Universul, aprilie 1901 (Anul 19, nr. 88-114)
1901-04-08 / nr. 92
.ANUL XIX No. 92.—DUMINECA 8 APRILIE 1901.' 5 Bani foaia în România.— IO Bani in străinătate •flEPACȚJA . Strada Brezolen'a Now'll. BueUreștî. S Telefon No. 7â, s Adresa telegrafica.: Universul Bucuresci. CELE DIN URMA ȘTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA Abonamentel. ți Anunțurile se primesc la : "ADMINISTRAȚIA: Str.firezuiuuiu, București prestigiul în școală. Să nu se repeară tinerii înaintea bătrânilor mai mult la masă decât la lucru, ca să nu li se măsoare cu aceeași măsură. ALEXANDRU RADEV, ministrul de justiție sil Bulgariei. (Vezi explica (ia) Calendar pe anul 1901 Ortodox Sâmbătă, 7 Aprilie.P. Gregorie Cicirlic Sâmbătă 20 Aprilie. TiburuO Soarele răsare 5.12 , apune 6.47 București, 7 Aprilie. A A «Iu A rJ Asupra acestei chestiuni importante și delicate, unul din cititorii noștri, vechiel institutor din Craiova, ne trimete următoarea scrisoare asupra căreia atragem serioasa bătare de seamă atât a corpul didactic primar cât și a administrațiunei școalelor. Este în învățământul primar un factor principal de care depinde în cea mai mare parte bunul mers al instrucțiunei. Acesta este directoratul. O școală nu este nici mai mult nici mai puțin decât o familie mai desvoltată, mai numeroasă și ca indivizi și ca datorii: membrii familiei «școala» sunt învețătorii și școlarii, și, precum în familie capul, cârmaciul, este la tăi, tot așa și în școală este directorul. Ce se întâmplă într’o familie când capul ei, iată!, nu o conduce bine, același lucru se întâmplă și în școală. Ca o școală să meargă bine, directorul ei trebue să fie la înălțimea cerută și să îndeplinească toate condițiunile pentru a fi capul ei, ca și un tată capul familiei. Să ne închipuim că într’o familie, copiii, după ce au devenit mari, ar lua-o eî înaintea tatălui la cârma familiei Ce s’a întâmpla în atare caz? Perturbare mare și ură între frați, care mar de care să aibă întâietatea ; și tatăl, sdrobit și amărât, văzându-se umilit și desconsiderat de aceia cari îi datoresc lui posițiunea în care se găsesc. Acelaș lucru s’ar întâmpla și în școală, când între institutorii colegi nu se păstrează nici o regulă pentru ajungerea lor la demnitatea de director al școalei, ci, care mai de care lisează de toate mijloacele—fără reservă— spre a putea parveni la această demnitate școlară. Până într-o vreme se ținea o normă în numirea directorilor, luându-se cel de clasa a IV-a, cel mai vechi. Aceasta a durat până la desființarea numirei institutorilor pe clase, care era o calamitate pentru școală , căci precum acum pentru directorat se întrebuințează mijloace ce nu fac laudă corpului didactic, tot așa și atunci pentru clase. De la desființarea numirei institutorilor pe clase, în ce privește darea directoratului lucrul a luat întorsătură în mai rea, în loc de mai bine. In loc să se dea directoratul celui mai vechi și în funcțiune, s’a găsit mai nimerit a se pune la concurs, disposițiune de altfel foarte dreaptă în principiu, dar s’au omis circumstanțele de detaliu de formă, cari au anihilat în totul bunătatea fondului. Se înțelege concursul pentru directorat atunci când pentru un loc de venit vacant ar fi mai mulți pretendenți cu aceeași vechime iar în pasul când ar fi unul mai vechi, decât toți, concursul nu ar mai avea loc. E ceva ce face pe bătrân superior: drumul parcurs de el pe care Sînerul ca să-l parcurgă are trebuință de sfaturile bătrânului, spre a nu apuca anapoda sbuciumându-se în zadar. Și apo să ne gândim serios — afară de cozuri escepționale—ce ar pierde școala, dacă s’ar urma norma aceasta ? Nimic, absolut nimic Contrariu, ar câștiga foarte mult urmându-se un curs natural; cel ce s’a născut erî a ocupat locul seu, cel ce s’a născut azi își va ocupa locul de azi, și așa ma departe, evitându-se astfel toate meschinăriile ce furnică în sfera didactică din această