Universul, noiembrie 1926 (Anul 44, nr. 254-278)

1926-11-01 / nr. 254

P­arisul G. Profesor -- fragment dintr’o conferinţă — A vorbi despre vans este o unire indifisncală. Întâi pen­truca Parisul nu e un­­ oraş, ci o lume concentrată in spat­ul unui oraş. Şi o lume ale cărei gesturi se văd la capătul pământului,­­ale cărei gândiri, a­­cip­iea se înală atât de sus şi cu o Intensitate atât de vie încât lumina lor e răsfrântă în toate gândirile globului, precum dun­ga de lumină a meteorilor se răsfrânge in toate lacurile pă­mântului cufundat in noapte . O ăta­re îndrăsneală, fiindcă Parisul e privit, de cine nu l-a căzut, cu puterile imaginaţiei, care face ca icoana reală oricât de puternic ar fi presintată, să apară ştearsă şi searbădă, pe lângă­ viziunea strălucită pe care singură înc­ Jupuirea o poate da. O măre fi­dră speidă, şi fiindcă cei cari au văzut Parisul oricât de scurt­ timp, nu adunat tot su­fletul lor vii tânăr atât de con­siderabil de impresii sintetice,­ încât 'Înşiră rea penibilă şi anali-­­ tică a unei cuvântări le va pă­rea întotdeauna săracă și incom­pleta. Si totuş nt’am h­otărît să vor- I besc despre Paris, cu toate nea­junsurile uniei astfel de hotărîri şi aceasta dintr’un motiv m­ai puternic decât toate cele înşirate până acum Nimeni nu contestă superioritatea acestui oraş, dar mai toți, ca ei nu-l cunosc bine, îl socotesc ca un fel de Babilon modern . Strălucire dar strică­ciune, splendoare dar destrăbă­lare şi frivolitate, o culme a ci­­viliznţiei moderne, dar in reali­tate tronul diavolului împodobit cu toate graţiile ca să atragă pe nevinovaţi în ispită. Aceasta este o părere aproape universală­ .I-o stăpâneşte pe m­iîni şi în România şi mai ales în Ardeal. Ca să o întărească, au contribuit, pe lângă duşmani şti­uţi ai latinităţii, şi atâţia tineri de ai­­t­ic­­le la noi, cari­ au dat fuga la Paris­ spre a cheltui în cabareturi banii lui „papa şi s’au întors cu­­beţişorul de pro­menadă“ amintit de Kim­i­nescu şi cu toate ifosele refutării. Al­ con­­tribuit înşişi francezii care ne-au­ invadat librăriile Cu­ maculatura fi­sprefuită şi nevâ­idu­tă in Fran­ţa : romane şi piese de teatru în care familia e redusă la trei per­soane indispensabile : soţul, sofia care niciodată fur e citită în ade­vărata familie franceză. Departe de mine de a afirma că Parisul e o biserică şi că bu­levardele exterioare împrăştie mireasma de tămâie. Era spus-o : Parisul e o lume. Ca in toate marile oraşe, şi unci mult ca în celelalte, fiindcă Parisul e in fruntea lor, petrecerea atrage aci cu un parfum mai ameţitor decât oriunde. Dar obişnuit se uită că nu aceasta e Parisul, sau ca aceas­ta e un caracter secundar al ma­relui oraş. Ce e admirabil pentru un străin observator în Paris, e că alături de amploarea vieţii de petreceri, există, în măsură supe­rioară, grandoarea unei vieţi de muncă, de cinste, de corectitudi­ne, de artă, de gândire, şi mai ales există o viaţă de luptă eroică, materială şi spirituală, luptă pentru victoria unei idei, pentru realizarea unei invenţii, pentru întruparea unui ideal superior, de artă sau de literatură, pentru crearea unei glorii mondiale, pentru descoperirea unui leac care va aduce micşorarea sufe­rinţelor omenirii întregi. Parisul a dat revoluţia din 1789 pentru biruinţa unei idei generoase pen­tru toate popoarele. Parisul a dat radial, aeroplanul, automobilul, cinematograful. Parisul a avut pe Moliére, pe Pasteur. Pe lângă acest teatru de pasiuni divine care ridică prin geniu şi muncă îndărătnică, pe câţiva pe cea mai înaltă treaptă atinsă de un om, care sacrifică morţii sau insucce­sului atâtea mii şi zeci de mii de fiin­ţe alese, ce înseamnă aspectul vieţei de petreceri,şi­, frivolităţi a Parisului ? A vedea Parisul nu­: m­ai sub acest aspect e o nedrep­tate şi o înjosire. Parisul e o in­teligenţă care­ lucrează