Universul, mai 1901 (Anul 19, nr. 115-144)

1901-05-01 / nr. 115

M. S. lleaele George al Grecie» KI. S- Regele Carol I al României «5M Calendar pe anul 1901 Ortod­ox Luni, 30 Aprilie.—Ap. Iacob Calulic Luni, 13 Maiű. — Servai­iü Soarele răsare 4.38 ; apune 7.15 principalele și cele mai vred­nice de atențiune din aceste păsuri expuse și remedii pro­puse de către înșiși meseriașii consultați. București, 30 Aprilie. Consultarea meseriașilor Ia afară de partea curat statistică a publicației oficiale privitoare la ancheta asupra meseriilor, o publicație din care am început a extrage părțile generale și mai de căpetenie în numărul nostru de alaltă-ori,—ea mai cu­prinde și rezultatele consul­tării meseriașilor înșiși, asu­pra stării lor și a îmbunătă­țirilor de adus,—consultare care s'a făcut prin camerele de comerciu și industrie. Aceste camere au convocat pe meseriași, pe rînd și pe ramuri de meserii, în primă­vara anului trecut, și rezul­tatul acestor consfătuiri a fost consemnat în numeroase procese-verbale cum și în ra­poartele camerelor de comer­ciu, cari se publică acum prin lucrarea despre care dăm seama aci. De­o­cam­dată, vom repro­duce reflecțiile generale pe cari autorii acestei lucrări le fac asupra rezultatelor acestei consultări. Ne vom ocupa mai pe urmă cu însăși rapoartele camerelor de comerciu,—ra­poarte ce cuprind multe lu­cruri interesante și impor­tante. «Din rapoartele Camerelor de comerț și de industrie, — zic autorii lucrării oficiale ci­tate,—și din procesele verbale încheiate la consfătuirile cu meseriașii, reose că majorita­tea meseriașilor sunt compe­tenți pentru a arăta răul, nu însă și pentru a-l explica în cauzele lui și, prin urmare, a a­ră­ta remediul. Sunt instruc­tivi meseriașii când își expri­mă lipsurile de cari suferă, chiar dacă nu’și dau seama de toate , pe când mijloacele de îndreptare, cari cer o pri­vire mai sigură și cunoștințe mai generale, nu le pot arăta cu atâta înlesnire. «Mulți se tem de industria mare și de concurență. Este o temere în mare parte gre­șită, fără îndouială, și una și alta. Industria mare va satis­face în tot d’a­una pe cel cu mijloace restrînse. Meseriașul va satisface pe cei cărora le permit mijloacele să plătească calitatea ; oamenii cu dare de mână tot d’a­una vor forma clientela meseriașilor. Să luăm ca pildă încălțămintea: «încălțămintea confecționa­tă gata va avea de clientelă tot dea­una pe cei ce sunt a­­demeniți de ieftinătate și cari nu dispun de mulți bani, iar încălțămintea făcută după măsură, de către meseriași, va continua a avea asigurată cli­entela oamenilor cu resurse mai mari. «Pe de altă parte, obiectul lucrat de mână, în cele mai multe din meserii, va lăsa tot d’auna departe produsul fabricat cu mașina. Fără în­­douială că cel dintâia va fi tot­d’auna mai scump; însă creșterea mai mult sau mai puțin constantă a averei pu­blice, manifestarea generală a tendinței spre confort și a do­rinței de a avea lucruri bune și mai bune, vor face, din ce în ce, să se prefere munca personală, mai ales dacă pe lângă perfecta lucrare teh­­­nică se mai adaugă și bunul gust, și nota artistică. «Temerea de concurență este și mai greșită, de­oare­ce ea este poate singurul mijloc natural de a ne afla cu toții într’o stare, în care fie­care poate trage în mod legitim, din forțele și din mijloacele sale de producere, tot ceea ce acestea pot să dea. Concurența este singurul mijloc prin care se poate avea prețul real al diferitelor produse. Mulțumită concurenței, dacă ea se ma­nifestează în condițiuni drepte și reale, elementele nepregă­tite în destul se eliminează dintr’o ramură de activitate oare­care. Misiunea Statului, clar, nu e de a combate con­curența, ci de a combate abu­zurile ei. * «Dar