, ce faci act singur prin tindă, când lumea e adunată la nunta Zoiți­­cei ?—zise malițios Ținea, fata lui Pan Cândescu, una din fetele de onoare ale miresei. Radu salută, dar nu răspunse, și luă direcțiunea opusă celei spre care se duceau fetele și mireasa. III Două ore după întâlnirea lui Radu Slatineanu cu Zoița, tatăl acestuia, bătrânul Slatineanu, era la curtea domnească, primit de Ștefan Mihaiü Racoviță. —­ Da, Măria Ta,—zise Slăli­­neanu,—însuși Pan Tom­a Crețu- Ipscu, marele Ban, care a supus Măriei Tale, împreună cu tot di­vanul, la 30 iulie trecut 7264 (1756), prisovul de oprire a că­sătoriilor streinilor cu cete ro­mâne, acum vrea să facă nuntă, dând pe Hica­ sa Zoița după Ior­­dache al lui Neculai Paharnicul, grec de ieri de-alaltă­ieri oploșii în țară și care a făcut avere mare pe spinarea bietei țări. Fiul meu Radu, care iubește pe Zoița, e gata să-și facă seamă zilelor, dacă Măria Ta nu vei da poruncă să se oprească nunta nelegiuită cu un străin de țară și de neamul boeresc. Stere o clipă pe gânduri Dom­nitorul, căci el singur învoise cu­nunia, ba chiar avea să fie nun marb fiul său, Beizadea Mihaiu, imprteuină cu soră-sa, Domnița Ruxilidra. — Pe vreme ce străinii care intră în neamul și rândul bosri­­lor, după vreme, au pricinuit multi stricăciune țărei și neamu­lui boieresc, se cade să se puie opreală acestui obiceiu ce reu s’a înrădăcinat aici în pământul țe­­rei; de aceea hotărât-am­ Domnia mea acum o lună, ca de acum înainte nimeni din străini să nu se ma­î însoare aici în pământul țărei și să ia fată de pământean, și pământenii iarăși, nimenea să nu îndrăznească a’șî da pe fie-sa sau altă rudenie, după străini. *) — Așa te-ai milostivit, Măria ta, să dai strașnică poruncă, și ai ho­rît, că cine o va călca să știe «că cei însurați se vor izgoni din pământul țârei împreună cu femeii și toată averea lor se va lua pe seama Comărei domnești, părinții fetelor și nașii se vor pe­depsi cu grea pedeapsă iar pre­oții ce vor contnua, luându-li-se ! Vezi hrisovul lui Ștefan M. Ra­­coviță de la 30 Iulie 7324 in Istoria Românilor de V. A. U., T. II, "i” gin» #47. darul, se vor da la judecata %po­­liticească *)». «Și iată Măria ta, că acum în­suși marele Ban șezător pe scau­nul cel mai înalt după al Mă­riei tale, nu ține seamă de straș­­nica­ țî poruncă domnească. — Iar la aceasta greșit este domnitorul care a îngăduit aba­terea de la cele legiuite. Dar greșala, chiar când cel mai mare o face, se cade să fie îndreptată ! Bine făcuși Arhon Vornice, câ îmi deschisesî ochii. Cine va mai asculta de buiurdizmele (re­­zoluțiunile) și nizamurile mele, dacă eu singur nu le țin în seamă ? Și Domnitorul bătu în palme, un copil-din-casă (adjutant) intră. — Iute la boerul Agă, spune­m că porunca Noastră este să o­­preascâ căsătoria Zoiței, fata Ma­relui Ban Crețulescu, cu strei­nul Iordache IV nr .«stele vodăî de musafiri» mim se ziceau saloanelor pe­la­­gru, erau acum sosiți toți invi­­a ții. Se aștepta numai venirea *) Același document, de mine des­coperit. n.a«uf și a Mitropolitului,care avea să facă bisericește, logodna Zoiței cu Iordache a lui Neculai paharnicul. Cucoanele așezate pe divanuri turcești, boeriî pe scaune în­crustate cu sidefuri albe după moda orientală, așteptau cu ne­răbdare intrarea miresei și so­sirea Mitropolitului. Mirele cu socrul mare erau deja de față. Privirile fetelor și ale tinerilor feciori de boerî se îndreptau spre mire. Fetele își șoptea fi una alteia : • — Ce urât e ! — Parcă-î feciorul Mamei pă­dure! 1 — Da, dar e fecior de bani gata, tata-sau s’a ales din vîn­­zarea vămilor și a ocnelor, cu saci de galbeni... — Fie poleit cu aur, că eu nu l’aș vrea de mire !.. Tinerii șopteau și eî retrași pe lângă ferestrele camerei, făc­ân­­du-se că privesc la lumea d’afară. — Ce noroc pe el ! Frumoasă fată !.. — Și de neam mare ! — Dar ce o să se facă bietul Radu Slatineanu 7 — Ei, o face și el ca atâți al­ții , o uită !.. Feciorii, arnăuțî! și­­«tele din case între­rup eatr­­­­u versați«ața._ oferind ca~ Șerbeturi, corodul cețuri, care cafele turcești în fi­ligrane susținute de zarfurî mi­nunat lucrate de Nușu arginta­rul Curței, din poarta Zlătarilor, care zaharicase din cofetăria lui Agop Țarigrădeanu... De­odată ușa din fund se des­chise de arnăuții de la perdea. *) Jupânița lui Toma Crețulescu intră însoțind pe frumoasa Zoița care e susținută de druscele sale și urmată încă de alte două­­spre­zece fete de boerî, purtând fie­care câte o fiolă cu miresme, din care stropeau în dreapta și în stânga pre musafiri. Zeița era palidă, parcă i s’ar fi luat după față giulgiul morții Cu anevoie înainta, de­și spri­jinită de brațele druscelor. Toată lumea din cameră își îndreptă privirea asupra tinerei fete, pe când Toma Crețulescu, tatăl era însoțit de viitorul cuscru și Unerul mire, pășiră pentru a , tâmpina lângă ușă pre “ Când aceasta dese cu lordake, puțin de nu ticnindu-i-se genunchiu­l) Era obiceiu troagăt pe dinafi JoeresU YÍ/

Next