Universul, aprilie 1901 (Anul 19, nr. 88-114)

1901-04-08 / nr. 92

.ANUL XIX No. 92.—DUMINECA 8 APRILIE 1901.­­'­ 5 Bani foaia în România.— IO Bani in străinătate •flEPACȚJA . Strada Brezolen'a Now'll. BueUreștî. S Telefon No. 7â, s Adresa telegrafica.: Universul­ Bucuresci.­ CELE DIN URMA ȘTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA Abonamentel. ți Anunțurile se primesc la : "ADMINISTRAȚIA: Str.­firezuiuui­u, București prestigiul în școală. Să nu se repeară tinerii înaintea bătrâni­lor mai mult la masă de­cât la lucru, ca să nu li se măsoare cu aceeași măsură. ALEXANDRU RADEV, ministrul de justiție sil Bulgariei. (Vezi explica (ia) Calendar pe anul 1901 Ortodox Sâmbătă, 7 Aprilie.­P. Gregorie Cicirlic Sâmbătă 20 Aprilie. Tiburu­O Soarele răsare 5.12 , apune 6.47 București, 7 Aprilie. A A «Iu A rJ Asupra acestei chestiuni im­portante și delicate, unul din cititorii noștri, vechiel institu­tor din Craiova, ne trimete următoarea scrisoare asupra căreia atragem serioasa bă­­­t­are de seamă atât a corpu­­­l didactic primar cât și a administrațiunei școalelor. Este în învățământul primar un factor principal de care de­pinde în cea mai mare parte bunul mers al instrucțiunei. A­cesta este directoratul. O școală nu este nici mai mult nici mai puțin de­cât o familie mai desvoltată, mai numeroasă și ca indivizi și ca datorii: mem­brii familiei «școala» sunt înve­țătorii și școlarii, și, precum în familie capul, cârmaciul, este la tăi, tot așa și în școală este di­rectorul. Ce se întâmplă într’o familie când capul ei, iată!, nu o con­duce bine, același lucru se în­tâmplă și în școală. Ca o școală să meargă bine, directorul ei trebue să fie la înălțimea cerută și să îndeplinească toate condi­­țiunile pentru a fi capul ei, ca și un tată capul familiei. Să ne închipuim că într’o fa­milie, copiii, după ce au devenit mari, ar lua-o eî înaintea tatălui la cârma familiei Ce s’a întâm­pla în atare caz? Perturbare mare și ură între frați, care mar de care să aibă întâietatea ; și tatăl, sd­robit și amărât, văzându-se umilit și desconsiderat de aceia cari îi datoresc lui posițiunea în care se găsesc. Acelaș lucru s’ar întâmpla și în școală, când între institutorii colegi nu se păstrează nici o regulă pentru ajungerea lor la demnitatea de director al șc­oalei, ci, care mai de care li­sează de toate mijloacele—fără reservă— spre a putea parveni la această demnitate școlară. Până într-o vreme se ținea o normă în numirea directorilor, luându-se cel de clasa a IV-a, cel mai vechi­. Aceasta a durat până la desființarea numirei in­stitutorilor pe clase, care era o calamitate pentru școală , căci precum acum pentru directorat se întrebuințează mijloace ce nu fac laudă corpului did­actic, tot așa și atunci pentru clase. De la desființarea numirei in­stitutorilor pe clase, în ce pri­vește darea directoratului lu­crul a luat întorsătură în mai rea, în loc de mai bine. In loc să se dea directoratul celui mai vechi și în funcțiune, s’a găsit mai nimerit a se pune la con­curs, disposițiune de alt­fel foar­te dreaptă în principiu, dar s’au omis circumstanțele de detaliu de formă, cari au anihilat în to­tul bunătatea fondului. Se înțe­lege concursul pentru directorat atunci când pentru un loc de venit vacant ar fi mai mulți pretendenți cu aceeași vechime iar în pasul când ar fi unul mai vechi, de­cât toți, concursul nu ar mai avea loc. E ceva ce face pe bătrân su­perior: drumul parcurs de el pe care Sînerul ca să-l parcurgă are trebuință de sfaturile bătrâ­nului, spre a nu apuca anapoda sbuciumându-se în zadar. Și apo să ne gândim serios — afară de cozuri escepționale—ce ar pierde școala, dacă s’ar urma norma aceasta ? Nimic, absolut nimic Contrariu, ar câștiga foarte mult urmându-se un curs natural; cel ce s’a născut erî a ocupat locul seu, cel ce s’a născut azi își va ocupa locul de azi, și așa ma departe, evitându-se ast­fel toate meschinăriile ce furnică în sfera didactică din această causă. Sar putea