arătarea păsurilor me­seriașilor și remediile propuse și parte din ele susținute de câte­va meserii din unele o­­rașe, merită toată atențiunea.» Intr’un număr­ viitor vom căuta să arătăm cari sunt 159 Din Belgia (Corespondanță particulară a „Universului") Bruxelles, 26 Aprilie. Meeting în favoarea studen­ților ruși Un mare meeting în favoarea studențților ruși a fost organizat era seară, la orele 8 și jumetate, de către federațiunea din Bru­xelles a partidului lucrătorilor. Adunarea foarte numeroasă a fost organizată de d. Isidore Lé­­vêque. Acesta a citit scrisori de la Edmond Picard, Georges Lo­­rand, Emile Rousseau, cari se scuzau că nu puteau lua parte la adunare, dar asigurau că a­­deră la deriziunile meetingului. Cel d’intern a luat cuvîntul d. Vandervelde, care a rezumat recentele tulburări universitare din Rusia, incidentele din Kiev, intervenția generalului Dragomi­­rov,încorporarea, studenților cari au protestat contra destituirea profesorului de drept civil în profitul unui titular incapabil. El a criticat pe profesorii cari, uitându-și toată demnitatea, au consimțit să stea alături cu jan­darmii la tribunalele mixte cari au condamnat pe studenții din Kiev. Oratorul a regretat apoi că a­­l­ianța imperiului autocrat cu re­publica franceză a impus tăce­re aproape tuturor ziarelor din Franța. Din toate aceste fapte oratorul trage argumentul în favoarea propagandei socialiste în Prusia, invitând publicul belgian să o susție prin trimitere de bani. O adresă de simpatie a fost apoi adoptată prin aclamațiuni. La sfârșit s-a făcut și o colectă în favoarea studenților ruși a­­restați. Dublul asasinat din strada Senne. O telegramă venită ieri din Lille, a anunțat pe d. procuror regal Nagels despre arestarea lui G. de Reboussant, acuzat de complicitate în dublul asasinat di­n strada Senne. Acum câte­va zile, d. Hupez, ofițer, și Vermiers, agent special, fuseseră trimiși în căutarea lui. G. de Reboussant se află în­chis la Lille, așteptând ca în curând să fie extrădat în Belgia. Reboussant e o persoană foarte bine cunoscută azi și care făcea parte din aristocrația noastră. Arestarea lui deci a produs o enormă senzație. O sinucidere misterioasă ieri, noapte, pe la orele, 2 o patrulă de poliție trecând pe strada Hipodromului, auzi zgo­motul produs de căderea unui corp. Alergând imediat, vezură, pe trotuarul din fața unor case cu 3 etaje, corpul sângerând al unui necunoscut. Pe când era transportat la spi­tal, nefericitul a încetat din viață. El se aruncase de pe acope­rișul caselor unde fusese găsit. Identitatea lui e necunoscută, precum necunoscute sunt cau­zele cari l’au determinat să­­ să­vârșească acest act disperat. In buzunar s’a găsit un por­tofoliu cu 10 000 lei în bancnote. Ancheta urmează: Sel­nes vs. Chestii zilnice Bețla de neev. Cine n’a observat că sunt oa­­meni, cari se’mbată de propriile lor vorbe, dar mai ales de mâ­nie, de furiș...de ceartă. Din­ ne­­norocir'^^tierL.­aci^tă­- beție de nervi, cu drept numită ast­fel după cum vom dovedi, sufer mai ales femeile, așa numitele femei nervoase, cari s’apucă ,le ceartă pentru orî-ce nimic și spun într’un ceas mai multe vorbe de­cât un om normal în­­tr’o lună. Cei vechi erau mai aspri, dînșiî numeau mânia o nebunie scurtă. Bine­înțeles că definiția aceasta e prea aspră. Mânia a fost și e, până la un punct, trebuitoare în lupta pentru trani, dar azî se cere să nu treacă oare­care margini. In­ popor se mai zice, «spu­megă de mânie», și această zicere are mare fond de adevăr. La minie se și întîmplă o mulțime de schimbări în organism : vinele se lărgesc, circulația sângelui e mai puternică, de und­e vine roșcata feței și a urechilor , mai ales vinele de la față și de la frunte se lărgesc, de