Universul, martie 1922 (Anul 40, nr. 46-71)

1922-03-02 / nr. 46

Cuie se piue proMena Scrisorile trimise din Ger­mania de un profesor uni­versitar, d. C. Rădulescu-Mo­­tru, atât prin observațiile ce cuprind, cât și prin comenta­riile ce a provocat ele în pre­să, pune în discuție atitudi­nea ce ar trebui să avem față de Germania. Confratele, care a pus co­loanele sale la dispoziția filo­­germanului profesor univer­sitar — filogerman­ieri, ca și azi — ne atrage atențiunea că indiferent de sentimentele Unora, sau resentimentele al­tora, se pune o problemă ger­mană pentru noi înși­ne, în funcție de propria noastră e­­­voluție internă și de propă­șirea noastră în viitor. Cu alte cuvinte, se spune Că România ar trebui să lege strânse relațiuni cu Germa­nia, de­oarece așa ne coman­dă situația internă, starea noastră economică și finan­ciară. Să analizăm această problemă. In principiu, odată războ­iul sfârșit, pacea încheiată și noul regulament politic eu­ropean pus în aplicare, nimic nu se opune la o politică de apropiere între noi și ger­mani, ca și între noi și toți foștii adversari. O adversita­te continuă între state și po­poare ar fi nu numai o ab­­surditate, dar o politică lip­sită, de inteligență, incapa­bilă să ofere avantagii po­poarelor dispuse să se recu­­leagă și să se refacă, în pace. Cum se prezintă situația Internațională? Avem o pace reală ? Foștii dușmani ai în­țelegerii dau dovezi depline de cumințenie ? Se împacă actualii conducători ai Ger­maniei și poporul german cu noul regulament politic, ești din tratatele încheiate la Pa­ris ? învingătorii și învinșii de ieri și-au întins cavale­rește mâinile și sunt pe de­plin hotărîți să întreprindă o acțiune binefăcătoare pen­tru toate popoarele, înălțând un imn păcei ? Din neferici­re aspectul politic al Euro­pei nu este idilic. Pacea este departe de a fi reală; bazele ei încă nu s’au consolidat. Toți foștii învinși, în frun­te cu germanii, submi­nează opera imperfectă — ce poate fi perfect în lume ? — a conferinței de la Paris. Tratatele de la Versailles, St.-Germain, Neuilly, Tria­non, sunt sistematic atacate de la Berlin, München, Mos­cova, Viena, Budapesta și Sofia. Nu numai conducătorii Germaniei, dar și mare parte din poporul german, ca și ceilalți din fosta sinistră to­vărășie, cultivă ideea războ­iului de revanșă. După foștii noștri inamici pacea actuală e un provizo­rat și ei nu pot trăi sub re­gulamentul politic întocmit de învingătorii de ieri. De aceea Germania face tot ce-i stă în putință ca să nu res­pecte angajamentele ce de­curg din tratate, atât în ce privește chestia reparațiuni­­lor, cât și în ce privește ches­tia armamentelor. De aseme­nea Germaniei nu-i convine schimbarea operată în Euro­pa centrală și sud-estică și în consecință dânsa are inte­resul major ca să lovească în interesele statelor din grupul Micei înțelegeri. Se înțelege de la sine că aceas­tă situație nu permite să în­curajăm o politică aventu­roasă, sub pretext că odată pacea încheiată, interesele interne (?) ne-ar comanda o strânsă apropiere de Ger­mania. O nouă grupare în Europa central Nincici despre viitoarea Regina a Je geslaviei Belgrad, 27. — La întoar­cerea sa din București, mini­­a­ni de externe d. Nincici a intervievat de reprezen­tul ziarului „Vreme". Știu, a spus d. Nincici, că preocuparea voastră de că­petenie se îndreaptă spre viitoarea noastră regină. Fiți siguri cu toții că va câ­știga iubirea întregului po­por Îndată ce va sosi și că poporul sârb va ști s-o răs­plătească. Putem să fi se mândri­ de regina