causă. Sar putea obiecta că modul de numire prin vechime ar esclude capacitatea cerută unui director. Presupunerea aceasta nu se poate fonda, deoarece garanția de capacitate oricare și-a depus-o la admiterea în corp , ceva mai mult, tinerilor le lipsește experiența și calmul : două calități cu totul necesare unu bun conducător. Afară de aceasta ce mai rămâne unul învățător care a servit atâția ani, decât această mică disfincțiune, care nu poate jena pe nimeni, deoarece fiecare, la rândul seu, va gusta din dulcile iluziuni și realele amărăciuni ale acestei atribuții. Multe ar mai fi dezis în direcțiunea ce am apucat, dar e de ajuns semnalarea unui singur rău ce bântue de la o vreme încoace, din ce în ce mai mult, societatea noastră. Dacă răul , tineretul nostru nu e crescut câtuși de puțin în respectul bătrânilor ; ci, nu știu cum, prin ce împrejurări, și-a infiltrat în cap că el e mai presus. Lucrul urmează să fie așa; căci altfel n’ar mai fi progres. Dar cine a contribuit la aducerea tineretului aci ? Reți fac copiii noștri, amarnic se înșeală, dacă socotesc că totul începe de la el. Aceasta este o teorie ce o stabilesc ei, ca să cadă tot peste el, la rândul lor. Ce amarnic o să le fie, când copiii pe cari Îi vor crește cu mari greutăți le vor zice odată : la o parte răscopților, din capul mesei, că nouă ni se cuvine acest loc, noi suntem mai valoroși, mai capabili decât voi. Ar fi bine ca toți părinții și educatorii, cum și înaltul guvern al țării, să întrebuințeze toate mijloacele spre a crește tinereuil în respectul bătrânilor, dacă vor să nu pară asemănat anecdotei cu funia de nisip. Să nu se treacă cu ușurință asupra încredințarei directoratului școlar, ci să se caute calea care ar fi mai bună, pentru a se aduce liniștea, amonia și Din Italia (Corespondență particulară a „Universului“) Roma, 3 Aprilie. Educația lui Victor Emanuel 111 Atunci când, în urma «celei mai mari crime a secolului», Victor Emanuel de Savoia se urca mult mai înainte decât credea toată lumea, pe tronul Italiei, fu naturală la toți curiozitatea de a ști cum a fost educat actualul rege al Italiei. De aceea eu cred că foarte bine a făcut profesorul Luigi Morandi de a dat la iveală o carte în care arată fără exagerări și lingușiri chipul cum s’a făcut educația regelui Victor Emanuel III. Abia apărută această carte și mă grăbesc a face un rezumat pe care vi-l trimit prin corespondența mea de azi. * ¥ * La 21 Noembrie 1881, profesorul Luigi Morandi era chemat la Quirinal de marchiza de Villamarina, care l-a prezentat colonelului Osio, guvernatorul prințului. Acesta l-a oferit de a preda lui Victor Emanuel limba și literatura italiană și să înceapă lecțiile chiar a doua zi la ora 7 dim. Gând Morandi se prezentă, colonelul ÎI recomandă să trateze pe augustul școlar ca pe oricare alt elev, să nu aibă indulgență nici pentru cel mai mic lucru, să profite de amorul propriu, așa de viu la prinț, și să ceară de la dînsul împlinirea datoriilor sale. Prima lecție începu chiar în acea zi, și prințul (care avea atunci 13 ani), întrebat după câteva ore de regina Margareta ce impresie făcuse noul profesor, răspunse cu multă seriozitate: «Trebue să fie foarte bun , dar spre a-1 judeca bine trebue să mai treacă vre-o câteva lecții». Lecțiile lui Morandi continuară în toate zilele, afară de Jooia și Dumineca, până la 22 Decembrie 1886 , și în acel period de timp școlarului nu i s’au dat decât două vacanțe și acelea din motive de sănătate. La ora 7 dimineața, când jumătate Roma dormea încă, începea lecția , și prințul făcuse deja baia și băuse o ceașcă de bulion. Numai de două trei ori s’a întâmplat ca el să se scoale cu câteva minute mai târziu, și spre a câștiga întârzierea, nu i s’a dat bulionul și asta din ordinul colonelului. Oricum era timpul, după lecția de limbă italiană prințul trebuia să facă o oră de călărie și tot așa în restul zilei, echitație, scrimă și