aceia se și întîmplă curgeri de sânge din nas ori din plămâni, rupturi de vase și chiar moarte. Ceea ce dovedește însă că nu­mirea de beție de nervi a acce­selor de mânie și cearnă se po­trivește, e faptul că organismul secretă niște otrăvi, cari în ade­văr lucrează ca niște substanțe îmbătătoare. Naturaliști însem­nați au observat că mușcătura animalelor furioase e une­ori otrăvitoare, iar în scuipatul a­­cestora se află mai multe pto­maine (otrăvuri) de­cât de obi­­cei­. Se mai știe că laptele se­cretat după, ori în timp de frică ori mânie, e otrăvitor. Din nenorocire mânia care a avut într’o vreme rol însem­nat, e însoțită și de un senti­ment de plăcere, dovadă rîsul sarcastic, fapt care singur ar explica plăcerea ce simt unii în mânie. Fără îndouială că în vre­mea când omul era sălbatic sen­timentul mâniei, cu cât era mai puternic, cu atât omul se lupta mai cu înverșunare împotriva dușmanilor. Cu vremea însă a­­cest sentiment se domolește și cu cât omul e mai cult, cu atâta e mai stăpân pe mânie, cu atâta știe să o supue mai mult inteli­genței. «Azî, zice Ribot, cei cari sunt mai aproape de natură, adică mai jos pe scara evoluției, își lasă friű liber mâniei , de ex. copiii asupra animalelor și asu­pra celor mai slabi; sălbaticii, oamenii grobieni, idioții, imbe­cilii își descarcă mânia lor asu­pra celor cari nu pot să se apere». Iată deci în ce tovărășie sunt puși cei cari nu pot să-și stăpâ­nească mânia, și la cele mai ne­însemnate pricini dau frig zbie­retelor, ocărilor și gesturilor ca­racteristice mâniei. Am spus mai înainte că'î de­plin dovedit cum la mânie se secretă niște otrăvuri ; acestea lucrează asupra creerului nostru ca un adevărat excitant, cum ar fi bună­oară alcoolul, morfina, sau alt ațîțător. Dar se știe că toate aceste escitante au nevoe să li se mărească din ce în ce doza spre a avea același efect ațîțător asupra creerului. Tot ast­fel e și cu mânia însoțită de furie și ceartă. Persoana care a căpătat gustul acestei beții, caută, cum zice ro­mânul, ceartă cu luminarea, și din ce în ce mai îndelungat și violent, pentru ca organismul să producă otrăvurile ațîțătoare tot mai în mare doză, până se amețește de această otravă, iar organizând obosește, de­oare­ce țipetele, încordările mu­sculare, mișcările care însoțesc mânia, bătăile repezi ale inimei, toate acestea, de la o vreme, obosesc , de aceea după fie­care mânie urmează o deprimare. Poporul a observat foarte bine toate acestea, căci de o femeie cărei îi place cearta și mânia, zice că șî ia rachiul. Victimele persoanelor, cari suferă de beția de nervi, sunt de obicei­ servi­torii și bărbații. Un lucru însă e sigur, mânia și certele nu duc la bine, ci din ce în ce distrug tot mai mult creerul; de aceea per­soanele înclinate spre mînie și ceartă e bine să se stăpânească din toate puterile spre a nu se începe cearta, căci odată pornită, rar se poate stăpâni. Cearta strică de o mie de ori mai mult celui care se înfurie de­cât celui certat. E minune însă cum de femeile, atât de bune observa­toare, n’au observat că furia și mânia slujește îngrozitor fața. Am spus că se dilată vasele, deci cu vremea încrețește fața, îi dau o înfățișare respingătoare, cu un cuvînt slujește. Eu crede că sin­gur acest motiv ar fi de ajuns să facă pe femei să nu se mânie nici să nu se certe fără pricini bine­cuvîntate. Sofia îV siclejde. MEMORIILE lui Alfred Dreyfus Gilist­ani din viața rasa IX La 4 Septembrie 1897 am scris fem­eei mele. Am primit curierul pe luna Iulie. Tu îmi mai spui de a avea siguranța întregei lumini; această siguranță e în sufletul meu, ea se inspiră de la drepturile pe cari le are tot omul de a o cere, de a vroi când nu vrea de­cât un singur lucru : adeverul. Atâta