noastră. Căsătoria regalul cu o prin­cipesă română este confori­tă dorinței unanime ,a tu­turor populațiilor din întreg regatul sârb-croat-sloven. Am fost fericiți de a constata cu câtă amabilitate au fost pri­miți toți reprezentanții no­ștri­ de Regele și Regina Ro­mâniei Mari. In toate chesti­unile ce am avut de discutat cu primul ministru Brătia­­nu și cu d. Duca, ministru de externe, am ajuns repede la o deplină înțelegere. Afa­ră de chestiuni privitoare la interesele comune ale Ser­biei și României, am avut prilejul să vorbim și de alte probleme, am avut plăcerea de a constata prietenească dispozițiune față de țara noastră a bărbaților de stat români, a căror concepție privitor la interesele inter­naționale este cât se poate de cumpănită. La București, s-a pus baza unei grupări a patru state din Europa Cen­trală. Această grupare repre­­zintă o forță reală, de care va trebui să se fie seamă. Primul pas spre o acțiune comună va fi întrunirea ex­perților economici în vede­rea pregătirea conferinței din Genova. Suntem bucuroși că Belgradul a fost ales ca loc de întâlnire a primei confe­rințe consființind solidarita­tea noastră internațională cu puterile de câți suntem le­gați prin atâtea interese și o situațiune similară. (Radar) Rsperturile româno-ceh­Qs Sovace Declarațiile d-lui I. G. Duca Praga, G.­D. Duca, minis­trul de externe al României,­ a declarat corespondentului ziarului Prager Presse că noul guvern între sine cu Cehoslo­vacia relațiunile cele mai strânse și mai cordiale. Ministrul a adăugat că va face tot ce e cu putință ca să desvolte această intimitate în domeniile politice și economi­ce. România nu va uita vizita lui Masaryck la Iași în perioa­da cea mai tragică a războiu­lui. Din acel moment s-a așe­ Un mic bilanț Mâine încep alegerile. Guvernul și-a luat măsurile, atât cât a putut, și și-a făcut preparativele, în aceiaș măsură. Negreșit, totul a­­ fost de natură să câștige, măcar în principiu, bunăvoința alegătorilor. înainte de a se prezenta la urne, punem în vedere cetățe­nilor un mic bilanț, negreșit, necomplet, al efectelor guver­nării de până acum a cârmui­­torilor de azi. Carnea, — de care toată lu­mea se plânge că e prea scumpă, — se vinde și mai scump decât acum două luni, se studiază ridicarea prețurilor la restaurante, prețuri pe cari, de mult, nimeni nu le mai con­trolează cum nu se mai con­trolează nici un preț pe piață; s’a comunicat zilele trecute bu­curia că nu mai e făină sufi­cientă pentru populația Capi­talei ; după ce au fost amenin­țați în toate chipurile, ca să-și curețe trotuarele, cetățenii în­­noată prin noroaiele și băltoa­cele pe unde părintele Capita­lei trece numai în automobil închis. Din punct de vedere mai ge­neral, avem satisfacțiunea de a vedea Pe primarul Capitalei ducându-se la sinagogă, unde bătându-se cu Pumnii în piept, botează toate drapelele socie­tăților evreești, cuprins de o criză subită de filosem­itism. Această „diplomație" nu e fără repercusiune în afară; guvernul actual este obiectul unei simpatii atât de vii și de pronunțate în afară, încât zia­rele străine care fac dovada a­­cestei simpatii nici nu sunt lă­sate să intre în țară. Pe de altă parte, vede toată lumea că leul, care părea hotă­­rît să rămână acum două luni la io centime, scade vertigi­nos ; uneori,­­ mulțumită, se înțelege, chibzuitei administra­­țiuni de azi, nenorocitul nostru leu nici nu mai contează ca mo­­netă pe Ninele străine. Noul Igfem Italian LISTA NOULUI GUVERN Roma, 27. — Facta a supus regelui lista noului cabinet, pe care suveranul a