exercițiile intelectuale și gimnastice se alternau foarte înțeleptește cu munca intelectuală..., tocmai contrariul de ceea ce se face în școlile publice, în cari adesea, uitându-se că copilul n’are numai cap, nu se face altceva decât să i se umple acel sărman cap ca și cum ar fi un recipient, destinat numai să primească, iar nu să și digereze. Prințul fu repede obicinuit să studieze singur și să caute in acel soi de cărți ce se numesc de consultație și a căror existență elevii din școlile publice nici nu o cunosc. * ¹ ¥ Pe lângă scrierea memoriilor sale zilnice, Victor Emanuel fu obicinuit, chiar de copil, cu ordinea și exactitatea, să îngrijească și să iscălească registrele sale și să fie mica administrație a cheltuelilor sale. Servitorul seu, Casimiro Casagia (ales de regina Margareta care a vruit în cel loc un toscan) îî prezintă facturile negustorilor, pe care el le plătea și le înregistra apoi în limba italiană și cea engleză. Intr’o zi (nu avea încă bani) i se prezintă o factură în care marfa luată era trecută cu o scriere ieroglifică și el atunci o trecu în registru în chipul următor : 65 bani pentru o cheltuială neciteațâ. Prințul n’a fost numai obicinuit cu ordinea, dar și cu disciplina. Adesea colonelul Osio făcea prințului, în fața lui Morandi, observații destul de aspre. Una din aceste observații a fost încheiată prin următoarele cuvinte : «Să nu uiți că fiul unui rege sau fiul unui cismar, când e măgar, e măgar». Și colonelul Osio plecă supărat trântind ușa. Și aci trebue să se noteze că colonelul Osio știa că putea face ar spune ce vrea, căci avea deplinul sprijin al părinților, călcând prințul se plângea de ceva spuneau: «Să vedem mai întâi ce spune colonelul». * ¥ ¥ Profesorii lui Victor Emanuel afară de Morandi, fură numeroși. De la guvernanta lui, Elisabeta Lee, a învățat repede limba engleză, (pe care o vorbește și scrie ca pe cea italiană) asupra căreia a făcut apoi studii mai înalte sub conducerea savantului Wilhelm Bliss ; când prințul era la Monza, se ducea de acolo la Milan să -i dea lecții de literatură Giovanni Rizzi profesorul Francisco Zambaldi îi dădea lecții de limba latină; monseniorul Valerio Anzino de religie și filosofie; profesorul Pierluigi Perotti fisică, chimie, istorie naturală și cosmografie; profesorul Gesare Mariani și Jean Arnaud de limba și literatura franceză; pictorul Cesar Mariani desemn și noțiuni de istoria artei; pictorul Luigi Bizzani elemente de perspectivă pentru peisagiu și aquarelă; d-na Giulia De Cousandier-Cornsoli muzica scrima contele Ulise Calori și Masaniello Parise; dreptul constituțional, administrativ și internațional profesorul Luigi Palma; elemente de economie politică profesorul Luigi Cossa ; dreptul civil, comercial și penal profesorul Francisco Filomusi- Guelfi. In același timp el a făcut studiile militare conform programului școlilor de războiu. A fost scutit, după sfatul ministrului de instrucție Bonghi, de studiul limbei grecești. Prințul învăță bine și repede ceea ce i s’a predat. Regina Margareta,încă de copil, a căutat prin vizitele la monumente și la galerii, să deștepte într’însul gustul artistic. In cât privește muzica el poate descifra la prima visla compoziții de o dificultate mijlocie , dar a preferat întotdeauna armoniile din Barbiere de Sevilla și adesea promitea profesoarei sale de a studia o bucată grea nemțească cu condiția să i se dea ve a repeta de trei ori arii din această operă. Intr’o zi el a spus profesoarei sale de piano: «Regret de a vorbi reu de un lucru pentru care am dedicat atâta timp și care -ți face atâta onoare. Dar nu ți se pare că douăzeci de trompete fac mai mult efect decât pianul ?» In aceste cuvinte se notează puțin atavism ; moșul lui Victor Emanuel III era Victor Emanuel II pentru care cea mai bună dintre muzici era trâmbița de războiu. Cam sufit calitățile lui Victor Emanuel 111, constatate de fostul său