cât voi avea forță de trăit într’o situație pe atât de neumană pe cât e de nemeritată, îți voi scrie deci spre a le în­sufleți cu nemărginita mea voință. De alt­fel, ultimele scrisori pe cari ți le-am scris sunt ca tes­tamentul meu moral. Iți vorbeam mai intânu de afecțiunea mea ; îți mărturiseam și slăbiciunile mele fizice și cerebrale, dar îți spuneam tot cu atâta energie datoria ta, întreaga ta datorie. Această mărime de suflet pe care am arătat-o toți, atât unii cât și cei­ l’alți să nu’și facă nici o iluzie, această mărime de suflet trebue să se alieze cu o voință care să crească pe fie­care zi, pe fie­care oră, spre a merge la scop : descoperirea adevărului, a complectului adevăr pentru Fran­ța întreagă. De­sigur une­ori rana e prea sângerândă, și inima se revoltă, de­sigur, adesea, zdrobit cum sunt, mă prăbușesc sub lovitu­rile de ciocan, și nu mai sunt atunci de­cât o sărmană ființă omenească în agonie și în sufe­rință; dar inima mea neîmblân­zită mă ridică, vibrând de du­rere, de energie, de o nestră­mutată voință înaintea celei ce aveam mai scump pe lume : o­­noarea noastră, aceea a copiilor noștri, a noastră a tuturor ; și mă scot spre a arunca în fața tuturor strigătul de apel al omu­lui care nu cere, care nu vrea de­cât dreptate, spre a veni în­tot­dea­una să ne îmbrățișeze cu tot focul care animă sufletul meu, și care nu se va stinge de­cât o dată cu viața mea. Eu nu trăesc de­cât prin fri­gurile mele, de așa mult timp, zi cu zi, mândru când am trecut o zi lungă de 24 de ore. Cât despre tine, tu nu trebue să știi nici ceea­ ce se spune, nici ceea ce se crede. Tu trebue să’țî faci fără codeală datoria ta, să voești tu cu atâta fermitate drep­tul laü­ dreptul justiției și a­ adevărului. Da, trebue să se facă lumină... Nu pot de­cât să doresc, pen­tru noi amândoui, pentru toți, ca acest îngrozitor, oribil și neme­ritat chin să aibă în fine un capăt... A-ți vorbi mai mult despre mine, de toate lucrurile mici, e zadarnic ; fac asta une­ori faț­a voia mea, căci inima are unele revolte irezistibile; amărăciunea, ori­cât te-aî lupta, se urcă de la inimă pe buze când vezi că nu ți se recunoaște nimic din ceea ce face viața nobilă și frumoasă; și, de­sigur, dacă n’ar fi fost fost vorba de­cât de mine, de propria mea persoană, e deja mult timp de când aș fi căutat pacea în mormînt, uitarea a celor ce am văzut, am auzit, uitarea celor ce văd în fie­care zi. Am trăit spre a te susține, spre a vă susține pe toți cu ne­clintita mea voință, căci nu mai era vorba de viața mea, ci de onoarea mea, onoarea v voastră a tuturor, de viața copiilor noștri ; am­ suportat totul fără să-mi plec capul, mi-am înăbușit inima, în­fruntând pe fie­care zi toate re­voltele ființei mele, reclamând de la toțî într’una adevărul. Urez pentru noi douî, sărmana mea amică, pentru toți, ca sfor­țările, fie ale unora fie ale celor­lalți, să reușească în curând,ca ziua dreptăței să lucească în fine pentru noi toți, cari o așteptăm de așa mult timp. De câte ori îți scriu, nu pot aproape să las condeiul din mână, nu pentru ceea ce am a­ți spune dar fiind că trebue să le pără­sesc din nou, pentru multe și lungi zile, netrăind de­cât cu gândul lor, cu acela al copiilor și al nostru al tuturor. Termin cu toate acestea, îmbră­țișând­u-te pe tine precum și pe scumpii noștri copii, pe scumpii tei părinți, pe toți scumpii noș­tri frați și surori, strîngăndu-te în brațele mele din toate forțele și repetându-ți cu o energie pe care nimic nu o poate sgudui și atâta timp cât voia mai avea o suflare de viață: curagiu, cu­­ragiu și voință! Alfred. In curierul lunei Iulie 1897, pe care l-am primit la 4 Sep­tembrie, se afla următoarea scri­soare a femeei mele, din care dau un extract, și care