apro­bat-o. Ministerul a fost compus astfel: prezident și interne Facta, externele Schanzei­, coloniile Amendola, justiția Rossi Luigi, finanțele Ber­­tone, tezaurul Peano, răz­boiul Di Scalea, marina Re­­vito, instrucțiunea Anile, lu­crări publice Riccio, agricul­­tura Bertini, industria și co­merțul Rossi, Teofil lucrările publice și prevederea, De­­llos barba poștele, Cesaro pă­mânturile liberate, Roma, 26. — Id­ai toate ziarele comentează favorabil noul minister Facta. Presa relevă că și a asigurat cabine­tul majoritatea Camerei prin sprijinul ce i-a dă patru gru­pe principale democrate, populare și reformiste. So­cialiștii comuniști republi­cani rămân în opoziție. Copiii Rusiei de astăzi..» Iată un gând care nu poate să nu doară adânc pe orice om. Știrile sosite sistematic in ul­tima vreme anunțau o nouă la­tură a nenorocirii care s'a abă­tut peste Rusia și care dăinuește mereu. Persoane înclinate încă spre iluziunea de a vedea refacerea omenirei pe temeiul programu­lui lui Lenin, au văzut, poate, în relatarea acestor orori doar un nou mijloc pe care tirania capi­talistă l-a adoptat spre o luptă împotriva operei de eliberare. Dar, curând dezastrul fu cu­noscut în întregime și mărturi­sit chiar de către cei care îl pro­duseră și care încă îl prezidează crează. Știri, din sorginte care nu ma lasă nici o îndoială, știri ofici­oase rusești, arată că umanita­tea trăiește în acest moment una din cele mai oribile și mai ruși­noase pagini cari s'au pomenit. Chemarea la realitate a condu­cătorilor Rusiei de azi se face în forme fără precedent, și, înregis­trând forme de manifestări pe cari nimeni, niciodată, nu le-ar fi socotit cu putință la sfârșitul celui de-al XlX-lea secol, ■— sa­crifică pe copii... Hoardele înflămânzite — pe cari străinii Inebuniți trecuți pe acolo, și ajunși până la noi, nu mai găsesc chip să le califice îndestulător, — nu­ mai au nimic de cruțat, nici chiar pe propriile lor odrasle. Cititorii cunosc, din telegrame, cazurile, constatate oficial și mai numeroase decât s'ar crede, în cari părinții și-au mâncat copiii. Iată că ceea ce conștiința ome­nească n'ar fi crezut niciodată cu putință, ceea ce constituie o monstruoasă răsturnare până și a celei mai elementare dintre simțămintele omului vremei noa­stre, e azi sistem practicat pe o largă întindere a Rusiei. Monstruozitățile n'au nevoie de definițiuni speciale. Telegramele de zilele trecute, cari vorbesc de oameni cari-și rod degetele mâinilor, de dispa­­rițiunea totală a câinilor, a pisi­cilor, și a multor animale chiar dintre cele mai murdare, telegra­­mele cari vorbesc de flămdi-" cari înghit acoperișurile de paieTM'"' ale caselor și rămășițele imunde, ajungând până la incalificabila acțiune de a dezgropa și a mân­­că hoiturile morților, justifică —­­și fac în acelaș timp insufici­entă — o caracterizare cât de infamă a situației din Rusia. Și, în mijlocul unei mulțimi i­­mense, de sute de mii de oameni doar într'o regiune, cari știu si­gur că vor muri ori ce-ar face, de cea mai groaznică și mai de­gradatoare dintre morți, copiii au luat locul resturilor găsite prin gunoaie și­ al măruntaielor jivinelor. Părinții își mănâncă azi propriii copii. Ce este un copil, pentru părin­tele lui? Răspunsul nu-i mai cere nimeni, de mult, de când însăși tigrul cel feroce a devenit pildă de devotament întru apărarea odraslei sale fără de puteri.... V'ați gândit vreodată la oroa­rea fără seamăn a momentului în care tatăl, sau mama, fac, cu mâinile ?or, față de copilul lor slab­ și neputincios, ceea ce fac părinții