profesor ? Amor propriu foarte viu, așa ca să ’l facă să spue, înainte de primul său examen : «De ar trebui să fac o figură urîtă, mai bine m’aș arunca pe fereastră !» O mare putere de percepție , o memorie într’adevăr extraordinară, întrebări neașteptate , de loc lingușire și multă sinceritate , într’un cuvânt plin de talent, de inimă și de bună-voință. El a arătat în compozițiile sale foarte puțină fantezie și, fiind-că colonelul Osip se mira de asta și era supărat, Morandi ’s observă că asta nu era o calitate necesară viitoaei sale profesiuni de rege. ¥ ¥ «Cel din urmă vor fi cel d’inâiu și cel d’întâiu vor fi cel din urmă» zice Evanghelia ; și de aceea vom aminti aci pe principalul profesor și principala profesoare a lui Victor Emanuel III. Profesorul l'am numit deja de mai multe ori, a fost profesorul Egidio Osio, învățat, valoros, soldat până în măduva oaselor, doritor de a forma mai mult un caracter decât un învățat, intransigent cu datoria sa și cu datoria prințului care fusese încredințat, reușise să domineze cu totul pe școlarul său, așa ca să poată spune în fața lui: «Oh ! prințul poate face totul ce voiu voi eu». Profesoarea—toțî o știe—a fost regina Margareta , profesoară cultă și diligentă conducătoare a studiilor fiului ei al cărui pași -a urmărit, și profesoare și mamă fericită, așa ca să poată 139 spune într’o zi profesorului Morandi: «Fiul meu nu mi-a făcut nici o dată veri-o supărare». Și asta e o mângâere așa de mare, așa de rară și așa de neprețuită, încât trebue să fie de mare folos augustei femei în nemărginită e o durere. Antinom Carnetul meu Ce atâta tevatură ! • •• Deși timp de primăvară, — Gând viața ’ncepe iară Ca să fie mai frumoasă, —• Lumea este serioasă... Deși’i timpul să petreacă Și, în veselii, să treacă Vremea cea de primăvară, — Tot poporu’i trist în țară !.. Nu mai e la haz pe lume, Nu mai face nimeni glume, Cum făceați odinioară Moșii noștri 'n primăvară !..— Ci, într’una, se jelește Și atâta doar grăește Și în casă și pe cale : • Nu’s parale !.. Nu’s parale !.. Cei reduși din biata leafă, Se tot scarpină în ceafă Și gândesc, cu gura seacă, Cum economii să facă... Cei din slujbe dați afară Ca să capete post iară zilnic, bieții!.. sunt pe cale Și aleargă plini de jale... Toată lumea e mâhnită Și de criză nevoită ca să puie frîu la pungă De voiește să’i ajungă... Totuși eu, pe astă vreme,— Gând tot omul rău sa teme De mizerii, ca de ciumă, — Am să’ncerc să spui o glumă... Nea Vasile, — zis Cărbune, — Chiar acuma mi se spune,— S’a ’mbătat de Paști în lege De credea că e chiar rege... Și «candiii» peste măsură De atâta băutură, Mi s’a dus târziu acasă Ș’a cerut să’i dea la masă... Când văzu a lui nevastă Pe bărbat așa năpastă Începu să facă gură Ca să’l dea în trezitură... Ași !.. Vasile nu permise Și, vostit grozav, îi zise : Ce atâta tevatură «Pent un... pic de băutură ?!» Marion. CRONICI FEMENINE Un bărbat «Despre îmbrăcămintea femeei !1 Cu totul altcum trebue să apară femeea pe stradă. Strada este un teritoriu neutral, unde nimeni nu trebue să provoace sensație, cu atât mai puțin femeea, care apare acolo în chip anonim și unde nu voește ca să se deosibească de celelalte semene ale ei ! Pe stradă moda domnește cu putere nețărmurită. Ceea ce prescrie ea, să poarte femeea , pălăriile să fie după cel mai nou model, rochiile după croiala cea mai nouă ; atunci ea renunță la toată individualitatea ei și dispare, după cum și trebue să fie, în masele de pe stradă ! Acum vine punctul cel mai remarcabil, ocaziunea festivă, spatele, balurile, recepțiunile și Ite lucruri de felul acesta ! Cum se îmbracă femeea modernă pentru asemenea ocaziuni? Cum apare ea aici? Este lucru de necrezut—zice profesorul van der Velde,—cu ce nepricepere lucrează aici, cărei metode se supune ea și ce motive neartistice aduce ! Gândul unic al ei pare a fi să împingă și întreacă pe semenele ei. Este războiul tuturor femeilor contra tuturor. Și de dragul cui ? De sigur că nu din sentimente estetice, ci de dragul croitoresei ei. Fiecare damă voește să aibă cea mai bună, cea mai genială croitoreasă. ■ Cu totul altcum se prezintă aici bărbații—de sigur că d. profesor frânge aici o lance pentru propriul seu sex !