obiecta că modul de numire prin vechime ar es­­clude capacitatea cerută unui di­rector. Presupunerea aceasta nu se poate fonda, de­oare­ce ga­ranția de capacitate ori­care și-a depus-o la admiterea în corp , ceva mai mult, tinerilor le lip­sește experiența și calmul : două calități cu totul necesare unu bun conducător. Afară de aceasta ce mai rămâne unul învățător care a servit atâția ani, de­cât această mică disfincțiune, care nu poate jena pe nimeni, de­oare­ce fie­care, la rândul seu, va gusta din dulcile iluziuni și rea­lele amărăciuni ale acestei a­­tribuții. Multe­ ar mai fi de­zis în direc­țiunea ce am apucat, dar e de ajuns semnalarea unui singur rău ce bântue de la o vreme în­coace, din ce în ce mai mult, societatea noastră. Dacă răul , tineretul nostru nu e crescut câ­tuși de puțin în respectul bătrâ­­nilor ; ci, nu știu cum, prin ce împrejurări, și-a infiltrat în cap că el e mai presus. Lucrul ur­mează să fie așa; căci alt­fel n’ar mai fi progres. Dar cine a con­tribuit la aducerea tineretului aci ? Reți fac copiii noștri, amarnic se înșeală, dacă socotesc că totul începe de la el. Aceasta este o teorie ce o stabilesc ei, ca să cadă tot peste el, la rândul lor. Ce amarnic o să le fie, când co­piii pe cari Îi vor crește cu mari greutăți le vor zice odată : la o parte răscopților, din capul me­sei, că nouă ni se cuvine acest loc, noi suntem mai valoroși, mai capabili de­cât voi. Ar fi bine ca toți părinții și educatorii, cum și înaltul guvern al țării, să întrebuințeze toate mijloacele spre a crește tinere­­uil în respectul bătrânilor, dacă vor să nu pară asemănat anec­dotei cu funia de nisip. Să nu se treacă cu ușurință asupra încredințarei directora­tului școlar, ci să se caute calea care ar fi mai bună, pentru a se aduce liniștea, am­onia și Din Italia (Corespondență particulară a „Universului“) Roma, 3 Aprilie. Educația lui Victor Em­a­­­­nu­el 111 Atunci când, în urma «celei mai mari crime a secolului», Vic­tor Emanuel de Savoia se urca mult mai înainte de­cât credea toată lumea, pe tronul Italiei, fu naturală la toți curiozitatea de a ști cum a fost educat actualul rege al Italiei. De aceea eu cred că foarte bine a făcut profesorul Luigi Morandi de a dat la iveală o carte în care arată fără exa­gerări și lingușiri chipul cum s’a făcut educația regelui Victor E­manu­el III. Abia apărută această carte și mă grăbesc a face un rezu­mat pe care vi-l trimit prin co­respondența mea de azi. * ¥ * La 21 Noembrie 1881, profe­sorul Luigi Morandi era chemat la Qu­irinal de marchiza de Vil­lamarina, care l-a prezentat co­lonelului Osio, guvernatorul prin­țului. Acesta l-a oferit de a preda lui Victor Emanuel limba și lite­ratura italiană și să înceapă lec­țiile chiar a doua zi la ora 7 dim. Gând Morandi se prezentă, colo­nelul ÎI recomandă să trateze pe augustul școlar ca pe ori­care alt elev, să nu aibă indulgență nici pentru cel mai mic lucru, să profite de amorul propriu, așa de viu la prinț, și să ceară de la dînsul împlinirea datoriilor sale. Prima lecție începu chiar în acea zi, și prințul (care avea a­­tunci 13 ani), întrebat după câte­va ore de regina Margareta ce impresie­­­ făcuse noul profesor, răspunse cu multă seriozitate: «Trebue să fie foarte bun , dar spre a-1 judeca bine trebue să mai treacă vre-o câte­va lecții». Lecțiile lui Morandi continuară în toate zilele, afară de Jooia și Dumineca, până la 22 Decem­brie 1886 , și în acel period de timp școlarului nu i s’au dat de­cât două vacanțe și acelea din motive de sănătate. La ora 7 di­mineața, când jumătate Roma dormea încă, începea lecția , și prințul făcuse deja baia și băuse o ceașcă de bulion. Numai de două trei ori s’a în­tâmplat ca el să se scoale cu câte­va minute mai târziu, și spre a câștiga întârzierea, nu i s’a dat bulionul și asta din or­dinul colonelului. Ori­cum era timpul, după lecția de limbă ita­liană prințul trebuia să facă o oră de călărie și tot așa în restul zilei, echitație, scrimă și exercițiile