neobosi­tă, o frumuseţe care se realizează necontenit în alte forme, setoasă de noutate şi de progres, o ira­­pulsiune, care se manifestează, în mii de creaţiuni, o forţă, care concentrează într'un singur focar toate aspiraţiunile omenirii, ca să răspândească binefacerile des­coperirilor sale asupra întregu­lui pământ. Astronomii au desco­perit „presiunea luminii“ datori­tă căreia pulberea cosmică poate circula de la sistem solar la sis­tem solar în tot universul. (la urma) Valsau universitar UNIVERSUL Din colaborarea redactorilor şi misionarilor Fundaţiei culturale „Principele Carol" CÂRTI $1 REVISTE isusALtiosTRu Evanghelia • .Colindele noastre cântă pe un Cristos care e al poporului acestuia. Un Cristos coborît din lumina Evangheliei şi îm­brăcat în haina pitorească, de mit idilic, a unei mentalităţi naive în cucernicia ei. Istoria lui Isus, pruncul, se preface astfel inf­r un mit crescut ca du­m vlaga, pământului­­ româ­nesc. Colindele îl­­ amestecă printr­e­ ciobani şi plugari. Dar el nu se naşte în stâna oilor ■Zgomotoase­, nici între caii ne­­liniştiţi, ci, în ieslea boilor do­­moli şi cuminţi, cari răsuflă de-ajunţi, aburesc de ‘ncălzesc şi d­urerde-’mblânzesc. Plaiul şi câmpul îl culcă pe paiele grâului, pe florile fânului, un legănaş de­­păltinaş; iar vân­tul dulce tragănă, pruncul de nai -l leagănă, ploaia caldă dalb îl scaldă. Îngerii dau zvoană cu stelele de stele în mâini, pământul însuş se îns­telează ca văzduhul, paiele din staul, se auresc, fânul us­cat înverzeşte şi Înfloreşte, ies­lea se, preface în raiu, iar la­­crimile.' mipuna tremură ca ulaiguri­tarul in ochii Maicei Domnului, cu păr galben des­pletit ca părul. Cosânzenii. Ea va toarce­­apoi, pe fus de ar­gint, faşă din­ căier de mătasă­­şi, ca orice gospodină cucer­nică. Îşi vă­ boteza pruncuţ şi-l va „creştina“. Şi precum boul cel adânc, iubit, de plugari e ales ,în­­colindiul naşterii din­tre toate dobitoacele, tot, astfel, pentru odihna pribeagă a sfin­tei familii­, va­ fi aleasă umbra i'grată, a mărului, fruntea po­milor îtr frumuseţea fructelor. De-o însemnătate răspicată S­i curentul acestei idei, e faptul că asinul, care aproape necon­tenit, in istoria evanghelică şi era îndelung cinstit de iubirea poporului evreu, nu se pome­neşte niciodată în cântecele noastre religioase- Poporul no­­stm a ales din natura însufle­ţită şi din cea neînsufleţită­­ numai elementele înnobilate de preferinţele sufletului său şi-a împletit din ele mitul­­ Domnului. Se pare că firea lui, de poe­zie blajină şi de seninătate, se exclude­­le la groaznicul spec­­­­tacol al su­ferinţii. Ea nu stă­ruie asupra momentului de vaiet şi de sânge de pe Golgo­ta, care, în doctrina mântuirii , creşti­nş, joacă un rol capital. Ghinurile Domnului, atât de bine plăcute evlaviei catolice, care le răsuceşte în convulsia- i pile de gips ale Cadavrului ri­tual,­ cu orbite şi obraji oribil ! învineţiţi, c­u fruntea şi coaste­­­­le văpsite în parodia sângelui sacru, — delicateţea noastră de simţire le acopere cu maldăre­­ de flori, pe pictura sfântului Epitaf. Cântecul popular spune de „un pat, mândru lucrat“ in­­­de Cristos e aşezat „dor­mind frumos“ şi-l împodobeş­te cu flori de mac, cu mintă, I di­spice de grâu, cu clopoţei şi fiori domneşti, cu busuioc. ! T» aceasta nepriceperea faţă de misterul creştin al unui popor b­ededat cu doctrina şi cu dog- I ma? E lipsa lui de adâncime mistică? Sau e respingerea fe­ricirii căpătate prin jertfa de moarte a altuia, fie acesta Dumnezeu însuşi? E, pe sem­ne, repulsiunea firească faţă de spectacolul groasnic al du­rerii. .Şi poate, că în ea moc­neşte şi lămurirea faptului is­toric că încercările de catolici­zare n'au prins niciodată ră­dăcini în sufletul românesc,­ nici măcar atunci când o par­te din ardeleni s’au unit, for­mal cu doina. Hesistența orto- i­­Fixismului nostru a stat, pe cât se pare, mai mult în­ a­­ceastă caracteristică a sufletu­lui popular, decât în puterea organizată a Bisericii, care n’a izbutit nicicând să precumpă­nească prin vreo iniţiativă de ci setare relis-m­asa. O cartea fascinat­oare cu care.