a rămas pentru mine cu totul enigmatică. Scrisoarea de la 1 Iulie despre care se vorbește într’însa, nu mi-a sosit. Paris, 15 Iulie 1897. Tu a trebuit să fii mai bine impresionat de scrisoarea pe care ț- am scris-o la 1 Iulie de­cât de cele precedente. Eram mai puțin tristă și viitorul îmi apărea în fine sub niște culori mai puțin întunecoase. Am făcut un pas imens spre adevăr , din nenorocire nu-ți pot spune mai mult... Lucie. In Octombrie am primit ur­­ mătoarea scrisoare al cărei ex­tract îl dau : Paris, 15 August 1S97. Sunt foarte gânditoare și în­­grijată de a nu avea încă știri de la­­ tine ; iată aproape ș­apte săptămâni de când n’am avut scrisori de la tine și săptămânile par întreit^ de lungi când sunt petrecute în neliniște; sper că nu e de­cât o întârziere la mij­loc și că vom­ primi în fine un curier bun. Pun toată bucuria mea în citirea liniilor așa de pline de curagiu pe cari mi le adre­sezi, în așteptare ca tu să-mi fii înapoiat și să pot, în adâncă fe­ricire de a trăi lângă tine, de a mă consola de toate chinurile mele... Silește-te de a nu te gândi, de a nu-ți munci sărmanul leu creez, nu te pierde în conjecturi zadarnice. Nu te gândi de­cât la scop, la sfîrșit, lasă să se odih­nească sărmanul laü cap, zgu­duit deja prin atâta h­aos. Lucie. Vi­a Angîolîn­a din Afabazia Apoi în Noembrie , Paris, 1 Septembrie 1897. Cu mare bucurie îți confirm iarăși știrea pe care ți-am dat-o în scrisorile mele din luna tre­cută. Sunt cu totul fericită de a constata că intrăm pe o cale bună. Nu pot de­cât sa-țî repet să aibî încredere, să nu te mai disperi, să te pătruzexi bine de siguranța pe care o avem de a izbuti. Paris, 25 Septembrie 1897. Nu vom­ adaoga de­cât un cu­vînt la lungile mele scrisori din luna aceasta *); sunt foarte feri­cită la gândul că ele îți vor fi redat, cu imensa speranță, for­țele necesare spre a aștepta re­abilitarea ta. Nu pot să-ți spun mai mult de­cât în ultimele mele scrisori. Lucie. (Va urma) .......... — .................—n. întrevederea Suveranilor României și Greciei la Abbazia — Vezi ilustrațiile — Astă­zi va sosi la Abbazia M. S. Regele George al Greciei, pentru ca să viziteze pe M. S. Regele Carol al României, care, împreună cu Augusta sa soție, petrece de cât­va timp în acea încântătoare regiune climaterică de pe coastele Adriaticei. Cititorii noștri vor afla amă­nunte interesante despre acest important eveniment politic din telegramele publicate în numă­rul de ani al ziarului nostru pe cari ni le-a trimis d. Luigi Caz­­zavillan, directorul nostru, care se află în Abbazia plecat anume pentru acest scop. Cu această ocaziune dăm ca ilustrație pe pag. 1 portretele celor două Suverani amici, pre­cum și o vedere a vilei Angeo­­lina din Abbazia, care e locuința MM. LL. Regele și Regina Ro­mâniei. Această vilă frumoasă aparține companiei drumurilor de fer de sud ale Austriei, și este așezată în mijlocul parcului, având ve­derea deschisă spre întinsa mare. *) Scrisoarea de la 1­­ Septembrie și aceea de la 25 fură singurii­ din cursul acestei luni, cari îmi sosiră. La intrarea acestei vile, fâlfâe pe tot timpul petrecerea acolo a Suveranilor noștri, drapelul tri­color român. In vila Angeolina, locuia altă­dată,­când petrecea la Abbazia, contesa Stefania de Lonyay, fosta văduvă a prințului de coroană Rudolf al Austriei. CRONICI FEMININE A»-!a bucătăriei ca știintă ! Sunt oameni, cari, pentru ca să fie considerați culți, își ma­nifestă disprețul pentru lucrurile din viața de toate zilele. Ei cred de pildă că sunt oa­meni culți, în adevăratul sens al cuvînt­ului, când declară că nu sunt în stare să deosebească o plăcintă cu mere bună de una rea. Și faptul că le lipsește spi­ritul de apreciere, că un costum este potrivit