intelectuale și gim­nastice se alternau foarte înțe­­leptește cu munca intelectuală..., tocmai contrariul de ceea­ ce se face în școlile publice, în cari adesea, uitându-se că copilul n’are numai cap, nu se face alt­ceva de­cât să i se umple acel sărman cap ca și cum ar fi un recipient, destinat numai să pri­mească, iar nu să și digereze. Prințul fu repede obicinuit să studieze singur și să caute in acel soi­ de cărți ce se numesc de consultație și a căror exis­tență elevii din școlile publice nici nu o cunosc. * ¹ ¥ Pe lângă scrierea memoriilor sale zilnice, Victor Emanuel fu obicinuit, chiar de copil, cu or­dinea și exactitatea, să îngri­jească și să iscălească registrele sale și să fie mica administrație a cheltuelilor sale. Servitorul seu, Casimiro Casag­ia (ales de regina Margareta care a vruit în cel loc un toscan) îî prezintă facturile negustorilor, pe care el le plătea și le înregistra apoi în limba italiană și cea engleză. Intr’o zi (nu avea încă bani) i se prezintă o factură în care marfa luată era trecută cu o scriere ie­­roglifică și el atunci o trecu în registru în chipul următor : 65 bani pentru o cheltuială neci­­teațâ. Prințul n’a fost numai obici­nuit cu ordinea, dar și cu dis­ciplina. Adesea colonelul Osio făcea prințului, în fața lui Mo­randi, observații destul de as­pre. Una din aceste observații a fost încheiată prin următoa­rele cuvinte : «Să nu uiți că fiul unui rege sau fiul unui cismar, când e măgar, e măgar». Și co­lonelul Osio plecă supărat trân­tind ușa. Și aci trebue să se noteze că colonelul Osio știa că putea face ar spune ce vrea, căci avea de­plinul sprijin al părinților, căl­când prințul se plângea de ceva spuneau: «Să vedem mai în­tâi­ ce spune colonelul». * ¥ ¥ Profesorii lui Victor Emanuel afară de Morandi, fură nume­roși. De la guvernanta lui, Eli­sabeta Lee, a învățat repede limba engleză, (pe care o vor­bește și scrie ca pe cea italiană) asupra căreia a făcut apoi studii mai înalte sub conducerea sa­vantului Wilhelm Bliss ; când prințul era la Monza, se ducea de acolo la Milan să -i dea lec­ții de literatură Giovanni Rizzi profesorul Francisco Zambaldi îi dădea lecții de limba latină; mon­seniorul Valerio Anzino de re­ligie și filosofie; profesorul Pier­luigi Perotti fisică, chimie, isto­rie naturală și cosmografie; pro­fesorul Gesare Mariani și Jean Arnaud de limba și literatura franceză; pictorul Cesar Mariani desemn și noțiuni de istoria ar­tei; pictorul Luigi B­izzani ele­mente de perspectivă pentru pei­sagiu și aquarelă; d-na Giulia De Cousandier-Cornsoli muzica scrima contele Ulise Calori și Masaniello Parise; dreptul con­stituțional, administrativ și in­ternațional profesorul Luigi Pal­ma; elemente de economie po­litică profesorul Luigi Cossa ; dreptul civil, comercial și penal profesorul Francisco Filomusi- Guelfi. In același timp el a fă­cut studiile militare conform programului școlilor de războiu. A fost scutit, după sfatul minis­trului de instrucție Bonghi, de studiul limbei grecești. Prințul învăță bine și repede ceea­ ce i s’a predat. Regina Mar­gareta,încă de copil, a căutat prin vizitele la monumente și la ga­lerii, să deștepte într’însul gustul artistic. In cât privește muzica el poate descifra la prima visla compoziții de o dificultate mij­locie , dar a preferat în­tot­dea­una armoniile din Barbiere de Sevilla și adesea promitea pro­fesoarei sale de a studia o bu­cată grea nemțească cu condiția să i se dea v­e a repeta de trei ori arii din această operă. Intr’o zi el a spus profesoarei sale de piano: «Regret de a vorbi reu de un lucru pentru care am de­dicat atâta timp și care -ți face atâta onoare. Dar nu ți se pare că două­zeci de trompete fac mai mult efect de­cât pianul ?» In aceste cuvinte se notează puțin atavism ; moșul lui Victor Ema­nuel III era Victor Emanuel II pentru care cea mai bună dintre muzici era trâmbița de războiu. Cam­ sufit calitățile lui Victor Emanuel 111, constatate de fostul său profesor ? Amor