­­rebue să înceapă cultura ori­că­rui popor creştin. O revoluţie e irntr­insa. Cea mai dinamică scriptură a umanităţii. Ea a răs­turnat ordinea lucrurilor şi a faptelor şi a făcut din pravilele ei simple şi posibile legile imu­­tabile ale vieţii: „Soarele răsare peste cei buni ca şi­­p este cei răi. Milă vreau,­­ nu jertfă. Credeţi că lui Dum­nezeu îi place fumul încins al sacrificiilor voastre ori grăsimea ţapilor de jertfă ? Lăsaţi rugurile şi victimele lor şi faceţi binele. Daca iubiţi pe cei ce vă iubesc, atunci ce merit veţi avea '­ Nu vă împotriviţi răului. Nu jude­caţi. Nu vă apăraţi prin violen­ţă. Nu vă răsboiţi...’' Dacă omenirea, încurcată în rosturile, ei de ipocrizia milioa­nelor de Tartufi, ar fi rămas la imperativele posibile din „Pre­dica de pe munte" pământul nostru ar fi fost scutit de dure­rea atâtor catastrofe şi nenoro­ciri.. Evanghelia închide într'insa spiritul, indurarea tragicii, sân­gele și puterea lui Isus: copită-] ria lui intre asfodelele şi palmie­rii­ Galileii, călătoriile misionare în­ suferinţa obscură şi filistinis­mul Iudeii, învăţat­urile de pe munte, parabolele pline de forţă convingătoare pentru negaţia şi a stuf­ia iudaică, ospăţul de pom­pă romană în casa lui T­eni, mi­racolele, lacrămile iubirii lui, chemarea copiilor, intrarea în Ie­rusalimul urit şi al vrajbei teo­logice, revoluţia populară în faţa foişorului, lui Pilat, tragedia de pe gurguiul pietros al Golgo- rei, răstignirea şi învierea lui sub b­­patul prigoriei din legendă. Evanghelia este istoria fără cronologie a aceluia în care s’a­­ atins întreg principiul desăvârşi- I rii. viața fulgerului care a sca­­­­parat lumină asupra haosului şi­­ in dodii. I Evanghelia e. strigătul tremu­rător al omenirii care vrea să trăiască nu numai din pâine şi din pin, dar şi, din spirit şi ade­văr. II evoluţia franceză şi foaie mişc­ăr­ii ombriene ..în secolul al 19-lea sunt ieş uite din­­ spiritul lu­minător al Scripturii care a creat doctrina egalităţii înaintea lui Dumnezeu. Ea a dat naştere mişcării ombriene în secolul al l0-lea şi tot pentru, ca, ilumina­ţii ,,săraci" din J­ion cu Sanctus şi Blandina au îndurat torturile tragediei din amfiteatrul de la Four­vieres. Evanghelia a făcut pe Luther să ardă la porţile Els­ter hârtia urii papale şi să vor­bească la Worms în agitata dietă a­ Reformei, care, după Carlyle, e momentul cel mai mare din toată istoria modernă. Evanghe­lia a mişcat pe răbdătorii Con­­penanteri in Anglia. Ea a răstur­nat zeii­­corciţilor şi a sfâşiat in­dulgenţele conclavelor. Pravilele şi parabolele ei au potolit promiscun­atea mitologiei păgâne in care Zeus a născut ce­lui cu manta ,şi cu fiica lui; pra­vilele şi parabolele ei au fost stă­vi Iar de tentaf­iunii, ale super­slifiei şi urilor catastrofale ; pra- | viide şi­ parabolele ei vor in- j ■elcşta in rugina din teacă sa-i hi­a impetuoasă a lui Maicu­; pravilele şi parabolele ei suit puterile de întindere ale para­disului peste suflete şi peste pă­mânt. Umanitatea n'a primit un dar m­ai mântuitor ca această Scrip­tură care cuprinde spiritul şi iu­birea omului din Cer. Ea nu este cum susţinea polemic Celsiu şi Apolinariu, o utopie. Tolstoi a lămurit cu o impunătoare linişte cât de uşoară şi posibilă e­ îm­plinirea invălutu­rilor lui Isus şi­­ cum se leagă de ele fericirea în­treagă a omului. E o incomparabilă simplitate in­ cele câteva sentinţe cari alcă­tuise nesdruncinata religie a lui Isus : Iubiţi pe duşmanii voştri. Fa­ceţi bine celor ce vă urăsc. Ru- I gaţi-vă pentru cei ce vă prigo- | nesc. 1. Această Evanghelie nu s'a res- j trails în limitele unei rasse, ci