—Pentru bărbați o sfântă tradițiune prescrie uniformitatea îmbrăcămintei ; ei toți apar în frac, în sărbătorescul costum negru, care corespunde ocaziunei. Oare damele să nu apară la război, de asemenea în consonanță solemnă cu toaleta. Pentru aceasta nu trebue inventat «un frac femenin». Dar uniformitatea trebue păstrată ! Sexul femenin în loc să poarte războiu reciproc pentru toalete, să exercite un splendid efect total ca și o unică masă frumoasă ! Ce face atât de frumos un regiment de soldați ? puterea efectului uniform al culorilor, în colosalitatea sa. Și ce toaletă s’ar recomanda femeilor? Profesorul zice că ar fi frumos un costum național, după cum îl au femeile spaniole, precum și țărancele din toate țările, sau precum îl poartă călugărițele. Aceste sunt cele trei puncte de vedere, pe care profesorul van der Velde le-a prezentat femeilor în conferința sa. Acum cititoarele mele să judece, eu mă abțin de a’mi da părerea. Olimpia. O CUGETARE PE ZI Intrând în viață, nu te aștepta la odihnă multă, ci la multă răbdare. ISTORICUL AFADEREI DREYFUS cL® Tosepla lESeia&cls. - CAP. XI DEGRADAREA 111 In prima ședință a Camerei, care urmă după condamnarea lui Dreyfus, Mercier depuse proiectul de lege asupra trădărei și spionagiului. Cedând cu bucurie somațiunea opiniunei publice, el cere Camerei să restabilească pentru crima de trădare, care e o crimă oribilă, pedeapsa cu moarte, care e singura care corespunde enormității crimei. Camera aplaudă în mod zgomotos. Ea î și dă iluzia de a condamna din nou pe Dreyfus, de a ’l condamna la moarte, și își dedea astfel un brevet de patriotism curat. Mercier citi numai expunerea legei. Dispozitivul, în 15 articole, avea în fiecare linie deportarea sau închisoarea pentru delictele nou- asimilate cu spionagiul ; el făcea precară, sub amenințarea de urmăriri, discuta chiar prin presă a lucrurilor din armată. Legea a fost preparată la Statul major de mai multe săptămâni, în preocuparea constantă a procesului în curs și a tăcere de impus, după verdict, prîcum Va îndrăzni să dea pedala documentele afacere!. Consiliul de revizie respinseseursul lui Dreyfus. Comunicarea secretă ar fi atras nulitatea, dar acest lucru nu era știut. Nu era nici un viito de formă. Avocatul nici nu se prezintă la ședință. Condamnarea era definitivă. Dreyfus fu informat îndată. El se aștepta la respingerea recursului. Era foarte liniștit și pe fața lui se cilca o mare seninătate! De două zile triumfase asupra lui însuși. Acum, promise să bea paharul până la ultima picătură. Înștiința pe femeea sa : «Supliciul crud și oribil se apropie, sunt gata a ’l înfrunta cu demnitatea unei conștiințe curate și liniștite». El îî ceru să-i trimeată sabia, aceea pe care o va purta pentru ultima oară la parada de execuție și care va fi ruptă în fața armatei și a poporului. Câteva minute după ce scrise această scrisoare, Dreyfus văzu intrând pe comandantul Du Paty de Clam în celula sa. Mercier, în triumful său, simțțea fragilitatea sa. El nu era omul care să-și spună că e în drept o putere morală mai tare decât toate puterile materiale. Dar crima lui Dreyfus nu va fi un fapt decât în ziua când el însuși va mărturisi. Atâta timp cât condamnatul protesta, susținând inocența sa, culpabilitatea lui era efemeră. Va veni o zi când strigătul lui va fi auzit. Asta fusese, de la început, una din preocupațiile statului-major, să obțină o mărturisire, ceva care să semene o mărturisire. Scena diotărei, punerea în secret la Cherche-Midi, toate cursele n’au isbutit. Mărturisirea, pe care el nu vroia s’o facă, în zadar au anunțat’o ziarele. Mercier însuși