propriu foarte viu, așa ca să ’l facă să spue, înainte de primul său exa­men : «De ar trebui să fac o fi­gură urîtă, mai bine m’aș arunca pe fereastră !» O mare putere de percepție , o memorie într’a­­devăr extra­ordinară, întrebări neașteptate , de loc lingușire și multă sinceritate , într’un cuvânt plin de­ talent, de inimă și de bună-voință. El a arătat în com­pozițiile sale foarte puțină fan­tezie și, fiind-că colonelul Osip se mira de asta și era supă­rat, Morandi ’s observă că asta nu era o calitate necesară viitoa­­ei sale profesiuni de rege. ¥ ¥ «Cel din urmă vor fi cel d’in­­âiu și cel d’întâiu vor fi cel din urmă» zice Evanghelia ; și de aceea vom­ aminti aci pe prin­cipalul profesor și principala pro­fesoare a lui Victor Emanuel III. Profesorul l'am numit deja de mai multe ori, a fost profesorul Egidio Osio, învățat, valoros, soldat până în măduva oaselor, doritor de a forma mai mult un caracter de­cât un învățat, intran­sigent cu datoria sa și cu datoria prințului care­­ fusese încredin­țat, reușise să domineze cu to­tul pe școlarul său, așa ca să poată spune în fața lui: «Oh ! prințul poate face totul ce voiu voi eu». Profesoarea—toțî o știe—a fost regina Margareta , profesoară cultă și diligentă conducătoare a studiilor fiului ei al cărui pași -a urmărit, și profesoare și mamă fericită, așa ca să poată 139 spune într’o zi profesorului Mo­randi: «Fiul meu nu mi-a făcut nici o dată veri-o supărare». Și asta e o mân­gâere așa de mare, așa de rară și așa de ne­prețuită, în­cât trebue să fie de mare folos augustei femei în ne­mărginită e o durere. Antinom Carnetul meu­ Ce atâta tevatură ! • •• De­și timp de primăvară, — Gând viața ’ncepe iară Ca să fie mai frumoasă, —• Lumea este serioasă­­... De­și’i timpul să petreacă Și, în veselii, să treacă Vremea cea de primăvară, — Tot poporu’i trist în țară !.. Nu mai e la haz pe lume, Nu mai face nimeni glume, Cum făceați odinioară Moșii noștri 'n primăvară !..— Ci, într’una, se jelește Și atâta doar grăește Și în casă și pe cale : • Nu’s parale !.. Nu’s parale !.. Cei reduși din biata leafă, Se tot scarpină în ceafă Și gândesc, cu gura seacă, Cum economii să facă... Cei din slujbe dați afară Ca să capete post iară zilnic, bieții!.. sunt pe cale Și aleargă plini de jale... Toată lumea e mâhnită Și de criză nevoită ca să puie frîu la pungă De voiește să’i ajungă... Totuși eu, pe astă vreme,— Gând tot omul rău sa teme De mizerii, ca de ciumă, — Am să’ncerc să spui o glumă... Nea Vasile, — zis Cărbune, — Chiar acuma mi se spune,— S’a ’mbătat de Paști în lege De credea că e chiar rege... Și «candiii­» peste măsură De atâta băutură, Mi s’a dus târziu acasă Ș’a cerut să’i dea la masă... Când văzu a lui nevastă Pe bărbat așa năpastă Începu să facă gură Ca să’l dea în trezitură... Ași !.. Vasile nu permise Și, vostit grozav, îi zise : Ce atâta tevatură «Pent­ un... pic de băutură ?!» Marion. CRONICI FEMENINE Un bărbat «Despre îmbrăcă­mintea fem­eei !1 Cu totul alt­cum trebue să a­­pară femeea pe stradă. Strada este un teritoriu neu­tral, unde nimeni nu trebue să provoace sensație, cu atât mai puțin femeea, care apare acolo în chip anonim și unde nu vo­­ește ca să se deosibească de ce­­le­l­alte semene ale ei ! Pe stradă moda domnește cu putere nețărmurită. Ceea ce prescrie ea, să poarte femeea , pălăriile să fie după cel mai nou model, rochiile după croiala cea mai nouă ; atunci ea renunță la toată individualitatea ei și dispare, după cum și tre­bue să fie, în masele de pe stradă ! Acum vine punctul cel mai re­marcabil, ocaziunea festivă, sp­­atele, balurile, recepțiunile și Ite lucruri de felul acesta ! Cum se îmbracă femeea mo­dernă pentru asemenea ocaziuni? Cum apare ea aici? Este lucru de necrezut—zice profesorul van der Velde,—cu ce nepricepere lu­crează aici, cărei metode se su­pune ea și ce motive neartistic­e aduce ! Gândul unic al ei pare a fi să împingă și întreacă pe seme­­nele ei. Este războiul tuturor fe­meilor contra tuturor. Și de dra­gul cui ? De sigur că nu din sen­timente estetice, ci de dragul croitoresei ei. Fie­care damă voește să aibă cea mai bună,­­ cea mai genială croitoreasă. ■ Cu­ totul alt­cum se prezintă aici bărbații—de sigur că d. pro­fesor frânge aici o lance pentru propriul seu sex !