el cartea comună a umanităţii, a emienilor, ca şi a împăraţilor. Ea I nu e un artificiu, ci poema lui­­ Isus, în care nu există imposibi-] litate şi eroare. Pildele şi senlin­­țel ei vin din focul şi divini- ! larea lui. Isus a creat-o, deşi Isus e făcut de Evanghelie. Fără I evanghelie, susţine cel mai stră-­­ luminat teolog laic al Franţei,­ d­ai ar fi intrat în conştiinţa lu­mii, ca­ şi Saint pl­uis fără Join­­i­lle, ca şi Saint Francois d’Assise, fără Fiord­­i şi Cantico de Sole. Această­ Evanghelie povestită, par­că de un­ copil şi plină, cum spune Renan, de eter idealist, în­­fafişează pe Isus, pur. Nu con­clavele şi biserica l-au sculptat aşa cum a fost, ci Evanghelia Ea răsfrânge neaburit şi viu spi­ritul şi inima lui Isus. Tot ce vine din afara ei transfigurează,­­ şterge şi frânge, deconturând din j vina linie a realităţii. Creştinis­mul pur se legitimează prin Evanghelie. In faţa ei eu renunţ la fante­ziile teatrale şi la spirala fumu­lui de jertfă. Eu nu văd, nu aud şi nu înţeleg pe Dus de­cât ,in Evanghelie. In arhiva religioasă a inta ■ nit­aţii ea înfăţişează finalitatea. E cartea supremă, căci ori­care­ ar fi viitorul religios al oame­nilor de pe pământ, Isus rămâne vecinie şi fără de eroare în mij­locul tuturor furtunilor şi pre­facerilor. Dacă Isus e etern, Evanghelia nu e operă de ev. ■ Ea e constant actuală, pentru că adevărul şi poezia ei sunt ireductibile. Peste toate îndoelile şi catastrofele bl­ind va sta biruitoare ca o efigie a, infinitului, poema lui Isus. Fiecare cuvânt al ei e o eter­nitate. Inima noastră treime să se atârne de­ adevărul lui, ca.­i nu­ e carte de mai multa Huh*, fire ca Evanghelia. Un nesfâr­şit ispor de bine şi de pace. Când rosipesc paginile Evanglidişli ■ lor eu simt ia mine adierile, ce­rului. Omenirea eroică n'a scos pu ■ tere şi curaj de cât din Evanghe­lie. Ea a pus capăt disperării umane, proectând asupra desnă- j dejdii ei perspectiva unui colţ de­­ cer. Evanghelia n'a inspirat terori­­ şi indulgenţe, nici dogma iezui­­­tică a infailibilităţii omului. Ru­gurile şi indexurile medievale, jurisdicţia inchiziţiei creată de conciliu­ din Verona şi supri­­­mată de Napoleon după 700 de­ ani de teroare, Cozma şi Siberia, p­edagogia iezuitica şi făţărnicia proclamaţiilor teatrale ale Ru­siei comuniste, nu au ieşit din spi­ritul şi umilitatea evanghelică. Evanghelia a răscumpărat pe­­ captivi, Evanghelia a inspirat scrisoarea din Smirna a marti­­­rului Ignatiu, care a cutremurat antichitatea eclesiastică, Evanghe­lii a provocat solia către creştini a lui Atenagora, Evanghelia a dat pe Sfântul Francisco d'Assisi a cărui viaţă a fost într'adevăr o — imitatio Christi — pe Ca­­terina din Siena, pe Sfânta Te­reza, arta lui Giotto, Divina Co­medie, frescurile sixtine, pietrele oii ale lui Michel Angelo, pe Wicliff şi pe Luther, duioşia din romanele englezeşti, Eroii lui Carlyle, mila lui Tolstoi, roman­ticii francezi, ori acel „De pro-' fiindis" a lui Oscar Wilde, care ! ( '.ie cartea culminantă a creaţia-­­ vii romantice. Evanghelia a susţinut roma umanitară a lui Pasteur şi a im­pus învăţătorului de la Neuhof: „Ceasurile de seară ale unui pustnic". Cea din urmă creaţiu­­ne de apărare a omenirii, Socie­tatea Naţiunilor a ieşit din spi­­ritul şi umanitatea evanghelică. Împotriva asaltului raţionaliş­tilor ea rămâne mereu ireducti­bilă şi vie. Secretul puterii ei, e în divinitatea lui Isus, în iubirea şi frumuseţea durerii lui. Ir. toată literatura misionară a omenirii nu e nimic asemă­nător cie forţa de conversiune a Evangheliei. Un păstor pur-­­ fiind-o in traistă, a făcut din Ir­landa lui o ţară a sfinţilor. Aşi vrea un Sfânt Patrick al aces­tei cârţi de conversiune şi de fe­ricire, aşi vrea o biserică activă care să-i aducă omagiul, umani- s tatii printr'o constantă pregătire­­ a omului evangelic, aşi vrea a- i supra