trebui s’o desmintă. De zece ori deja, Du Paty, apoi D’Ormeschevii le au întrebat pe Dreyfus dacă nu se lăsase a fi păcălit. In totdeauna el afirmase că nu comisese nici cea mai mică imprudență. Mercier calcula : Dreyfus se încăpățîna se a nega până atunci, fiindcă credea într’o victorie complectă. Acum el era învins Nu era mare oare tentația ca el să scape de consecințele irevocabilei sentințe ? Poate de degradare ? Poate de deportare ? Să mărturisească ceva, orice, și va fi transportat într’un loc plăcut, sub un cer dulce, având alături pe femeea și copiii săi. In orice caz, el să scape un cuvînt, numai unul singur, și acest cuvînt devine o destăinuire. Se citește în analele judiciare că adesea inocenții, spre a scăpa sau a’șî ușura pedeapsa, s’au recunoscut ca culpabili. De ce Dreyfus n’ar mări lista acestora, sdrobit așa cum trebue să fie și mai ales desperat în urma respingerea recursului seu ? Cine știe ? poate destăinuirea lui nu va fi o minciună. Atunci Macbeth va putea dormi liniștit. Astfel, Mercier hotărîse ca Du Paty să meargă chiar în aceeași zi, în numele său, să găsească pe Dreyfus chiar în celula sa. El îi va spune verdictul definitiv, irevocabil și, pe făgăduiala că pedeapsa lui va fi îndulcită, că femeea și copiii lui vor putea să fie împreună cu dânsul în exilul său, el va căuta să obțină de la dânsul sau mărturisirea crimei sale, sau aceea a vreunei imprudențe. (Va urma). Arestarea agitatorilor macedoneni Ziarul «Piccolo della Sera» din Trieste primește din Sofia următoarea telegramă : «Acum se relevează că reprezintantul diplomatic rus Bhmetieff a avut acum câtva timp o lungă întrevedere cu Sarafofî, președintele comitetului revoluționar bulgaro-macedonean. Reprezintantul rus cerului Sarafoff formase promisiuni de a încetă pentru un moment cu orice agitațiune în Macedonia, observând că Rusia, în momentul actual, e constrînsă de a se desinteresa de această chestiune, dar că îndată ce comitetul va suspenda activitatea sa în Macedonia, Rusia, la momentul oportun, va pune pe tapet soluțiunea chestiunei macedonene, susținând-o diplomaticește pe lângă celel’alte Puteri. «Sarafosî conferi cu ceil’alți șefi aî comitetului revoluționar, cari în unanimitate au hotărît de a nu putea lua în considerație cererea Rusiei, dar de a continua în acțiunea disperată începută pentru salvarea Macedoniei. Consecința acestui refuz fu că ministrul președinte Karavelovv a ordonat arestarea întregului comitet revoluționar bulgar prin evidenta sugestiune a Rusiei». Situația în Ohisa — Prin poștă — «New-York Herald» anunță că trupele germane vor aștepta în pasul Nankon, sosirea ordelor prințului Tuan și ale generalului Tung fu-siang, spre a apăra trecătoarele ce duc în provincia Sclansi. * ¥ ¥ Se anunță din Peking ziarelor din Petersburg, că prințul Tuan nu este arestat, ci se află în Mongolia, unde ațîță populațiunea la revoltă. Împăratul Chinei a trimis o armată în Mongolia ca să înăbușească revolta. * 1 ¥ ¥ «Standard» are din Odessa știrea că tratativele dintre Rusia și Japonia vor avea probabil ca consecință încheerea unui acord amical între cele două puteri și asta cu atât mai mult că Rusia în actualul moment n’ar putea susține un războiu cu Japonia. ¥ ¥ Se telegrafiază din Peking că Liu ocupă o poziție tare la 120 mile de Paolingfu. La expediția contra lui se întrebuințează 5000 de oameni din trupele germane și 3000 oameni din trupele franceze. Expediția va fi comandată de generalul Gaul. Forțele chinezilor s-ar urca la 10.000 de oameni, se prevede o luptă înverșunată. Pozițiunea chinezilor se află la câteva mile în interiorul graniței teritoriului stabilit de contele Waldersee ca sferă de operațiune a trupelor aliate. * Se telegrafiază ziarului «Morning Leader» din Tientsin că revolta boxerilor se reînoiește în jur de Paolingfu unde ei au distrus calea ferată. Circulă zvonul că generalul Tung Fu-Liang în în fruntea a 50.000 