din Rusia, — pe vecii dezonoranta acțiune pe care condeiul refuză s'o fixeze și min­tea omului, concepând-o, e cu­prinsă de nebunie ? Săraci copii, soli nevinovați și triști ai unui viitor care ar fi pu­tut să vorbească prin voi, cu­noașteți soarta cea mai groaz­nică ce a fost scrisă unor făpturi omenești! Nu știu precis cât s'a făcut și cum s'a făcut aiurea, pentru a­­jutorarea acestor victim­e și a demeniilor lor părinți, — afară de misiunile particulare cari s'au avântat până în mijlocul acestei lumi oribile, îmi iau însă îngăduința să sper că gândul trist pe care îl în­fățișez aci, poate va mișcă și pe unii oameni de la noi. Avem, se 'ntelege, durerile noa­stre destule și de tot felul, și căutăm mereu mijloacele de în­dreptare. Dar nu cred să fie la noi mă­car o singură casă, înveselită de un copil, în care sufletele cu­prinse acolo să nu găsească ni­menit să pună la o parte un go­logan sau o bucată de pâine, pentru copiii cari, acolo, departe, se sting într'o noapte de dureri nemai­pomenite. Oficialitatea, desigur, s'ar cu­veni să găsească și să arate chipul in care acest modest obol ar ajunge unde trebuie. M. Negru Gânduri de demult • și de-acum Ce este Încă și mai de seamă e să cugetăm românește, când scriem și când vorbim. * Ceea ce este limpede și lămurit in mintea omului, el poate să o și exprime cu claritate și cu preci­­ziune. Odobescu MOZAICURI PAPA ȘI PORTARII LEGA­­ȚIUNILOR. — Ziarul parisian ,Oeuvre” scrie : La Bruxelles H*.c.sub *..& agențiile tele­grafice de acolo, când primesc câte o știre foarte importantă o comunică de politeță imediat prin telefon, reprezentanților diplomatici Străini. Așa au făcut și cu prilejul morții Papei Benedict XV. Era însă pe la orele 6 juni. dimi­neața și chiemarea la telefon a supărat pe mulți- Portarul le­gați­un­ii franceze a răspuns : „Domnul ministru încă nu s’a întors acasă”. Portarul legațiu­­nii spaniole a protestat energic că-l trezește așa de dimineață. Iar portarul legați­unei ameri­cane a strigat răstit: Ce mă pri­vește aceasta pe mine, că doar nu mi-a fost rudă! FILME A î ntâlnit-o la bal mascat, și i-a plăcut. E adevărat că nu-i putea vedea fața, dar l’a impre­sionat delicateța născiorului care eșea de sub burlanul de mătase neagră al măștii, și l’a uns la inimă vocea ei suavă. Când au mers la bufet și ea, după două sticle de șampanie, a pus masca pe jobenul lui, el a avut un moment de parțială deziluzie: chipul femenin și tâ­năr nu spunea mai nimic. Cu toate astea, ea l’a învăluit în­tr’o privire care oglindea atâta tristețe, — conștiința că l’a de­cepționat — și atâta compăti­mire de sine — egală cu rugă­mintea mută să n’o lase — în­cât s’a simțit moleșit, incapabil s’o părăsească, împins de o for­ța misterioasă să plece cu ea, fără să-și poată răspunde: cine este, unde o duce, pentru câtă vreme. Și așa, s’a pomenit cu ea a­­casă și de ani de zile se în­treabă cum ar putea s’o ducă din nou la bal mascat și s o lase acolo sau s’o dăruiască al­tuia, fiindcă atunci când i-a cercetat cazierul a găsit-­o, ca pe um soldat rău, cu muta­ți­uni neplăcute, nenumărate nesupu­neri către imperativele moralei și dezertări de la datoriile ele­mentare față de virtutea cea mai elastică. Ce folos! Ea se ține scai de el. Nicio ofertă, ni­­cio perspectivă, nicio implorare, nicio intervenție, niciun dis­preț nu sunt în măsură să o poată hotărî să-și aleagă alt pacient, să renunțe la prima victimă. Se ține scai de el și-l a­­menință cu tovărășia silnică pâ­nă la adânci bătrânețe. A bătut la toate ușile, a în­trebat pe toți