milioanelor de­ oameni lu-­­ mina cărţii lui Isus. Bărbaţi, femei şi copii, adevăr­­ vă spun tuturor: Căutaţi poema­­ celui mai mare artist, al Creaţiu-­­ nii, cartea iubirii şi durerii lui­­ Isus şi toţi căii sunteţi vii. păs- j tori umili şi regi, veţi fi ca Cristos la Emails. Cu el, cu crinii şi smochinii­­ parabolelor lui, cu aromele vâr- j sale de Maria Magdalena la pi­cioarele lui prăfuite, cu morala şi! care ţoală e milostivire şi pace, cine nu se va simţi ase­menea copilului în împărăţia pacinică a cerului. ? Pentru ridicarea noastră din norii şi ura epocei nu există de cât o putere, care nu e îngropată , ca comoara într'un câmp: Car-­­ tea lui Isus. Ea singură poate să ' şteargă suferinţa aspră şi nea -I ; gră, care n'are, cum crede.­ Wordsworth, caracterul nemar - i ginirii. Ce alt îndemn ar fi a-1 lunci pentru fiecare din noi, de­­­cât divinele cuvinte ale copilului J . din Milano, cari au tremurat in j : inima mişcată a Sfântului Au-­­ gustin: Toile et lege,­­ ia şi 1­1 citeşte. MONOGRAFIA MUNICIPIULUI O­­RADEA $1 JUD. BIHOR, volumiul I, de profesor Petre Dejeu,­­ Oradea, E una din cărţile cari sunt de do­rit pentru fiecare oraş şi judeţ al ţă­rii. Volumul acesta, cuprinzând peste trei sute pagini, tratează numai des­pre aşezăm­intele culturale ale Ora­diei şi Bihorului, adică : biserica, şcoala şi serviciul cultural municipal. Autorul a dat desvoltarea cuvenită părţii istorice, moderne şi contempo­rane, documentarea sa fiind cât se poate de bogată. Este deosebit de interesantă stră­dania sufletului românesc, în acest oraş de graniţă, de a pune pecetia sa peste pergamentul istoriei. Datele cu privire la restriştea în care s’au sbătut Românii pe vremea năvălirii Tătarilor şi, a cuceririi Turcilor, sunt tot atâtea capitole de vitalitate a acestui neam greu încercat. Istoria bisericii orădene este tra­tată cu amănunte de cel mai viu in­teres. Autorul, făcând parte din con­fesiunea „uniţilor“, a vorbit, se în­ţelege, pro domo. Dar, destul de bine a expus şi situaţia „neuniţilor“. Am rămas puţintel nedumerit însă când autorul ne spune că o parte a ro­mânilor, desbinându-se de „uniţi“, trec în cadrele bisericii ortodoxe (pa­­­gina 140). Tot ortodoxii schismatici şi pace ! De asemenea nedumerit am rămas la afirmaţia că „Biserica Ro­mei ne-a dat cele dintâi şcoli româ­neşti când asupra românilor din toate colţurile pământului stăpânea duhul străin şi păcătos slav şi gre­cesc cu şcolile şi bisericile lor cari numai româneşti n’au fost !“. Dacă toţi ctitorii noştri ortodoxi n'au fă­cut operă românească, mă mir cum de mai existăm, in altă parte a căr­ţii se spune că Românii rătăciti în confesiunea baptistă din Oradea sunt toţi din biserica ortodoxă (pag. 327). Ortodoxii tot aşa susţin ? Ar fi inte­resant de ştiut. Chestiunea şcolilor şi a jertfelor pe cari biserica le-a făcut pentru ele este bine documentată şi am dori să nu poată şi şcoala răspunde vreodată despre sacrificiile pe cari Ie-a făcut pentru instituţia lui Hristos. Iată, între altele, cuvintele „funda­­ţionale" ale aşezământului Sf. Nico­­lae, datate 14 Oct. 1860 : „In insti­tutul acesta se vor primi numai stu­­denţi cari vor putea dovedi purtare până şi cami deosebit în cele biseri­­cesti, apoi în studiul limbei şi lite­raturii române a meritat laudă”. Sco­pul Fundaţiei e „creşterea de oameni de omenie şi cetăţeni cu frica Dom­­nului, creşterea de români şi creştini adevăraţi”. Rosturile bisericii se îm­pletesc la tot pasul cu ale şcolii. VIATA LITERARA, No. 24, Bucu­reşti, 1926. D. I. Valerian stă de vorbă din când în când şi cu oamenii culturii. Se pare, cel puţin din cât am văzut până acum, că avem­ mai multe de aflat dela dânşii decât dela anumiţi oficianţi ai literaturii. De altfel, în s sus redactorul foii se vede a fi ajuns, după atâtea peregrinări pe la uşile literatorilor, la necesitatea