—Pentru băr­bați o sfântă tradițiune prescrie uniformitatea îmbrăcămintei ; ei toți apar în frac, în sărbătorescul costum negru, care corespunde ocaziunei. Oare damele să nu a­­pară la război, de asemenea în consonanță solemnă cu toaleta. Pentru aceasta nu trebue inven­tat «un frac femenin». Dar uni­formitatea trebue păstrată ! Sexul femenin­ în loc să poar­te războiu reciproc pentru toa­lete, să exercite un splendid e­fect total ca și o unică masă fru­moasă ! Ce face atât de frumos un regiment de soldați ? puterea efectului uniform al culorilor, în colosalitatea sa. Și ce toaletă s’ar recomanda femeilor? Profesorul zice că ar fi frumos un costum național, după cum îl au femeile spaniole, precum și țărancele din toate țările, sau precum îl poartă călugărițele. Aceste sunt cele trei puncte de vedere, pe care profesorul van der Velde le-a prezentat fe­meilor în conferința sa. Acum cititoarele mele să ju­dece, eu mă abțin de a’mi da părerea. Olimpia. O CUGETARE PE ZI Intrând în viață, nu te aștepta la odihnă multă, ci la multă răb­dare. ISTORICUL AFADEREI DREYFUS­ ­ cL® Tosepla lESeia&cls. - CAP. XI DEGRADAREA 111 In prima ședință a Camerei, care urmă după condamnarea lui Dreyfus, Mercier depuse pro­iectul de lege asupra trădărei și spionagiului. Cedând cu bu­curie som­ațiunea opiniunei pu­blice, el cere Camerei să resta­bilească pentru crima de tră­dare, care e o crimă oribilă, pedeapsa cu moarte, care e sin­gura care corespunde enormită­ții crimei. Camera aplaudă în mod zgomotos. Ea î și dă iluzia de a condamna din nou pe Drey­fus, de a ’l condamna la moarte, și își dedea ast­fel un brevet de patriotism curat. Mercier citi numai expunerea legei. Dispozitivul, în 15 arti­cole, avea în fie­care linie de­portarea sau închisoarea pentru delictele nou- asimilate cu spio­­nagiul ; el făcea precară, sub a­­menințarea de urmăriri, discu­ta chiar prin presă a lucrurilor din armată. Legea a fost preparată la Sta­tul major de mai multe săptă­mâni, în preocuparea constantă a procesului în curs și a tăcere­ de impus, după verdict, prî­cum Va îndrăzni să dea­ pedala docu­mentele afacere!. Consiliul de revizie respinse­se­ursul lui Dreyfus. Comunica­rea secretă ar fi atras nulitatea, dar acest lucru nu era știut. Nu era nici un viito de formă. Avo­catul nici nu se prezintă la șe­dință. Condamnarea era defini­tivă. Dreyfus fu informat îndată. El se aștepta la respingerea re­cursului. Era foarte liniștit și pe fața lui se cilca o mare seni­nătate! De două zile triumfase asupra lui însuși. Acum, pro­mise să bea paharul până la ul­tima picătură. Înștiința pe femeea sa : «Su­pliciul crud și oribil se apropie, sunt gata a ’l înfrunta cu dem­nitatea unei conștiințe curate și liniștite». El îî ceru să-i trimea­­tă sabia, aceea pe care o va purta pentru ultima oară la pa­rada de execuție și care va fi ruptă în fața armatei și a po­porului. Câte­va minute după ce scrise această scrisoare, Dreyfus văzu intrând pe comandantul Du Paty de Clam în celula sa. Mercier, în triumful său, simț­țea fragilitatea sa. El nu era o­­mu­­l care să-și spună că e în drept o putere morală mai tare de­cât toate puterile materiale. Dar crima lui Dreyfus nu va fi un fapt de­cât în ziua când el însuși va mărturisi. Atâta timp cât condamnatul protesta, susți­nând inocența sa, culpabilitatea lui era efemeră. Va veni o zi când strigătul lui va fi auzit. Asta fusese, de la început, una din preocupațiile statului-major, să obțină o mărturisire, ceva care să semene o mărturisire. Scena diotărei, punerea în secret la Cherche-Midi, toate cursele n’au isbutit. Mărturisirea, pe care el nu vroia s’o facă, în zadar au anun­­țat’o ziarele. Mercier însuși tre­bui s’o