Stan-Pățiții, s’a dus la toate cărturăresele, a căutat în cărți. In zadar. Nu găsește soluția, cum să redevie liber. Insă, nu știu cum a deschis într’o zi vorba la tribunal, un­de avea un proces, față de un prieten, căruia i se destăinuia nu i se plângea, fără să observe că aprodul de la u se trage cu u­­rechea. Și în clipa când amicul îi răspundea, ca toți ceilalți, că nu vede rețeta mântuitoare, a­­produl se furișă lângă el și, foarte respectuos, îi șopti la u­­reche. — Să vă învăț eu ce să fa­ceți. — Spune și mă bag slugă la d-ta. — Luați-o de nevastă și pe urmă dați divorț ! Mai curând scapi de soție, de cât de ibov­nică ! A simțit că i se luminează mintea, a dat descoperitorului un bacșiș impunător și s-a dus drept la ofițerul stării civile, unde a făcut declarație de că­sătorie. Și ea și el sunt în culmea fericirei. Ea­ fiindcă nu știe ce o așteaptă. El, fiindcă știe ce o așteaptă. — Don José. înainte și după saleg eri CETĂȚEANUL: Ne promite azi guvernul Fel cîe iei de bunătăți,— Ia pse m­­­i­le de mândre's, Doar să-l dăm majorități! —Ei, dar noi cu ce ne-alegem, După ce Tom­ trece lista ? Eu presimt de pe acuma : O cutie... Bella­ vista!!... Stil ! tulii li­­­pisi isiire O manevră. — Un principiu democratic fals. — Un eventual trust Acei cari mai susțin trece­rea la stat a dreptului de con­cesionare a subsolurilor petro­lifere particulare, numesc lu­area acestor drepturi de con­cesionare din mâna proprie­tarilor­ : naționalizare, demo­crație și dreptate pentru pro­prietari. Acești democrați, după ce arată că unii țărani au ajuns să încaseze în bogata regiune a Morenilor 600.000 lei și 10 la sută revedență numai pen­tru 1000 metri pătrați, afirmă că trecerea drepturilor de con­cesiune către stat— denumită de ei naționalizare,—poate să fie bine primită, pentru că va fi mai plăcut industriașilor să stea de vorbă cu Statul de­cât cu X sau Y pentru a sta­bili condițiunile de arendare și redevență. Argument de prisos. Noi credem, suntem convinși, și am demonstrat în nenumăra­te rânduri, că. industriașii, capitaliștii, supușii cu plecă­ciune, etc.» vor obține de la stat, mult mai ușor ca de la X sau Y câte concesiuni de petrol vor vroi, adesea fără nici o plată, căci statele pre­cum am arătat sunt cei mai mari risipitori de terenuri pe­trolifere, așa în America, așa și la noi. In America Statul a concesionat milioane de hec­tare pentru câți­va dolari pe hectar, iar în România statul a concesionat de pomană, chiar cele mai bogate terenuri ale sale, și încă în ciuda și cu disprețul legilor. A numi principiu democra­tic o astfel de manevră cu tere­nurile petrolifere ale proprie­tarilor, înseamnă de a face de­mocrație bi­rocratică,—nu în mijlocul proprietarilor. Democrații cu aceste idei să vorbească în mijlocul a câtor­va mii de țărani și să­ le spue sincer credința lor: fraților, ca democrat din mijlocul vos­tru, vă asigur că de acum veți fi fericiți, veți scăpa de grija de a mai face singuri concesiuni de petrol, căci de acum acestea vor fi făcute de stat, iar vouă vă rămâne redevență la răzbirea sondei; de la stat le luăm noi repre­zentanții societăților, marilor capitaluri, și bunii cetățeni, fără să mai fim nevoiți a plă­ti de la început sume de bani; când vom fi în posesiunea concesiunilor noi le vom transforma pe acțiuni; acțiu­nile le vom vinde la bursă cu zece prețuri, și vom încasa astfel din terenurile voastre niște sume pentru buzunarile noastre și pentru fericirea na­­țiunei, cu mult mai mari, su­me de­cât ați putea să înca­sați voi pentru buzunarile voastre. Chiar