sau nu, după pă­rerea multora însemnează culmea civilisațiunea. Făcând abstracție de la aceste păreri, multor oameni culți le lipsește înțelegerea că lucruri în aparență mici sunt decisive pen­tru gradul înalt de cultură, atât al individului, cât și al unui popor. Noi ne batem joc când auzim că englezul apreciază cultura după cantitatea săpunului con­sumat într’o țară, iar francezul după bunătatea unei «mayoneze». Este o părere greșită când se afirmă c­ă Atenienii numai pen­tru aceea erau atât de culți, fiind­că au produs pe Praxiteles. Ei au făcut acest lucru fiind-că erau artiști în adevăratul sens al cu­­vîntului. Punctul de pornire al ori­cărei culturi sunt necesitățile, prin urmare este o înobilire a culturei­ de a stârni noui nece­sități, precum și arta de a le sa­tisface, de a le rafina. «Gournet» (cu deosebire de «gourmand», mâncăcios) trebue să fie un om cu gustul rafinat, un cunoscător de bucate, care dorește ca mâncările să fie tot atât de perfecte ca și opera e­­șită din pana unui maestru. Astă­zi noi ne-am convins ci un scaun sau un costum feme­­nin, nu sunt numai un mijloc de ședere, sau de apărare contra temperature­, ci mijloace cari stîrnesc în noi o influență ar­tistică. Un fals sentiment de pudoare nu ne mai împedică să mărtu­­risim că prima noastră dorință ca oameni culți este ca să nu vedem ofensați ochii noștri prin obiectele cari ne înconjoară. Se zice deci că cine­va mă­nâncă ca să trăiască, iar nu că trăiește pentru ca să mănânce. «Hrana trebue să fie bună, adică întăritoare, și să nu fie în con­tradicție cu concl­liunile funda­mentale ale gustului obicinuit în partea locul»!». Cu maxima aceasta crede a­­proape fie­care femee menageră că a rezolvat problema grea a chestiunei bucătăriei. Așa numita «chestie culinară», este mult mai mare. Bucătăria, ca și croitoria și tâmplăria, este o artă, ba chiar o știință. Mâncarea este acel factor care taie mai adânc în viața oameni­lor. Bucătăria este atelierul în care se pregătesc mijloacele de a ține pe omul sănătos în pre- HOȚII dE ONOARE !» fiare roman istoric-social de CAROLINA INVERNIZZIO PARTEA A CINCEA Scene Intime.—O loviturii de trăsnet. -- Pedeapsa și ier­tarea IX «Aveam de amantă o fată u­­șurică, veselă, care se atrăgea prin natura ei vițioasă și nesă­țioasă. Mângâierile ei delirante îmî speriau și mai mult dorin­țele. Ad­ilio se opri un moment și își trecu mâna pe frunte, fără să observe privirea de dispreț ce-i ad­resa nevasta sa. Dânsul urmă : — Totuși me hotărîsem ca să fiu de piedică în calea lui Berto. «Și într’o seară când me a­­fam singur cu dânsul, luai o mu­tră așa de tristă în­cât dânsul fu îngrijat, începu să me întrebe emoțio­nat de cauza tristeței mele însă eu nu răspundeam. «După ce ’l lăsam să stăruo mult, îl descoperi patima mea pentru tine. «11 vezut îngălbenindu-se, îm­­pleticindu.se însă n­e prefăcut că nu observ nimic și­ mî aco­peri­ fața cu mâinile, ca și cum aș fi fost disperat. «Berlo ’și redobândi curând cumpătul. «— De ce nu’i destăinuești dragostea ta ? me întrebă dînsul cu un accent blând și trist. «— Pentru c­ă mi se pare că nu me iubește , rîde bucuroasă cu mine, însă ochii ei nu ex­primă nici o afecțiune în pri­vința mea, și uite, dacă Sofia m’ar refuza, m’aș ucide. «Roși tare, în vreme ce’mi apuca mâna. »— Nu vorbi așa. De ce te-ar refuza ? «Tu ai toate calitățile cari pot să facă pe o femee fericită. Ești frumos, bun, bogat. Dacă aș iubi ea pe d-șoara Sofia de­si­gur că n’aș avea curagiul de a’i declara amorul. Dar tu?... «N­ priviam cu așa fixitate în­cât d­ansul roși mai mult. «Eli ști0 că tu nu spui min­ciuni, cu toate astea aș vrea să fiu sigur de lucru. — «Spune: — «Nu le-am gândit nici­odată la posibilitatea d’a fi iubit de d-șoara