desmintă. De zece ori deja, Du Paty, a­­poi D’Ormeschevii le au întrebat pe Dreyfus dacă nu se lăsase a fi păcălit. In tot­deauna el a­­firmase că nu comisese nici cea mai mică imprudență. Mercier calcula : Dreyfus se încăpățîna se a nega până atunci, fiind­că credea într’o victorie complectă. Acum el era învins Nu era mare oare tentația ca el să scape de consecințele irevo­cabilei sentințe ? Poate de de­gradare ? Poate de deportare ? Să mărturisească ceva, ori­ce, și va fi transportat într’un loc plă­cut, sub un cer dulce, având a­lături pe femeea și copiii săi. In ori­ce caz, el să scape un cuvînt, numai unul singur, și a­­cest cuvînt devine o destăinuire. Se citește în analele judiciare că adesea inocenții, spre a scăpa sau a’șî ușura pedeapsa, s’au re­cunoscut ca culpabili. De ce Dreyfus n’ar mări lista acestora, sdrobit așa cum trebue să fie și mai ales desperat în urma res­pingerea recursului seu ? Cine știe ? poate destăinuirea lui nu va fi o minciună. Atunci Macbeth va putea dormi liniștit. Ast­fel, Mercier hotărîse ca Du Paty să meargă chiar în a­­ceeași zi, în numele­ său, să gă­sească pe Dreyfus chiar în celula sa. El îi va spune verdictul de­finitiv, irevocabil și, pe făgă­­duiala că pedeapsa lui va fi îndulcită, că femeea și copiii lui vor putea să fie împreună cu dânsul în exilul său, el va că­uta să obțină de la dânsul sau mărturisirea crimei sale, sau a­­ceea a vre­unei imprudențe. (Va urma). Arestarea agitatorilor macedoneni Ziarul «Piccolo della Sera» din Trieste primește din Sofia urmă­toarea telegramă : «Acum se relevează că repre­­zintantul diplomatic rus B­hme­­tieff a avut acum cât­va timp o lungă întrevedere cu Sarafofî, președintele comitetului revolu­ționar bulgaro-macedonean. Re­­prezintantul rus ceru­lui Sarafoff formase promisiuni de a încetă pentru un moment cu ori­ce a­­gitațiune în Macedonia, obser­vând că Rusia, în momentul ac­tual, e constrînsă de a se desin­­teresa de această chestiune, dar că îndată ce comitetul va sus­penda activitatea sa în Macedo­nia, Rusia, la momentul oportun, va pune pe tapet soluțiunea ches­tiunei macedonene, susținând-o diplomaticește pe lângă cele­l’alte Puteri. «Sarafosî conferi cu cei­l’alți șefi aî comitetului revoluționar, cari în unanimitate au hotărît de a nu putea lua în considerație cererea Rusiei, dar de a conti­nua în acțiunea disperată înce­pută pentru salvarea Macedoniei. Consecința acestui refuz fu că ministrul președinte Karavelovv a ordonat arestarea întregului comitet revoluționar bulgar prin evidenta sugestiune a Rusiei». Situația în Ohisa — Prin poștă — «New-York­ Herald» anunță că trupele germane vor aștepta în pasul Nankon, sosirea ordelor prințului Tuan și ale generalului Tung­ fu-siang, spre a apăra tre­cătoarele ce duc în provincia Scl­­ansi. * ¥ ¥ Se anunță din Peking ziarelor din Petersburg, că prințul Tuan nu este arestat, ci se află în Mon­golia, unde ațîță populațiunea la revoltă. Împăratul Chinei a tri­­mis o armată în Mongolia ca să înăbușească revolta. * 1 ¥ ¥ «Standard» are din Odessa știrea că tratativele dintre Ru­sia și Japonia vor avea proba­bil ca consecință încheerea unui acord amical între cele două pu­teri și asta cu atât mai mult că Rusia în actualul moment n’ar putea susține un războiu cu Ja­ponia. ¥ ¥ Se telegrafiază din Peking că Liu ocupă o poziție tare la 120 mile de Paolingfu. La expediția contra lui se întrebuințează 5000 de oameni din trupele germane și 3000 oameni din trupele fran­ceze. Expediția va fi comandată de generalul Gaul. Forțele chinezilor s-ar urca la 10.000 de oameni, se prevede o luptă înverșunată. Pozițiunea chinezilor se află la câte­va mile în interiorul gra­niței teritoriului stabilit de con­tele Waldersee ca sferă de ope­rațiune a trupelor aliate. * Se telegrafiază ziarului «Mor­­ning Leader» din Tien­tsin că revolta boxerilor se reînoiește în jur de Paolingfu unde ei au dis­trus calea ferată. Circulă zvonul că generalul Tung­ Fu-Liang în în fruntea a 50.000 de