dacă ei vor neglija să spună țăranilor că numai 5 la sută din țărani vor înca­sa redevență, pentru­­ că atâ­tea sunt terenuri bune și po­sibile de exploatat în durata concesiei, totuși eu n’aș dori să-i văd la față pe acești de­mocrați după terminarea dis­cursului de mai sus. A împărți bogăția întreagă de petrol a țarei—prin mijlo­cul acțiunilor—între cei câți­va cari trăesc azi și vor putea pune mâna pe aceste acțiuni, aceasta nu se poate numi prin­cipiu democratic. Prin demo­crație noi înțelegem libertate egală pentru toți la muncă și la viață. Principiul democra­tic al economii petrolului este numai acela pe baza căruia toți cetățenii acestei țări, atât cei cari trăesc azi, cât și ne­poți de nepoții lor să poată trage foloase direct din căd­im­oara petrolului, tot timpul cât va exista această comoară și să nu fie siliți fii noștri să plătească ei cu 20.000 lei ac­țiunea a 500 lei valoarea no­minală. Prin democrație înțelegem independență și demnitate, pentru fiecare din cetățenii cari muncesc cinstit în folosul țărei, și înmormântarea politi­cei de umilință produsă tot­deauna prin acapararea bunu­rilor numai de câțiva, sau de către un trust. Dr. Inginer Vasile lsen Profesor la Academia Co­mercială N Cnnilizarea pieței prin boicot Când inițiativa de Stat nu e suficientă ca să stabilească echilibrul necesar, fie în ra­porturile dintre cetățeni, fie în ce privește balanța dintre producțiune și consum,— o imperioasă nevoie ca inițiati­va cetățenească să vie în aju­torul Statului. Aceasta e ne­cesar mai cu seamă atuncea când între producție și con­sum intervine intermediarul, care provoacă specula, împotriva acestei specule nu se poate lupta de­cât prin boicot. Ca să isbutească boico­tul public e nevoie însă de multă educațiune a voinței cetățenilor. Boicotul prinde foarte mu­lt în străinătate, un­de oamenii știu ce vor. Le scumpește carnea ? Publicul face jertfa să nu mai consume carne câteva zile. Se scum­pesc fructele? Lumea nu mai cumpără poame, etc. Boicotul e desigur o jertfă, dar tocmai de asta avem ne­­voe acum când e vorba de jertfa Gu­ti­er în folosul tutu­ror. Nu se prăpădește nimeni ne mai mâncând câteva zile carne, fructe, etc., căci în lip­să de carne, d. ex., putem răbda câteva zile și regimul vegetarian, care are și avan­tajul că e mai eftin. Și în toate direcțiile se poa­te organiza boicotul. Prin el specula e asediată de toate părțile și volens-nolens tre­bue să cedeze. Cine s’o facă însă ? Imbui­bații războiului își pot îngă­dui toate luxurile, chiar și pe acela de viață împărătească într’o vreme de scumpete ex­cesivă. Și mai suferă cei mai răi, ci poate tocmai cei mai buni. Câți intelectuali de e­lită și câte talente puternice nu se mistue în mizerie a­­d­âncă înainte chiar să aibă timpul să fie folositori socie­tății. Cine protestează ? Nimeni. Societatea omenească,, iniția­tiva cetățenească mai ales, vor avea să regrete mai curând sau mai târziu­ această atitu­dine de inerție sufletească de foarte rău augur. Ne-ar părea bine să ne a­­măgim. Ar însemna că scep­ticismul nostru a întâmpinat o protestare și o rezistență mai presus de toate laudele. Noi credem că boicotul sis­tematic organizat poate să contribuie, într’o largă măsur­­ă, la normalizarea vieții tu­turor, îndrăzniți, domnilor. Nu forța brutală, ci eleganța rezistenței pasive și o rațio­nală cumpătare. Iată deviza: Cine schițează cel dintâi gest ? L. t O critică nechibzuită sost ROMULUS SEIIANU •- Un fost director al teatrelor despre arta drama­tică românească și actorii noștri. — Tradiția la