de oameni se îndreptează spre Vest în strigătul de «Afară streinii!» —... ■ ■ « Alexandra Radew, ministrul de justiție al Bulgariei — Vezi ilustrația — Ilustrația noastră de pe pag. 1 reprezintă pe Alexandru Radew, ministrul de justiție al Bulgariei. El s-a născut la 1863 în orașul Monastir din Macedonia, a studiat liceul și facultatea de drept în Atena. Ducându-se în Bulgaria fu numit judecător. Dându-și demisia se făcu avocat, Baden a fost câtva timp președinte al înaltului comitet macedonean, pe când acesta urmărea numai scopuri culturale. Războiul aisfilo-boer — Prin poștă — Din budgetul presentat la Camera comunelor, reese că în 17 luni de războiu, adică până la sfârșitul lui Martie, Anglia a cheltuit 2 miliarde 268 milioane 400 mii de lei.* ¥ ¥ Efectivul armatei engleze în Africa de Sud e acum de 250 mii oameni, dintre cari 60.000 călări.* ¥¹ Colonelul Ricehiardi a ținut la teatrul Olimpia din Milan, în fața unui public foarte numeros, o conferință elogisnd valoarea boerilor. Conferința a fost ilustrată de interesante proecțiuni fotografice ale dr. Wambeck, directorul ambulanței belgiene în Transvaal. Publicul a făcut o călduroasă demonstrație hoerofilă. Ziarul «Fanfulla» din Roma spune că în cercurile diplomation se vorbește din nou despre înțelegeri între puterile europene spre a interveni pe lângă Anglia și a-i oferi chipul spre a se pune capăt resboiului din Africa de Sud. ¥ • ¥ «Times» primește din Middelburg o telegramă în care se spune că svonul că la Ermello, sediul noului guvern al Transvaalului, s’au adunat Schalk- Burger, Botha, Dewel și Slejn spre a discuta asupra situației boerilor nu se confirmă. Se crede că șefii boeri vor încerca de a urma exemplul lui Krüger și vor trece granița portugeză. * ¥ ¥ Ziarul «Standard» primește din Bruxelles o telegramă în care i se anunță că la Lorenzo Marquez s-a răspândit svonul că e în pregătire o mișcare combinată a mai multor detașamente de boerî în contra Natalului.* ¹ ¹ «Corriere della Sera» din Milan care ne-a sosit era la amiazare din Londra cu data de 3 Aprilie următoarea telegramă : «Boemii adunându-se la Boshof în Orangele occidental, au reales ca președinte al Republicei Orange pe Steim. Această alegere se face în fiecare an». Universal in provincie De la coresp, noștri particulari — Pe ziua de 5 Aprilie — Craiova Sfîrșitul unei drame casnice.— Femeia Anica Dumitrescu, din str. Bucureștilor, ducea ln viața sa casnică un trai cu adevărat mai dureros ca acela ce se desfășură prin unele drame. Soțul său, Gheorghe Dumitrescu, era gelos de dînsa și-l făcea din această cauză tot felul de amărăciuni. HOȚI! de ONOARE Mare roman istoric-social de CAROLINA 1NVERNIZZIO PARTEA A CINCEA Scene intime.—O lovitură detrăsnet.— Pedeapsa și iertarea Și tînera cameristă era inocentă și se folosea de acele ore de dimineață, când stăpâna sa dormia, spre a se duce la bătrâna sa rudă ca să-i spună poate că în casa unde serina nu era bine văzută de stăpânul ei. Gândindu-se astfel, Bruno trecu din nou strada și, ca să nu dea bănuele, intră într’o librărie unde se vindeau și ziare. Luă și plăti mai multe ziare ilustrate și începu să le resfoiască fără să iasă din prăvălie. Stătea cu spatele spre vînzetor și părea absorbit în privirea figurilor. Insă ochii lui se ridicau mereu spre palatul bancherului, așteptând eșirea cameristei. Deodată se retrase puțin îndărăt, înăbușindu-și pescla mare. Se făcuse galben-vinăt, ochii lui se holbaseră de mirare, buzele i se făcuseră albe. Un cuplu se oprise înaintea palatului și, în dosul cristalelor lăsate, Bruno observă pe nevasta sa. Ce venia dânsa să facă singură, la acea oră, la casa bancherului? Poate bancherul o aștepta și pentru asta dăduse ordin să se spună altora că plecase din oraș ? Bruno întorcea în mod convulsiv ziarul ce avea în mână, fără să observe mirarea vînzătorului care credea desigur că isise un articol care-l atingea de