oameni se îndreptează spre Vest în strigă­tul de «Afară streinii!» —... ■ ■ «­ Alexandra Radew, minis­trul de justiție al Bulgariei — Vezi ilustrația — Ilustrația noastră de pe pag. 1 reprezintă pe Alexandru Ra­dew, ministrul de justiție al Bul­gariei. El s-a născut la 1863 în ora­șul Monastir din Macedonia, a studiat liceul și facultatea de drept în Atena. Ducându-se în Bulgaria fu numit judecător. Dân­­du-și demisia­ se făcu avocat, Baden a fost cât­va timp pre­ședinte al înaltului comitet ma­cedonean, pe când acesta urmă­rea numai scopuri culturale. Războiul aisfilo-boer — Prin poștă — Din budgetul presentat la Ca­mera comunelor, reese că în 17 luni de războiu, adică până la sfârșitul lui Martie, Anglia a cheltuit 2 miliarde 268 milioane 400 mii de lei.* ¥ ¥ Efectivul armatei engleze în Africa de Sud e acum de 250 mii oameni, dintre cari 60.000 călări.* ¥­¹ Colonelul Ricehiardi a ținut la teatrul Olimpia din Milan, în fața unui public foarte numeros, o conferință elogis­nd valoarea bo­­erilor. Conferința a fost ilustrată de interesante proecțiuni foto­grafice ale dr. Wambeck, direc­torul ambulanței belgiene în Transvaal. Publicul a făcut o călduroasă demonstrație hoero­­filă. Ziarul «Fanfulla» din Roma spune că în cercurile diplomation se vorbește din nou despre în­țelegeri între puterile europene spre a interveni pe lângă Anglia și a-i oferi chipul spre a se pune capăt resboiului din Africa de Sud. ¥ • ¥ «Times» primește din Mid­delburg o telegramă în care se spune că svonul că la Ermello, sediul noului guvern al Trans­­vaalului, s’au adunat Schalk- Burger, Botha, Dewel și Slejn spre a discuta asupra situației boerilor nu se confirmă. Se cre­de că șefii boeri vor încerca de a urma exemplul lui Krüger și vor trece granița portugeză. * ¥ ¥ Ziarul «Standard» primește din Bruxelles o telegramă în care i se anunță că la Lorenzo­ Marquez s-a răspândit svonul că e în pre­gătire o mișcare combinată a mai multor detașamente de boerî în contra Natalului.* ¹ ¹ «Corriere della Sera» din Mi­­lan care ne-a sosit era la amiaz­­are din Londra cu data de 3 A­­prilie următoarea telegramă : «Boemii adunându-se la Bos­­hof în Orangele occidental, au reales ca președinte al Republi­­cei Orange pe Steim­. Această a­­legere se face în fie­care an». Universal in provincie De la coresp, noștri particulari — Pe ziua de 5 Aprilie — Craiova Sfîr­șitul unei drame c­as­­nice.— Femeia Anica Dumitrescu, din str. Bucureștilor, ducea ln vi­ața sa casnică un trai cu adevărat mai dureros ca acela ce se desfă­șură prin unele drame. Soțul său, Gheorghe Dumitrescu, era gelos de dînsa și-l făcea din această ca­uză tot felul de amărăciuni. HOȚI! de ONOARE Mare roman istoric-social de CAROLINA 1NVERNIZZIO PARTEA A CINCEA Scene intime.—O lovitură de­­­trăsnet.— Pedeapsa și ier­tarea Și tînera cameristă era inocentă și se folosea de acele ore de di­mineață, când stăpâna sa dor­­mia, spre a se duce la bătrâna sa rudă ca să-i spună poate că în casa unde serina nu era bine văzută de stăpânul ei. Gândindu-se ast­fel, Bruno tre­cu din nou strada și, ca să nu dea bănuele, intră într’o librărie unde se vindeau și ziare. Luă și plăti mai multe ziare ilustrate și începu să le resfo­­iască fără să iasă din prăvălie. Stătea cu spatele spre vînze­­tor și părea absorbit în privirea figurilor. Insă ochii lui se ridicau me­­reu spre palatul bancherului, aș­teptând eșirea cameristei. Deodată se retrase puțin în­dărăt, înăbușindu-și p­escla mare. Se făcuse galben-vinăt, ochii lui se holbaseră de mirare, bu­zele i se făcuseră albe. Un cuplu se oprise înaintea palatului și, în dosul cristalelor lăsate, Bruno observă pe nevas­ta sa. Ce venia dânsa să facă singură, la acea oră, la casa bancherului? Poate bancherul o aștepta și pentru asta dăduse ordin să se spună altora că plecase din o­­raș ? Bruno întorcea în mod con­vulsiv ziarul ce avea în mână, fără să observe mirarea vînză­­torului care credea de­sigur că isise un articol care-l atingea