de a în­treba şi alte figuri reprezentative ale vieţii noastre sociale : pictori, actori, I sculptori, oameni politici, profesori ,- I­niversitari, după cum anunţă chiar în­­ numărul de faţă. Viaţă­ literară im­plica neapărat contacmi sufletesc per- j iminent cu literatura, dar ea presu- pune că nu trebuie să părăsească, nici o clipă, atmosfera în care se ela- ' lorează această literatură. Și de a- j :eea bine face neobositul redactor al revistei că lărgește orizontul. Foarte interesante opiniile d-lui Gh. A. Mugur, cu privire la problema fe­­leralizării societăţilor culturale, mai lies că s’au găsit unii cari­­să-l în­­vinuiască de monopolizare. Deosebit de preţioase mărturisirile cu privire a scriitori şi masse. Pline de interes propunerile d-lui Bădăuţă, relativ de l­a rostul S. S. R.-u­lui faţă de scrii- t torii tineri şi spirituale observaţiile ' i­ sale cu privire la mişcarea teatrală. X-stru­ctivă activitatea d-lui Pompiliu Constantinescu, un element de mare atent, dar duşmanul iremediabil al miorilor etice din literatura noastră, după ce a „îngropat" pe Vlahuţă, ară să se razeme pe un singur do­­cument pe care i l-ar fi pus la dis­­poziţie realitatea, acum trece în rân­­ju­l anatronismelor pe Slavici, l-am lori sincer, ca două rânduri din scri­­sul său de până acum, să trăiască cât „Popa Tanda” şi ,,La gura sobei“. I. Gr. Oprişan LEOPOLD STERN: „PSYCHOLO­GE DE L'AMOUR CONTEMPORAN, id. de Monde Moderne. Paris.—Cunos­­cuta revistă literară Candide, publică asupra acestei cărţi, următoarea apre­­cere semnată de d. Pierre Valdagne: .Autorul este înzestrat cu o minuna­­t acu­itate de viziune şi cu o mare vieţe psihologică“. Iar marele coti­­lian le Gaulois, prin pana cronica­­ului sail literar, d. Lecuyer, spunea: ,tui­ strălucit şi amuzant essai”. Paul Géraldy, poetul fin din Toi et noi, afirmă în prefaţa cărţii d-lui Stern, că această psihologie a iubirii antimporane, este o urmare logică , acelei fiziologii a iubirii moderne, ■e care a scris-o Paul Bourget. Iar Marcel Prdvost, în prefaţa primă a a­­eluiaş volum, spune că lucrarea d-lui Stern, este amuzantă şi totuşi „de o s­ubtilitate strânsă şi solidă". Aceste preji­oase elogii sunt deplin j­ustificate. Cartea d-lui Stern e bo- t­­ată în observaţii fine şi pătrunzătoa- r­e. Dar — şi acesta este marele me­u­ al cărţii — aceste observaţii nu­unt îngrămădite, ca să formeze o birare pedantă, seacă, aridă. D. Hem este un fin causetic : de aceea, necdota,­ frumos povestită, înfloreşte aginile acestei cărţi. Iubirea modernă este pentru d­­tenn, un amalgam de amiciţie şi de orbita posesiunei. După cum sunt do­­ate aceste două principale elemente, ibirea poate fi mai ideală sau mai... ământească. Epoca noastră cunoaşte n tip bizar : ('homme à lemme, care­­ este una şi aceeaș persoană cu on Juanul­ viermim­ilor romantice. Ac­est tip a fost defăimat. D. Stern îl habilitează. ----------------------------­ de GH. D. Mugur U­M­ILI­R­E Vrei, inima ’naintefi să mi-o smulg Şi sufletul sălbatec să-mi sfâşii? Voi face tot ce vrei, voi fi un fulg Pe care sti­­ alungi în vijelii. Sunt iedera ce alunecă pe-un zid S’o calci când pasun calc­i te-o purta Şi mugurul nădejdii mi-l deschid. Doar ca să-l vezi murind în faţa ta. Aşi­ vrea să fiu isvor din caer bei Şi iarba de sub pomul m­ic stai Aşi vrea să fiu albina ce ’n ştubei Din flori ţi-o strânge miere ’n luna Mai. Ca să mă ai­ în minte ’n ori ce zi Aş vrea să fiu un lucru cât ne mic Şi aş vrea să fier din ochii-ţi, când aş şti Că nu mai ai nevoie* de nimic... loan Ciorănescu ■ O □ O­ De spiritul Mân­tuitorului numai jertfa ne poate a­­propia. WICLIFF Citiţi Citiţi inimisil ttni RAISIN ELEKTRA POUT- LES - OISVRES PARIS BOURJOIS paris DUMITRU POPESCU BUCUREŞTI, Calea Şerban Vodă No. Telefon 62­04 (lângă Biserica Sft. Spiridon) Primul Magazin şi atelier românesc Fondat în