aproape și nu-i plăcea de foc. Bruno avea cu totul altceva în cap decât să citească ziare. Trebuia oare să se arăte dînsul nevestei sale ? Nu, nu, voia să aștepte. Dacă ar fi intrat în palat, dacă ar fi ajuns-o pe scară, s’ar fi petrecut desigur ceva extraordinar. Insă Margareta nu se dete jos din cupeO. Bruno o văzu dând câteva ordine feciorului, care imediat dispăru în vestibul. Margareta se retrase apoi în fundul cuplului, iar Bruno nu invită de joc ca s’o vadă ; se temea să nu fie surprins. Feciorul se’ntoarse cu pălăria în mână la uscioara trăsurei. Bruno văzu pe nevasta sa plecându-se pentru ca să’l asculte, apoi retrăgându-se din nou, repede. Feciorul sări pe capră și cuplul porții. Bruno respiră ușurat. Cu adevărat, bancherul nu era acasă. Totuși remânea faptul Margaretei care venise acolo, la acea oră, când dînsul o credea în pat suferindă, după cum o lăsase. Acum nu mai era de ajuns să supravegheze numai pe Fede, ci și pe Margareta. Da, numai prin ele avea să escopere pe fiica sa ; simțea bine aceasta. Pe când se gândea astfel, Loenza apăru din casa bancherului. Bruno observă că fisionomia ei era încruntată. Din ea se întorcea acasă mai repede încă de cum venise, ca și stăpânită de o nerăbdare febrilă. Bruno așteptă ca ea să fie la distanță ca de 20 de metri, apoi eși din prăvălie și începu să urmărească din nou. Lorenzo făcu din nou drumul e mai înainte. Gând Bruno fu sigur că din ea intra în casă, făcu un ocol și nu se-ntoarse decât peste oră. Și cum ajun se întrebă de nevasta sa. — D na a eșit în cupeu, zise ab-camerista ; cred că s’a dus la mama sa, însă nu cred s’o fi găsit, pentru că d-na Mora a fost aici. — N’a stat de loc ? — Nu, d-le , după ce a vorbit cu Fede, s’a dus. — Unde e Fede ? — In camera sa, d-le . poate fi obosită, pentru că a fost și însa’n oraș. — Când ? Sub camerista se uită lung la banchet și zise cu un accent de surpriza.- Azi dimineață. A plecat cu puțin înaintea d-tale. Credeam c’am văzut-o. — Nu , du-te și ’I spune că am a’I vorbi și că o aștept în în salonul meu. — Da, d-le. Fața mică și răutăcioasă a subcameristei se ilumina de o bucurie impertinentă; ea se gândea că Fide ere să fie certată. Prin urmare se grăbi să aducă la îndeplinire ordinul stăpânului. Lorenza își schimbase hainele și ’și punea un șorț elegant cu buzunările brodate, când colega sa ’i spuse că domnul vrea să ’i vorbească. Lorenza nu făcu nici o mișcare de surprisă. — Mă duc îndată, zise dînsa cu o blândă gravitate. In salon era cam întunerec, deoarece perdelele erau încă pe jumătate lăsate. Prin urmare Lorenza intrând în salon, d’abia văzu pe Bruno care stătea într’un colț lângă o măsuță, cu spatele întors spre fereastră. — M’a chemat domnul ? zise dînsa. — Da, închide ușa și vino înainte. — Sunt la ordinul domnului. Se apropie și stătu în picioare înaintea lui, într’o atitudine demnă, fără nici o tulburare. Era cam palidă, însă frumoasa ei fisionomie nu arăta nici o încurcătură. Se uita la Bruno cu acea privire ascuțită și sinceră care pe dînsul îl deconcerta în totdeauna. De aceea dînsul se simți iritat. — înțelegea în mod nehotărît că fata aceea era de o natură energică, neînduplecată, care nu se încovoaie de nici o lovitură. Pricepea că 'I era dușmană și că avea să lupte cu dînsa. — Am auzit că a fost aci soacra mea, zise dînsul cu un accent răstit. De ce nu mi-am spus îndată ce m’am întors ? — Pentru că eram în camera mea și n’am văzut pe domnul torcându-se, răspunse Lorenzi înaintate. — Dar în sfârșit ce ți-a spus soacra mea ? — Ce să ’mi spună? a întrebat de d na Margareta și i-a părut foarte rea că nu era acasă. S’a dus cu nădejde s’o găsească acasă la ea. — Nimic n’a mai spus? — Nimic. Urmă un moment de tăcere. Bruno se silea să arate liniștită însă tremuratura febrilă a degetelor lui, în cari întorcea mănușile pe cari le luase fără știre de pe măsuță, și glasul lui răgușit îl desminți a fi. iVa urma)