de aproape și­ nu-i plăcea de foc. Bruno avea cu totul alt­ceva în cap de­cât să citească ziare. Trebuia oare să se arăte dîn­sul nevestei sale ? Nu, nu, voia să aștepte. Dacă ar fi intrat în palat, dacă ar fi ajuns-o pe scară, s’ar fi pe­trecut de­sigur ceva extra­ordi­­nar. Insă Margareta nu se dete jos din cupeO. Bruno o văzu dând câte­va or­dine feciorului, care imediat dis­păru în vestibul. Margareta se retrase apoi în fundul cuplului, iar Bruno nu invită de joc ca s’o vadă ; se temea să nu fie surprins. Feciorul se’ntoarse cu pălăria în mână la uscioara trăsurei. Bruno văzu pe nevasta sa ple­­cându-se pentru ca să’l asculte, apoi retrăgându-se din nou, re­pede. Feciorul sări pe capră și cu­plul porții. Bruno respiră ușurat. Cu adevărat, bancherul nu era acasă. Totuși remânea faptul Marga­retei care venise acolo, la acea oră, când dînsul o credea în pat suferindă, după cum o lăsase. Acum nu mai era de ajuns să supravegheze numai pe Fede, ci și pe­ Margareta. Da, numai prin ele avea să escopere pe fiica sa ; simțea bine aceasta. Pe când se gândea ast­fel, Lo­­enza apăru din casa banche­rului. Bruno observă că fisionomia ei era încruntată. Din ea se întorcea acasă mai repede încă de cum venise, ca și stăpânită de o nerăbdare fe­brilă. Bruno așteptă ca ea să fie la distanță ca de 20 de metri, a­­poi eși din prăvălie și începu să u­rmărească din nou. Lorenzo făcu din nou drumul e mai înainte. Gând Bruno fu sigur că din ea intra în casă, făcu un ocol și nu se-ntoarse de­cât peste oră. Și cum ajun se întrebă de ne­vasta sa. — D na a eșit în cupeu, zise ab-camerista ; cred că s’a dus la mama sa, însă nu cred s’o fi găsit, pentru că d-na Mora a fost aici. — N’a stat de loc ? — Nu, d-le , după ce a vorbit cu Fede, s’a dus. — Unde e Fede ? — In camera sa, d-le . poate fi obosită, pentru că a fost și însa’n oraș. — Când ? Sub­ camerista se uită lung la banchet și zise cu un accent de surpriza.­­- Azi dimineață. A plecat cu puțin înaintea d-tale. Credeam c’am văzut-o. — Nu , du-te și ’I spune că am a’I vorbi și că o aștept în în salonul meu. — Da, d-le. Fața mică și răutăcioasă a sub­­cameristei se ilumina de o bu­curie impertinentă; ea se gândea că Fi­de ere să fie certată. Prin urmare se grăbi să a­­ducă la îndeplinire ordinul stă­pânului. Lorenza își schimbase hainele și ’și punea un șorț elegant cu buzunările brodate, când colega sa ’i spuse că domnul vrea să ’i vorbească. Lorenza nu făcu nici o miș­care de surprisă. — Mă duc îndată, zise dînsa cu o blândă gravitate. In salon era cam întunerec, de­oare­ce perdelele erau încă pe jumătate lăsate. Prin urmare Lorenza intrând în salon, d’abia văzu pe Bruno care stătea într’un colț lângă o măsuță, cu spatele întors spre fereastră. — M’a chemat domnul ? zise dînsa. — Da, închide ușa și vino înainte. — Sunt la ordinul domnului. Se apropie și stătu în picioare înaintea lui, într’o atitudine demnă, fără nici o tulburare. Era cam palidă, însă frumoasa ei fisionomie nu arăta nici o în­curcătură. Se uita la Bruno cu acea pri­vire ascuțită și sinceră care pe dînsul îl deconcerta în tot­­deauna. De aceea dînsul se simți iritat. — înțelegea în mod nehotă­­rît că fata aceea era de o natură energică, neînduplecată, care nu se încovoaie de nici o lovitură. Pricepea că 'I era dușmană și că avea să lupte cu dînsa. — Am auzit că a fost aci soa­cra mea, zise dînsul cu un ac­cent răstit. De ce nu mi-am spus îndată ce m’am întors ? — Pentru că eram în camera mea și n’am văzut pe domnul torcându-se, răspunse Lorenzi î­nai­ntate. — Dar în sfârșit ce ți-a spus soacra mea ? — Ce să ’mi spună? a între­bat de d na Margareta și i-a părut foarte rea că nu era a­­casă. S’a dus cu nădejde s’o găsească acasă la ea. — Nimic n’a mai spus? — Nimic. Urmă un moment de tăcere. Bruno se silea să arate liniștită însă tremuratura febrilă a dege­telor lui, în cari întorcea mănu­șile pe cari le luase fără știre de pe măsuță, și glasul lui răgușit îl desminți a fi. iVa urma)

Next