anul 1890 Cel mai bine asortat cu odăjdii biseri­ceşti, gata şi de comandă, Obiecte biseri­ceşti de argint şi de metal alb (alpaca) bine lucrate şi bine aurite. — Evanghelii, cruci, potire, discuri, candele, cădelniţe, sfeşnice, policandre de alamă, epitate, steaguri, ioane pictate şi îmbrăcate cu argint şi metal, lucrate în stil româ­­neasc pentru bisericile ortodoxe. Rog pa Onor,­ credincioşi sâ se ferească de imi­­taţiuni şi de firmele străine de această branşe f. 71 23 CREMA fin­­ budoarul feme­iei elegonie SimC, BOCIT, TA1MB $1 BITRU. Trimiţând 200 LEI plus 10 lei „ mărci la adr. SOC. .,GEO ‘ BRAILA veţi primi recomandat un bilet de loterie cu care puteţi câştiga acest i­­mobil din Brăila B-dul Cuz* (18 cu etaj constr. 1923, 15 încăperi şi depen­dinţe în valoare de 2.000.000 lei produ­când un venit de 150~2(10.000 lei anual. Tragerea va avea loc IREVOCA­BIL în ziua de 31 Decembrie 1926 în faţa autorităţilor^ în sala Teatrului Comu­nal din Brăila. Deci nu scăpaţi aceasta unică ocazie şi luaţi bilete din timp. vaP-teA'ja Dt Pâr RAPID ESTE NEÎNTRECUTA IN EFICm El/;; SE GASESC IN TOATE NUANTELE LA FARMACII - DROGHERII SI PARFUMERII Hai bine vopseşte IRIDE şi SUPER-IRIDE 6569 Bucureşti. Frateîli Gabbiani animiiiiiWMiMii .......... niiin.mil— ii I .................................................. hmihmwi»iiu.u«.. Vinde M­*A. cu 5% câștig. COLONIALE Dumitru Toncescu Str. Carol No. 55 HUILE extra pentru salate Litru 47 HUILE pentru gătit Litru M CREZURI, CAFELE, SANDELE, FĂINA, sAPUNURI, etc | INEVRALGINE ■"urasT REMEDIU SIGUR CONTRai DURERILOR DE COP - NERVOASE. REUMATICE - MIGRENE Importate direct de la origină Publicul nostru şi artele plastice de Oscar Waller Clsek ca şi în trecut, nu ne-au lipsit artişti adevăraţi în pri­mul, pătrar al secolului nostru, creatorii unei vieţi noui ce se închide şi se strânge sintetic in vraja unui stil- In deosebi artele plastice au fost chiar fa­vorizate de­ soartă, în privinţa aceasta. Grigorescu, I­uchian, Andree­scu ca. şi urmaşii lor carce ilustrează stadiul actual al..picturii româneşti sunt, de sigur, pictori care n’au săvârţ. sil- ntrnlat valori relative, mă­­sturate d­e i m­entalita­tea... m­ai mult. sau mai puţin hotărâtoa­re a­ societăţii noastre orăşe­neşti şi preţuite tot de ea, ci valori ce pot sta oricând cu onoare alături de atâtea alte valori, mult lăudate şi preţuite îi. Apus- Pictura şi sculptura, noastră au aşa­dar cu ce se făli, pe când arhitectura se compla­ce de cele mai­ multe ori, în, a- 1 t.mlăturite unui» «meşteşug“, j îndepărtat de tot ce s’ar putea j numi cir adevărat creaţie. Dar j mina. chiar .şi Atoan şi Grigo-­­ reseu şi Luchian au fost pre- i:­ţuiţ'F şi lansaţi th, opinia publi­­că, nu;pentru că operele lp.f. f au­ fost înţelese (Te sb’cietateăvl. in­ care trăiau. t­oţi au fost­ a- !­ceia care au ştiut să preţuias-­­­că intr’adevăr arta lor? De cele­­ mai multe ori, literaţii timpu­lui făceau poezii în proză în jurul subiectelor zugrăvite de Grigorescu sau de Verona, fă­ră a dispune de un gust des­tul de cultivat şi de o vizuali­­tate destul de educată pentru a descoperi diferenţa capitală între unul şi altul, în ce prive­şte­­calitatea întreagă a picturii lor. Astfel s-a putut întâmpla ca pictorii noştri cu adevărat valoroşi ca Petraşcu, Pallady, Iser, Teodorescu-Sion şi alţii să fie neglijaţi timp de mulţi ani, iar negustorii de dulcegă­rii eftine să fie mereu ridicaţi fie un renume fără de bază, împodobiţi cu aureola unui a­­devarat mit. Lirismele poeţilor zahariseau valorile existente sau inexistente. Gine picta o carnaţie sănătoasă nu se prea deosebi­a­ de mânuitorul de penel ce zugra­via în locul ei vată colorata sau foiţă ondula­tă Dar creatorilor noştri mari nu le prea păsa de înţelegerea societăţii. »Şi era­ bine aşa, îşi vedeau de treaba lor,, reali­zând în tăcere atâtea minuni. Dar