teatru, și moderniștii. — la câtva timp se discută la chestiuni în legătură cu ar­­dramatică: punerea în scenă; erpretarea pieselor, valoarea orilor. Fostul director general al tea­­lor, d. Victor Eftimiu, în­să articole publicate într’un r, a găsit de cuviință să ire­­eze „tradiția” de la Teatrul țional; să desconsidere arta astră dramatică; să trateze joritatea membrilor societății Lvnatice din București și a aș­ilor români, cu un dispreț veran; în termeni aproape in­celi, care a avut deosebita ste să ocupe câtva timp no­ul directorial, ilustrat, în­­ uz, de un Vasile Alexandri, i permis să afirme că „ suntem tocă­nici la cedarul artei dramatice”; „tradiția Teatrului Na­tional” se traduce prin cuvinte­le „rutină, rugină, ruină”; că „actorul român, în majoritatea cazurilor nu știe ce spune, ne­cum să dea o interpretare per­sonală unui rol”; că acești ac­tori ar trebui să învețe pronun­țarea vocalelor și a consonan­telor, ca troglodiții etc. E foarte regretabil ca un fost director al teatrelor să aibă a­­tât de puțină considerație față de arta dramatică românească, atât de puțin respect față de tradiția primei noastre scene și atât de mare dispreț față de ac­torul român ! S’a gândit oare autorul ace­lor articole că dușmanii noștri vor putea profita de afirmațiui­nile sale nechibzuite și nedrep­te, ca să aibă un argument în plus împotriva culturei și artei dramatice românești ? Odinioară în timpul războiu­lui, d. V. Eftimiu publicase un articol în „Le Figaro”, in care descria pe țăranul român ca pe un troglodit... Să fie oare o anume stare de spirit, o anume pornire instinc­tivă și deci nedisciplinată de rațiune, de a disprețui ce ne a­­parține, din partea fostului di­rector general al teatrelor ? Dar, să lăsăm la o parte aces­te considerațiuni, în care e an­gajat amorul propriu național și să vedem, dacă critica d-lui V. Eftimiu se bazează pe ceva temeinic, sau dacă propunerile sale, merită să fie înfăptuite. Fostul director al Teatrelor susține opiniunea că la Teatrul Național nu poate fi nici o tra­diție, că dacă la Comedia Fran­ceză există o tradiție, noi nu putem să maimuțărim pe stră­ini. Tradiția, la Comedia France­ză, nu este o pernă pe care se reazămă lenea. A reprezenta u­­nele opere clasice prin respec­tarea ansamblului tradițiilor, a­­dică fără a introduce modifi­cări în realizarea scenică (de­cor, mobilier), înseamnă la Co­media Franceză, respectat tra­­diției. Intru­cât respectul aces­­tuia, ansam­blului tradițiile în reprezentarea unei opere cla­sice, poate fi desconsiderat de partizanii modrnismului în tea­tru ? Tradiția, când este bine înțe­leasă, se reduce, de fapt, la punerea in scenă și la interpre­tarea unei opere, conform logi­cei riguroase, în care fantezia n’are ce căuta. Sunt alte opere clasice și mo­derne, unde intră o parte de fantezie și în cazul acesta se pot face încercări în mistui —­dem, în ce priveșt­­­i scenică și interpr, « „Comedia Franceză ” „tradiționalistă”,­­ câteva piese ale lu „L’Etourdi“, M. de nac” și „L’Amour cu decorațiuni și gust modern. O op­ere clasică, fie mode te fi reprezentată a­ferințelor cuiva,­­ naturaliste, psih­o­presioniste, expres­ii după cum dictea Guroasă a arist dra Ori, logica rig arta dramatică imt­turală, care să permită audito­rului să prindă bine viața in­terioară a persoanelor și să ur­mărească cu interes desfășura­rea acțiunei de pe scenă. Când se spune, la Comedia Franceză, trebue să reprezentăm Avarai, sau Tailuiîs, așa cum au fost reprezentate aceste opere în timpul lui Molière, după indi­cațiile și