Sofia și la aceea ca ea să’țî devină nevastă ? «— Nu glumi, răspunse dîn­sul, mie nu’mî e permis să mă gândesc la unele lucruri nici nu am dreptul să tulbur existența unei fete nevinovate, după cum n’aș fi în stare să trădez amici­ția. Fii dar liniștit de partea mea. Iubește pe Sofia, fă o fe­ricită, pentru că merită: «înțelegeam sforțarea teribilă ce făcea Berto pentru a’mi as­cunde sfâșierea inimei sale. «Insă n’am fost de­loc tulbu­rat. — Destul, nu’țî cer toate ex­plicațiile astea, întrerupse Sofia, cari te fac și mai odios în ochii mei și’mî sporesc rem­ușcările că n’am înțeles de la început pe Berto. «Te rog dar nu te întinde în amănunte cari sunt zadarnice acum, sau refuz d’a te ascuuta și n’o să’țî spun ceea ce vrei să știi. Dînsul își mușcă buzele până la sânge, însă răspunse cu un accent resemnat : — Să lăsăm la o parte toate astea, dacă nu’țî plac și să ve­nim la a doua mea vină, de­oare­ce prima mea a fost aceea de a mă însura cu mine pentru a face pe Berto să sufere. «Mărturisesc că în călătoria mea de nuntă am început să te apreciez puțin. «Poate un altul s’ar fi mulțu­mit cu fericirea monotonă pe care mi-o dădeai tu , însă eu aveam atunci mii de capricii de satisfă­cut , mă săturam de toate, voiam să mă bucur de viață. «Și nu pot să’ți spun cu câtă ușurare am respirat când mi-am propus să ne întoarcem la Turin. «In scurt timp, îmi reluam obi­ceiurile de mai înainte. «Berto află de aceasta și’mi făcu imputări. «El pleda mereu cauza ta, zi­­căndu-mi că nu meritai ca eu să cau­t alte plăceri departe de tine, zugrăvindu-mi suprema fericire a vieței domestice, a unei vieți în do­ur. «Eu rîdeam. «— Du-te tu de ține tovărășie nevestei mele, exclamă!; te asi­gur că eu m’am plictisit; nu mai avem nimic a ne spune ; că scăm unul lângă altul. «Cât­va timp a refuzat, apoi s’a învoit, sperând că în modul acesta o să mă facă să stau acasă. «Dar se înșela. «Tu însăți te-am iritat apoi din cauză că Berto petrecea cu tine orele de seară și’mî aduc aminte că au fost între noi mai multe scene în această privință. «Credeai că e înțeles cu mine. «In urmă însă te-am mai de­prins cu tovărășia lui. «Insă eu te-asigur că nu mă gândeam de­loc că o să cazi. «Aveam prea mare încredere în onestitatea amândurora. — Iți repet, isprăvește odată cu toate astea, esclamă Sofia din nou , îmi cunosc fapta și nu caut să mă scuzez de ea, însă faptele d-tale rele au fost mai mari, au fost enorme ; nimeni n'ar în­drăzni să-mî arunce mie peatra, pe când d-tale... Insă­ șî fiica d-tale m’a apărat. At­ilio se tulbură, însă urmă : — După cum ți-am spus, a doua mea vină a fost că te-am neglijat; recunosc că am făcut o mare greșeală. «Insă tocmai atunci prinsesem și eu un capriciu pentru Gina. «Era cocoșată, în adevăr, însă dacă ai fi văzut fața ei frescă de 16 ani, te asigur că ai fi remas la însă­ țî orbită, deși ești femee. «Și apoi, ce nevinovăție de su­flet și de corp, cu toată depra­­vațiunea de care era înconju­rată !... «Cum știuse dînsa să se apere de omul brutal care voia s’o ia cu forța. «Și ce recunoștință avea pen­tru mine, zicând că sunt salva­­t forul ei. «Ei bine, Sofia, ori­cât eram de depravat, mă jur că în curs de cât­va timp am respectat pe acea fată atât de curată și de frumoasă și pe care am iubit-o câte­va zile așa cum nu te iubi­sem nici pe tine. Accentul lui Atlilio devenise aproape de emoțiune. " Sofia nu-1 întrerupse și dînsul urmă : — Eu cred că nici o altă femee nu m’a iubit ca Gina. «Eu eram toată viața ei; avea trebuință să mă vadă, să mă audă. «Și n’am văzut și nu vom­ ve­dea nici o altă femee tremurând de bucurie ca dînsa când am atras-o pentru prima oară la pepiul meu zicându-i că o iu­besc, și mi-am lipit buzele de ala ei. (Va urma)

Next