suntem acum pe cale de a afla de ce Grigorescu şi Lu­chian trebuesc socotiţi pictori de seamă, de ce Aman a fost un foarte valoros gravor. Ne apropiăm de un nou stadiu de cunoaştere care nu va mai permite ca o lucrare slabă de Grigorescu sa fie preferată u­­nei lucrări valoroase de Pe­­■raşcu. Au apărut câţiva critici foarte serioşi şi competenţi ca­­a­rineisc Şirato, Ştefan I. Ne­­nifescu şi N. N. Tonitza care ştiu ce înseamnă echilibrul spiritual al unei lucrări, ex­presia hotărâtoare a valorilor de culoare, sau de compoziţie. Cronicile plastice însă nu prea par şi atrăgătoare cetitorilor re­vistelor­ noastre. Ne lipseşte, înainte de toate, o educaţie e­­lementară a vizualit­ăţii, un al­fabet pentru cunoaşterea valo­rilor artistice. Muzee nu prea avem. La înjghebarea unei ga­lerii serioase de artă nu ne gândim, cu toate că realizarea ei nu t­rebue considerată ca fă­când parte din domeniul fan­­tazii. (Capitala tinerii Prepu­­blici Cehoslovace, Praga, şi-a înjghebat în anii de după răz­boi o minunată galerie de artă modernă, în care se găsesc nu mai puţin de trei capod­opere ale marelui francez Delacroix). Proprietarii, sălilor de expozi­ţie, ocupând­u-se numai de partea negustorească nu făceau nici o deosebire între un artist valoros şi un diletant incapa­bil. Orice măsgălitor de pân­ze era pentru ei „un artist“, astfel că din punctul acesta de vedere, marele public, dornic de frumos şi de înţelegere neutru­ adevărul artistic, a fost nevoit să rămână, fără de directivă. |${| dg Îndrumători. Cu restrânsele mijloace ce-i stau deocamdată la dispoziţie, Fundaţia Culturală „Principe­le Carol“ doreşte să contribue la educaţia artistică a publicu­lui nostru, a cumpărătorilor, (­ de opere artistice, ca şi a tine­retului ce va trebui să susţină cu priceperea lui existenţa ar­tei noastre în viitor. In scopul acesta, Fundaţia va deschide în localul ei din strada Paris No. 20, „sala Grigorescu", care va avea menirea de a eviden­ţia valorile adevărate realizate la noi şi de a apropia, pe cât posibil, publicul nostru de e­­voluţia firească a­ artei româ­neşti, înjghebată după un cri­teriu strict artistic ce nu va cunoaşte nici un fel de conce­siuni efline sau de alt ordin decât viaţa cristalizată în al­ta, expoziţiile Fundaţiei nu vor selecţiona numai valorile contimporane româneşti, ci f­i vaa t­re­ce chiar, artele altor popoare şi altor timpuri, cu scopul de a da o cât mai largă posibili­tate de educaţie artistică. In felul acesta, lesne se vor putea oferi publicului nostru expo­ziţii de grafică ce pot înfăţişa spiritul unei întregi epoci. Fundaţia speră în bunăvoinţa şi în concursul colecţionarilor noştri de samă care au strâns cu nespus de multă pricepere şi tenacitate averi întregi în mii de foi, pe a căror suprafa­ţă albul şi negrul hotăresc soarta vieţii prinsă în plasa meşteşugită a liniilor.­ Pe lân­gă aceste expoziţii ce vor avea un caracter numai educativ, direcţia artistică a „Sălii Gri­­gorescu*­ va mai întocmi şi al­tele de pictură contimporană străină, invitând grupuri din Franţa, Cehoslovacia, Polonia,­­Iugoslavia ş. a. m. d. Prima expoziţie din „Sala Grigorescu“ ce se va deschide Miercuri 3 Noembrie a. c. va fi închinată pictorilor şi sculp­torilor noştri reprezentativi, întrunind lucrări de Peri­asm, I’allady, Steriade, Tonitza, şte­fan Dimitrescu, Franc­isc Şi­rato, Teodorescu-Sion, Marius Bunescu, O. Han şi Medren. A doua expoziţie va cuprinde .Noua grafică românească“. E un început ce nu se sfie­­şte să aibă oarecari pretenţii. Publicul să-şi spună cuvântul, susţinând intenţiile noastre! ----------U : O---------­A NE AJUTORA SEMEN­Ii, PE CEI CE SUNT IN LACRIMI ŞI IN DURERI, ESTE POATE SINGURA OPERA CARE NE ADUCE PACEA IN SUFLETE SI NE FACE SA ÎNTREVEDEM FERICIREA. SA CONLUCRAM LA FRU­MOASA SI UMANA OPERA ÎN­TREPRINSA DE „CRTinr* -»-» SIE“. »

Next