sfaturile marelui co­median și autor de drame și co­medii, ca și de diferitele trupe de artiști francezi, după moar­tea rea lui Molière, înseamnă a respecta tradiția; tot așa, la teatrul principal din București se poate respecta aceste tradiții. Operile lui Caragiale trebue să fie reprezentate conform in­dicațiilor și sfaturilor date de autorul lor. Iată tradiția: A­­ceastă „tradiție” nu este ceva demodat, absurd, un atentat împotriva bunului simț, ci re­prezentarea și interpretarea cea mai logică a unei opere teatra­le. Când declari război „tradi­ției”, sau ceea ce se înțelege greșit prin „tradiție” și faci pe revoluționarul în materie tea­trală, trebue să știm­ ce spui, ce cum sunt acelea ale lui Gordon Graig, Max Reinhardt, Stani­slawski, Antoine, Gemier și Co­­peau. Avem teoria naturalistă, psih­ologică, expresionistă, im­presionistă etc. Partizanii teoriei naturaliste urmăresc să creeze cu exacti­tate „mediul” și atmosfera” în care trăesc personagiile de pe scenă și cer interpreților into­­națiuni juste, gesturi și atitu­dini potrivite cu situația. Iată teatrul cel bun de ori, de azi, de totdeauna. Școala naturalistă implică și scoaterea în relief a caracterelor, deci viața interi­oară a persoanelor și atmosfera psih­ologică a piesei. Cei ce susțin că decorul e o inutilitate, că rampa e o barie­ră, între public și actori care trebue să fie dărâmată în avan­tajul artei dramatice , sau de­corul și costumul să fie într’un anumit mod „stilizate”, spre a căpăta expresivitate, iar inter­pretarea să fie sugestivă, după gustul zilei, — pot impresiona pe amatorii de varietăți. Cu toate progresele de ordin teh­­nic, aria dramatică a fost și este scenă sunt redate cu exactitate; dacă realiza­rea scenică oferă i­­luziunea realități; dacă actorii au un joc natural, o dicțiune clară, intonațiuni juste, atitu­dini și gesturi potrivite, — a­­tunci vom avea „teatru bun”. Nu e nevoe să ne batem capul cu teoriile impresioniștilor, ex­presioniștilor, sau a unor ino­­vatori-revoluționari, care își în­­chipuiesc că arta dramatică în­cepe să capete viață grație­lor, pe când cea de până acum me­rită numai disprețul. Relativ la actorii noștri, ob­servațiile d-lui Victor Eftimiu, păcătuesc prin exagerare și ge­neralizare. Personalul artistic al primului nostru teatru, ca și al celorlalte teatre, nu poate fi criticat in bloc și prezentat ca ignorant și străin de secretele artei dramatice. Avem câțiva actori de elită, care ar onora oricare mare sce­nă din străinătate și sunt alții care, trec de bariera mediocri­tății și prin talentul lor necon­testat, prin studii și expert­­și încurajat în cariera sa de că­tre oameni pricepuți în ale­tea­preciat, conform meritelor sale și încurajat în cariera sa de oa­meni pricepuți în alte teatrului și care au dragoste de institui­ție. Din nefericire există o tradi­­ție la Teatrul Național: dife­riți directori au încurajat anu­me elemente artistice, ignorând pe celelalte, au făcut distribu­iri de roluri nechibzuite și au mărit pe rsonalul artistic cu e­­lemente parazitare, mediocra, împotriva acestei „tradiții” tre­bue să luptăm, căci ea e pre­­mejdioasă. Toate elementele bu­ne trebue să fie Încurajat, fără excepție și actorul fără talent, inteligență și cultură, —dacă­­­­xistă — se va distruge singur, fără concursul criticilor. Dar, pentru această categorie da pseudo-actori, nu era nevoe ca d. V. Eftimiu să critice o institu­ție, și un întreg personal artis­tic, care are dreptul la stima și dragostea publică. Ciflfi Eiarul Populare și al călătoriilor

Next